Mulţumesc, frate Hutchinson. Bună seara, Houston. Consider că este un mare privilegiu faptul că în seara aceasta sunt din nou aici, în Houston. N-am mai avut de mulţi ani plăcerea de a veni aici, aşa că am stat să-i ascult pe fiecare dintre cei ce au vorbit înaintea mea. Acum câteva zile mi-am aranjat să merg în altă parte, dar când am auzit că acei copii sunt aproape de moarte, mi-am zis că dacă ar păţi ceva, nu mi-aş ierta niciodată faptul că n-am venit să-mi spun şi eu părerea, să îi ajut cumva pe acei bieţi părinţi, şi să fac tot ce pot pentru salvarea vieţilor copiilor lor.
Pentru mine, Houston este un loc al amintirilor. Am multe amintiri pe care le păstrez cu drag de la prima vizită pe care am făcut-o cu mulţi ani în urmă în acest oraş, aici la „Herald of Faith.” Îmi amintesc de fratele Kidson, de fratele Raymond şi de ceilalţi păstori din oraş. Desigur, domnul Ayers şi domnul Kipperman erau şi ei în noaptea când aparatul de fotografiat a dovedit că nu spuneam nimic greşit, ci era doar adevărul. Atunci, ochiul mecanic al aparatului a captat imaginea lui Hristos, pe care noi Îl propovăduim. Dragostea Lui era cu noi, conform făgăduinţei Sale că va fi cu noi. Aparatul L-a fotografiat.
Eu am vorbit de multe ori despre Lumina pe care o vedeam, dar oamenii erau sceptici în privinţa aceasta, şi era de aşteptat să fie aşa, dar în noaptea aceea a apărut dovada. Era pentru prima dată când era fotografiat. De atunci, au mai fost făcute câteva fotografii, ultima chiar recent, în Germania. S-a văzut cum Lumina a intrat în sală în momentul ungerii, şi cum S-a ridicat din nou. Lucrurile acestea nu se întâmplă pentru a slăvi o fiinţă umană, ci pentru a legitima prezenţa lui Isus Hristos în mijlocul poporului Său. Noi credem că acelaşi Domn Isus este aici în seara aceasta, pentru a ne ajuta şi în situaţia aceasta, şi eu cred că Lui Îi pasă de ceea ce se întâmplă chiar mai mult decât ne-ar putea păsa nouă. Eu sunt alături de părinţii acestor copii, şi umăr la umăr cu toţi cei care fac eforturi pentru a-i scoate din ghearele morţii.
Ştiu că aceasta nu este o adunare de trezire, ci doar o serie de întâlniri de rugăciune pentru aceste suflete care stau în umbra morţii, şi pentru că este târziu, nu voi vorbi foarte mult, ci aş vrea să spun câteva cuvinte pe baza a două texte din Scriptură. Cei care aveţi Bibliile la voi, deschideţi împreună cu mine la Epistola către Filipeni 1.20:
„Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.”
De asemenea, aş vrea să deschideţi în Fapte 2.25-31:
„Căci David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.
De aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde:
căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea.
Mi-ai făcut cunoscut căile vieţii şi Mă vei umple de bucurie cu starea Ta de faţă.”
Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.
Fiindcă David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie,
despre învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul Lui nu va vedea putrezirea.”
Să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.
Tată ceresc, Îţi mulţumim pentru îndurarea Ta. Doamne, de fapt motivul pentru care ne-am adunat în seara aceasta aici este să cerem îndurare. Noi nu am cere aşa ceva dacă nu am avea credinţa că vom şi primi ceea ce cerem. Au venit oameni din toată ţara, şi toţi ne rugăm ca vieţile celor pentru care stăruim în seara aceasta să fie cruţate. Doamne, vrem să cerem putere pentru părinţii acestor tineri. Am aflat că tinerelul acela Ţi-a dăruit viaţa lui şi vrea să Te slujească. Aşa cum am spus, unul dintre ei voia să devină predicator al Evangheliei, aşa că Te rog, Doamne, să-i acorzi această oportunitate. Iartă-ne păcatele şi curăţă-ne inimile de gândurile rele şi de orice mai poate împiedica rugăciunile noastre pentru aceşti oameni să fie ascultate. Aşa cum am citit în Cuvântul Tău, „Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul Tău nu va trece.” Te rugăm să ne dai, prin Duhul Sfânt, Cuvântul hotărât prin voia Ta divină pentru împrejurarea aceasta, în urma a ceea ce au spus toţi cei care au vorbit înaintea mea. Te rugăm să ne arăţi ce trebuie să facem în continuare. Care este următorul pas? Doamne, noi suntem gata, aşa că fă-ne cunoscută voia Ta, prin Cuvântul Tău, fiindcă Îţi cerem aceasta în Numele Fiului Tău, Domnul Isus. Amin.
Citind aceste versete, îmi dau seama ce ocazie deosebită este aceasta. Când am auzit ce s-a întâmplat şi am citit telegrama acelei mame, nu m-am putut gândi decât la cât aş fi fost de îngrijorat dacă ar fi fost vorba despre fiul sau fiica mea. Vreau să dăm tot ce putem pentru aceasta. Poate cineva ar putea spune: „Ai citit cam puţin Cuvânt, frate Branham.” Probabil că aşa este, dar, vedeţi, nu contează mulţimea cuvintelor, ci sensul lor. Este făgăduinţa lui Dumnezeu.
În seara aceasta aş vrea să vorbesc despre „Un Absolut.”
