Dumnezeu să te binecuvânteze, frate! Îmi place să aud că au fost salvate noi suflete, pentru că acesta este lucrul cel mai important. Mă bucur că suntem aici şi vedem atâţia prieteni din diferite părţi ale ţării. Este un frate care vine acum în oraş. Azi dimineaţă am auzit că materialele lui au fost deja descărcate, pentru un mare serviciu de trezire. Frate, mă rog ca El să-ţi dea o trezire mare, cu multe suflete din acest oraş.
Mă bucur să-i văd în dimineaţa aceasta pe mulţi dintre prietenii mei predicatori. Fratele Outlaw din Phoenix este acolo, l-am observat când m-am ridicat. Mă bucur mult să te văd, frate Outlaw. Sunt încântat că fraţii din Ierihon au venit aici, la Ierusalim. În dimineaţa aceasta, ca întotdeauna, ne bucurăm să vă avem printre noi.
Nu demult am trecut pe la fratele Williams, în Phoenix, şi i-am spus: „Ştii, acum locuiesc în Tucson, şi trebuie să întreţin locul acesta de sus, din munte (înţelegeţi?), pentru că de aici pot privi spre Ierihon, spre fraţii noştri de acolo.” Fratele Carl spunea că vor veni aici mulţi oameni din Phoenix, de la sute de mile depărtare. Câţi aţi venit din Jeffersonville, Indiana? Ridicaţi-vă. Toţi cei din partea aceasta. Ei vin de la aproape o mie două sute de mile depărate.
Mă bucur că sunt aici, în această Lumină minunată. Vedeţi, noi numim locul acesta „Oraşul soarelui,” şi chiar este pe dinafară. Dar ce mă bucură pe mine cel mai mult este Soarele de dinăuntru.
Toată săptămâna m-am bucurat de aceste binecuvântări, asistând la lucrarea de trezire a fratelui Bethany de la Primele Adunări ale lui Dumnezeu. Apreciez sincer lucrarea acestui neînfricat ostaş al crucii. S-au întâmplat atâtea lucruri săptămâna aceasta! Chiar ziceam: „Eu şi fratele Bethany avem atâtea lucruri în comun, chiar şi felul în care ne pieptănăm părul.” Mă bucur că ne putem recunoaşte unul pe altul, oriunde am fi.
Suntem recunoscători şi pentru ocazia de a fi aici împreună cu fratele Tony. Nu-i pot pronunţa numele, aşa că îi spun simplu: „fratele Tony.” Îmi cer scuze pentru aceasta. Pe Petru îl strigau „Petru” şi pe Pavel, „Pavel”, aşa că tu eşti Tony, la fel cum eu le spun tuturor să mă strige „frate Bill,” sau „fratele cum vreţi voi”, fiindcă îmi place pur şi simplu ideea de a fi în legătură cu voi şi de a vă fi frate.
Mi-a plăcut micul dejun, doar că nu a fost destul sirop. Nu mi-a ajuns, aşa că i-am cerut fiului meu, care s-a dus şi a împrumutat de la un frate. Am primit o porţie în plus, dar tot nu mi-a ajuns. Vedeţi voi, eu sunt baptist, aşa că nu cred în stropire, ci în scufundare de-a binelea. Dar iată că în bolul meu nu a rămas destul de mult sirop de zahăr cu care să-mi îndulcesc clătitele.
Îmi amintesc că odată am fost undeva în sud, cred că în Alabama, şi ţineam un serviciu de trezire cu Biserica Misionară Baptistă. Dormeam pe o verandă deschisă şi nu puteam să mă trezesc deoarece cu o seară înainte predicasem până târziu. O soră bătrână de culoare a venit şi m-a trezit, zicând: „Hei, reverendule! Haide odată, dragă, că ţi-am pregătit de patru ori clătitele alea!” Îmi plac mult clătitele, iar ea mi le încălzise deja de patru ori.
Să vă mai spun o povestioară pe care o ştiu. Bătrânul frate Bosworth – câţi dintre voi l-au cunoscut? -a fost un bun prieten al meu, iar odată m-a întrebat:
„Frate Branham, ştii tu ce este părtăşia?”
„Cred că ştiu,” am răspuns eu.
Dar el mi-a zis: „Înseamnă doi oameni în aceeaşi barcă.” În felul acesta se face apropierea, aceasta este calea; aceasta este comuniunea, părtăşia apropiată unul cu celălalt.
Gândindu-mă la clătite (noi le spunem „flapjack” în sud), îmi amintesc că odată m-am dus într-o mică excursie de pescuit în partea de nord a statului New Hampshire, unde este patria păstrăvilor. Aveam în spate un cort mic şi bagaje pentru o călătorie de o zi şi jumătate, pentru a merge într-o zonă unde fraţii cu picioare sensibile nu puteau ajunge. Deci, m-am dus acolo ca să prind păstrăv. Ce bine m-am simţit în cortul acela micuţ! Cu o zi înainte găsisem un ochi de apă plin cu păstrăvi mari şi frumoşi, şi îi prindeam unul după altul. Când prindeam unul, dacă murea îl luam ca să-l gătesc, iar dacă nu-l răneam prea tare, îi dădeam drumul înapoi în apă. Dar pentru că îmi agăţam tot timpul cârligul de la lansetă în crengile unei sălcii din spatele meu, m-am hotărât ca a doua zi să-mi iau toporul şi să tai salcia aceea, ca să nu mă mai încurce la pescuit. Eram singur. M-am trezit de dimineaţă, mi-am luat vechiul topor şi am doborât salcia, după care am pescuit câţiva păstrăvi pentru micul dejun şi m-am întors înapoi. Deodată am auzit un zgomot. Era o ursoaică neagră. De altfel, mişunau o mulţime de urşi pe-acolo. Avea doi pui cu care intrase în cortul meu şi-l sfâşiaseră. Nu mai rămăsese nimic de el. Problema cu ei nu este că mănâncă, ci că distrug totul. Dacă aud ceva zăngănind, au şi sărit pe el. Astfel, mi-au călcat în picioare sobiţa… şi nu mai aveam ce să fac, decât să plec. Când m-a văzut că vin, ursoaica a fugit, s-a ascuns şi şi-a chemat puii la ea. Unul dintre ei s-a dus imediat, dar celălalt a rămas acolo, aşa că mă întrebam ce face. În cort aveam un pistol ruginit, dar puiul se aşezase chiar pe el, şi oricum, nu voiam să împuşc ursoaica şi să las doi pui orfani în pădure. Ştiam că dacă întâlneşti o ursoaică cu pui, rişti să te atace, deoarece devine agitată la gândul că le-ai putea face rău puilor ei.
Aşadar, ursuleţul acela, care nu cântărea mai mult de zece kilograme, stătea cu spatele la mine. Era foarte preocupat de ceva, iar eu mă întrebam ce l-ar putea atrage într-o asemenea măsură. Ursoaica şi celălalt pui se retrăseseră, iar mama continua să-l cheme pe acesta, dar el nu-i dădea nici o atenţie. Eram foarte curios să văd care era problema cu el, aşa că m-am uitat după un copac în care aş fi putut să mă urc în cazul în care m-ar fi atacat ursoaica, după care am început să mă deplasez încet, până când am ajuns pe partea opusă. Să vedeţi ce se întâmplase. Ursuleţul dăduse de vasul meu cu sirop de zahăr, din care mai erau vreo doi litri. Ştiţi că urşilor le plac dulciurile. Reuşise să-i scoată capacul, dar nu ştia cum să bea, aşa că îşi băga lăbuţa în vas, apoi o ducea la gură şi o lingea. Am strigat la el: „Pleacă de acolo!”, aşa că s-a întors spre mine. Era atât de murdar de sirop încât nici măcar nu putea să-şi deschidă ochii ca să se uite la mine. A lins vasul acela până la ultima picătură, iar eu am stat acolo urmărindu-l şi râzând. N-aveam la mine un aparat de fotografiat ca să-i fac o poză. După ce a terminat de „curăţat” vasul, s-a dus la mămica şi la frăţiorul lui, iar ei au început să-l lingă.
Privindu-i, m-am gândit: „Aşa era la vechile adunări penticostale, când intram până la coate în borcanul cu miere, apoi mergeam şi le spuneam şi celorlalţi şi îi lăsam să ia şi ei câte puţin de la noi.” Aceea era o adunare bună, aşa cum avea şi puiul de urs. Câtă vreme mânca miere, nu aveai de ce să-l învinuieşti. Aşa eram şi noi în acele adunări: fără formalism sau altceva de felul acesta; doar stăteam şi lingeam. Atât.
Ştiţi că în Biblie scrie că păstorii purtau o traistă în care aveau întotdeauna miere, iar dacă se întâmpla să se îmbolnăvească vreo oiţă, păstorul lua puţină miere şi o întindea pe o piatră de calcar. Ştiţi că şi oilor le plac lucrurile dulci, aşa că oiţa mergea şi lingea mierea de pe acea piatră. Dar lingând mierea, lingea şi calcarul, şi acela o ajuta să se însănătoşească.
Iată, şi eu am aici o traistă plină cu Miere, pe care o voi turna pe Piatra Isus Hristos, iar voi, oile, nu trebuie decât s-o lingeţi. Sunt sigur că toate suferinţele ne vor fi vindecate, dacă vom linge Piatra, Stânca veacurilor, fiindcă El Se va îngriji de tot. El ne va vindeca toate neplăcerile fizice şi spirituale. El este Crinul din vale şi crinul conţine opiu, iar opiul linişteşte toate lucrurile. Aceasta te duce într-o stare de ameţeală, la fel ca la revărsarea Duhului Sfânt. Te eliberează de orice grijă, aşa că nu te mai interesează ce se petrece în jur. Tot ce trebuie să faci, este să laşi să iasă presiunea afară. Asta-i tot.
Odată a fost umplută cu Duhul Sfânt o fetiţă. Era o micuţă metodistă. Nu voi uita niciodată exprimarea ei sinceră şi neprelucrată, foarte asemănătoare felului meu de exprimare. A spus: „Vreau să-L laud pe Domnul pentru acest Duh Sfânt. Dacă ar fi fost numai puţin mai bine, aş fi pocnit!”
Îmi plac aceste întâlniri şi Convenţii ale Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline. După cum ştiţi, eu am fost ordinat în Biserica Misionară Baptistă, în urmă cu vreo treizeci şi cinci de ani şi ani de-a rândul am încercat să fiu un predicator credincios Evangheliei şi lucrurilor pe care le-am considerat corecte. Apoi a venit măreaţa vedenie…
Până atunci n-am auzit nimic despre mişcarea penticostală. Auzisem doar că în oraş este o adunătură de holly-rollers, care se tăvălesc pe podea şi fac tot felul de lucruri, dar nu le-am dat atenţie. Dar când m-a chemat Domnul, am venit în mijlocul lor, iar acolo am găsit lucrurile după care înseta inima mea. Mi s-a potrivit ca o mănuşă pe o mână îngheţată. Era ceea ce trebuia şi chiar mi-a plăcut. Stând însă printre fraţi, am văzut că şi ei erau împărţiţi în tot felul de organizaţii, la fel ca baptiştii. Unii călăreau o cămilă cu o cocoaşă, alţii pe una cu două cocoaşe, alţii cu trei, iar alţii cu nici o cocoaşă. Atunci m-am gândit în felul următor: „N-o să mă alătur nici unuia din aceste grupuri, pentru că dacă o voi face, voi fi întotdeauna asociat cu grupul respectiv. Voi rămâne între ei, şi-i voi numit pe toţi „fraţi.”
