Meniu Închide

PROFETIA ESTEREI – CE ASCUNDE SĂRBĂTOAREA PURIM?

Print Friendly, PDF & Email

 Apreciez faptul că în seara aceasta aţi rămas ca să discutăm despre o temă foarte interesantă şi cred că vă voi arăta ceva nou. Toţi ştim că scriitorii cărţii Esterei sunt Mardoheu şi Estera. Astfel, după ce s-au desfăşurat toate evenimentele amintite în carte, ei au scris totul, această carte fiind scrisă aşa cum au fost scrise toate cărţile profeţilor noştri, adică prin Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că felul în care a fost scrisă, fiecare cuvânt din ea este foarte important.

Scrierile profeţilor, nu au fost scrierile lor, ci Duhul Sfânt este Cel care i-a inspirat şi mâna Lui a scris totul în felul în care a dorit El să ne fie descoperite lucrurile.

Astăzi vreau să vă arăt cum dovedeşte Dumnezeu că El deţine controlul istoriei şi că nu se întâmplă absolut nimic fără ştirea şi voia Sa, iar pentru aceasta, aş vrea să studiem împreună o profeţie pe care o găsim în cartea Esterei.

Cartea Esterei a fost scrisă prin Duhul profeţiei în urmă cu aproximativ două mii trei sute de ani. Aceasta ne dovedeşte că Mardoheu şi Estera puteau să ştie ce se va întâmpla peste două mii trei sute de ani, numai dacă aveau legătură cu Cel ce controlează istoria.

Vreau să vă întreb ceva: Dacă ascultaţi radioul şi auziţi că peste trei zile va ploua, este aceasta o profeţie?

Audienţa: „Nu.”

Rabinul Kraft: De ce nu? Pentru că este o prezicere, o prevestire, adică există tipare pe care le putem urma pentru a spune în mod logic când se vor întâmpla anumite lucruri. Ca să putem vorbi de o profeţie, trebuie să anunţe ceva care să fie dincolo de orice ar putea şti cel care o vesteşte.

Aşadar, când avem o profeţie care anunţă ceva ce se va întâmpla peste două mii trei sute de ani, cum este cazul profeţiei din cartea Esterei, trebuie să ne oprim şi să cugetăm puţin la lucrul acesta, deoarece este clar că Mardoheu şi Estera erau în legătură cu Cel care controlează istoria, adică cu Cel Atotputernic, ceea ce înseamnă că cuvintele spuse de ei, nu sunt cuvintele lor, ci este Cuvântul Domnului descoperit prin Duhul Sfânt.

Am împărţit printre voi câteva documente la care aş dori să ne uităm împreună.

În iudaism avem un principiu care spune că ceea ce li se întâmplă părinţilor, li se întâmplă şi copiilor lor, ceea ce înseamnă că lucrurile care li s-au întâmplat străbunicilor noştri, ni se întâmplă şi nouă.

Noi ştim că Iacov a fost urmărit tot timpul de fratele său, Esau, şi că după ce a obţinut binecuvântarea tatălui său, Esau a încercat să-l omoare.

Douăzeci şi doi de ani mai târziu, când Iacov s-a întors în Israel, însoţit de soţiile şi copiii săi, Esau l-a întâmpinat cu patru sute de oameni.

Apoi, atunci când Iacov a murit, iar iudeii au vrut să-l îngroape în peştera Macpela din Hebron, Esau a încercat să oprească înmormântarea fratelui său acolo. Astfel, vedem că Esau a fost întotdeauna lângă Iacov, în momentele cheie ale vieţii sale, încercând să oprească revărsarea binecuvântării peste el.

Citind Biblia, vedem că Esau a avut un nepot care s-a numit Amalec, din care a ieşit naţiunea cunoscută sub denumirea de „amalechim”, adică „amaleciţii”.

„…Timna era ţiitoarea lui Elifaz, fiul lui Esau; ea a născut lui Elifaz pe Amalec.” (Geneza 36.12).

Amaleciţii au fost probabil cea mai rea naţiune din toată istoria lumii. Potrivit „Zorei” şi a altor scrieri ebraice, se pare că această naţiune a avut un singur ţel: să lupte împotriva evreilor şi să oprească lumea să cunoască ceea ce este sfânt. Astfel, de câte ori s-a întâmplat ceva spiritual cu Israel, era acolo şi un amalecit care încerca să zădărnicească acel lucru; de fiecare dată când evreii au încercat să se întoarcă în patria lor, acolo era şi amalec care încerca să-i oprească.

Când îl întâlnim pe Amalec pentru prima dată în Biblie? Ce spune Tora? După ce poporul evreu a ieşit din Egipt şi a ajuns la Muntele Sinai, unde a primit Legea, fiind în călătorie spre ţara făgăduită, în calea lui s-a interpus Amalec, care a încercat să ne atace, iar ca să facă aceasta, au fost nevoiţi să traverseze o mie două sute de kilometri de deşert. Amaleciţii trăiau în Arabia Saudită şi astfel au trebuit să traverseze toată Arabia Saudită şi apoi Muntele Sinai, ca să poată ataca poporul evreu. Au invadat cumva evreii teritoriul lor? Nicidecum! Ameninţam noi fântânile lor cu apă sau ne comportam ca nişte agresori? Nu! Voiam cumva ţara lor? Categoric nu! Cu toate acestea, ei au parcurs o mie două sute de kilometri ca să ne atace.

„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim.

Atunci, Moise a zis lui Iosua: „Alege nişte bărbaţi şi ieşi de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.”

Iosua a făcut ce-i spusese Moise şi a ieşit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron şi Hur s-au suit pe vârful dealului.

Când îşi ridica Moise mâna, era mai tare Israel şi când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec.

Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, şi el a şezut pe ea. Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de alta, şi mâinile lui au rămas întinse până la asfinţitul soarelui.

Şi Iosua a biruit pe Amalec şi poporul lui cu tăişul sabiei.

Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.”

Moise a zidit un altar şi i-a pus numele „Domnul, steagul meu”

El a zis: „Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!” (Exod 17.8-14).

A doua oară când îl întâlnim pe Amalec este o mie şapte sute de ani mai târziu, în cartea Esterei când, după şaptezeci de ani de exil, eram pe punctul să ne întoarcem în Israel. Templul ne era distrus, iar noi fusesem sub robia babiloneană şi apoi sub cea persană, timp de şaptezeci de ani. Dar ce s-a întâmplat, dintr-o dată, la sfârşitul celui de-al şaptezecilea an de robie? În Persia, s-a ridicat un bărbat care se numea Haman. Cine era acest Haman? Dacă priviţi foile de hârtie care v-au fost date, puteţi vedea că în cartea Esterei scrie:

„…împăratul Ahaşveroş a ridicat la putere pe Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul.” (Estera 3.1).