Am ales textul acesta puţin mai devreme, în timp ce stăteam în camera de motel, deoarece cred că avem nevoie de ceva pozitiv, de un Absolut de care să ne ţinem şi despre care să ştim că este adevărat. Într-un moment crucial ca acesta, trebuie să avem Ceva despre care să fim siguri că este corect, Ceva pe care ne putem sprijini, indiferent cum decurg lucrurile. Conform dicţionarului Webster, „un absolut” este „o putere nelimitată şi desăvârşită.” „Desăvârşirea” este de fapt, „Amin.” Este absolutul, este sfârşitul; este totul. Orice realizare mare a lumii s-a făcut în legătură cu un fel de absolut, fiindcă nu poţi face nimic fără să ai un punct de sprijin.
Când un bărbat se căsătoreşte, trebuie să ştie ce fel de caracter are acea femeie, iar femeia trebuie să cunoască cum este caracterul bărbatului, să ştie pe ce se va sprijini. Va fi acesta un soţ cumsecade? Va fi potrivit pentru mine? Oare femeia aceasta îmi va dărui ceea ce aştept de la ea: fidelitate şi aşa mai departe? Trebuie să existe ceva pe care să-şi întemeieze jurămintele, să ştie pe ce se bazează. Acesta este motivul pentru care îi aducem la biserică, la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a lega acest absolut.
După cum vedem, Pavel a avut un Absolut la care a rămas toată viaţa lui, după ce s-a convertit. Aceea era o viaţă centrată pe Hristos, o viaţă diferită de cea pe care o dusese până atunci. De altfel, chiar el a spus: „Viaţa pe care o trăiesc acum…”, prin aceasta arătând că avea o viaţă diferită de cea de dinainte. Vedeţi? A venit un moment când Pavel a trăit o experienţă care l-a făcut să se hotărască. El fusese un om mare printre iudei, un mare teolog, dar nu era prea sigur pe ce se baza.
Într-o zi, pe când se îndrepta spre Damasc, din cer a coborât o Lumină, un Stâlp de Foc. Fiind iudeu, Pavel ştia că Lumina din Stâlpul de Foc era Dumnezeul care-i scosese poporul din robia Egiptului. Ei urmaseră acel Stâlp de Foc, şi pentru că era iudeu, Pavel L-a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne?” El şi-a dat seama că era Domnul, dar cu toate acestea a întrebat: „Cine eşti?” Atunci din Stâlpul de Foc a răsunat un Glas care a spus: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.” (Fapte 9.5). Din momentul acela, Pavel a ştiut că IaHVeH al Vechiului Testament era ISUS al Noului Testament. Acum avea ceva pe care să se sprijine, şi astfel a putut scrie acea minunată epistolă către Evrei.
Dacă în viaţa ta ai un absolut, atunci faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai face, mai ales dacă viaţa te se învârte în jurul lui Dumnezeu. O astfel de viaţă îi face pe oameni să facă lucruri ciudate, ieşite din comun. De ce este viaţa de creştin atât de stranie şi de ciudată? Este aşa pentru că acei oameni privesc spre Cuvântul lui Dumnezeu, care este aproape complet străin pentru lumea de astăzi. Acum oamenii au biserici, au organizaţii şi religii în lumea întreagă, dar eu nu despre aceasta vorbesc, ci vorbesc despre un Absolut care să aibă legătură cu Hristos. Atunci devii o persoană cu adevărat ciudată şi începi să faci lucruri bizare. Felul tău de gândire este cu totul altfel decât înainte, pentru că ai găsit Ceva în care ţi-ai ancorat credinţa: pe Creatorul cerului şi al pământului, al cărui Cuvânt dă viaţă, pe Dumnezeul care a făcut să existe lumea prin Cuvântul Său. Nimic nu este prea greu pentru El. În felul acesta devii tu însuţi un creator, pentru că iei Cuvântul Lui, iar Cuvântul este un gând exprimat.
Pavel a ajuns într-o postură în care nu avea nici un pic de experienţă teologică, dar avea o mărturie personală pentru că-L întâlnise pe Dumnezeu, şi ştia că fusese chemat de El, aşa că nimeni nu avea ce să-l înveţe despre aceasta. El era absolut sigur că Dumnezeu era, în continuare, Dumnezeu. O, dacă lumea ar putea face acelaşi lucru astăzi, dacă acest grup adunat aici şi-ar aminti că Dumnezeu este tot Dumnezeu şi că El poate răspunde astăzi la fel ca întotdeauna, cu vindecare divină sau cu orice altceva! El este tot Dumnezeu. Dacă noi am putea să ne punem speranţele, şi nu numai speranţele, ci nădejdea deplină în ceea ce spune El, fiind convinşi că acesta este adevărul…
Oamenii reacţionează ciudat. Par să uite de partea negativă a lucrurilor, pentru că ei au găsit un Absolut care este Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24.35). Aşadar, dacă avem o promisiune în Cuvânt, ea nu poate să nu se împlinească. Este imposibil. Cred că acesta este scopul adunărilor de rugăciune de aici. Oamenilor evlavioşi din Houston le pasă de viaţa umană. De aceea ne-am adunat aici: pentru a chema o putere care este deasupra tuturor legilor şi stăpânirilor omeneşti, ceva care poate schimba inimile oamenilor aşa cum a schimbat-o pe a lui Faraon, în Egipt. El este Dumnezeu, de aceea trebuie să încetăm să mai privim la partea negativă, şi să ne uităm doar la cea pozitivă.