Dacă nu mă-nşel, Iacov este cel care a săpat o fântână, iar filistenii l-au izgonit din locul acela. Din câte îmi amintesc, el a numit fântâna aceea „Răutate”, sau ceva de felul acesta. Apoi a săpat o altă fântână, şi filistenii l-au alungat din nou, iar el a numit locul acela: „Ceartă.” Apoi a săpat încă una şi a spus: „Este loc pentru toţi.” Aşa cred şi eu, că este loc pentru toată lumea.
Singurul lucru la care m-am alăturat de când am intrat pe deplin în mişcarea pentru Evanghelie… sunteţi voi. Cred că acesta este lucrul care ne apropie cel mai mult de cer. Dacă ar fi ceva care m-ar duce şi mai aproape, aş căuta acel lucru, dar deocamdată am găsit aceasta şi voi rămâne pe lucrul acesta până când va apărea ceva mai bun. Cum spunea şi Petru în ziua Cincizecimii: „Acesta este lucrul acela. Iar dacă nu este acesta, voi păstra ce am, până când va veni lucrul acela.” La fel voi face şi eu, voi păstra această părtăşie, pentru că este un lucru foarte bun.
Apoi, am aflat că Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline se aflau aproximativ în aceeaşi situaţie, prinşi între marile şi rafinatele organizaţii, încercând şi luptând nu pentru a le distruge sau a le uni, ci doar pentru a avea părtăşie. De aceea m-am alăturat lor. Singura organizaţie de care pot spune că aparţin este cea a Oamenilor de Afaceri a Evangheliei Depline, deoarece aceasta face o mare lucrare pentru Dumnezeu şi Biserica Lui, încercând să aducă printre noi sentimentul că nu suntem despărţiţi. Suntem fraţi, pentru că toţi am primit Duhul Sfânt.
Dumnezeu v-a dat Duhul Sfânt, la fel ca şi celui de lângă voi. De exemplu la noi, în familia Branham, unii sunt graşi şi scunzi, alţii sunt înalţi şi slabi, iar eu sunt undeva la mijloc. Suntem cu toţii diferiţi: unii blonzi, alţii cu părul brunet, iar alţii fără păr. Eu sunt din nou la mijloc. Dar, cu toate acestea, suntem fraţi. Când mergeam în curtea din spate, ne adunam şi ne băteam între noi, dar când ieşeam în curtea din faţă, atâta i-ar fi trebuit cuiva, să se ia de unul dintre noi, că era de rău.
Cred că aşa ar trebui să simţim cu toţii. Înţelegeţi? Uneori Dumnezeu face lucruri care nouă nu ni se par corecte, dar dacă le face Domnul, să spunem numai „Amin”, pentru că El face lucrarea oricum. Aşteptăm cu nerăbdare un timp în care…
Duminica trecută când fratele Bethnay a vorbit despre semnul fiarei, a atins o notă care mi-a făcut sufletul să se înfioare. A spus că mai avem puţin de mers până vom ajunge în ceva măreţ, ceva care ne aşteaptă, ceva ce se pregăteşte Domnul să facă. Aşa cred şi eu: ceva care să accelereze totul şi care să ducă Biserica în slavă. Ce minunat! Haideţi deci, să nu mai fim leneşi!
Ţineţi minte că Dumnezeu nu-Şi schimbă niciodată căile, ci rămâne statornic, pentru că El este Cuvântul, iar Cuvântul Lui nu poate cădea fiindcă este infinit. Aşadar, dacă Dumnezeu hotărăşte ceva, totul va rămâne aşa cum a hotărât El. El nu poate să se întoarcă şi să spună: „Am greşit.” Vedeţi, El nu poate face aceasta. Tu poţi face aşa ceva, dar El nu poate pentru că este infinit. Înţelegeţi? Prima Lui hotărâre rămâne pentru veci.
În grădina Eden, Dumnezeu i-a dat omului cea mai bună Fortificaţie pentru a-l păzi şi apăra: Cuvântul Său. Dar Eva a făcut unul din cele mai necugetate lucruri pe care le-ar fi putut face: a pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu punem Cuvântul la îndoială, ci Îl credem. De altfel, Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată altceva decât să credem Cuvântul Lui. Da, Cuvântul Lui. Aşa este. Noi trebuie să stăm pe Cuvânt.
Aici aş vrea să fac o mică paranteză. Ştiţi că în Biblie se vorbeşte despre un mare proroc care va strânge poporul Israel laolaltă. Dar când a venit acel mare Proroc, oamenii nu L-au cunoscut, deşi a fost în mijlocul lor. Într-o zi, Isus le-a vorbit ucenicilor şi le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim, şi tot ce a fost scris prin proroci despre Fiul omului se va împlini.” Ei L-au întrebat: „Pentru ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze toate lucrurile?” (Matei 17.10-11). Prin cărturari, se referă la cei ce scriseseră Sfintele Scripturi. Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut.” Înţelegeţi? A trecut pe lângă ei şi ei nu au ştiut că era el. La fel s-a întâmplat şi cu Fiul omului. Ei au înţeles că Isus le vorbise despre Ioan Botezătorul. Vedeţi? Pentru ei, el nu era decât un ciudat care stătea în josul râului, un lunatic care băga oamenii în apă să-i boteze şi care aducea un mesaj foarte ciudat. Dar Ioan era mesagerul lui Dumnezeu, şi iată că a trecut pe lângă ei, şi ei nu l-au cunoscut.
Apoi a venit Isus. Cred că o treime din iudei nici măcar nu auziseră de Ioan, iar când a fost Isus pe pământ, puţini iudei, şi poate o sutime din populaţia globului au ştiut că El era aici. A venit şi a plecat. Cât despre biserică… Voi, romano-catolicii îl veneraţi pe sfântul Patrick, dar să ştiţi că el nu a fost romano-catolic, cum nu sunt nici eu. Pe Ioana D’Arc, fetiţa aceea sfântă care avea vedenii, aţi ars-o pe rug, spunând că este vrăjitoare. Întâi aţi ucis-o, apoi aţi recunoscut-o ca sfântă. Vedeţi?
Ştiţi ceva? Isus a spus: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” (Matei 24.37). Atunci au fost salvate de ape doar opt suflete. Nu ar fi îngrozitor dacă… Să zicem că răpirea ar veni astăzi, şi El ar lua doi oameni din Tucson, unul din Phoenix, şi tot aşa în întreaga lume, pentru că răpirea va avea loc pe tot pământul. Atunci, cei care vor învia din morţi Îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh, un lucru tainic. Apoi, într-una din zile va veni judecata.
Atunci unii vor zice: „Păi, nu trebuia să fie întâi răpirea?” Şi li se va spune: „Răpirea a avut deja loc, dar voi n-aţi ştiut nimic.” Gândiţi-vă câţi oameni vor dispărea de pe pământ, şi nu se va şti nimic. Nimeni nu va şti ce s-a întâmplat. Cinci sute de oameni din lumea întreagă vor fi daţi dispăruţi, şi nimeni nu va şti nimic. Trăim vremuri înfiorătoare, dar noi nu avem candelele pregătite.
Nu spun că va fi neapărat aşa, dar dacă va fi? Răpirea va fi trecut, şi nu va mai rămâne decât judecata. Înţelegeţi? El va fi plecat şi voi nu veţi şti nimic.
Aşadar, când venim la aceste întâlniri, s-o facem cu un singur scop, şi anume acela de a-L sluji pe Dumnezeu. Să ne punem vieţile la treabă. La ce-ţi foloseşte să te prefaci? Şi de ce să acceptăm un fals când cerurile sunt pline de putere şi de binecuvântări adevărate, ca în ziua Cincizecimii? Cum am putea primi ceva fals? Binecuvântările lui Dumnezeu sunt inepuizabile, aşa că poţi cere din belşug. Imaginează-ţi un peştişor de nici doi centimetri, care-şi spune deşi este în adâncul oceanului: „Cred că ar trebui să beau apă mai rar, pentru că s-ar putea să se termine.” Un gând absurd. Ei bine, este chiar mai absurd să te gândeşti că ai putea epuiza bunătatea lui Dumnezeu.
Puţin mai devreme i-am văzut pe părinţii lui Carl Williams. Cred că este pentru prima dată când am ocazia să-i văd stând în picioare. Au în jur de optzeci de ani, dar iată cum a avut Dumnezeu grijă de acest cuplu. Domnul Williams arată mai degrabă ca fratele Carl, nu ca tatăl lui. Tony spunea că mama lui s-a dat jos din maşină, a trântit uşa şi a traversat în pas soldăţesc. Ei, vedeţi? Cât de bun este Domnul cu noi!
Poate că unii dintre voi nu sunteţi membri ai Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei depline. Dacă sunteţi baptişti, vă vorbesc ca baptist, iar dacă sunteţi metodişti, sunt şi eu metodist.
Odată, când predicam în Arkansas, un om care fusese vindecat şi scăpase de cârje, a stat toată noaptea în picioare şi a acaparat adunarea. Erau vreo cinci sau şase mii de oameni adunaţi la Robinson Memorial Auditorium, în Little Rock, iar el zicea: „Lăudat să fie Domnul, pentru că m-a vindecat.” Abia puteam predica de el. S-a ridicat şi mi-a zis: „Frate Branham, vreau să-ţi spun ceva.” Omul se simţea minunat, parcă era la un festin numai pentru el. Fusese vindecat şi aceasta însemna totul pentru el. Întâmplător, era nazarinean, aşa că mi-a zis: „Când te-am auzit cum vorbeşti, am fost convins că şi tu eşti nazarinean. Apoi cineva mi-a spus că ai fi baptist, însă majoritatea oamenilor spun că eşti penticostal. Nu înţeleg cum vine aceasta.”
„O, este foarte simplu,” i-am răspuns eu. „Sunt penticostal, nazarinean şi baptist.” Aşa este. Noi suntem creştini născuţi din Duhul Lui, spălaţi în sângele Lui şi aşteptăm venirea Domnului nostru. Domnul să vă binecuvânteze. Indiferent că eşti om de afaceri sau altceva, ascultă ce-ţi spun: Caută părtăşia! Nu te mulţumi să ai părtăşie cu câţiva oameni cu care dai mâna, ci caută să ai şi tu ce au primit ei, adică Duhul Sfânt. Acesta aduce adevărata părtăşie.
Ştiţi, nimănui nu i se cere să fabrice ceva; lucrul acesta nu este posibil. Bisericii nu i se cere să fabrice roade, ci să poarte roade. Înţelegeţi? Tu nu-i poţi spune unei oi: „Vreau să-mi produci nişte lână.” Las-o să crească, şi lâna va veni de la sine. Aceasta este problema, faptul că încercăm să fabricăm totul. Nu faceţi aceasta, ci lăsaţi să vină totul din interior!
Imaginaţi-vă o cioară care şi-a pus pene de păun în aripi, apoi spune: „Uite, sunt păun!” Prin aceasta, încearcă să arate ceva ce nu a crescut din ea. Acelaşi lucru îl găsim în mod repetat printre grupările penticostale. Haideţi să fim penticostali adevăraţi, originali, născuţi din nou. Este singurul lucru, din tot ce am găsit pe acest tărâm, care îmi dă siguranţa că păcatele mele sunt iertate şi că sunt născut din nou din Duhul lui Dumnezeu. Când ai ancora înăuntrul tău, aceasta te menţine stabil.
Nu intenţionam să vă răpesc atât de mult timp, fiindcă ştiu că trebuie să plecaţi. Ştiţi că eu obişnuiesc să mă cam lungesc. Îmi ia o oră să încep, apoi încă două ore ca să predic, şi apoi vreo trei ore ca să mă opresc. Totuşi, în dimineaţa aceasta nu voi face aşa. Acum locuiesc aici, în Tucson, în bătrânul Ierusalim, dar, cu voia Domnului, voi mai veni la tine, frate Tony, ca să te ajut şi să particip la toate adunările tale de trezire. Cât despre fraţii predicatori, să ştiţi că nu am venit aici ca să construiesc vreo biserică, ci am venit să ajut ceea ce este deja construit, să pun umărul la tot ce faceţi voi pentru a câştiga suflete aici, în Tucson. Nu am venit să organizez întâlniri sau altceva, decât dacă este vorba despre adunări comune, la care putem participa împreună. Deci, n-am venit să înfiinţez o biserică. Nici vorbă, fiindcă oricum avem destule. Ceea ce trebuie acum este să le umplem cu creştini născuţi din nou. Da, domnilor.