De ce este important acest lucru? Ce găsim dacă mergem înapoi, la cartea lui Samuel? Noi ştim că împăratul Saul a primit poruncă de la Domnul să distrugă naţiunea amalecită, iar el a făcut aceasta, dar a păstrat în viaţă un om. Cine era omul acela? Împăratul Agag.

Saul a bătut pe Amalec de la Havila până la Şur, care este în faţa Egiptului.

A prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, şi a nimicit cu desăvârşire tot poporul, trecându-l prin ascuţişul sabiei.

Dar Saul şi poporul au cruţat pe Agag…” (1Samuel 15.7-9).

De ce l-a ţinut în viaţă este o întrebare la care nu avem răspuns nici până astăzi, dar înainte de a fi ucis de Samuel, în timpul cât împăratul Agag a fost în temniţă, s-a strecurat la el o femeie şi astfel a fost conceput un copil, acel copil fiind cel care a rezidit naţiunea amalecită. Când a aflat aceasta, Samuel l-a ucis pe Agag, dar pe femeie nu au mai găsit-o nicăieri.

Astfel, prin acel fiu al împăratului Agag, a fost reconstruită naţiunea amalecită, iar dacă citim în cartea Esterei, vedem că Haman era fiul lui Hamedata, Agaghitul, adică era un descendent al amaleciţilor.

Nu ştiu dacă este o coincidenţă, dar cine s-a ridicat împotriva evreilor chiar în timpul când aceştia se pregăteau să se întoarcă în ţara lor? Ameleciţii! Care era scopul lor? Să îi nimicească pe evrei pe deplin.

Haman a vrut să ne distrugă fizic, ca naţiune; a vrut să ne ia Tora şi să distrugă orice urmă a existenţei naţiunii ebraice şi a culturii sale.

Acesta este motivul pentru care noi, evreii, în timpul sărbătorii Purim facem patru lucruri opuse planurilor lor:

  1. au încercat să ne nimicească fizic, aşa că mâncăm împreună, avem o masă de sărbătoare;
  2. au încercat să ne distrugă ca popor, de aceea ne adunăm împreună ca să fim într-o unitate şi să arătăm că ne iubim unii pe alţii;
  3. – au încercat să distrugă bogăţiile evreilor, de aceea facem daruri celor săraci;
  4. – au încercat să ne distrugă Tora, de aceea am mai adăugat o poruncă la ea: să citim cartea Esterei.

Noi schimbăm tot răul pe care au încercat să ni-l facă amaleciţii, în binecuvântare şi bucurie.

Aşadar, aici îl vedem pe Amalec care a încercat să ne nimicească pentru a doua oară, dar se ridică o întrebare:

Când a încercat Amalec să ne nimicească a treia oară?

Haideţi să vedem!

Dacă dăm puţin timpul înapoi şi ne gândim la anii 1939 şi 1940, vedem că la cotitura secolului XX, lordul Balfour le-a dat evreilor permisiunea de a se întoarce în Israel. Astfel, a avut loc un val de emigrare, evreii începând să se întoarcă în ţara lor. Este foarte interesant că după aproape două mii de ani, am început să ne întoarcem acasă prin mişcarea sionistă, şi astfel a început să se formeze statul Israel. Dar ce s-a întâmplat în timp ce au început să se întoarcă evreii acasă? În Germania s-a ridicat un bărbat cu numele Adolf Hitler, care a avut o misiune. Care a fost acea misiunea? Exterminarea totală a evreilor.

Se pare că aşa cum Esau a încercat să-l împiedice de trei ori pe Iacov să ajungă la binecuvântarea duhovnicească după care tânjea, copiii lui Esau, amaleciţii şi descendenţii lor, au încercat să-i oprească pe copiii lui Israel să ajungă în patria lor, în ţara care le fusese făgăduită. Astfel, de fiecare dată când am încercat să ne întoarcem în patria noastră, acolo se afla Amalec, gata să ne oprească:

– după ce ne-a fost dată Tora, pe Muntele Sinai, am fost atacaţi de amaleciţi;

– după şaptezeci de ani de exil, când am încercat să ne întoarcem înapoi, acolo era Haman care a încercat să ne nimicească;

– după ce s-a ridicat mişcarea sionistă, s-a ridicat şi Hitler.

Întrebarea care se ridică acum este: Putem dovedi că nemţii sunt cu adevărat urmaşii amaleciţilor?

Haideţi să ne uităm la ceea ce avem în faţa noastră. Ceea ce voi citi în continuare este o profeţie pe care o avem în Talmud. Ea spune următoarele:

„Ce voia să spună împăratul David când a rostit următoarele cuvinte: „Nu împlini, Doamne, dorinţele celui rău, nu lăsa să-i izbutească planurile, ca să nu se fălească!”? (Psalmul 140.8).

Iacov I-a zis Domnului: „Stăpâne al lumii, nu îngădui ca Esau, acel om rău, să-şi îndeplinească dorinţele inimii sale; Nu îndepărta zăbala din gura lui.”

Ce este zăbala? „Zăbala este parte a căpăstrului constând dintr-o bară subţire de metal cu două braţe, prevăzute cu câte un inel mare, care se introduce în gura calului înapoia ultimilor incisivi pentru a-l struni şi a-l conduce.”

Şi Iacov spunea: „Nu îndepărta zăbala din gura lui.”, adică: „Nu îndepărta această constrângere de peste Esau.” De ce? „Pentru ca Ghermamia din Edom să nu distrugă întreaga lume.”

Cu ce se aseamănă cuvântul „Ghermamia”? Cu Germania. Este interesant. Care naţiune din lume a început două războaie mondiale? Care naţiune este responsabilă de moartea a mai mult de o sută de milioane de oameni? Dar de cele şase milioane de evrei ucişi în lagărele de concentrare? „Ghermamia din Edom. Dacă li se va permite să scape, vor distruge întreaga lume.

Ceea ce ni se spune aici este: „Nu îngădui ca această naţiune să fie puternică, pentru că dacă se va întări, va fi nimicitoare!”

Apropo, ce au făcut puterile aliate cu Germania după încheierea războiului? Au împărţit-o în două: „Germania de Vest şi Germania de Est. A fost o situaţie fără precedent! Niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca o naţiune să fie împărţită în două. Se pare că lumea ştie, este conştientă că dacă această naţiune (Germania) este unită şi îi este permis să fie liberă, va distruge lumea.

În continuare, rabinul Rashi spune:

Sunt trei sute de prinţi încoronaţi în Ghermamia Edomului şi trei sute cincizeci de căpetenii în Roma. Ei se confruntă în fiecare zi şi unul dintre ei este ucis, aşa că se izbesc în continuu de numirea unui prinţ!

Tot el spune că „problema constantă a Ghermamiei este că se afla într-o luptă continuă cu un loc numit Roma.”