Înainte de a putea avea credinţă, trebuie să existe Ceva în care să ai credinţă. Şi în ce altceva îţi poţi ancora credinţa, decât în Cuvântul Dumnezeului celui viu, Creatorul Atotputernic? În ce lucru mai mare de atât ne putem pune nădejdea? Aceasta te face să pari diferit şi să te porţi diferit. Aşteptaţi ca Domnul să-Şi împlinească făgăduinţa! Atunci când apar necazuri, aşa cum se întâmplă acum, avem o Ancoră, Ceva care ne ţine, Ceva de care suntem legaţi. Este siguranţa că suntem legaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, la fel cum ancora este absolutul corăbiei în timp de furtună. Corabia poate ieşi pe mare, în timp ce ancora se odihneşte acolo, în faţă. Voi, oamenii din Houston, sunteţi aproape de mare şi vedeţi cum vin vapoarele. Poate vă întrebaţi de ce fiecare dintre ele poartă acea ancoră atât de mare şi grea. Vedeţi voi, pe timp de furtună, când vijelia cutremură marea, vaporul poate fi trântit undeva pe mal, sfărâmat de stânci sau răsturnat, dacă ajunge în ape puţin adânci. Atunci scoate acea ancoră imensă şi îi dă drumul în apa adâncă. Ea coboară până pe fundul mării, pe creasta vreunui munte nevăzut, şi se fixează acolo. Din acel moment poate să urle furtuna oricât; vaporul are un absolut. Ancora este acolo undeva, legată strâns. Valurile se izbesc de vapor, dar el are un absolut de care este legat.
La fel se întâmplă cu un om când este legat de Hristos şi de Cuvântul Lui, şi Îl crede: are un Absolut, Ceva care îl ţine.
Un absolut este la fel ca Steaua Polară atunci când te rătăceşti. Când te-ai pierdut şi încerci să găseşti drumul înapoi, Steaua Polară este absolutul. Mai sunt şi alte stele, dar ele îşi schimbă poziţia odată cu mişcarea pământului. Cum se mişcă pământul, ele se îndepărtează. Ştiaţi că Luceafărul de dimineaţă şi cel de seară sunt de fapt una şi aceeaşi stea? Depinde de rotaţia pământului, când o vedem. Dar există o stea care nu-şi schimbă poziţia, şi care se îndreaptă chiar spre centrul pământului. Este o stea în care te poţi încrede. Dacă ştii să găseşti Steaua Polară, vei găsi drumul înapoi. Dar când un om s-a rătăcit şi nu mai ştie pe unde s-o ia…
Ei ştiu o Stea care înseamnă mai mult decât Steaua Polară. Dacă eşti legat de El şi vezi prezenţa Lui, indiferent unde eşti şi cât de rău te-ai rătăcit, poţi găsi drumul înapoi prin călăuza dată de El. Această Călăuză este Cuvântul Său. El este Calea spre ieşirea din toate necazurile, Calea spre pace, spre biruinţă. Această Stea, Domnul Isus, îţi arată Calea care duce spre Viaţă. Dacă eşti legat de acea Stea, Duhul Sfânt este Busola care arată întotdeauna spre Ea.
Busola este magnetizată astfel încât să arate întotdeauna spre polul nord. Indiferent dacă eşti în junglă sau într-o pădure deasă, dacă eşti pe mare şi este ceaţă groasă, busola va arăta spre Steaua Polară oricum ai întoarce-o. Când avem necazuri şi ne încredem în Hristos, un lucru este sigur: Duhul Sfânt va indica spre Cuvânt, care ne va călăuzi spre Stea, şi astfel vom primi toate lucrurile de care vom avea nevoie. El este Absolutul nostru. Pentru omul rătăcit prin sălbăticie, busola este obiectul care îl ghidează în aşa fel încât să iasă la lumină. Când avem probleme, ne trebuie un singur lucru, care este la fel de sigur ca Steaua Polară. Câtă vremea rămâne la locul ei şi continuă să se rotească, Steaua Polară nu-şi va schimba niciodată poziţia.
Câtă vreme există veşnicia, Hristos rămâne Mântuitorul, Soluţia la toate problemele şi neînţelegerile, la toate încercările şi la orice altceva. Fiind legaţi de El, noi nu ne agităm şi nu ne frământăm ca restul lumii. Dacă zicem: „Vai, ce vom face în legătură cu lucrul acesta?” sau: „Cum ne vom descurca în situaţia cutare?” dovedim că nu suntem ancoraţi. Dar un om care şi-a legat sufletul de Isus Hristos, se încrede în El, fiindcă ştie că orice va cere de la Tatăl în Numele Lui, aşa cum a spus Isus, i se va da. Asta-i tot. Este Aminul! Este Absolutul, Desăvârşirea. Când Isus a spus: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da,” (Ioan 16.23), acolo era desăvârşirea. „Orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi primit, şi-l veţi avea.” (Marcu 11.24). Este cât se poate de clar. Asta-i tot. Înţelegeţi? Dacă sunteţi ancoraţi cu adevărat, credeţi, şi L-aţi ales să fie Absolutul vostru, asta-i tot ce vă trebuie. El este Absolutul care ne eliberează de orice teamă. Nu mai există nici o teamă atunci când eşti legat de Stânca veacurilor.
Marinarul nu se teme de nimic, oricât de tare ar fi izbită corabia de valuri. El ştie că atâta vreme cât ancora este bine legată pe fundul mării, corabia va rămâne în picioare. Nu se va izbi de stânci, nu va ajunge în ape mici şi nu se va răsturna, deoarece este ancorată în absolutul din vârful acelui munte. Când un om se poate ruga cu credinţă şi îşi poate ancora sufletul în Cuvântul lui Dumnezeu, ştiind că cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul Lui, nu, nu mai are nici o teamă. Poate să vină orice şi să se spună orice, credinţa noastră este în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu. Pe El Îl credem.
Mai demult era o femeie care stabilea ce se încadrează în codul bunelor maniere la servitul mesei. Cred că o chema Emily Post şi era absolutul în privinţa bunelor maniere. Astfel, dacă Emily Post spunea că fasolea se mănâncă cu cuţitul, şi cafeaua se soarbe din farfurioară, aşa era. Oricât ar fi sunat de anapoda, acesta era absolutul în ce priveşte bunele mariere şi toată lumea se supunea.