Deci, am venit să pun umărul la toate lucrurile pe care le faceţi, să vă ajut aşa cum pot, oriunde pot, la orice uşă care mi se deschide. Am venit să aduc mărturia harului salvator al Domnului nostru Isus Hristos şi a umplerii cu Duhul Sfânt care m-a ţinut în picioare în toţi aceşti ani.
Chiar mai devreme l-am auzit pe Tony spunând: „Frate Branham, trebuie să pun pe hârtie tot ce vreau să spun.” La fel trebuie să fac şi eu. Vedeţi, când îmbătrâneşti, nu mai gândeşti la fel ca înainte. Cineva m-a întrebat zilele trecute: „Câţi ani ai, frate Branham?” „Abia am împlinit 25, i-am răspuns eu.
„Când aceasta?”
„Păi, tocmai i-am împlinit a doua oară.” Nu mai sunt un copil. Frate, acesta este motivul pentru care ne pieptănăm părul cu cărare pe mijloc. Aşa este.
Toţi Îl iubim pe Domnul, nu-i aşa? Oh, minunat! Acum haideţi să punem de-o parte orice grijă şi greutate care ne apasă. Şi, dacă nu vă deranjează prea tare, haideţi să ne ridicăm pentru un moment de rugăciune. Cât staţi în picioare, voi citi câteva versete din Biblie. Vă rog să ascultaţi cu atenţie, fiindcă voi citi din cartea Apocalipsei 3.14-22:
„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu:
„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!
Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.
Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol,
te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!
Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.
Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”
Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”
Să ne plecăm capetele şi inimile şi să ne rugăm.
Doamne Isuse, în dimineaţa aceasta Îţi mulţumim, Dumnezeul nostru nobil şi îndurător, care L-ai înviat pe Domnul Isus din morţi şi ni L-ai oferit sub forma Duhului Sfânt. Acesta ne cucereşte inimile şi ne cheamă să păşim alături de El. Doamne, vedem că ziua se apropie de sfârşit şi că timpul se scurge încet în veşnicie. Ne apropiem de ţărm şi auzim cum se sparg valurile. O, Doamne, este un ceas periculos, pentru că aşa cum citim aici, suntem în ultima epocă, în Laodicea, timpul în care ne apropiem de ţărm. Bogăţiile şi lucrurile acestei lumi au orbit ochii oamenilor, dar noi ne rugăm, Doamne, ca ancorele noastre să se înfigă adânc în Stânca veacurilor, şi astfel să aşteptăm răsăritul. Te rugăm, Doamne.
Binecuvântează această mişcare numită Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline, şi Te rugăm să binecuvântezi în mod special adunarea de aici, din Tucson. Fă-o, Doamne, să crească, până când hotelul Ramada va fi nevoit să dărâme aceşti pereţi şi să ridice un cort în care să încapă toţi creştinii născuţi din nou care vor veni. Binecuvântează-l şi pe fratele care tocmai îşi instalează un cort în oraş, pentru a ţine o trezire. Fă din el un instrument prin care să aduci oamenii în biserici şi în Împărăţia Ta. Binecuvântează-l şi pe fratele Bethany de la „Primele Adunări,” împreună cu lucrarea pe care o face pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Te rugăm să continui lucrarea cu el şi cu celelalte biserici din întreaga ţară. Cât suntem în aşteptarea Ta, fă ca Duhul Sfânt să ne dea interpretarea şi să aducă lumină asupra textului citit. Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.
Puteţi să luaţi loc.
V-aţi gândit vreodată că aceasta ar putea fi ultima noastră adunare împreună? Ştiţi că unii dintre cei aflaţi aici, s-ar putea să nu mai fie la următoarea întâlnire? Noi nu ştim ce se va întâmpla, dar s-ar putea să fie ultima ocazie să ne adunăm în felul acesta, să vorbim şi să mâncăm împreună pe acest pământ. Nu uitaţi însă, că ne vom întâlni din nou, dar nu la micul dejun, ci la o cină, la marele ospăţ pe care îl va da Domnul, la nunta Mielului. Atunci scaunele vor fi aşezate dintr-o parte în alta a cerului, iar cei răscumpăraţi din toate epocile vor sta la masă, unul lângă celălalt. Va fi un timp glorios!
Acum vreau să vă vorbesc despre textul din dimineaţa aceasta. Nu vă voi ţine mai mult decât este absolut necesar, dar am aici câteva versete şi câteva notiţe pe marginea cărora aş vrea să vorbesc timp de câteva minute, iar subiectul meu se va numi „Uşa din uşă.”
Textul citit în dimineaţa aceasta din Scriptură este foarte neobişnuit în multe privinţe. Acesta este unul din cele mai dureroase texte din Scriptură, şi vorbeşte despre epoca în care trăim noi acum. Ne arată cum, în epoca aceasta Isus Hristos a fost dat afară din propria Sa biserică, astfel încât acum stă şi bate, încercând să intre înapoi. Bogăţiile şi plăcerile lumii L-au scos afară, iar biserica a rămas căldicică. Este o privelişte jalnică.
Tocmai am terminat de trecut prin epocile bisericilor, în adunarea mea din Jeffersonville, iar când mă voi întoarce acolo, începând cu data de 17 martie, vom începe să abordăm subiectul despre cele şapte Peceţi. Noi am putut vedea că bisericile din toate celelalte epoci L-au acceptat, dar în ultima epocă, în Laodicea, Hristos a fost luat de la oameni. L-au scos afară, iar acum încearcă să intre înapoi, aşa că stă şi bate la uşă. Sunt orbi… Este foarte ciudat…
Dar voi ştiţi că Dumnezeu intervine în situaţiile cele mai neobişnuite. Dumnezeu apare în cazurile neobişnuite, pentru că El însuşi este neobişnuit. El face lucruri extraordinare şi apare în situaţii excepţionale; când nici nu-ţi trece prin minte că L-ai putea vedea, El apare acolo. Foarte neobişnuit. Biblia spune: „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui.” (Romani 11.33). Şi: „El lucrează pe căi nebănuite, minuni ca să-mplinească.” Aceasta Îl face neobişnuit.
Adesea se întâmplă să intrăm într-un şir de lucruri obişnuite, şi să trecem pe lângă Dumnezeu. Dar ceea ce-L aduce pe El este tocmai ceva neobişnuit, ieşit din comun. Noi suntem atât de prinşi cu anumite crezuri, sau cu propriul nostru fel de slujire, încât dacă lucrurile nu ies aşa cum ne aşteptam noi, sau cum credem noi că ar trebui, atunci dăm totul la o parte şi spunem: „Nu, aceasta nu este de la Dumnezeu.” Facem o mare greşeală.
Dumnezeu Se arată, apoi Se ascunde în acelaşi lucru în care S-a descoperit. Înţelegeţi? El apare în ceva anume, după care Se retrage şi Se ascunde. Ca o sămânţă care se află într-o floare frumoasă, după care putrezeşte. De fapt, El Se ascunde pentru a Se arăta din nou. Aşa lucrează Domnul. El lucrează în moduri ieşite din comun, la momente neobişnuite, uneori cu cele mai mărunte lucruri. Uneori nici nu reuşim să-L găsim pe Dumnezeu pentru că El este în nişte lucruri care nouă ni se par prea mici.
Chiar acum câteva minute, în timp ce vorbeam despre această adunare mică, mă gândeam ce puțini suntem și ce adunare micuță avem. A fost plăcerea mea să vorbesc în fața unor adunări imense. În Bombay, India, erau cinci sute de mii de oameni într-o singură adunare, iar în Africa de Sud au fost aproximativ două sute cincizeci de mii de oameni. Dar adunările cele mai frumoase şi mai binecuvântate s-au desfăşurat în case mici de rugăciune. Dumnezeu este în lucrurile și în locurile cele mai neobişnuite.
Acum câteva minute, când a vorbit fratele din Canada, mi-am amintit de bunii mei prieteni de acolo.
Cu câtva timp în urmă, am avut privilegiul de a mă ruga pentru regele George al Angliei, care suferea de scleroză multiplă, iar Domnul l-a vindecat. El a venit în Canada pe când era încă bolnav de scleroză. Ce om curajos! Au participat toate şcolile şi au fost prezenţi o mulţime de oameni când a venit la Vancouver. Toți aveau în mână stegulețe britanice și s-au înclinat cu respect în fața regelui, când acesta a trecut.
Eram cu un bun prieten de-al meu, Ern Baxter, şi ascultam împreună transmisiunea. Regele și încântătoarea lui regină erau acolo. N-am să uit niciodată reacția lui Ern: era atât de emoționat încât a sărit de pe scaun și m-a îmbrățișat plângând. Eu l-am întrebat:
„Ce s-a întâmplat, frate Baxter, de ce eşti atât de tulburat?”
„Frate Branham, este regele meu…”
Când l-am auzit ce spune, m-am gândit: „Dacă un canadian se simte așa când știe că regele lui trece prin apropiere, oare cum ar trebui să se simtă o adunare de oameni născuți din nou, când trece Isus?”
Era acolo, deşi suferea de scleroză multiplă. Stătea drept în automobilul lui, cu toate că se spunea că suferă îngrozitor de ulcere, și că îl durea foarte tare spatele.
Profesorii își trimiseseră elevii să fluture stegulețe, iar după închiderea paradei, toți copiii urmau să se întoarcă la școală. La una din școli s-au întors toți copiii, mai puțin o fetiță. Profesoara s-a alarmat când a strigat catalogul și a văzut că fetița lipsește, așa că a plecat s-o caute. I-a luat cu ea și pe ceilalți copii, și au pornit pe străzi în căutarea fetiței dispărute. După o vreme, a găsit-o chiar profesoara. Fetița stătea lângă un stâlp de telegraf și plângea în hohote. Profesoara s-a dus la ea şi a întrebat-o:
„Ce s-a întâmplat, puişor? N-ai apucat să fluturi steguleţul când a trecut regele?”
„Ba da,” a răspuns fetiţa.
„L-ai văzut pe rege?”
„Da, l-am văzut.”
„Atunci de ce plângi?”
„Pentru că sunt atât de mică, încât regele nu m-a văzut pe mine.”
Vedeți, lucrul acesta poate fi valabil pentru regele George și pentru oricare alt rege, dar nu și pentru Regele Isus. Oricât ar fi de mică adunarea în care v-a pus Dumnezeu, oricât ar fi de mică lucrarea pe care o faceți, că stați de vorbă cu băiatul care aduce laptele sau cu cel care livrează ziare, orice ar fi, El vede. Tu nu poţi face nimic pentru Isus fără ca El să ştie. Ţineţi minte, El ştie tot ce faceţi, orice lucru, cât de mărunt, şi El vă va răsplăti pe deplin, pentru că aceea a fost partea de lucrare care v-a fost repartizată. Faceţi-o oricât ar fi de mică. Dacă partea voastră este să fluturați stegulețul, atunci faceți aceasta. Chiar şi în lucrul acela ciudat este El. Poate că în felul acesta, El va câştiga un suflet în plus.