Dacă ne uităm în istorie, vedem că în Evul Mediu a fost tot timpul război: războiul de treizeci de ani, războiul de o sută de ani, etc. Dar cine s-a luptat în aceste războaie? Habsbugii protestanţi contra Imperiului sfânt roman, deci, Germania împotriva Italiei. Este interesant.

Ce implică aceasta? Aceasta ne spune că dacă ei se unesc devin mai periculoşi. Ce s-a întâmplat în al doilea război mondial? Germania s-a unit cu Italia. De fapt, Germania a rupt toate alianţele pe care le avea cu alte popoare, cu excepţia unuia. Care a fost tratatul pe care nu l-au rupt? Cel cu italienii. Germanii îi voiau pe italieni de partea lor, ceea ce este ciudat dat fiind faptul că Italia nu este cunoscută ca fiind o ţară cu armată puternică. Totuşi, Hitler a ştiut că dacă doreşte să aibă izbândă, trebuie să se unească cu Roma.

Dar haideţi să vedem dacă această Ghermamia este într-adevăr Germania.

Ceea ce vreau să menţionez încă de la început este că Talmudul a fost scris în anul 400, iar în vremea aceea, Germania nici măcar nu exista. Germania a devenit o naţiune în anul 1870, prin unirea făcută de Bismark. Dar ce a fost înainte de aceasta? Haideţi să aruncăm o privire în partea de jos a paginii pe care v-am dat-o:

„La sfârşitul Evului Mediu, în timp ce Anglia şi Franţa deveneau naţiuni unite, Germania a rămas divizată în trei sute de state individuale.”

Acum, haideţi să mergem înapoi la Talmud. Ce spune el despre Ghermamia din Edom? Că existau trei sute de prinţi încoronaţi, adică fiecare prinţ avea partea lui de stăpânire. Dar cum a ştiut Talmudul aceasta? Ceea ce a făcut Bismark mai târziu, a fost să unească cele trei sute de state.

Acum haideţi să vedem dacă această Ghermamia este într-adevăr Germania pe care o ştim noi. Rabinul Rashi spune că „Ghermamia” este numele unei monarhii din împărăţia Edom, acesta fiind locul unde s-au stabilit copiii lui Esau, iar noi ştim că printre urmaşii lui Esau au fost şi amaleciţii.

Ceea ce nu am scris pe foile voastre, dar vă voi spune, este că noi avem o descriere a oamenilor care locuiau în Ghermamia. Astfel, rabinul care ne-a lăsat un document cu privire la Ghermamia, spune că oamenii din Ghermamia aveau un cusur, adică aveau „o pată albă.” El spunea aceasta cu referire la culoarea părului poporului din Ghermamia.

Cu ce se mândreau nemţii? Cu faptul că aveau părul blond şi ochi albaştri. Interesant! Şi mai este un lucru interesant: prima dată când îi întâlnim pe amaleciţi, îi vedem atacându-i pe evrei. Amaleciţii erau cunoscuţi ca fiind un popor războinic.

Ce ne spune Talmudul despre această naţiune?

El spune că dacă va fi îndepărtată zăbala din gura lor, vor deveni nişte sălbatici, aceasta mărturisind despre natura lor războinică. Am aici un citat dintr-o carte de istorie şi vă rog să-mi spuneţi dacă îl găsiţi relevant pentru discuţia noastră.

Istoricul Marabou spune:

Prusia (Germania) nu este un stat care are armată, ci mai degrabă este o armată care stăpâneşte o naţiune!”

De fapt, Germania avea un fel de Constituţie care spunea că trebuie să serveşti în armată doi ani, iar după aceea trebuia să mai slujeşti paisprezece ani în ceea ce se numea „apărarea naţională”, ceea ce înseamnă că la sfârşitul anilor 1800, un bărbat petrecea şaisprezece ani în armată. Era o naţiune războinică.

Dar ce ni se spune despre caracterul acestui popor? Amaleciţii sunt descrişi la fel ca bunicul lor Esau, fiind asemănaţi cu un porc. Animalele au semne distinctive care ne spun ceea ce sunt ele. De exemplu, un animal trebuia să aibă copita despicată şi să rumege pentru a fi considerat curat. Porcul este singurul animal care are copita despicată, dar nu rumegă. Din punct de vedere duhovnicesc, aceasta simbolizează făţărnicia. Este ca şi cum ar spune: „Uitaţi-vă la mine! Sunt curat pe dinafară, adică am copita despicată, dar la interior am o mulţime de cusururi!”

Nu este aceasta o descriere a poporului german? Ei spuneau: „Bite Shun (Vă rog frumos)”, „Danke shun (Mulţumesc frumos)”, şi ascultau Mozart, Bach şi Beethoven în timp ce-i duceau pe evrei în camerele de gazare. În timp ce evreii mureau gazaţi, nemţii îi ascultau pe Mozart şi pe Beethoven. Foarte politicoşi pe dinafară: „Bite Shun”, „Danke shun”, dar atât de corupţi şi de nemiloşi în interior!

În anul 1898, Kaiserul german a vizitat Ierusalimul, dar rabinul şef al Ierusalimului a refuzat să meargă în întâmpinarea lui. De ce nu a vrut să facă aceasta? Pentru că evreii au porunca să cheme binecuvântarea peste un împărat; fie că este bun sau rău, el trebuie binecuvântat. De ce aceasta? Pentru că Domnul i-a dat conducerea ţării.

Aşadar, oamenii au ieşit să-l întâmpine pe kaiserul german, dar rabinul şef al Ierusalimului a refuzat să facă aceasta spunând că conform tradiţiei, el nu putea să-l binecuvânteze pe kaiserul german deoarece naţiunea germană se trage din sămânţa lui Amalec şi prezintă caracterul seminţei lui Amalec: extrem de politicoşi şi prietenoşi la suprafaţă, dar mocnind de o ură acră şi adâncă împotriva poporului evreu.

Să mergem mai departe. Ce am văzut noi până acum?

Am văzut că Talmudul vorbeşte despre un popor numit Ghermamia, care era împărţit în trei sute de principate. Apoi am văzut că locuitorii ţării aveau părul blond şi că erau oameni făţarnici: politicoşi pe dinafară, dar foarte corupţi la interior. Astfel, întrebarea care se ridică este: Putem spune categoric că poporul acesta sunt amaleciţii?

Haideţi să-l întrebăm pe Adolf Hitler.

Midrash-ul spune că atunci când Amalec a atacat poporul evreu, imediat după ce acesta a primit Tora la Muntele Sinai, evreilor ucişi le-au tăiat jos semnul tăierii împrejur. Ei au tăiat organul pe care se făcea tăierea împrejur şi l-au aruncat în sus, spre Domnul, spunând:

„Acesta este pentru tine! Este legământul Tău! Noi nu vrem să avem legătură cu aşa ceva!”