Indiferent ce facem, noi trebuie să avem un absolut. Dacă vrem să obţinem ceva, trebuie să ne stabilim un absolut.
A fost o vreme când cuvântul lui Hitler era absolutul în Germania. Nu conta ce spunea altcineva, cuvântul lui era absolutul. Dacă el spunea: „Cutare trebuie să moară,” murea, iar dacă spunea să fie lăsat în viaţă, trăia. Dacă el spunea: „Mergem la război!” sau: „Nu intrăm în război,” orice ar fi zis, cuvântul lui era absolutul. Italia a avut şi ea cândva un absolut: cuvântul dictatorului Mussolini. Se spune că odată, şoferul lui a venit cu un minut mai repede să-l ia, iar Mussolini l-a împuşcat. De ce? El i-a spus: „Nu vreau să vii cu un minut mai devreme, ci vreau să vii exact la timp!” Vedeţi, cuvântul lui era absolut, şi Italia se supunea.
Faraon a fost absolutul în Egipt, în timpul lui, dar vedeţi voi, toate aceste decizii erau luate de oameni, şi toate au dat greş. De ce? Pentru că nu erau în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu privitor la viaţa omului. Sper să ţineţi minte ceea ce vă voi spune. Dacă vrem să salvăm vieţi umane, trebuie să acţionăm conform Cuvântului şi planului lui Dumnezeu privitor la viaţa umană. Poţi afla despre aceasta din Cuvânt, dar trebuie să crezi ce vei găsi acolo.
Cu câtva timp în urmă am mers în Egipt. Acolo trebuie să se sape vreo şapte metri în nisip până la locul unde Faraon stătea ca împărat al pământului. Priviţi la Irod şi la ceilalţi împăraţi mari care i-au urmat. Împărăţiile lor s-au destrămat, dar există o Împărăţie care este mai mare decât toate, o Împărăţie care este sus în ceruri, şi care nu va trece. Acolo este un Împărat care, atunci când hotărăşte ceva, indiferent despre ce este vorba, este un Absolut. Aşa va fi întotdeauna, indiferent ce spun unii sau alţii.
Curtea Supremă este un absolut. Acolo se sfârşeşte orice proces. Poate uneori nu suntem de acord cu deciziile pe care le ia, aşa cum nu am fost de acord cu Hitler şi cu ceilalţi, dar trebuie să avem acest absolut. Absolutul acestei naţiuni în ceea ce priveşte procesele este Curtea Supremă. Tribunalele locale pot da şi ele sentinţe, dar Curtea Supremă domneşte peste toate acestea. Este necesară. Ca naţiune, noi trebuie să avem această instituţie care să decidă, şi orice naţiune este legată de acest absolut al Curţii Supreme. Aşa este. Totul trebuie să aibă un absolut.
Ştiaţi că şi un simplu joc cu mingea trebuie să aibă un absolut? Cine este absolutul unui meci? Arbitrul. Dar dacă nu ar exista un arbitru? Vedeţi, indiferent unde ai sta, şi din ce poziţie ai privi, dacă spui: „A fost gol,” iar arbitrul spune: „A fost ratare,” el are dreptate. A fost ratare. De ce? Pentru că indiferent ce spun cei de pe margine, dacă el spune că a fost ratare, rămâne ratare; el este arbitrul. Dacă nu ar fi arbitrii, ar fi atâta agitaţie şi haos, încât jocul n-ar mai putea continua. Trebuie să existe un absolut ca să se poată desfăşura meciul. Aşa trebuie să fie.
Trebuie să existe un absolut chiar şi în trafic, şi acesta este semaforul. Dar dacă nu ar mai fi semafoare? Sau dacă n-ar mai funcţiona niciunul, dar maşinile ar continua să circule pe străzi? Cineva ar veni dintr-o parte, spunând: „Voi trece eu, pentru că am ajuns primul.” Altul ar veni, zicând: „Am întârziat la serviciu.” S-ar produce un blocaj. Dar semaforul este absolutul şi el rezolvă problema. Dacă este verde, treci, iar dacă este roşu, stai pe loc. Dacă n-ar exista semafoare, am avea numai blocaje.
Acelaşi lucru se întâmplă astăzi cu credinţa creştină. Avem prea multe blocaje în trafic; fiecare are absolutul lui, deşi există un singur Absolut, iar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. El stabileşte totul, indiferent ce ar spune unul sau altul. Aproape că am ajuns într-o situaţie asemănătoare celei din zilele judecătorilor. Fiecare are absolutul lui, dar toate eşuează, la fel ca Faraonii şi ceilalţi. Dar Absolutul lui Dumnezeu este Cuvântul Lui. El Îl dă, şi „cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece.” Îmi place lucrul acesta.
Ştiu că nu avem mult timp, dar haideţi să privim doar la câţiva oameni care au ajuns în situaţii de criză, când moartea era aproape, la fel ca în seara aceasta, şi s-au încrezut într-un Absolut. Să-i luăm pe rând.
Să ne întoarcem la o întâmplare veche, care ne este cunoscută tuturor, din zilele când păcatul se răspândise atât de mult în lume, încât Domnul S-a săturat de lume, şi a hotărât s-o distrugă. Atunci Dumnezeu i-a dat lui Noe un Absolut: Cuvântul Său. Acel Absolut era calea prin care se puteau salva oamenii. Noe ştia că lumea urma să moară, dar el primise de la Dumnezeu un Absolut: Cuvântul Său, pentru a-Şi salva poporul de la moarte. Care era absolutul prin care oamenii se puteau salva în zilele lui Noe? Cuvântul lui Dumnezeu; acela era Absolutul, indiferent ce ar fi spus oamenii de ştiinţă sau altcineva. Ei spuneau: „Nu există apă acolo sus! Putem verifica orice cu aparatura noastră, şi ştim că nu este apă acolo. Cum spui tu că va ploua?” Dacă Dumnezeu a spus că va ploua, înseamnă că putea să pună acea apă în cer, ca să fie aşa cum a spus. Noe şi-a văzut de treabă liniştit şi a pregătit o arcă pentru salvarea oamenilor. Ei primiseră un Absolut prin care puteau să fie salvaţi dacă urmau calea hotărâtă de Dumnezeu.