Dwight Moody… sau n-a fost el? Este posibil să mă înşel. În orice caz, cu vreo o sută cincizeci de ani în urmă, o bătrână spălătoreasă avea o greutate pe suflet, fiindcă voia să câștige și ea un suflet pentru Hristos. A economisit bani până când a reușit să strângă trei dolari, cu care a închiriat un vechi grajd de cai, pentru un dolar pe săptămână, apoi s-a dus și l-a curățat cu mâna ei, iar din scândura ei de spălat, a improvizat un altar cu amvon. A făcut rost de nişte pliante şi a început să le împartă. Aceasta se întâmpla pe la începuturile Americii. Toată lumea arunca o privire pe pliant, apoi îl arunca la gunoi pentru că din întâmplare femeia era metodistă, iar în vremea aceea metodiștii erau priviți la fel ca penticostalii acum ceva vreme: ca o adunătură de fanatici. Se adunau prin şcoli şi ţipau sub puterea lui Dumnezeu, îşi turnau apă pe faţă… Ştiu bine cum este, pentru că am fost şi eu în adunările lor. Vedeți? Dacă ar fi fost lăsați să meargă mai departe fără să fie opriți, ei ar fi acum penticostali. Înţelegeţi? Atunci a început să împartă această femeie bilețele pe stradă, bilețele pe care le aruncau toți. Ea încercase din răsputeri să aducă în oraș un predicator care să facă o trezire, dar nu dorea să participe nimeni. Predicatorul urma să vină chiar în seara aceea. Pe când se pregătea să plece, femeia a întâlnit un băiețaș cu părul ciufulit, care purta bretelele tatălui său. Băiatul a venit la ea şi a întrebat-o:
„Ce împarţi acolo, doamnă?”
„Nişte pliante, puişor.”
„Şi ce scrie pe ele, pentru că eu nu ştiu să citesc.”
„Scrie că deseară se ţine o adunare la vechiul grajd.”
„Mulţumesc. Pot să iau şi eu unul?”
„Sigur că da.”
Băiatul a luat pliantul și l-a pus în buzunar.
La adunarea din seara aceea n-au participat decât predicatorul și femeia, dar, asemenea unui ostaș viteaz, fără să-i pese că are în față numai o persoană, și-a scos textul și a vorbit acolo, în fața femeii, ca și cum ar fi predicat în fața a zece mii de oameni. La mult timp după începerea predicii, cine credeți că s-a strecurat înăuntru? Băiețelul ciufulit. Nu știu cum, dar în seara aceea s-a trezit la altar. Dacă nu mă înșel, băiețelul acela era chiar Dwight Moody, care a câștigat o jumătate de milion de oameni pentru Hristos. Vedeți? Sunt atâtea adunări mari și împodobite, dar Dumnezeu este în lucrurile neobișnuite. El apare în situaţiile excepţionale. Să ţineţi minte lucrul acesta.
Nu-mi mai amintesc cum se numeşte artistul care a pictat tabloul cu Isus cum bate la uşă. Parcă era un pictor grec, şi a lucrat toată viaţa la tabloul acela. Vedeţi voi, înainte de a ajunge la expoziţie, orice tablou trebuie să treacă mai întâi prin faţa criticilor. Orice pictură importantă trebuie să treacă de această etapă, de examinarea criticilor.
Oh, cât aș vrea să pot aduce lucrul acesta așa cum trebuie! Fraţi penticostali, vă daţi seama că Dumnezeu ne trece astăzi prin examinarea critică? Înainte ca Biserica să fie ridicată în slavă, ca Mireasă, trebuie să fie examinată. Sigur că da. Veţi face faţă? Sunteţi pregătiţi să veniţi cu Scriptura și să aduceți o mărturie neînfricată a dragostei voastre pentru Hristos? Sau veţi da înapoi şi veţi merge pe căile lumii, la fel ca cel despre care Biblia spune: „Dima, m-a părăsit din dragoste pentru lumea de acum.” (2Timotei 4.10). Noi am intrat în epoca Laodicea şi biserica este cântărită.
Când tabloul despre care vă spun, a fost supus examinării criticilor, nu i s-a găsit nici un defect. Totuși, un mare critic s-a ridicat și a zis: „Este, totuși, o problemă cu tabloul tău. Este adevărat că Isus vine noaptea, în întunericul păcatului, și cu felinarul în mână. Este potrivită și postura și expresia feței, care arată că Se așteaptă ca cineva să vină să-I deschidă ușa atunci când bate. Până aici este minunat. Îmi place cum așteaptă să audă mișcare înăuntru, dar, domnule, nu văd nici un mâner, nici o clanță la ușă. Cum poate intra Isus, de vreme ce ușa nu are clanță?”
„O,” a răspuns artistul, „am pictat-o aşa pentru că mânerul este pe dinăuntru. Isus nu poate intra doar prin voinţa Lui, ci trebuie să-L laşi tu să intre.”
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva Glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3.20). Acesta este tabloul spre care privim acum.
De ce bate un om la uşă? Ce-l determină să bată? Faptul că vrea să intre. El dorește să fie primit înăuntru. Poate vrea să-ți spună ceva, poate vrea să vorbiți despre niște afaceri sau despre altceva. Sau poate vrea să-ţi dea ceva. Trebuie să existe un motiv, pentru că altfel nu ar bate. Înţelegeţi? Desigur, bunul simț ne cere să deschidem și să vedem ce dorește persoana respectivă. Aceasta ai de făcut ca om: să deschizi ușa și să întrebi: „Cine ești și ce dorești?”
Poate a venit într-o vizită scurtă, doar ca să-ți spună: „Sunt prietenul tău și aș vrea să vorbesc puțin cu tine, în dimineața aceasta.” Dacă îți este într-adevăr prieten, pune-l să stea jos și stai de vorbă cu el, iar dacă vrea ceva de la tine, înțelegeți-vă cumva. Vedeţi? De-a lungul vieţii lor, mulţi oameni importanţi au bătut la uşi.
Desigur, contează foarte mult cine este la uşă; trebuie să ştii cine bate. Dar pentru aceasta trebuie să te deplasezi până la uşă. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să te duci să vezi cine este. Când bate cineva la uşă, du-te și întreabă: „Cine este?” Deschide ușa și întreabă-l: „Cine ești și ce vrei?”, fiindcă s-ar putea să fie cineva important. Dacă este aşa? Ar fi o mare onoare pentru tine să-i deschizi unei persoane importante.
Ce crezi că s-ar fi întâmplat acum câțiva ani, când Adolf Hitler era conducătorul Germaniei, dacă un flăcău oarecare ar fi auzit într-o dimineață o bătaie în ușă, și, deschizând, s-ar fi trezit cu Hitler în fața lui? Pe vremea aceea el era cel mai mare om din Germania. Înţelegeţi? Era o persoană foarte importantă. Știți ce ar fi făcut băiețașul acela? Aproape că ar fi leşinat. Ar fi luat poziție, ar fi salutat în felul nemțesc și ar fi spus: „Bine ai venit în umila mea casă, mare conducător al Germaniei. Dacă este ceva ce pot face pentru tine, dacă ai nevoie de ceva, trebuie doar să-mi spui, şi voi face cu bucurie orice doreşti.”
O, ce onoare! Ştiţi ceva? Fiecare ziar din Germania ar fi scris că Adolf Hitler a intrat în casa sărăcăcioasă a unui servitor, că a bătut la ușă și a cerut ceva de la acesta, că i-a onorat casa cu prezența lui. Da, acesta ar fi fost un lucru măreţ, o mare onoare.
Sau dacă aţi fi mers în Italia în zilele lui Mussolini, care era dictatorul Romei şi al Italiei. Cum ar fi fost dacă un om sărac ar fi auzit într-o zi o bătaie în ușă și l-ar fi văzut pe Mussolini stând în fața ușii lui? Desigur, inima lui ar fi bătut cu putere și i-ar fi zis: „Poftește în casa mea, măritule dictator, onorate domn.” Ar fi tremurat şi s-ar fi tulburat. „Ce-aş putea face pentru tine? Doreşti ceva anume? Este ceva ce ar putea face umilul tău slujitor pentru tine?” Pentru oricare locuitor al Romei ar fi fost o mare onoare să-l aibă pe Mussolini ca oaspete în casa lui.
Ce-aţi zice dacă regina Angliei ar veni astăzi aici, în Tucson, şi de la aeroport ar pleca într-una din casele voastre? Noi suntem oameni obişnuiţi, dar dacă regina ar veni tocmai din Anglia, ar traversa oceanul, ar lua un taxi de la aeroport şi ar bate la uşa ta? Ca un gentleman sau ca o doamnă respectabilă, ai merge la uşă şi ai spune: „Bună ziua, cine eşti?” Ea ar arăta ca o femeie obișnuită și nu ai recunoaște-o până nu s-ar recomanda: „Sunt regina Angliei!”
O, ce onoare! Câtă onoare! Toate ziarele din Tucson și din Statele Unite ar vorbi despre aceasta; ar fi o știre de importanță națională că regina Angliei a venit tocmai până la Tucson, Arizona și te-a vizitat pe tine, un om sărac. Regina ar câştiga demnitate smerindu-se şi venind la uşa ta sau a mea. Chiar dacă nu este regina ta, este totuşi o persoană importantă; este cea mai mare regină din lume.
Ştii ce ai spune? „Maiestatea voastră, fii binevenită în casa mea. Dacă doreşti ceva, sau vrei să faci ceva, te rog să te simți ca acasă.”
Desigur, aşa ar fi, iar ziarele ar fi pline de articole pe acest subiect.
Cum ar fi dacă în dimineața aceasta ar veni la ușa ta președintele Kennedy? Poate nu eşti de acord cu el în ceea ce priveşte politica, însă tot l-ai primi. De ce? Nu pentru că este un om oarecare, ci pentru că este preşedintele Statelor Unite. Unii dintre noi s-ar contrazice cu el pe teme politice – eu aşa aş face -, dar tot ai fi onorat să-l vezi pe preşedintele Kennedy la uşa ta.
Dar dacă ar veni special ca să te viziteze pe tine? Peste tot, la știri, s-ar vorbi numai despre aceasta: „Smeritul domn Kennedy, președintele Statelor Unite, a zburat până la Tucson, Arizona, pentru a-L vizita pe John Popescu.” Ce onoare ar fi pentru el şi cu cât mai mult ar fi pentru tine? În nici un caz nu i-ai închide uşa în nas, ci l-ai primi pentru că este un om important.
Dar cine este mai important decât Isus? Cu toate acestea, este mai respins decât orice dictator, rege sau şef de stat din lumea întreagă. Da. „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3.20). Oh, noi auzim aceste bătăi ușoare în ușă! Isus bate de multe ori la uşa inimii noastre, fiindcă suntem în epoca bisericii în care se întâmplă acest lucru. Fără îndoială că și voi simțiți acele bătăi chiar acum. Cine este? Este Isus care încearcă să intre, fiindcă vrea să fie primit în inima voastră, vrea să vorbească puțin cu voi. Şi dacă l-aţi primi cu cinste pe preşedinte, cu cât mai mult ar trebui să-L primiţi pe Isus? Voi nu l-aţi respinge în nici un caz pe preşedinte. Atunci cum de-L respingeţi pe Isus? Preşedintele este doar un om şi va muri ca oricare altul, dar Isus este Dumnezeul vostru, este Judecătorul vostru. Şi nu doar atât, dar Judecătorul este şi Mântuitorul vostru.
Poate că președintele vrea să vă cheme la armată; poate vrea să vă pună să faceți un lucru îngrozitor. Poate vrea să ceară ceva de la voi, să vă convoace undeva, să vă ia copiii ca servitori sau mai ştiu eu ce. Ar putea face așa ceva, dar Isus nu dorește aceasta. El vrea să vă dea ceva. De aceea bate. El vrea să vă dăruiască ceva, un lucru mai minunat decât oricare altul: Duhul Sfânt; El vrea să vă ofere Viața veșnică.