Amaleciţii urau tăierea împrejur. De ce o urau atât de mult? Pentru că tăierea împrejur era un simbol al controlului, simboliza faptul că omul nu putea trăi ca un animal, ci trebuia să trăiască conform Legii lui Dumnezeu şi nu conform instinctului animal.

Acesta este motivul pentru care noi am făcut cu Dumnezeu un Legământ în trup, în locul care era cel mai firesc. De fapt, prin aceasta Îi spuneam lui Dumnezeu:

Ne luăm vieţile şi Ţi le închinăm Ţie. Astfel, eu nu mai sunt condus de firea animalică din mine, ci de Cuvântul Tău. Eu stau drept pe Cuvântul Tău şi mă las condus şi învăţat de El, pentru ca prin capul meu să coboare Legea Ta în inima mea şi în tot trupul meu, şi să nu mai fiu ca un animal care este condus de instinct din cap până în picioare.”

Aşadar, amaleciţii urau tăierea împrejur.

Acum haideţi să vedem ce a spus Adolf Hitler. Ceea ce voi citi provine dintr-un discurs ţinut de el în anul 1940:

Ei m-au socotit un barbar needucat. Da, noi suntem barbari! Noi vrem să fim barbari, pentru că este un titlu onorabil! Eu nu am conştiinţă! Conştiinţa mea este Adolf Hitler! Cele zece porunci şi-au pierdut valabilitatea, iar conştiinţa este o invenţie evreiască, este un cusur pentru suflet, aşa cum tăierea împrejur este un cusur pentru trup!”

Este interesant! Ce avea Hitler împotriva tăierii împrejur? De ce a atacat-o? Este ca şi cum ar fi vorbit amaleciţii prin gura lui: „Lupta pentru supremaţia în lume se va da între noi, germanii, şi evrei. Toate celelalte sunt de faţadă, sunt iluzii!” Acestea sunt cuvintele spuse de Adolf Hitler.

Ameleciţii aveau un singur scop: să-i distrugă pe evrei pentru că ei Îl reprezentau pe Dumnezeu.

Hitler a avut tot un singur scop: să distrugă evreii, acesta fiind de fapt adevăratul scop al războiului său. Acesta este Amalec!

Mai este încă un lucru uimitor pe cale l-am găsit on-line în ziarul „Ştirile de New York” din acele zile. Ascultaţi cum a vrut Hitler să reconstruiască Berlinul. Cum am spus că numeşte Talmudul acest loc? „Ghermamia”. Cum numesc nemţii Germania? „Deutschland” Dar francezii? Francezii o numesc „Allemagne”. Numai englezii o numesc Germania.

Ascultaţi ce era de fapt în inima nemţilor în zilele lui Hitler: Hitler dorea să reconstruiască Berlinul pentru a-l face capitala Reichului. Astfel, întărind colaborarea cu arhitectul şi colaboratorul său, Albert Speer, Hitler a încercat să remodeleze centrul oraşului. Capitala sa avea să se numească „Ghermamia” şi urma să se compare numai cu Egiptul antic sau cu Roma antică.

Deci, Hitler voia să schimbe numele capitalei sale din Berlin în „Ghermamia”. Interesant! Astăzi, ei nu folosesc acest nume, dar într-un fel îşi pune amprenta pe cultura lor.

Să mergem mai departe şi să ne oprim puţin la cartea Esterei. Sfârşitul cărţii Esterei ne spune că planul lui Haman nu a reuşit şi că el şi cei zece fii ai săi au fost spânzuraţi.

În faţa voastră aveţi nişte foi pe care aveţi descrierea felului în care a aşezat cartea Esterei moartea celor zece fii. Astfel, cele zece nume au fost scrise în partea dreaptă a manuscrisului, iar în partea stângă a aceleaşi pagini se află cuvântul „Vi et” care în limba ebraică nu înseamnă nimic, numai „sfârşit”.

Aşadar, în partea dreaptă avem o coloană cu zece nume, unul sub altul, iar în partea stângă avem o coloană cu zece linii, una sub alta („Vi et” – nimic). Este interesant, deoarece este singurul loc din toate scrierile noastre în care avem această aşezare, iar predecesorii noştri spun că motivul pentru care a scris Estera aşa, este pentru a arăta ca spânzurătoare. Numele lor au fost aşezate pe verticală pentru că au fost spânzuraţi, iar prin liniile scrise în partea stângă avem de fapt o altă spânzurătoare.

Mulţi dintre cei care au studiat cartea Esterei s-au întrebat ce este cu această a doua coloană care arată ca o spânzurătoare?

Acum vă voi citi ceva din cartea Esterei:

Şi împăratul a zis împărătesei Estera: „Iudeii au ucis şi au prăpădit în capitala Susa cinci sute de oameni şi pe cei zece fii ai lui Haman. Ce vor fi făcut în celelalte ţinuturi ale împăratului? Care-ţi este cererea? Ea îţi va fi împlinită. Ce mai doreşti? Vei căpăta.” (Estera 9.12).

Noi ştim că împăratul Ahaşveroş o iubea pe Estera, de aceea i-a îngăduit ei şi lui Mardoheu să emită decretul prin care au fost omorâţi vrăjmaşii evreilor. După spânzurarea celor zece fii ai lui Haman, el a întrebat-o pe Estera ce mai doreşte. Ahaşveroş era cel mai bogat om din lume, iar împărăţia lui se întindea din India până în Etiopia. Şi iată că el i-a oferit Esterei ocazia să ceară orice ar fi voit ea, dar ce a răspuns ea?

Estera a răspuns: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să fie îngăduit iudeilor care sunt la Susa să facă şi mâine după porunca de azi şi să spânzure pe lemn pe cei zece fii ai lui Haman.” (v.13).

Care este problema cu cererea Esterei? Ea i-a cerut împăratului ca cei zece fii ai lui Haman să fie spânzuraţi încă o dată a doua zi, deşi ei erau deja morţi. De ce a cerut ea ca cei zece fii ai lui Haman să fie spânzuraţi încă o dată? Această cerere nu are nici un sens, pentru că cei zece fii ai lui Haman erau deja morţi. Este foarte ciudat! Împăratul îi spune să ceară ce doreşte, iar cerinţa ei este ca fiii lui Haman să fie spânzuraţi încă o dată a doua zi, deşi erau deja morţi.

Vreau să vă spun ceva: versetul acesta din cartea Esterei ne-a frământat timp de două mii trei sute de ani, pentru că nu am ştiut ce a vrut Estera; nu am înţeles de ce a avut o asemenea cerere.

Acum se ridică o întrebare: Care Nume nu este menţionat niciodată în cartea Esterei? Numele lui Dumnezeu. Cu toate acestea, când în carte se face referinţă la „Împăratul” este vorba de Dumnezeu. De fiecare dată când Estera se referă în carte la Ahaşveroş, spune „împăratul Ahaşveroş”, dar în versetul pe care tocmai l-am citit, ea spune: „Dacă împăratul găseşte cu cale… la Susa să facă şi mâine după porunca de azi şi să spânzure pe lemn pe cei zece fii ai lui Haman.” (v. 13).