Uneori, după ce am acceptat Absolutul… Spun aceasta pentru părinţii acestor copii despre care voi vorbi peste câteva minute. După ce am acceptat Absolutul, suntem încercaţi ca să vadă dacă chiar credem. Aşa lucrează Dumnezeu. El nu Îşi poate schimba felul de lucru, deoarece Cuvântul Lui este El însuşi: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi… Acelaşi ieri, azi şi în veci.” El este întotdeauna Dumnezeu.
Atunci când El acţionează într-o anumită situaţie şi ia o anumită decizie, acea decizie rămâne neschimbată. El nu o poate schimba pentru că este infinit. Tu sau eu ne putem răzgândi pentru că suntem limitaţi şi facem greşeli, dar Dumnezeu nu-Şi poate schimba hotărârea, pentru că El este nemărginit, iar hotărârile Lui sunt întotdeauna desăvârşite. El nu poate spune: „Am greşit în privinţa aceasta, aşa că voi lua o altă hotărâre.” Dacă ar face aşa ceva, aceasta ar arăta schimbare în Dumnezeu, când de fapt El nu Se poate schimba. Nici Cuvântul Lui nu Se poate schimba, ci este întotdeauna Acelaşi.
După ce a acceptat Absolutul Lui, Dumnezeu l-a trecut pe Noe printr-o încercare. Astfel, Noe a intrat în corabie, iar Dumnezeu a închis uşa în urma lui. Fără îndoială că ei s-au gândit că a doua zi dimineaţa vor apărea nori de ploaie, tunete şi fulgere, şi va începe să plouă. Dar a doua zi, soarele a răsărit la fel de strălucitor ca întotdeauna. Îmi închipui că cei care erau la limita credinţei au spus: „Să mergem şi noi acolo. Poate bătrânul are dreptate şi ştiinţa chiar se înşeală în privinţa ploii. Poate chiar există ploaie acolo sus.” Dar ţineţi minte că n-a plouat şi că a doua zi soarele a strălucit la fel. La fel s-a întâmplat şi în a treia zi, în a patra, a cincea, a şasea, până în a şaptea zi. Noe urcase în odaia de sus a arcei, ca să poată privi cerul. În dimineaţa celei de-a şaptea zile, după ce oamenii refuzaseră calea hotărâtă de Dumnezeu pentru salvarea vieţilor lor, a început să cadă ploaia şi canalele s-au umplut. Arca a început să se ridice, purtându-i pe Noe şi familia lui în siguranţă, pentru că se încrezuseră în Cuvântul Domnului, în Absolutul Lui, în făgăduinţa Lui. Indiferent cât pare de rea şi de disperată situaţia, crede în Absolutul lui Dumnezeu!
Moise încerca să salveze vieţile acelor evrei sărmani, care erau aproape la fel de pierduţi ca şi copiii aceştia pe care încercăm să-i salvăm în seara aceasta. Ei erau sclavi şi erau ucişi la întâmplare, după toanele celor care îi păzeau.. Moise a simţit în inima lui că ceea ce se întâmpla nu era în voia lui Dumnezeu şi a încercat mai întâi prin educaţie, prin propriile eforturi, dar a dat greş. Ba chiar a făcut el însuşi rău, luând viaţa unui om. Atunci s-a dus în pustiu şi a stat acolo patruzeci de ani. Şi iată că într-o zi, pe când păzea turma de oi la marginea deşertului, a văzut o Lumină într-un rug, iar când s-a apropiat să vadă ce era acea Lumină, Glasul lui Dumnezeu i-a vorbit din acel Stâlp de Foc şi i-a zis: „Moise, Moise…”
„Iată-mă, Doamne!”
Şi Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt. Am văzut asuprirea poporului Meu, am auzit strigătele pe care le scot în adunările lor de rugăciune, şi mi-am adus aminte de făgăduinţa pe care am făcut-o.”
Oh, aceste cuvinte ar trebui să aprindă inima oricărui creştin aflat în seara aceasta aici! „Eu sunt Domnul. Am făgăduit ceva.” Cât de biblic era acel Glas! Şi a mai zis: „Moise, te trimit pe tine să-i eliberezi.”
Aşa cum spuneam la început, când accepţi Absolutul Domnului, începi să crezi şi să faci lucruri care pentru ceilalţi oameni sunt ridicole. Imaginaţi-vi-l pe Moise, un om care fugise dintre egipteni, a doua zi după ce s-a întâlnit cu acest Absolut. Cuvântul lui Dumnezeu îi vorbise şi, dacă era Cuvântul, atunci era şi o făgăduinţă. Marele Dumnezeu al întregii creaţii Se legitimase făcând o minune în prezenţa lui Moise şi dovedise că este El.
A doua zi dimineaţa, Moise, acum în vârstă de optzeci de ani, chel, cu mustăţile şi barba lungi până la piept, şi-a luat soţia şi copilaşul, i-a suit pe un catâr şi, cu vechiul toiag în mână, a pornit spre Egipt, strigând cât putea de tare.
„Unde ai plecat, Moise?”
„Mă duc să cuceresc Egiptul.”