Cum ar fi dacă președintele ar spune: „Am venit la tine ca să-ți ofer funcția de președinte, pentru că am dreptul să fac lucrul acesta!”? Într-o zi, mandatul de preşedinte s-ar încheia. Dacă regina ți-ar oferi coroana regală, ai purta-o doar până într-o zi, dar Isus ne dă cununa Vieții, o încununare care nu se termină, nu este pentru o vreme, pentru că este cununa slavei Lui. Nu trebuie s-o dăm înapoi, pentru că El ne-o dă ca o binecuvântare; El vrea să ne încununeze viețile cu Duhul Sfânt. Cum putem fi atât de indiferenți încât să refuzăm această ofertă? Ce purtare nechibzuită din partea bisericii! Cât de necugetați pot fi oamenii, încât să facă o asemenea greșeală, și să refuze să ia în seamă acea bătaie de la ușă! Ar fi o nebunie pentru fiecare dintre bărbații și femeile care sunt prezenți aici, să nu primească vizita Vieții veșnice.
Noi vedem cum se adună norii judecății; chiar și știința spune că mai sunt doar trei minute până la miezul nopții. Aceasta spuneau acum câţiva ani. Între timp, două din cele trei minute au trecut, dar biserica este încă împrăştiată. Vedeţi ce se întâmplă? Toate bisericile se organizează, toate se răcesc. Zilele trezirilor se apropie de sfârşit, iar noi ne apropiem de momentul adevărului.
Gălăgie este destulă: pianele cântă, oamenii sar în sus și-n jos; femeile se tund bob, își vopsesc ochii cu albastru, și așa mai departe, iar bărbații lor le lasă să facă ce vor. Aceasta este contrar Scripturii. Ce privelişte îngrozitoare ne oferă străzile noastre astăzi!
Copiii mei au vrut să vadă parada de rodeo, aşa că ieri i-am dus acolo. Tata a fost călăreț și mai călăream și eu din când în când… este în ei dragostea pentru cai și au dorit să-i vadă. Când am oprit pe stradă, mi s-a făcut rău, când am văzut felul în care oamenii încearcă să retrăiască niște vremuri apuse.
Lumea noastră se schimbă continuu. Eu mă trag din Kentucky: m-am născut acolo și toate rudele mele trăiesc acolo. Acolo este Renfro Valley, unde oamenii încearcă să trăiască la fel ca țăranii: folosesc lămpi cu petrol, gătesc pe sobă, poartă îmbrăcăminte de-acum două secole. Este o lume modernă, o lume în schimbare, dar ei încearcă să meargă înapoi în trecut și să adopte un mod de viață diferit, așa cum era atunci. De ce fac oamenii lucrul acesta? Pentru că aşa trebuie.
Dar când încerci să le aduci o Evanghelie neschimbătoare, nu o primesc. Ei vor ceva modern și nou, care să îi liniștească, spunându-le că este suficient să se alăture bisericii, și că pot să trăiască așa cum le place, iar dacă vrei să-i duci înapoi la Evanghelie, refuză. Ceea ce îi face să se întoarcă în trecut, este chiar Evanghelia, dar ei își satisfac acea foame întorcându-se într-un mod firesc și respingându-l pe cel duhovnicesc. Vedeți cum vine diavolul și reușește să strâmbe căile Domnului în fața oamenilor?
Nu vreau să le supăr pe surori, dar dacă o femeie ar fi umblat în trecut cu pantaloni, așa cum am văzut ieri, păcatul ei ar fi fost evident. Mă întreb cum au ajuns femeile să poarte pantaloni. Cum au ajuns să iasă așa pe stradă, când Biblia spune clar: „Femeia să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, și bărbatul să nu se îmbrace cu haine femeiești; căci oricine face lucrurile acestea este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronom 22.5). Dacă și-ar fi vopsit pleoapele cu albastru în zilele de început ale Americii, doctorul ar fi internat-o în spital și ar fi pus tot orașul în carantină, fiindcă ar fi crezut că a luat vreo boală. Așa este. Și încă ce boală!
Și-acum încearcă să se întoarcă și să trăiască altfel, dar refuză să primească Evanghelia de modă veche a Duhului Sfânt, așa cum era ea în ziua Cincizecimii, cu aceleași atribute pe care le avea înainte: de a ne curăța și de a ne transforma în oameni noi. Acum trăim în umbră, iar biserica este în epoca Laodicea; s-a îmbogățit și nu duce lipsă de nimic.
Voi, penticostalii, nu mai puteți râde acum de metodiști și de baptiști, pentru că știți vorba aceea: „Râde ciob de oală spartă.” Acum sunteţi şi voi la fel ca ei. Aşa este.
El zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat…” Ţineţi minte că Biblia spune că în această epocă El este afară din biserică, și încearcă să intre înapoi. Voi nu puteţi contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. Înţelegeţi? El încearcă să intre, te roagă să-L primeşti. „Dacă aude cineva glasul Meu (Oh!), şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el.” Vedeţi? El are ceva de vorbit cu voi, nişte lucruri importante, un plan de salvare. Vrea să vă vorbească, dar unii s-au umplut de crezuri într-o asemenea măsură, încât și-au înțepenit grumazul, au devenit încăpățânați și indiferenți, și nu mai suportă să-L audă vorbind. Aşa este. Dar iată, El stă la uşă.
Poate spui: „Stai puțin, frate Branham, eu L-am primit deja.” Poate ai făcut aceasta și L-ai lăsat să intre, dar aceasta-i tot ce ai făcut? Vedeți voi, foarte mulți oameni sunt îngroziți de ideea de iad, și știu că fără Hristos vor ajunge acolo, așa că zic: „O să-L primesc.” Au făcut lucrul acesta acum douăzeci sau treizeci de ani, dar n-au mai făcut nimic altceva.
Dacă vin în vizită la careva dintre voi, bat la uşă, iar tu deschizi şi-mi zici: „Intră, frate Branham.” Eu intru, dar tu spui: „Dar să stai acolo lângă uşă. Să nu te plimbi prin casă, sau să umbli de colo-colo.” Vedeţi?
Ştiţi că inima omului are, dincolo de uşă, multe compartimente mici? Nu vrem să recunoaștem, dar acesta este adevărul, fiindcă avem niște cămăruțe mici și secrete. Da, domnilor. Noi Îl primim în inima noastră, dar nu-L acceptăm ca Domn al nostru. Nu vrem să ajungem în iad, așa că spunem: „Isuse, poți intra pe ușă, ca să nu ajung în iad, dar nu poți fi Domnul meu.” „Domn” înseamnă „stăpân”. Astfel, atunci când Îl primești ca Domn, El devine Stăpân peste tine și controlează totul. Atunci El este acasă.
Dacă aș veni la voi și aș bate la ușă, aș prefera să-mi spuneți: „Pleacă de la ușa mea!”, decât să mă lăsați să intru, iar după aceea să-mi spuneți: „Să nu începi să umbli prin casă. Stai acolo şi spune ce doreşti.” Credeţi că dacă mi-ați vorbi așa, m-aș simți bine primit? Aş putea să-ţi explic de ce am venit? Sigur că nu. Dar aşa procedează biserica astăzi, prieteni. Oamenii spun doar: „Intră, Doamne, dar rămâi lângă ușă și spune ce vrei.” Înţelegeţi? Nu se poate în felul acesta, pentru că aşa dăm de necaz.
Noi trebuie să-L întâmpinăm cu bucurie și să-I spunem: „Doamne, intră în casa mea, iar dacă dorești ceva, ia orice. Sunt al Tău, Doamne, iar Tu eşti al meu. Mi-ai făcut o mare cinste bătând la ușa mea, Tu, Creatorul cerului și al pământului. Doamne, vreau să intri și să fii Domnul și Stăpânul meu. Ia-mă și transformă-mă în ce vrei Tu. Scoate la lumină orice taină ascunsă a inimii mele, orice lucru rău care este în mine. Deschide fiecare ușiță, Doamne, cercetează-mă și vezi ce este în neregulă cu mine. Arată-mi unde greşesc şi aruncă afară tot ce este rău. Vreau să rămâi aici și să fii Domnul meu. Doamne, dă-mi binecuvântarea Ta și curăță-mă acum.”
Dacă nu-L poți primi ca Domn pe deplin, nu deschide ușa, iar dacă nu poate fi Stăpân în inima ta, nu-L chema ca Mântuitor. Toată lumea vrea să aibă un Mântuitor, dar nimeni nu vrea un Domn. Vor Ceva care să-i scape de pedeapsa iadului, dar vor să trăiască în continuare cum vor și să facă ce le place.
Haideţi să facem acum un tur al inimii omeneşti, dacă mai aveţi răbdare zece minute. Fiți atenți. Cum ajungi în fața inimii, pe partea dreaptă este o ușă mică pe care scrie: „Viața personală.” Sigur nu vreţi ca cineva să umble acolo, ci spuneţi: „Este problema mea dacă vreau să fac ceva anume. Predicatorule, dacă vrei, vin la biserică, mă înscriu, dar nu începe să-mi spui ce să fac.” Vedeți? „Chiar dacă Biblia spune cutare lucru, eu nu cred că-i așa.” Înțelegeți? Credeți că Isus poate rămâne într-o asemenea inimă? Nu, cu siguranţă că nu! El vine ca să fie Stăpân, dar viaţa noastră privată este un lucru important, şi toţi vrem să ne fie respectată. „Dacă vreau să ies la un pahar cu vecinul, este problema noastră. Dacă noi, femeile, vrem să ne tăiem părul, este privilegiul nostru ca femei americane. Dacă vrem să purtăm pantaloni scurţi, aceasta ne priveşte pe noi. Dacă vrem să ieșim în oraș și să bem ca între bărbați, și suntem de acord ca și soțiile noastre să facă același lucru, nu este treaba ta să te bagi în problema aceasta.”
Dar Biblia spune: „Nu faceţi aşa!” Cine are dreptate? Cuvântul lui Dumnezeu.
Desigur, toți Îl vrem pe Isus, și credem că Îl avem deja, dar dacă ar veni răpirea și am fi lăsați pe pământ? Probabil ne-am întreba unde sunt ceilalţi, ce s-a întâmplat cu ei, dacă totul va fi tainic. El va veni ca un hoț noaptea și nouăzeci și nouă la sută dintre oameni nici nu vor ști că a avut loc răpirea. Va fi trecută și ei nu vor ști nimic despre aceasta, fiindcă Isus a spus că va veni ca un hoț noaptea. Deci așa trebuie să fie. Înțelegeți? Aşa vom fi răpiţi.
Odată am citit o carte. Nu mai ştiu cum se numea… cred că era „Romeo şi Julieta”. Băiatul a venit noaptea s-o ia pe fată. Înţelegeţi? La fel va face şi Isus. Când biserica va fi cufundată în somn, așa cum scrie despre epoca Laodicea, El se va strecura și Își va răpi Mireasa.
Toți cei adormiți de-a lungul epocilor vor învia, și vor fi luați ca Mireasă, apoi va veni judecata. Atunci biserica va spune: „Stai puţin, nu trebuia să fie răpită mai întâi Mireasa, la venirea Domnului?” Răpirea a fost deja demult. A venit în taină şi voi nu aţi ştiut nimic.
Atunci veţi spune: „Dar eu aparţin bisericii. Sunt metodist, baptist, penticostal…” Pentru Dumnezeu lucrul acesta nu înseamnă nimic. Este ca şi cum un doctor ar spune că ai cancer în stadiu avansat. Faptul că ştii numele bolii nu te va ajuta cu nimic. Cancerul este un demon. Poți spune că este un porumbel, o acvilă sau un vultur, fiindcă aceasta nu are nici o legătură cu boala. Nu o vindecă, nu o extermină, ci doar o denumeşte.