Prin aceste cuvinte, ea Îi cerea de fapt lui Dumnezeu să se întâmple ceva în viitor.

Timp de două mii trei sute de ani, noi nu am înţeles ce a cerut ea, dar în urmă cu şaizeci şi cinci de ani, s-a făcut lumină. Ce s-a întâmplat în urmă cu şaizeci şi cinci de ani? Noi ştim cu toţii ce s-a întâmplat în anul 1946.

În anul 1946 a avut loc procesul de la Nurnberg. În cadrul acestui proces, au fost aduşi în faţa justiţiei naziştii care au făcut crime împotriva umanităţii, iar unsprezece dintre ei au fost condamnaţi la moarte. A fost un proces fascinant pentru că la acest proces s-au ridicat multe întrebări, printre care şi dacă „ceea ce au făcut germanii a fost o crimă de care să fie acuzaţi zece oameni sau a fost de fapt crima unei naţiuni întregi? Era drept ca totul să fie pus pe seama acelor indivizi? Un singur om era responsabil de moartea a şase milioane de evrei?”

A fost un proces interesant, iar concluzia finală a fost: „Da, ei sunt vinovaţi!” Astfel unsprezece dintre capii naziştilor au fost condamnaţi la moarte prin spânzurătoare, iar în noaptea de dinaintea îndeplinirii sentinţei, Goring, care era omul numărul doi al lui Hitler, s-a sinucis luând o doză de otravă. Până astăzi este o întrebare neelucidată, cum a ajuns acea capsulă cu otravă în celula lui? Cu numai două ore înainte de a fi spânzurat, el a luat otrava şi s-a sinucis.

Ziarul „New York Times” din data de 16 octombrie 1946, a scris:

„Goring şi-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se, iar alţi zece bărbaţi au fost spânzuraţi. Rugaţi-vă pentru Germania!”

Deci, zece oameni au fost spânzuraţi, iar unul s-a sinucis. Aici este un alt lucru interesant.

Câţi copii a avut Haman?

Audienţa răspunde: „Unsprezece!”

Rabinul Kraft: „Da, Haman a avut unsprezece copii. Cine a fost al unsprezecelea?”

Audienţa: „O fiică.”

Kraft: „Ce s-a întâmplat cu fiica lui?”

Audienţa: „S-a sinucis.”

Kraft: Vă amintiţi întâmplarea din carte, când Mardoheu a fost plimbat pe cal de către Haman prin toată cetatea. Fiica lui a privit în jos de la fereastră şi a crezut că cel care era pe cal era tatăl ei, iar cel care mergea pe jos era Mardoheu, aşa că a luat câteva lucruri nefolositoare şi le-a aruncat pe fereastră, lovindu-l pe tatăl ei în cap. Haman a privit în sus, iar când ea s-a uitat din nou pe fereastră şi a realizat că de fapt îl lovise pe tatăl ei, s-a ruşinat de ceea ce făcuse şi s-a aruncat pe fereastră. Este interesant!

Revenind la cei unsprezece capi nazişti, zece au fost spânzuraţi şi unul s-a sinucis.

Haman a avut unsprezece copii: zece au fost spânzuraţi, iar fiica s-a sinucis.

Aici aş vrea să vă spun ceva interesant. Într-o carte care a fost publicată în urmă cu câţiva ani şi care descrie vieţile personale ale liderilor celui de-al treilea Reich, scrie că Goring a fost de fapt un travestit, adică purta haine femeieşti pe sub uniformă.

Un alt lucru interesant este faptul că sentinţa de condamnare la moarte a celor unsprezece a fost dată în luna iunie a anului 1946, dar imediat au apărut unele probleme:

– în primul rând, lumea a început să protesteze împotriva sentinţei date şi să spună: „Cum puteţi să-i omorâţi? Prin aceasta dovediţi că sunteţi la fel ca naziştii, că şi voi omorâţi ca şi ei!”

– în al doilea rând, au fost dezbateri cu privire la felul cum ar trebui să moară cei unsprezece. Astfel, germanii au cerut să fie împuşcaţi şi nu spânzuraţi, pentru că a fi executat prin împuşcare era considerată o moarte militară, o moarte onorabilă, pe când a muri spânzurat era o moarte umilitoare, o moarte pentru criminali, fiindcă numai ucigaşii sunt spânzuraţi.

Aşadar, au fost dezbateri în care s-a pus problema dacă cei unsprezece ar trebui să fie executaţi sau nu, iar dacă sunt executaţi, cum să se facă aceasta: prin împuşcare sau spânzurare? Aceste dezbateri au durat timp de câteva luni, iar în cele din urmă, au fost executaţi.

Dacă priviţi foile pe care vi le-am dat veţi vedea că ei au murit în data de 21 Tishri, adică de Anul Nou evreiesc, pentru că în anul acela, noul an evreiesc a început în data de 21 Tishri.

Ce găsim în „Zora” cu privire la Anul Nou evreiesc (Hoshana Rabah)? În această zi, era încheiată judecata neamurilor, sentinţele date de Împărat erau împlinite în acea zi. Este foarte interesant faptul că executarea sentinţei celor unsprezece s-a amânat şi astfel, au murit cu ocazia zilei Hoshana Rabah, când Împăratul executa sentinţa dată împotriva neamurilor.

Acum, haideţi să mergem la o altă parte a profeţiei. Uitaţi-vă la numele fiilor lui Haman. Puteţi vedea că am încercuit nişte litere din cadrul acestor nume?

(Nota traducătorului: În limba ebraică se scriu numai consoanele, iar semnele de sunt numele fiilor lui Haman (T, :, -) indică ce vocală se pronunţă în cuvântul respectiv).

–Lipseste  Tabelul –

Este vorba de primul nume, de al şaptelea şi de al zecelea nume. După cum vedeţi, am încercuit un „Tav” (ת), un „Şin” (ש) şi un „Zain” (ז). Acest lucru este interesant pentru că aş vrea să vă spun ceva: În mod normal, literele care apar în Tora, în profeţii sau în orice altă scriere, au aceeaşi formă, sunt uniforme. În toată Tora, care este alcătuită din şapte sute de mii de litere, există numai douăzeci şi două de cazuri în care câteva litere sunt mai mici decât celelalte sau sunt îngroşate. Trei dintre ele sunt aici, în numele fiilor lui Haman: un „Tav” (ת), un „Şin” (ש) şi un „Zain” (ז).