„Să-l cucereşti?” Un singur om a pornit să invadeze… Cum aşa? Avea un Absolut; avea ceva, stătea pe Cuvântul lui Dumnezeu. Era doar un bătrân de optzeci de ani, cu un băţ în mână. Atât avea. Era ca şi cum un om se duce astăzi cu mâinile goale să cucerească Rusia. Dar Moise a cucerit ţara pentru că avea Absolutul. El vorbise cu Dumnezeu, Îi auzise Glasul şi, în final, a reuşit să facă totul. De ce? Pentru că Absolutul a fost cu el în fiecare zi a vieţii lui.
Nimeni nu are voie să vină la amvon şi să propovăduiască Evanghelia, fără ca el însuşi să fi călcat pe acel pământ sfânt, în puterea supranaturală a lui Dumnezeu, aşa cum nu o poate explica nici un necredincios sau ateu. Isus nu i-a lăsat pe ucenici să predice. Indiferent cât de bine Îl cunoşteau, a fost nevoie să meargă la Ierusalim şi să aştepte acolo până când au fost umpluţi cu putere de sus. Era necesar să treacă prin această experienţă.
Moise ştia că este proroc şi că a crescut pentru scopul acesta, dar nu se putea fără acel contact personal cu Absolutul, fără acel Ceva care să-l asigure că atunci când va merge în Egipt, va avea izbândă şi va elibera poporul. După aceea, n-a mai fost acelaşi. El a pornit tocmai pentru că avea Absolutul, şi a făcut exact cum îi poruncise Dumnezeu. Nu a simţit frică atunci când, după ce a aruncat toiagul la pământ şi acesta s-a transformat în şarpe, imitatorii au venit cu vrăjitoriile lor şi au făcut acelaşi lucru. Tot ce putea să facă era să aştepte şi să vadă slava lui Dumnezeu. Şi vedem că şarpele de la Dumnezeu i-a mâncat pe ceilalţi şerpi. Aşa se face. El era sigur că Dumnezeul care îi spusese ce să facă, putea interveni în acea situaţie dificilă.
N-am putea rămâne şi noi în seara aceasta pe Absolut, la fel ca tânărul acela care şi-a predat inima lui Hristos, astfel încât Domnul să facă imposibilul să devină posibil? El poate schimba inimile judecătorilor. De ce sărim atât de repede la alte lucruri? Să începem cu Dumnezeu. Arătaţi-i promisiunea, fiindcă, dacă Dumnezeu a promis ceva, Se va ţine de Cuvânt. Nu uitaţi că motivul pentru care Moise a fost diferit tot timpul este că a crezut Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă i s-a dat o făgăduinţă cu legitimare.
Câţi am putea chema? Nu este timp.
Astăzi mi-am notat câteva idei legate de cartea lui Daniel. El a fost condamnat la moarte pentru că a refuzat să se închine înaintea altui dumnezeu. Dar el s-a apropiat de adevărul Dumnezeu şi a ştiut că El putea să aibă grijă de el. Cei trei copii ai lui Israel au fost aruncaţi într-un cuptor care a fost încălzit de şapte ori mai tare decât fusese încălzit vreodată. Dar ei credeau în Dumnezeu şi au spus: „Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins.” (Daniel 3.17). De ce credeau aceasta? Pentru că aveau un Absolut, aveau Cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu a putut să-i scape pe copiii lui Israel de la moarte, scoţându-i din cuptorul încins, cu cât mai mult îl poate elibera pe acest băiat iudeu care stă în acea celulă a morţii? El este Acelaşi IaHVeH Dumnezeu dintotdeauna, şi asemenea apostolului Pavel, noi ştim că Acelaşi Dumnezeu este viu şi astăzi, şi este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Creştinii se pot încrede în faptul că braţul neschimbător al lui Dumnezeu poate răsturna situaţia. Rugăciunea schimbă lucrurile, iar noi aceasta vrem să facem.
Ce putem spune despre Iosua? Cum putea el să treacă Iordanul? Se părea că Dumnezeu era un Comandant ciudat, fiindcă îi punea să treacă Iordanul tocmai în luna aprilie, când apele erau umflate. Dar El i-a spus lui Iosua: „Ia chivotul şi du-te mai departe.” Atât avea de făcut el, iar Domnul a trimis un vânt peste Iordan, şi astfel apele s-au retras, iar poporul a trecut dincolo călcând pe pământ uscat. Nu-i de mirare că Iosua a spus: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24.15).
Am putea vorbi şi despre marele patriarh David, dar nu avem timp. Mai devreme a vorbit cineva, şi am auzit de multe ori despre David şi păcatul lui. Aşa este, dar după ce a fost iertat, când urma să plece într-o luptă grea, şi toată lumea era împotriva lui, în timp ce stătea transpirat sub acel copac, a auzit un vâjâit pe deasupra crengilor de dud, iar din clipa aceea lucrurile s-au schimbat. David s-a ridicat şi a mers mai departe pentru că avea Absolutul şi ştia că Dumnezeu mergea înaintea lui.
N-am putea să ne rugăm şi noi cu atâta credinţă încât Dumnezeu să fie în acea comisie pentru eliberare condiţionată? Sigur că putem, dar numai dacă ne ţinem de acel Absolut.
Avraam a chemat lucrurile care nu erau ca şi cum ar fi fost, pentru că avea o promisiune desăvârşită din partea Domnului, care îi spusese că va avea un copil prin Sara. Deşi el ajunsese la o sută de ani, iar Sara la nouăzeci de ani, el nu a privit cu necredinţă spre făgăduinţa Domnului, ci a fost puternic şi L-a slăvit. Iar noi pretindem că suntem copiii lui Avraam. Din zilele lui Avraam încoace, Biblia ne dă o mulţime de mărturii, arătând că Dumnezeu Îşi ţine Cuvântul, şi că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Nu există nici un alt Mijlocitor în afară de El, Cel care ne-a promis: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.” (Ioan 16.23). Noi ne considerăm copiii lui Avraam, ai celui care chema lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, deoarece credea în Dumnezeu. Categoric. Iar eu Îl cred din toată inima.