Este la fel cum spun unii: „Eu sunt creştin.” Poate chiar sunt ca și confesiune, dar viețile lor nu aduc nici o mărturie prin faptele lor, prin principiile lor morale.
„Ştiţi, se ţine o trezire în cutare loc.”
„Cine o organizează?”
„Baptiștii.”
„A, noi n-avem nici o legătură cu ei!” Dar poate Dumnezeu are pentru tine un mesaj pe care îl va transmite în adunarea aceea.
Poate o organizează „Primele adunări”, sau „Numele lui Isus”, sau „Adunarea lui Dumnezeu”, sau poate alții, dar oamenii spun: „Nu, noi nu aparținem acelor grupări.”
Suntem frați. Credeți că ar îndrăzni cineva să rupă moștenirea lui Dumnezeu? Ei au Duhul Sfânt, la fel ca voi și fac aceleași lucruri pe care le-ați făcut și voi când L-ați primit. Vedeţi de ce îmi plac aceste adunări ale Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline? Pentru că îmi dau libertatea să spun aceste lucruri. Înţelegeţi? „Aceştia suntem, și suntem frați. Nu suntem despărțiți, fiindcă toți formăm un singur trup,” vorba poetului. Vedeţi?
Să revenim la uşa aceea micuţă a vieţii personale. „Este în ordine. Voi fi un membru al bisericii voastre. O să mă înscriu în organizația Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, dar să nu-mi spuneți că trebuie să primesc Duhul Sfânt și să mă port în felul acesta.” Vedeţi? Aceasta înseamnă viaţa personală. Dar dacă procedați așa, nu Îl veți avea niciodată pe Isus, pentru că o să Se întoarcă și o să iasă. Voi ce aţi face dacă aţi intra într-o casă şi acolo vi s-ar spune: „Stai lângă uşă şi spune de ce ai venit!” Ați spune: „Mulțumesc,” și ați închide ușa pe dinafară. La fel face şi Isus. Aşa este. De aceea a rămas biserica rece. Înţelegeţi?
Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, să nu lăsați niciodată adunarea voastră să ajungă așa! Dacă auziți un mesaj, dacă auziți o bătaie în ușă, deschideți și spuneți: „Da, Doamne, spune ce este?” Într-adevăr sunt mulți prefăcuți, dar când vedeți un predicator adevărat… Ce este un prefăcut? Ce este un dolar fals? Este copia unuia adevărat. Deci dacă a fost făcut un fals, înseamnă că există și unul adevărat după care a fost copiat. Așadar, trebuie să existe și un Duh Sfânt adevărat, o putere de salvare adevărată, un Dumnezeu adevărat al iubirii. Să nu vă mulţumiţi în nici un caz cu puţin!
Atât despre ușa vieții personale, fiindcă trebuie să mă grăbesc să trec prin toate aceste uși.
Mai este acolo şi o uşiţă a mândriei. Oh, aici este complicat! Nu vrem să stăm prea mult la ușa aceea, pentru că fiecare stă în dreptul ei și spune: „Nu te băga, pentru că am și eu mândria mea!” Aşa este, dar nu ar trebui să fie aşa.
Nu demult, am ținut aici o predică intitulată „Mielul și porumbelul.” Vedeţi voi, mielul, oaia, nu produce decât lână. Dacă iei o oaie și vrei s-o tunzi, poți trece fără probleme mașina de tuns dintr-o parte în cealaltă, fiindcă nici nu se va mișca. Renunță la toate drepturile ei. Lâna este a ei, ea a crescut-o, dar renunţă la ea de bunăvoie.
Când îi spui unui om că trebuie să fie născut din nou, că trebuie să renunțe la viața lui păcătoasă, să se lase de furat, de mințit, de înșelat, de doctrine și de tot felul de alte lucruri, unii explodează ca un balon. Aceasta este diferența dintre oaie și capră. Înțelegeți? Capra se răzvrăteşte, dar oaia renunţă de bunăvoie.
Nu am nimic cu doamnele, doar sunt surorile noastre, dar sunt plin de râvnă pentru biserica aceasta, iar atunci când văd că devine lumească, precum Sodoma, nu pot să nu strig împotriva ei. Aceasta îmi face inima să-mi sângereze, și atunci strig: „Nu vă luați după Marilyn Monroe sau după celelalte femei pe care le vedeți acolo, cum urmaţi exemplul Sarei din Biblie. Înţelegeţi?
Nu încercaţi să fiţi ca domnul Cutare, să alergați pe platformă și să jucați teatru, îmbrăcați neglijent și nepotrivit. În mișcarea penticostală este prea mult spectacol de tip Hollywood. Așa este. Avem nevoie de Duhul Sfânt. Poate nu vă place de mine și n-o să vreți să mai vin, dar aceasta este șansa mea de a spune adevărul, și acesta este adevărul. Cercetaţi şi vedeţi dacă nu este aşa.
O doamnă mi-a spus: „Dar este dreptul meu ca femeie americană.”
„Da, dar renunţă la el!”
Cu câtva timp în urmă, am fost la cumpărături împreună cu soția mea, în Indiana, iar acolo am văzut un lucru straniu: o femeie îmbrăcată într-o fustă foarte ciudată.
Soţia m-a întrebat: „Dragule, nu este dintre cele care cântă în cor?”
„Ba da,” am răspuns eu.
„Si de ce se poartă aşa?”
„Pentru că nu sunt din Împărăția noastră”
În slujba mea de misionar, eu am cutreierat de multe ori lumea. Astfel, în Germania, am întâlnit duhul german; în Finlanda am întâlnit un alt duh; în Australia, un altul, și tot așa, iar America are și ea duhul ei. Toate acestea sunt duhuri naţionale, şi toate sunt de la diavolul. Isus a spus că toate împărățiile acestei lumi sunt ale celui rău, El stăpânește peste fiecare dintre ele. Isus a spus aceasta. Vedeţi, este vorba despre acel duh naţional.
„Dar noi nu suntem americani?” m-a întrebat ea.
„Nu, nu suntem, dar am putea fi. Oare ne purtăm noi ca ceilalți americani? Nu se poate să urmăm acest grup de oameni bețivi, gălăgioși și lipsiți de onoare. Nu. Noi suntem născuți din Duhul Sfânt și venim de acolo de unde este sfințenia pură și neîntinată, unde Îngerii neprihăniți stau pururi în fața lui Dumnezeu. Noi locuim aici şi facem parte din acest popor, dar aşteptăm Împărăţia Ta, când voia Ta se va face pe pământ, la fel ca în cer.”
Așadar, atunci când ne naștem de sus, și tot păcatul este aruncat afară, Duhul lui Dumnezeu, Creatorul nostru, vine în inimile noastre și ne modelează caracterul. Atunci nu mai mințim, nu mai furăm și nu mai înșelăm, ci mergem drepți și cinstiți, ca niște locuitori ai cerului, fiindcă aceasta și suntem, dacă suntem născuți din Duhul lui Dumnezeu.
Mulți dintre noi sunt confuzi, și astfel ajung să ia anumite senzații și idei și să le numească Duhul lui Dumnezeu. De aceea întregul sistem bisericesc este nesigur și ezitant în ziua de azi. Este îngrozitor, dar cu toate acestea, Isus stă la ușă şi bate…
Aş vrea să mai deschid o ușă, și anume ușa credinței, după care voi încheia. Mai am aici cam o duzină de versete, dar voi sări peste ele. Oamenii spun:
„Vrei să vii la adunarea oamenilor de afaceri creştini?”
„Unde să vin?”
„La adunarea Oamenilor…”
„Aceasta este împotriva credinței mele.”
Desigur, există o singură credință: „Un Domn, o credință, un botez.” (Efeseni 4,5). De aceea spun ei: „Este contrar credinţei mele.” Poate vrei ca nici măcar Isus să nu Se pună în calea credinței tale, care își are rădăcinile într-un crez, într-o biserică, într-o organizație. Credința ta s-a izolat singură într-o încăpere, și nu-L primește pe Isus, care este Cuvântul. În Ioan 1 scrie: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” (Ioan 1.1,14).
El este Dumnezeul cel veşnic.
Poate credinţa ta spune că zilele minunilor au trecut, că nu există prorocie şi vorbire în limbi, că ceea ce se întâmplă printre penticostali este o absurditate. Poate ai lăsat un crez să blocheze uşa credinţi tale, şi să-ţi spună că nu există astfel de lucruri. Deschide acea uşă şi lasă Cuvântul lui Dumnezeu să devină Dumnezeul tău. Spune: „Nu-mi pasă ce spune crezul meu. Dacă Biblia spune aşa, Tu eşti Domnul meu.”
Trebuie să te naşti din nou, iar după naşterea din nou, trebuie să fii umplut cu Duhul Sfânt. Nu contează ce spune un crez sau altul, fiindcă ele nu înseamnă nimic. Unii spun: „Eu cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu.”, dar şi diavolul crede aceasta. Trebuie să fii născut din nou, lucru de care se teme toată lumea. Oamenii spun că sunt deja născuţi din nou, dar vieţile lor vorbesc atât de tare, încât mărturia lor abia se aude. Înţelegeţi?
Naşterea înseamnă întotdeauna mizerie. Scuzaţi-mi expresia, dar aşa este, fie că are loc într-un grajd, într-un coteţ sau într-o sală de spital. La fel este şi naşterea de la altar: te face să putrezeşti în propria gândire, să arunci lucrurile la care odată ţineai cu toată inima şi să renunţi la tot pentru acea bătaie mică din uşă.
Noi, americanii, credem în lucrurile mari. Ne plac pălăriile mari, maşinile mari, denominaţiunile mari şi crezurile lungi. Vrem numai lucruri mari, dar Dumnezeu se află în spatele unui glas blând şi duios.
Noi nu vrem însă decât tărăboi şi gălăgie. Odată, un fermier a ieşit cu căruţa pe câmp. Pe drum, căruţa scârţâia şi trosnea, făcând mult zgomot. Când s-a întors, a trecut pe acelaşi drum şi peste aceleaşi hopuri, dar nu s-a mai auzit nici un scârţâit pentru că acum era încărcată cu bunătăţi.
Noi vrem să avem un crez. „Biserica noastră este cea mai mare. Slavă Domnului că i-am întrecut pe ceilalţi la adunarea banilor şi la atragerea cât mai multor membri.” Eu n-am nimic împotriva acestor lucruri, dar ceea ce vreau să vă spun este că nu-i suficient doar atât. Este bine să aduceţi oameni în biserică, dar ce a spus Isus despre prozeliţii care se luptau să aducă un membru în plus în biserică? Ce se întâmpla cu acela? Devenea de două ori mai rău decât fusese înainte. (Matei 23.15).
Noi ascultăm emisiunile lui Billy Graham… Eu nu am nimic de zis împotriva acestui mare evanghelist, este un om al lui Dumnezeu şi Dumnezeu lucrează prin el, dar unde este el? În Sodoma. Vă amintiţi tabloul? În Sodoma au coborât doi îngeri, iar Isus a spus că la venirea Lui va fi la fel. Dar Unul a rămas cu Avraam cel ales şi chemat afară. Priviţi ce au făcut cei doi îngeri şi veţi înţelege mesajul.
Domnul a spus că aşa va fi şi în zilele din urmă, dar nu este un lucru curios faptul că din toţi trimişii: Moody, Sankey, Finney, Knox, Calvin şi toţi ceilalţi, niciunul nu a avut un nume care să se termine cu terminaţia „ham”, cum este Graham? Vedeţi cine este trimisul bisericii formale?
Biserica duhovnicească, de tip penticostal, nu a fost de la început acolo. Priviţi Mesagerul trimis la biserica aceea. El s-a aşezat să vorbească cu Avraam. I-a schimbat numele din „Avram” în „Avraam,” şi l-a întrebat: „Unde este nevastă-ta, Sara?” fiindcă numele ei fusese schimbat din „Sarai,” în „Sara.”