Timp de două mii trei sute de ani, noi nu am ştiut de ce atunci când a scris cartea ei, Estera a ales să scrie cele trei litere mai mici decât pe celelalte. Am descoperit aceasta abia în anul 1946, pentru că dacă ne uităm la data în care au fost executaţi cei zece capi nazişti, după calendarul ebraic aceasta s-a întâmplat în anul 5707:

– un „Tav” (ת) = 400;

– un „Şin” (ש) = 300;     400 + 300 + 7 = 707

– un „Zain” (ז) = 7.

Poate veţi spune: „O clipă, rabinule Kraft! Noi ştim că lumea a fost creată în urmă cu 5769 de ani!

Este adevărat, dar de câte ori apare numărul „707” în aceşti 5769 de ani? Să ne gândim:

– anul   707 – o dată;

– anul 1707 – a doua oară;

– anul 2707 – a treia oară;

– anul 3707 – a patra oară;

– anul 4707 – a cincea oară;

– anul 5707 – a şasea oară.

După cum vedem, numărul 707 apare de şase ori.

Dar cum ştim că Estera se referea la a şasea oară când 707 apare în cei 5769 de ani de la creaţie şi nu la a cincea sau a patra oară când apare?

Să ne întoarcem din nou a cartea Esterei. Care este prima literă a numelui celui de-al zecelea fiu al lui Haman? Un Vav (ו) îngroşat. Vă repet încă o dată că din şapte sute de mii de litere, câte are Tora, numai douăzeci şi două de litere sunt îngroşate sau scrise mai mici decât celelalte litere. Vav-ul din al zecelea nume este îngroşat. Ce valoare numerică are Vav? Şase (6).

De fapt, Estera ne arată aici o dată: a şasea oară când apare numărul 707, adică anul 5707 sau 1946.

Cu alte cuvinte, ea spunea: „Doamne, trebuie ca cei zece fii ai lui Haman să fie spânzuraţi, pentru că lumea nu va vrea să-i spânzure, ci va vrea ca ei să fie trataţi ca nişte militari şi ca urmare, împuşcaţi, nu spânzuraţi. Doamne, atunci vom avea nevoie de ajutorul tău pentru ca ei să fie spânzuraţi!”

Noi nu am înţeles cererea Esterei până în anul 1946. Cum am primit această descoperire? Prin ceea ce s-a întâmplat la proces.

Să ne întoarcem la foile noastre.

Haideţi să citim ce au scris cei de la „News Week” din 28 octombrie 1946: „Cei paisprezece paşi care au fost făcuţi pentru executarea celor zece condamnaţi”. În acest articol ni se dă numele celui care a construit spânzurătoarea, acesta fiind John C. Woods.

Să mergem încă o dată în cartea Esterei:

Estera a răspuns: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să fie îngăduit iudeilor care sunt la Susa să facă şi mâine după porunca de azi şi să spânzure pe lemn pe cei zece fii ai lui Haman.”

Cum se traduce cuvântul „Wood” adică numele celui care a construit spânzurătoarea pe care au fost executaţi cei zece? „Lemn”. Exact aşa cum a cerut Estera.

Să vedem ce ne mai spune articolul celor de la „News Week”:

„Numai Julius Srteicher a păşit spre spânzurătoare fără demnitate. El a trebuit să fie împins spre execuţie în timp ce striga „Heil Hitler!” Apoi, în timp ce-şi târa picioarele a zis: „Acum voi merge la Dumnezeu!” Va merge în iad, credeţi-mă! „iar când a ajuns în faţa spânzurătorii, a strigat: „Sărbătoarea Purim 1946!” Purim este o sărbătoare evreiască.

Ce vedem aici, dragilor? O profeţie? Cum a ştiut Estera să-i ceară Împăratului spânzurarea încă o dată a fiilor lui Haman, ca o umbră a faptului că două mii trei sute de ani mai târziu vor fi spânzuraţi încă zece amaleciţi? Cum a ştiut ea să scrie cu exactitate data executării celor zece şi s-o ascundă în enumerarea numelor fiilor lui Haman? De ce a desenat în partea stângă a profeţiei încă o spânzurătoare?

Ceea ce este mai interesat, este faptul că dacă execuţia ar fi avut loc în iunie 1946 când s-a dat sentinţa, după calendarul evreiesc ar fi fost anul 5706. De ce? Când începe anul evreiesc? În luna Tishri, de Rosh Hashana. Faptul că execuţia a fost amânată până în octombrie, a făcut ca ea să aibă loc în anul 5707, adică exact cum a spus Estera.

Un alt lucru interesant este că ar fi trebuit să fie spânzuraţi unsprezece oameni, dar Estera a cerut să fie spânzuraţi zece, aşa că unul dintre ei a trebuit să se sinucidă şi bineînţeles, totul a avut loc cu ocazia zilei Hoshana Rabah, când judecata era adusă asupra naţiunilor şi chiar un om de-al lor (Julius Streicher), ne-a confirmat că s-a întâmplat acest lucru, prin faptul că a strigat: „Aceasta este o reluare a sărbătorii Purim!”, adică a evenimentelor petrecute în cartea Esterei.

Ştia el istoria evreilor? Poate. A pus Dumnezeu acele cuvinte în gura lui pentru ca noi să înţelegem profeţia la care făcea referire Estera? Poate.

Un lucru îl ştim cu siguranţă: că în acest manuscris, în această carte sunt strecurate lucruri care aveau să se întâmple două mii trei sute de ani mai târziu.

Mulţumesc că m-aţi ascultat şi sper că v-a plăcut.

**********

O mică completare:

La stânga sunt trecute numele celor zece fii si lui Haman așa cum apar în cartea Esterei: Parşandata, Dalfon, Aspata, Porata, Adalia, Aridata, Parmaşta, Arizai, Aridai şi Vaiezata. (Estera 9:7-9)

La dreapta scrie „Vi et”, ceea ce înseamnă: „Nimic”.

Spânzurarea celor zece naziști: Hans Frank, Wilhelm Frick, Alfred Jodl,  Ernst Kaltenbrunner,  Wilhelm Keitel,  Joachim von Ribbentrop, Alfred Rosenberg, Fritz Sauckel, Arthur Seyss-Inquar, si Julius Streicher, a avut loc în data de 16 octombrie 1946. În calendarul ebraic, data de 16 octombrie 1946 corespunde cu 21 Tishri 5707. Aceaastă dată a fost ultima zi a sărbătorii ebraice Sukkot sau sărbătoarea Corturilor, ziua numită Hoshana Rabba. Evreii cred că această zi reprezintă timpul când verdictul de judecată a lui Dumnezeu va fi pecetluit.

„În ziua aceea, numărul celor ce fuseseră ucişi în capitala Susa a ajuns la cunoştinţa împăratului.

Şi împăratul a zis împărătesei Estera: „Iudeii au ucis şi au prăpădit în capitala Susa cinci sute de oameni şi pe cei zece fii ai lui Haman. Ce vor fi făcut în celelalte ţinuturi ale împăratului? Care-ţi este cererea? Ea îţi va fi împlinită. Ce mai doreşti? Vei căpăta.”