Cât despre Pavel… Viaţa pentru Hristos era Absolutul lui; era legat de El. Hristos este Absolutul învierii, aşa cum citim aici. Dumnezeu i-a jurat lui David că nu va lăsa sufletul Lui în Locuinţa morţilor. Orice conflict se încheiase printr-un jurământ, fiindcă El a jurat că nu Îi va lăsa sufletul în iad, ci Îl va ridica din nou. Aşadar, pentru că a crezut în Dumnezeu, El a fost răstignit, a murit, a înviat şi S-a ridicat la ceruri. El ne-a dat un exemplu despre cum să avem un Absolut. Dacă Hristos S-a bazat pe o singură făgăduinţă, noi cum am putea să nu stăm liniştiţi, când avem mii de făgăduinţe? Cu cât mai mult, ştiind că avem sângele lui Isus Hristos care ne curăţă calea şi îndepărtează orice păcat şi necredinţă care ne desparte de El, şi ne duce în prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât putem vorbi cu El.
Într-adevăr, trebuie să avem un Absolut. În încheiere îmi mai vine în minte un exemplu, şi anume: George Washington. Când America era tânără, iar noi luptam pentru viaţa noastră, pentru viaţa acestei naţiuni măreţe, George Washington era creştin, un om credincios. Am auzit că atunci când au ajuns în Valley Forge, numai o treime din soldaţii americani mai aveau încălţăminte în picioare. Era iarnă şi era frig. Temperaturile erau negative, râul îngheţase, iar englezii veneau din partea cealaltă, şi viaţa micuţei naţiuni era în pericol. Ce a făcut el atunci? Fiind creştin, a ieşit noaptea, a îngenuncheat în zăpadă şi s-a rugat până când a fost ud până la brâu. A stat acolo până când a primit Absolutul, răspunsul de la Dumnezeu, făgăduinţa că Dumnezeu îi va da izbânda.
Astfel, a doua zi, George Washington a înaintat ca şi cum nu i-ar fi stat nimic în cale. A traversat ţinutul Delaware, l-a trecut cu soldaţii săi, doar pe jumătate îmbrăcaţi şi desculţi. Nu s-a oprit nici atunci când trei gloanţe i-au străpuns vestonul De ce? Se încredea în Absolutul unei rugăciuni ascultate. Amin. La începuturile ei, naţiunea noastră şi -a pus temelia pe asemenea lucruri.
Dar ce se întâmplă cu oamenii de astăzi care pretind că sunt creştini? De ce suntem tulburaţi într-un asemenea moment? Să nu ne tulburăm, ci să fim ca soldaţii aceia. Da, domnilor. El s-a rugat până când a primit un răspuns. După aceea, nu l-a interesat ce râu îngheţat avea să treacă, câţi soldaţi erau desculţi, ce obstacole urmau să apară, putea să suporte totul pentru că Dumnezeu le spusese ceva. Nici gloanţele duşmane nu puteau să-l ucidă. Sigur că nu. De ce? Pentru că avusese o adunare de rugăciune şi primise un răspuns.
Ce frumos a fost în noaptea aceea când apostolul Petru era în închisoare, iar a doua zi urma să fie executat. Urma să primească pedeapsa capitală, fiind în aceeaşi situaţie ca acest tânăr iudeu. Dar ce a făcut el? Acelaşi lucru pe care încercăm să-l facem şi noi aici, în Houston. Fraţii s-au adunat în rugăciune în casa lui Ioan, zis şi Marcu. Şi în timp ce se rugau, Îngerul Domnului s-a dus în închisoare, a deschis porţile şi l-a scos afară pe Petru, care a venit direct la adunarea de rugăciune. Sigur că da. Cum s-a făcut aceasta? Prin rugăciunea unor creştini credincioşi, care au crezut că Dumnezeu îl va scăpa pe fratele lor de pedeapsa capitală. Acei creştini au stat toată noaptea cu feţele la pământ, plângând şi rugându-se.
L-am auzit pe unul dintre predicatori spunând mai devreme, că o să plângă toată noaptea. Problema în ziua de astăzi este că oamenii renunţă prea repede; obosesc, adorm, abia reuşesc să reziste unui serviciu de zece minute. Ceva nu este în regulă. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu trebuie să ne străduim. Trebuie să ne punem nădejdile, dorinţele şi tot ce este în noi, în dragostea lui Hristos. Amin. Dar am devenit atât de leneşi! Nu ne mai pasă că lumea moare sub picioarele noastre. Aşa este. Oamenii mor fără să-L cunoască pe Dumnezeu, iar nouă nu ne pasă. Ni se pare că faptul că aparţinem bisericii face diferenţa.
Acum câteva săptămâni am fost într-o biserică şi am vorbit despre venirea lui Hristos, iar la sfârşit, cineva m-a aşteptat şi mi-a zis:
„Frate Branham, tu îi sperii pe oameni de moarte.”
„De ce aş face aşa ceva?” l-am întrebat eu.
„Păi, vorbeşti despre venirea lui Hristos. Eu nu vreau să aud despre aceasta pentru că am un băieţel de crescut şi o fetiţă la şcoală.”
„Dar venirea lui Hristos este cel mai măreţ lucru la care mă pot gândi.” Categoric.
Vedeţi, Biblia spune: „Toţi cei ce vor fi iubit venirea Lui…” Oh, ziua când acest muritor bătrân va intra în nemurire, când acest cuib de boli va fi schimbat, într-o clipită de ochi, într-un trup de slavă ca al Lui! Aceasta ar trebui să fie dorinţa de căpătâi a bisericii. Orice bărbat sau femeie în clocot, ar trebui să iasă pe străzi şi în orice loc, să predice şi să încerce să salveze suflete. Aşa este.