„Este în cortul de la spatele Tău.”
„La anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce negreşit la tine; şi iată că Sara, nevastă-ta, va avea un fiu. Dar de ce a râs când am spus lucrul acesta?” Acesta este El. De ce trebuie să fie aşa? Pentru că avem nevoie de un asemenea Duh în biserică, de un Duh profetic, un Duh al deosebirii. Dar atunci când vine, oamenii Îl resping. De ce? Pentru că suntem în epoca Laodicea, şi suntem atât de prinşi în crezuri şi în alte lucruri, încât nu-L putem primi. Aşa este. Înţelegeţi? „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu…”
„Oh, credinţa mea nu acceptă asemenea lucruri!”
Atunci credinţa ta este greşită. Credinţa adevărată în Dumnezeu va accepta fiecare promisiune a Lui cu „Amin”, printr-un Duh Sfânt adevărat. De ce? Pentru că Biblia a fost scrisă de Duhul Sfânt, El a spus aceste lucruri. Această Carte a fost scrisă de oameni din vechime, sub inspiraţia Duhului Sfânt. Atunci cum este posibil să ai Duhul Sfânt şi totuşi să-L negi? Nu se poate. Aceasta este numai o formă de evlavie, cum spune prorocul, dar puterea este tăgăduită, puterea de a-i elibera pe oameni, pe bărbaţi şi pe femei deopotrivă, de păcat şi de lucrurile lumeşti. Dumnezeu să aibă milă de noi. O, îndepărtaţi-vă de credinţa voastră religioasă, care tăgăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Lui să fie găsit adevărat. Da, domnilor!
Observaţi că El a spus: „…şi nu ştii că eşti nenorocit, sărac, orb şi gol.” Aceasta este partea cea mai jalnică. Ne apropiem de încheiere, dar aş vrea să reţineţi lucrul acesta: „nu ştii…” Dacă ai vedea un bărbat sau o femeie mergând pe Stone Street, sau pe o altă stradă principală, şi ai observa că este gol, că n-are îmbrăcăminte, este sărac şi nenorocit, şi nici măcar nu-şi dă seama de starea în care se află, – pentru că dacă şi-ar da seama, ar încerca să facă rost de îmbrăcăminte, sau ar intra undeva -, ai încerca să mergi la el şi să-i vorbeşti. Dar probabil că ţi-ar spune: „Vezi-ţi de treaba ta!”
Exact aşa a spus Isus Hristos că va fi biserica penticostală în zilele din urmă: bogată, dar căldicică. Suntem la fel de bogaţi ca ceilalţi. Erau cu adevărat bogaţi pe vremea când aveam misiuni, când aveam mântuirea. Acum nu mai avem decât ierarhii, mai mulţi membri şi lucruri scumpe. Unde suntem? Pe aceeaşi linie cu ei. Aşa a spus Isus.
În mijlocul acestor lucruri, Isus continuă să stea la uşă şi să bată. „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” Însă şi noi ajungem tot orbi şi goi. Oamenii sunt complet orbi din punct de vedere spiritual, aşa că nu le mai poţi spune nimic.
Ştiţi, eu am crescut în Kentucky, într-un mediu foarte sărac. Bunicul meu era vânător, şi încă unul cunoscut, şi obişnuia să vâneze ratoni. Nu ştiu dacă pe aici se practică lucrul acesta. În Arizona sunt destul de puţine ape pentru a avea ratoni, dar acolo sunt foarte mulţi, iar oamenii îi vânează. Câţi dintre voi ştiu cum se vânează un raton? Ia te uită! Ce de lume din Kentucky este prezentă aici!! Ei, aşa da! Mai înainte mă simţeam cam stingher, dar acum mă simt chiar bine, pot să-mi scot haina şi să încep să predic cu adevărat.
Câţi dintre voi ştiu ce este o saltea de paie? Da, Tony, mulţumesc! Acum mă simt ca acasă. Este foarte bine. Pâine de porumb, terci de mălai cu fasole şi frunze de ridichi. Da, erau tare bune.
Bunicul meu vâna ratoni, şi le aduna grăsimea într-o cutie de metal. Mama păstra cutiile de la praful de copt, iar cu una tăia aluatul rotund pentru biscuiţi. Făcea nişte biscuiţi atât de mari, încât puteai să le dai capacul la o parte şi să-i umpli cu sirop de zahăr şi puţin unt de casă. Erau atât de buni! Aş mânca şi acum, mai ales că azi-dimineaţă nu mi-a prea ajuns siropul. Ar merge tare bine.
Mama folosea grăsimea de raton ca tratament pentru orice la noi în casă; grăsimea şi uleiul se foloseau şi pentru vite, la zgârieturile făcute de sârma ghimpată. Când ne tăiam ne dădea cu uleiul acela şi cu terebentină.
Când ne simţeam rău ne dădea grăsime de raton.
Casa noastră era compusă dintr-o cameră micuţă şi un pod. Urcam acolo ţinându-ne de o balustradă făcută din puieţi neciopliţi, Toţi copiii dormeam acolo, pe o saltea de paie, peste care aveam o saltea de pene. În şindrilă era o gaură prin care intra lumina lunii, şi odată cu ea, şi zăpada, aşa că mama ne învelea cu o bucată de pânză, ca să nu ne atingă zăpada. Dormeam doi la cap, doi la picioare şi doi la mijloc. Găsisem nenumărate feluri în care să dormim şi ne înghesuiam unii în alţii ca purceii, ca să ne încălzim.
Dar uneori se întâmpla ca vreunul dintre noi să iasă de sub învelitoare când era ger, şi să răcească, aşa că a doua zi ne trezeam cu ochii lipiţi de puroi, ceea ce mama numea „chestie din aia.” Dimineaţa, ea mă trezea strigând: „Scularea, Billy, căci este timpul să pleci la şcoală!”, iar eu îi răspundeam: „Nu pot! Am chestie din aia în ochi.” Fratele meu, Humpy – îl chema Edward, dar noi îl poreclisem Humpy, zicea şi el: „Mi-a intrat chestie din aia în ochi.” Atunci auzeam cum mama pune pe sobă cutia cu grăsime de raton, o topea, apoi venea şi ne ungea ochii cu ea. Şi ca prin minune, chestia aia dispărea. Untura de raton era medicamentul pentru ochii care sufereau de diferite „chestii.”
Vă spun însă, că biserica a fost cuprinsă de o asemenea răceală, încât grăsimea de raton nu are nici un efect. Dar Isus ne-a spus: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine doctorie pentru ochi.” (Apocalipsa 3.18), iar această doctorie este Duhul Sfânt. Biserica a devenit atât de oarbă încât nu-L mai vede pe Dumnezeu, ci vede doar propria organizaţie; vede doar ce are sub nas, dar nu priveşte în faţă, ca să vadă apropiata venire a Domnului. Untura de raton nu vă poate ajuta, dar alifia Duhului Sfânt vă va deschide ochii, şi veţi putea simţi prezenţa lui Isus Hristos. El este Acelaşi ieri, azi şi în veci; El este Dumnezeu, şi îţi poate unge ochii cu Duhul Lui cel Sfânt. Atunci vei uita că eşti metodist, baptist, unitarian, trinitarian, nazarinean sau mai ştiu eu ce. Vei fi doar creştin, născut din nou în Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci nu va mai trebui să spui: „Trebuie să fac cutare lucru,” pentru că te va împinge Ceva să-l faci. Îndemnul din inima ta te va duce în rugăciune; dragostea divină va curge prin întreaga ta fiinţă, până nu vei mai putea sta jos, iar rugăciunea va izbucni din tine ca apa dintr-o fântână arteziană.
Timp de câţiva ani am lucrat ca paznic de vânătoare, şi treceam mereu pe lângă un izvor mare şi vechi. Apa ţâşnea în continuu din el, o apă delicioasă. Într-o zi, m-am aşezat lângă acel izvor, am luat o gură de apă şi l-am întrebat:
„De ce eşti atât de vesel? Pentru că vin iepurii şi beau apă din tine?”
Dacă ar fi putut vorbi, ar fi spus: „Nu.”
„Pentru că vin căprioarele şi beau?”
„Nu.”
„Pentru că beau eu din tine?”
„Nu.”
„Dar atunci de ce? Ce anume te face să gâlgâi aşa?”
Dacă ar fi putut vorbi, izvorul mi-ar fi spus: „Nu eu gâlgâi, frate Branham, ci sub mine este Ceva care mă împinge continuu şi mă îndeamnă să ţâşnesc.”
Noi ne străduim să facem tot felul de lucruri, dar când este Duhul Sfânt în noi, le facem din dragoste divină. Nu este de mirare că Pavel a spus: „Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig.” (Filipeni 1.21).Aşa este. Lăsaţi această ungere pe care v-o dă El, să vă atingă ochii.
În încheiere… Nu vreau să vă mai ţin, să vă obosesc de tot. Este prima sau a doua oară când sunt aici cu voi, şi vă rog să mă iertaţi dacă am vorbit prea mult, dar aş vrea să închei spunând următorul lucru. În sud, aveam un frate penticostal de culoare care era un adevărat slujitor al lui Hristos. Una dintre surori, o femeie de culoare cu un caracter minunat, fusese umplută cu Duhul Sfânt. Soţul ei se numea Gabriel, dar noi îl strigam Gabe. Era un băiat bun, dar nu-l puteam aduce niciodată la biserică. Pur şi simplu nu voia să vină. Băieţii din gaşca lui, cu care juca biliard, spuneau că acolo, adică la biserică, sunt nişte holly-rollers buni de nimic, aşa că Gabe îşi petrecea dimineaţa de duminică fie cu tacul în mână, lângă masa de biliard, fie umblând aiurea cu gaşca lui.
Dar soţia lui era o creştină sinceră. Ea mergea la biserică şi se ruga împreună cu păstorul ei şi cu întreaga adunare pentru Gabe, fiindcă toţi ştiau că în inima lui, Gabe era un om bun. El avea o mică afacere, se ocupa cu lustruitul pantofilor. De aici câştiga destui bani ca să joace biliard. Îi plăcea biliardul, şi nu voia nicicum să primească Evanghelia.
Lui Gabe îi plăcea mult şi să vâneze, şi cum păstorul era şi el, vânător, obişnuia să-l ia pe Gabe cu el la câte o partidă de vânătoare. Odată, după ce au umblat o zi întreagă prin sălbăticie şi prin mlaştini, se întorceau acasă. Vânaseră atât de mult încât abia puteau căra iepurii şi păsările împuşcate. Mergeau spre casă pe o cărare cunoscută şi aveau de urcat un deal şi apoi coborau şi ajungeau în micuţul lor orăşel.
Era într-o zi de sâmbătă, la apusul soarelui. Păstorul nu-l mai auzise pe Gabe spunând nimic de ceva vreme, aşa că s-a uitat în jur. Gabe mergea cu capul întors spre soarele care asfinţea în zare. Nu spunea nimic, ci doar privea cum apune soarele. Păstorul nu a spus nici el nimic şi a mers mai departe, dar după câteva momente a simţit pe umăr o mână mare şi grea. S-a întors surprins, şi l-a văzut pe bătrânul Gabe privindu-l cu lacrimile şiroind pe obraji.
„Păstorule,” i-a zis el, „mâine dimineaţă o să mă găseşti acolo, stând pe banca plângerii. Apoi voi merge şi mă voi aşeza lângă soţia mea credincioasă şi nu voi mai pleca decât atunci când mă va chema Domnul.”
Uimit, păstorul i-a zis: „Gabe, de ani de zile mă rog şi aştept să aud lucrul acesta de la tine. Eşti sigur?”
„Da, păstorule, sunt sigur. Dar vreau să primesc şi Duhul Sfânt. Mâine dimineaţă am să vin acolo, pe banca plângerii, şi nu mă mişc de acolo până nu-L primesc.”