Estera a răspuns: „Dacă împăratul găseşte cu cale, să fie îngăduit iudeilor care sunt la Susa să facă şi mâine după porunca de azi şi să spânzure pe lemn pe cei zece fii ai lui Haman.”

Şi împăratul a poruncit să se facă aşa. Porunca a fost adusă la cunoştinţa poporului din Susa. Au spânzurat pe cei zece fii ai lui Haman.” (Estera 9.11-14).

În amintirea acestei mari victorii a evreilor asupra vrăjmaşilor lor, evreii au sărbătorit sărbătoarea Purim anual timp de două mii de ani.

Cererea Esterei ca cei zece fii ai lui Haman să fie spânzuraţi, pare mai degrabă neobişnuită având în vedere că fiii lui Haman fuseseră ucişi deja. Dacă cei zece fii ai lui Haman erau deja morţi, de ce s-au mai deranjat să-i spânzure?

În scrierile înţelepţilor, noi găsim mai multe păreri care clarifică aceasta:

Astfel, referindu-se la cuvântul „mâine” din cererea Esterei, înţelepţii spun:

Există un mâine care este acum și un mâine care este mai târziu”.

Cu alte cuvinte, Estera cerea ca spânzurarea celor zece fii ai lui Haman să nu rămână un episod izolat în istorie, ci să aibă loc din nou în viitor. În cazul acesta, cu siguranţă împăratul Ahaşveroş nu se afla în postura de a răspunde unei asemenea cereri. Numai Dumnezeu putea face şi ţine o asemenea promisiune.

O examinare atentă a sulului Esterei rezolvă această problemă. Potrivit înţelepţilor, de fiecare dată când împăratul Ahaşveroş este menţionat în cartea Esterei, referirea la el se face prin cuvintele: „împăratul Ahaşveroş” dar când avem numai cuvântul „împăratul”, aceasta se referă la Dumnezeu.

Aşadar Estera nu şi-a adus cererea în faţa lui Ahaşveroş, ci în faţa lui Dumnezeu, El fiind Cel care a răspuns cererii sale: „Şi împăratul a poruncit să se facă aşa.” (Estera 9:14)

Dacă această cerere a Esterei a fost pentru viitor, s-a împlinit ea? A înregistrat istoria încă zece fii ai lui Haman care au fost spânzuraţi după ce au încercat să-i extermine pe Evrei?

Da, atât istoria cât și codificările Bibliei validează împlinirea acestei profeţii!

În Estera 3.1 ni se spune că Haman era un Agaghit, iar Agag a fost împăratul lui Amalec (1Samuel 15.8). Aşadar, Haman şi fiii săi erau amaleciţi. Rabinii noştri au urmărit linia genealogică a naţiunii germane şi au dovedit că ei sunt descendenţi ai lui Amalec.

În timpul celui de-al doilea război mondial, naziştii din Germania au încercat să-i şteargă pe „evrei de pe faţa pământului. Şase milioane de „evrei au fost ucişi de către germani. La sfârşitul războiului, liderii nazişti care au supravieţuit, au fost judecaţi la Nurnberg pentru aceasta şi pentru alte crime de război. Aceste procese au început în data de 20 noiembrie 1945, fiind incriminaţi douăzeci şi doi de lideri nazişti.

În data de 01 octombrie 1946, doisprezece nazişti au fost condamnaţi la spânzurătoare dintre care unul, Hermann Goring, s-a sinucis, iar un altul, Martin Bormann a fost condamnat în absenţă. Ceilalţi zece au fost spânzuraţi în data de 16 octombrie 1946.

Având în vedere că procesul a fost condus de către un tribunal militar, sentinţa ar fi trebuit să fie: „moarte prin împuşcare sau prin scaun electric”, aşa cum se practică în SUA, dar Curtea de judecată a spus în mod clar că moartea va fi prin spânzurare, exact ca în cererea originală a Esterei: „…să spânzure pe lemn pe cei zece fii ai lui Haman.”

Deşi ar putea exista îndoieli cu privire la legătura dintre Cartea Esterei şi criminalii războiului nazist, condamnatul Julius Streicher nu a avut nicio îndoială. Conform unor relatări oculare, Streicher a făcut legătura între cele întâmplate atunci şi sărbătoarea Purim, aşa cum a admis atunci când funia se afla în jurul gâtului său, cu câteva secunde înainte de a fi spânzurat.

Cu o ură arzătoare în ochii săi, Streicher a privit în jos către martori şi a strigat „Sărbătoarea Purim 1946!

Folosind metodologia ESL de decodificare a codurilor biblice ascunse în capitolul 9 al cărţii Esterei, putem face o altă descoperire uimitoare. Ziua şi luna execuţiei fiilor germani ai lui Haman sunt codificate şi ascunse în cadrul textului după cum putem vedea mai sus:

21 Tishri (literele albe pe fundalul roşu): data ebraică 21 Tishri (kaph (ך) aleph (א) tav (ת) = shin (ש) -resh (ר)- yod (י) este ascunsă prin litere în cadrul versetelor 12-27 din capitolul 9. Aceasta este data la care cei zece criminali nazişti au fost spânzuraţi. Din punct de vedere statistic, şansele ca această dată să apară în acest pasaj din întâmplare sunt mai mici de una la un milion.

Anul 5707 (literele albastre): mergând în diagonală prin data de 21 Tishri găsim anul 5707 (tav (ת) – shin (ש) – zayin (ז)) care corespunde cu anul 1946. Acest an este ascuns în cadrul versetelor 15-17 din capitolul 9 şi are comun litera „shin” împreună cu cuvântul Tishri.

Nazişti (literele albe pe fundal negru): începând sub cuvântul „spânzuraţi”, apare transcrierea ebraică a cuvântului „nazişti” (nun (ן) – aleph (א) – tsadi (צ) – yod (י).

Spânzuraţi (literele galbene de pe fundalul verde): în partea stângă a tabloului, pe verticală, apare cuvântul „spânzuraţi” – tav (ת)- lamed(ל) – vav (ו) – yod (י).

Arian (literele purpurii din romburile galbene): chiar deasupra datei de 21 Tishri apare cuvântul ebraic „arian” (aleph (א) -resh (ר) -yod (י). Obiectivul lui Hitler era să şteargă naţiunea ebraică şi să aibă o rasă ariană pură.

Amaleciţi (literele galbene de pe fundalul negru): pe ultimul rând al profeţiei, găsim cuvântul ebraic pentru „amaleciţi” (ayin (ע) – mem (מ) – lamed (ל) -koph (ק) – yod (י)). Potrivit tradiţiei ebraice, naţiunea germană se trage din amaleciţi (Exod 17:8).

Haman: literele albe de pe fundal albastru: pe rândul de sus al tabloului, apare cuvântul „Haman” – hey (ה) – mem (מ) – nun (ן).