„Gabe, sunt foarte bucuros pentru aceasta, dar vreau să te întreb ceva. Ce predică am ţinut, sau ce anume te-a determinat să iei această decizie? Sau a fost vreo cântare care te-a inspirat?”
Bătrânul negru l-a privit pe păstor şi i-a zis: „Păstorule, îţi mulţumesc pentru tot ce ai predicat şi pentru tot ce mi-ai spus, şi apreciez fiecare cântare a corului, dar nu acestea m-au făcut să mă hotărăsc. Privesc spre apusul soarelui şi mă gândesc că şi soarele nostru apune şi lumina din trupurile noastre este din ce în ce mai slabă.”
Aşa este. Lucrul acesta este adevărat şi în dimineaţa aceasta, domnilor. Soarele apune peste vieţile voastre şi peste a mea; apune peste întreaga civilizaţie. Se apropie sfârşitul. El stă la uşă şi bate, aşteaptă şi doreşte să-i deschizi. Acel ciocănit slab este Ceva în inima ta care spune: „Eu sunt, deschide-Mi!” Acela este El, iar Gabe L-a ascultat şi s-a întors.
El mi-a zis ceva: „Păstorule, ştii că eu nu ţintesc bine. Ştiu că n-am împuşcat nimic, pentru că nu mă pricep, dar uite că aici am atât de mult vânat, cât să ne ajungă, mie şi soţiei mele, pe toată săptămâna. Şi m-am gândit… înseamnă că El mă iubeşte, altfel n-ar fi atât de bun cu mine.”
Voi vă daţi seama de lucrul acesta? Ştiu că astăzi, în India, sunt mulţi copii care zac pe străzi cu burţile umflate şi guriţele diforme, murind de foame. A doua zi, vin oamenii, îi adună pe tărgi şi-i aruncă în râu. Ei nu ştiu de Ioan 14 şi mănâncă orice găsesc: iarbă, coajă de copac, orice. S-ar putea hrăni cu ce lăsăm noi pe fundul cutiilor de gunoi.
În dimineaţa aceasta, noi stăm aici liniştiţi, plătim doar un dolar şi jumătate pentru mâncare, avem haine frumoase, conducem un automobil bun şi locuim într-o casă bună. Voi, oamenii de afaceri, aveţi totul din belşug, după cum aţi şi mărturisit, pentru că Domnul este bun cu voi. Vă puteţi da seama de lucrul acesta? Ştiţi de ce? Pentru că vă iubeşte. Ştiaţi că vă iubeşte? De aceea, vine, bate la uşă şi zice: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”
Este posibil ca Glasul acela duios care aşteaptă la uşa inimii voastre, să fi bătut de multe ori, astfel încât acum abia se mai aude, aşa că haideţi să fim sinceri cu noi înşine şi cu Dumnezeu pentru o clipă. Acea bătaie scurtă a însemnat: „Ar trebui să-mi schimb căile şi să fiu altfel; ar fi bine să mă corectez. Ştiu că în mintea mea sunt anumite lucruri… Iată, îmi examinez viaţa prin prisma Cuvântului, şi văd că greşesc în multe privinţe.”
Uitaţi-vă în jur şi vedeţi cât de bun este El. Bunătatea Lui bate la uşă. Indiferent ce am făcut, cât am păcătuit, de câte ori L-am respins, de câte ori am zis că-L voi primi mai târziu, El nu a încetat să bată. Dacă cineva îşi va deschide inima şi Îl va primi, El va intra şi va cina cu el sau cu ea. Să vedem ce doreşte El în dimineaţa aceasta, în timp ce stăm cu capetele plecate.
O, Isuse, eu Te iubesc, Te iubesc… Prin harul Tău, Te iubesc mai mult, Doamne. „Ce este acel lucru din inima mea care îmi spune că trebuie să mă apropii de Isus? Ce este?” Vreţi să-I deschideţi uşa în dimineaţa aceasta? În timp ce staţi cu capul plecat şi cu ochii închişi, fiţi sinceri numai un minut în inima voastră. Este un ciocănit foarte slab. Mă voi ruga pentru o clipă. Aţi vrea să ştiţi ce este acel lucru misterios din viaţa voastră? Aţi vrea să-L lăsaţi să intre în dimineaţa aceasta? Spuneţi: „Frate Branham, roagă-te să am harul şi credinţa pentru a-L lăsa să intre. Vreau să ştiu ce este această bătaie la uşa mea. Ştiu că este Cineva care vrea să intre. Poate este o apropiere sau o slujbă diferită, poate vrea să mă predau Lui, sau să primesc Duhul Sfânt… Vreţi să ridicaţi mâinile spre Dumnezeu şi să spuneţi: „Sunt aici, Doamne!”? Dumnezeu să vă binecuvânteze. O, oamenii au ridicat mâinile aproape peste tot! „Tu baţi şi la uşa mea…” Şaizeci sau şaptezeci la sută dintre oameni.
Să ne plecăm capetele.
Tată ceresc, aşa cum spune şi cântecul:
„Există o Fântână umplută
cu sângele curs din venele lui Emanuel.
Păcătoşii care se scaldă în acest Izvor
se curăţă de orice pată.
Tâlharul de pe cruce a văzut acest Izvor
şi s-a bucurat,
Iar eu, un nemernic la fel ca şi el,
vreau să-mi spăl aici toate păcatele.”
Tată, Îţi mulţumim pentru oamenii aceştia. Fără îndoială, că unii dintre ei se consideră creştini de multă vreme, însă acum au primit putere să ridice mâna. Dar dacă nu aveau această putere, Tată? Atunci au respins răscumpărarea. Mă gândesc la un suflet care umblă singur prin întuneric şi nu ştie că este sărac şi orb. Şi deodată, aude cum Domnul bate la uşă, dar ignoră această chemare până când nu se mai aude. Apoi adoptă un crez sau altceva, şi trăieşte aşa pentru tot restul vieţii, dar în ziua judecăţii va fi dezamăgit.
Doamne, Îţi mulţumesc pentru oamenii aceştia care ridică mâinile şi spun: „Doamne, ai milă de mine! Vino astăzi în inima mea, Doamne Isuse, şi descoperă-Te. Iată-mă, Doamne. Îţi dau întreaga mea viaţă, iar dacă este ceva greşit în mine… Oh, privesc spre viaţa mea şi văd că este plină de greşeli. Iartă-mă şi modelează-mă Tu, şi scoate din mine tot ce este lumesc şi ne-duhovnicesc. Îţi mulţumesc, Doamne, că nu m-ai lăsat să trec linia dincolo, de unde nu mai este cale de întoarcere, şi că am primit Duhul Tău înainte ca El să bată pentru ultima dată şi să plece.”
Iuda Iscarioteanul L-a vândut pe Domnul pentru treizeci de arginţi, iar noi facem la fel astăzi: Îl vindem pentru popularitate, pentru grijile lumeşti, pentru organizaţii şi denominaţiuni religioase, pentru crezuri; Îl vindem pentru orice.
Dar Tu, Doamne, ai milă de inimile sincere. Pentru ele mă rog şi cer cu toată fiinţa mea îndurarea divină; ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, şi fie ca această dorinţă, cu credinţa că Domnul este Cel care bate la uşă şi face toate aceste lucruri, să deschidă acea uşă a inimii lor, iar Isus să intre şi să rămână acolo ca Domn, scoţând afară tot ce este lumesc şi transformându-i în oameni noi în Hristos.
Doamne, vindecă-i pe cei bolnavi, fiindcă văd că sunt mulţi suferinzi. Mă rog pentru ei, Doamne, ca Marele Medic să le atingă trupurile şi să facă din ele locuinţa Lui, să-Şi poată întinde mâna la simpla chemare a inimii noastre. Marele Medic lucrează în continuare. Doamne, Te rugăm să asculţi rugăciunea noastră. Binecuvântează-i pe toţi cei prezenţi, fiindcă Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus Hristos. Amin.
Acum, cu capetele plecate, haideţi să cântăm încet şi cu smerenie această veche cântare creştină. „Îl iubesc, Îl iubesc, căci El m-a iubit întâi.” Să credeţi că veţi primi tot ce aţi cerut şi că Isus va intra după acea bătaie în uşă.
Să cântăm încet:
Îl iubesc, Îl iubesc,
Căci El m-a iubit întâi
Şi a plătit salvarea mea
Pe lemnul Calvarului.
Cei care vreţi să-L acceptaţi ca Domn al inimii voastre, spuneţi în timp ce stăm cu capetele plecate: „Doamne, ia totul acum, fiindcă acum, la această masă, Îţi fac o promisiune sfântă: că Te voi întâlni din nou la măreaţa Cină de nuntă. În dimineaţa aceasta Îţi predau viaţa mea, aşa că ajută-mă, Doamne. Dacă nu am primit încă Duhul Sfânt, voi continua să caut până când voi primi adevăratul Duh Sfânt, care să-mi cureţe viaţa şi să mă facă o făptură nouă în Isus Hristos. La masa din dimineaţa aceasta, îmi ridic mâinile spre Tine şi Îţi fac această promisiune în Numele lui Isus Hristos.” Ridicaţi mâinile şi cântaţi cu ochii închişi.
Îl iubesc… (Vă predaţi Lui?), Îl iubesc,
Căci El… (Doamne, ai milă de cei care au ridicat mâinile, şi ascultă-le cererile, în Numele lui Isus).
Şi a plătit salvarea mea
Pe lemnul Calvarului.
Aş vrea să vă întindeţi şi să daţi mâna cu cineva. Spuneţi: „Domnul să te binecuvânteze, pelerine. Mă bucur că eşti aici în dimineaţa aceasta.” Aşa este. Metodişti, baptişti, catolici, prezbiterieni, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Domnul să vă binecuvânteze. Uneori, mesajul este tăios şi dur. Domnul să te binecuvânteze, frate. Domnul să te binecuvânteze, soră. Domnul să fie cu voi, şi cu tine, frate. Dumnezeu să vă binecuvânteze. La fel şi pe tine, frate Tony. Rămâneţi pentru un minut în picioare.
Să ne ridicăm mâinile şi inimile, cu credinţă, spre Dumnezeu, Tatăl nostru. Nu uitaţi că Isus a spus că atunci când vă rugaţi, să credeţi că aţi primit ce aţi cerut, şi vi se va da. Credeţi lucrul acesta? Spuneţi: „Amin! Cred că am primit ceea ce am cerut. Mi-am predat viaţa lui Isus Hristos şi Îţi spun cu sinceritate, Doamne, că începând de astăzi voi merge înaintea Ta până când viaţa mea se va ascunde pe deplin în Isus Hristos.”
Cine conduce cântările aici? Să cântăm cântarea: „Salvator divin, credinţa mea priveşte spre Tine, Mielule de pe Calvar.” Sora de la pian poate să ne dea tonul? Câţi dintre voi ştiţi cântarea aceasta? Ridicaţi mâna. Să cântăm din tot sufletul. „Credinţa mea priveşte spre Tine, Mielule de pe Calvar.” Haideţi cu toţii:
Credinţa mea priveşte către Tine,
Mielule de pe Calvar
Salvatorule Divin;
Ascultă-mi rugăciunea,
Spală-mi păcatele,
Lasă-mă ca de azi înainte
Să fiu numai al Tău!
Să ne plecăm capetele împreună.
Viaţa este un labirint întunecos,
Doar suferinţă este în jurul meu, (Nu uitaţi că urmează să ieşiţi din nou în lume)
Călăuzeşte-mă, Tu.
Alungă întunericul,
Eliberează-mă de orice frică,
Nu mă lăsa vreodată
Să mă îndepărtez de Tine. (Să cântăm cu toţii).
– Amin –