Zece: (literele negre de pe un fundal turcoaz): sub cuvântul „Haman” apare cuvântul ebraic „zece” (ayin (ע), shin (ש), resh (ר), hey (ה)) în cadrului versetului 12 din Estera capitolul 8..

Fii: (literele albe pe fundal maro): sub cifra „zece” apare cuvântul ebraic „fii” (beth (ב) – nun (ן) -yod (י)).

********

Un articol interesant. Oare ceea ce citim în cartea Esterei este răspunsul la întrebarea ridicată de articolul de mai jos?       De ce nemţii şi Merkel sunt ospitalieri cu imigranţii musulmani şi rasişti cu est-europenii?   publicat miercuri 16 octombrie 2016

Foarte mulţi români au observat, de-a lungul timpului, că nemţii sunt foarte reticenţi chiar rasişti cu est-europenii, şi foarte toleranţi, ba chiar extrem de ospitalieri cu imigranţii musulmani.

Nu de puţine ori polonezii, românii, bulgarii, sârbii sau ungurii au parte de un comportament reticent, superior şi chiar rasist din partea nemţilor de rând şi al autorităţilor când intră în contact cu acestea. Lucru acesta pare inexplicabil, deoarece est-europenii sunt albi, muncitori şi creştini, deci se pot integra în societatea germană foarte repede, învaţă limba lui Goethe, şi totuşi nemţii de ani de zile îi persecută, batjocoresc sau umilesc, refuzând sau încetinind dreptul lor european de a se asimila.

Am văzut mulţi români plângându-se de rasismul german în timp ce pe imigranţi arabi îi primesc cu braţele deschise, cu fanfare şi masă caldă şi cu plata ajutoarelor sociale la zi, iar drept mulţumire musulmanii nu muncesc în industria germană, se roagă la moschee, refuză integrarea, locuind în ghetouri, unde nu mai are curajul să intre nici poliţia. Musulmanii vin din anii `60 în Germania de vest şi după 1990 în fosta DDR şi nici până astăzi nu s-au integrat, trăind separat de societatea modernă. Şi cu toate acestea, nemţii şi cancelarul german Angela Merkel îi primesc cu o căldură sufletească, materială şi financiară suspectă, respingându-i cu o superioritate „hitleristă” pe est-europeni.

În 2013 am fost cu o bursă de studiu în Germania la Leipzig. De aici, din oraşul în care a studiat Nicolae Iorga, Lucian Blaga şi Sextil Puşcariu m-am plimbat cu trenurile de mare viteză spre oraşe germane, inclusiv la Berlin. Pe pielea mea am observat atitudinea rece, aproape rasistă, a nemţilor cu care am intrat în contact, fie că erau profesori, funcţionari sau nemţi de pe stradă, atunci când aflau că sunt român. Toţi mă priveau de sus, superior, şi la fel pe colegii mei din Slovacia, Polonia, Bulgaria sau Serbia. În schimb pe imigranţii musulmani, pe femeile ce purtau burka, îi primeau cu un respect aproape religios, mai că îi „spălau şi pe fund”.

Am fost la întâlniri, conferinţe sau chiar pe tren şi am observat că nemţii deveneau reticenţi când auzeau că eşti din România sau din Estul Europei, dar deveneau foarte prietenoşi cu familii de musulmani, de negrii şi cu femeile care purtau burka. Simpatia faţă de musulmani era mai mult decât evidentă şi foarte ciudată. M-am gândit mult la care ar fi cauzele şi le-am cercetat. Începând din anii ’60 s-a dus o politică de promovare a multi-culturalismului, adică nemţii să-i iubească pe toţi cei care nu sunt ca ei, adică albi şi creştini, ca să nu se revină la xenofobia din perioada hitlerismului.

Aşa se face că statul a investit zeci de ani într-o propagandă anti-xenofobă cu afişe, bannere, spoturi publicitare, prin radio şi televiziune, în care se explică „băbeşte” nemţilor, că toţi cei care sunt negri, arabi, femeile cu burka, musulmani, hinduşi sau chinezi trebuie iubiţi necondiţionat. S-a creat în mentalul colectiv german o xenofobie pe invers, pervertită: îi iubesc pe toţi care sunt altfel decât europenii, albi şi creştini.

De fapt în Germania s-a ajuns la un rasism pe invers, aproape schizofrenic. Aşa că am început să fiu atent la propaganda anti-xenofobă germană şi am observat că pe toate mijloacele de transport în comun, trenuri, în instituţii publice sau cafenele erau afişe în care îi îndemnau pe nemţi să-i iubească pe negrii, arabi şi musulmani, dar niciun afiş să-i accepte pe fraţii est-europeni. Nemţii au fost “dresaţi” psihologic să iubească “inversul” rasismului lor interbelic, adică pe toţi care nu sunt albi şi creştini. Astfel psihologic se înţelege de ce nemţii îi urăsc pe est-europeni pentru că sunt albi şi creştini şi îi iubesc pe arabii şi negrii musulmani cu toată inima lor.

Astfel se explică de ce în timp ce Germania este invadată de milioane de imigranţi musulmani, nemţii şi Merkel îi primesc cu fanfare, cu masa caldă, cu plata ajutoarelor sociale la zi şi îi invită şi pe alţii să vină. S-a creat un rasism german pe invers, datorită unei propagande multi-culturale de zeci de ani şi prost înţelese şi aplicate de către nemţi. Dacă veneau milioane de est-europeni în Germania aceştia ar fi fost respinşi cu tunuri cu apă şi grenade lacrimogene. Nemţii i-ar fi exclus cu superioritate, pentru că românii, sârbii, bulgarii, ungurii sau polonezii sunt albi şi creştini, deci nu intră în tiparul colectiv multi-cultural de pe afişele şi bannerele publice: arab, negru, femeia cu burka şi musulman. S-a ajuns la un schematism psihologic şi sociologic în Germania.”

Astfel se explică de ce în timp ce Germania este invadată de milioane de imigranţi musulmani, nemţii şi Merkel îi primesc cu fanfare, cu masa caldă, cu plata ajutoarelor sociale la zi şi îi invită şi pe alţii să vină. S-a creat un rasism german pe invers, datorită unei propagande multi-culturale de zeci de ani şi prost înţelese şi aplicate de către nemţi. Dacă veneau milioane de est-europeni în Germania aceştia ar fi fost respinşi cu tunuri cu apă şi grenade lacrimogene. Nemţii i-ar fi exclus cu superioritate, pentru că românii, sârbii, bulgarii, ungurii sau polonezii sunt albi şi creştini, deci nu intră în tiparul colectiv multi-cultural de pe afişele şi bannerele publice: arab, negru, femeia cu burka şi musulman. S-a ajuns la un schematism psihologic şi sociologic în Germania.”

Lasă un răspuns