Mă întreb dacă chiar suntem legaţi de un Absolut, aşa cum susţinem. Privim noi spre Steaua spre care trebuie să privim? Dacă doar ne încredem în biserica şi denominaţiunea de care aparţinem… odată cu schimbarea lumii, se va schimba şi ea, iar şi iar, dar există o Stea, există Ceva care nu Se schimbă niciodată, iar acesta este Dumnezeu. Dumnezeu nu Se poate schimba; Cuvântul Lui, Biblia, nu Se poate schimba. Dacă un om se naşte din Duhul lui Dumnezeu, şi Îl are pe Hristos în el, va accepta fiecare făgăduinţă cu „Amin.” Sigur că da. Aşa este.
Sigur că avem nevoie de adunări de rugăciune. Noi trebuie să fim creştini şi toţi creştinii trebuie să folosească acest Absolut, Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este temelia unui creştin, şi Isus a spus în Cuvântul Său: „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7). Gândiţi-vă la lucrul acesta. Ce absolut mai mare decât acesta aţi putea avea? În ce v-aţi putea încrede mai mult de-atât? „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice.”
Trebuie să-L rugăm pe Domnul să lucreze la inima judecătorului sau a membrilor comisiei pentru eliberare condiţionată, ca acel tânăr să iasă din celula morţii. Dacă cerem acest lucru, cu credinţă, în cadrul acestor întâlniri, îl vom primi. Aşa cred eu în Dumnezeu.
Eu sunt în seara aceasta aici, prin credinţa pe care o am în Dumnezeu. De aceea am anulat întâlnirea din celălalt loc unde trebuia să merg, şi am venit aici. Am câteva sute de mile de condus ca să ajung înapoi în Tucson, Arizona, deoarece am venit până aici ca să-mi unesc credinţa cu a voastră. Acolo, undeva, este un tânăr, un suflet aflat în necaz. Noi, creştinii, trebuie să ne trezim la realitate şi la credinţa sinceră şi adevărată. Legaţi acea credinţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi invocaţi acea făgăduinţă. Da, domnilor. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice…” Iar în altă parte, scrie: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20). Aici se referă la adunările de rugăciune.
Cred că se poate discuta şi cu procurorii, cu avocaţii, cu judecătorii, cu comisia de eliberare condiţionată, cu oricine. Aşa este. Frate, dacă nădejdea ta nu este legată de ceva mai înalt decât mintea firească a omului, vei fi extrem de dezamăgit, dar dacă îţi poţi pune nădejdea în ceva de care eşti sigur, şi dacă poţi să stai şi să te rogi până când Dumnezeu îţi va răspunde, vei simţi în inima ta, şi vei şti că se întâmplă ceva. Eu am văzut morţi înviind, ochii orbilor deschizându-se, urechile surzilor auzind din nou; am văzut situaţii în care cancerul şi lepra cuprinseseră trupul, dar puterea marelui Dumnezeu a adus vindecarea, pentru că oamenii aceia au avut credinţă, şi nu s-au îndoit că Dumnezeul care a făcut o promisiune, poate s-o şi împlinească. Aceasta este credinţa adevărată pe care a avut-o şi Avraam.
Staţi pe loc şi rugaţi-vă cu credinţă, spunând doar: „Doamne, scapă-l pe băiatul acela şi adu-l acasă.” Ne-ar plăcea tuturor să fie aşa. Haideţi deci, să rămânem aici până când se întâmplă ceva. Când se întâmplă ceva, siguranţa va cuprinde inimile acestei micuţe mulţimi care s-a adunat aici, iar credinţa şi puterea lui Dumnezeu se vor revărsa peste noi. Dacă am putea să ne rugăm până când vom obţine ceea ce ne dorim, până când Absolutul va coborî, acelaşi Stâlp de Foc care a fost fotografiat acum doisprezece ani aici, la Houston, de Ted Kapperman. El este în seara aceasta aici, la fel de măreţ ca atunci, ca să-l elibereze pe băiatul acela, dacă vom avea credinţă, fiindcă El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Cred lucrul acesta din toată inima mea, de aceea am venit aici să-mi înalţ rugăciunea împreună cu voi, ca Dumnezeu să cruţe viaţa acelor copii. Dacă aţi putea să vă rugaţi până primiţi un răspuns, până primiţi o asigurare aşa cum a primit Washington, cei din casa lui Ioan Marcu, Daniel, Moise… Rugaţi-vă până primiţi Absolutul în care să vă puteţi ancora. „Pe acest Absolut Îmi voi zidi Biserica,” şi nici vreun tribunal din lume n-o va birui. Aşa este.
Dumnezeul care a putut să ia un bărbat ca Pavel, şi să-l transforme dintr-un evreu cu nas coroiat, nervos şi hotărât să-i condamne pe toţi creştinii la moarte, într-un creştin iubitor, este în seara aceasta aici şi poate schimba într-o clipă Legea în har, dacă aceasta este voia Lui. Aleluia. Oricum veţi spune că sunt un holly-roller, aşa că pot să încep să mă port de pe acum ca atare. Eu cred în Dumnezeul acela. Amin.
În Marcu 11.22-23, El spune despre rugăciune: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” Când te cuprinde acel Absolut, eşti uns cu Duhul Sfânt care vine şi care este mai presus de puterea de înţelegere a ştiinţei. Înainte să existe un atom sau o moleculă, a existat Ce care a creat totul prin Cuvântul Său. Când sufletul tău este ancorat în El, nu Îl mai poate opri nimic. Aşa este. „…dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” Dacă nici acesta nu este un Absolut de care să te ţii… dar este, chiar este un Absolut.
După cum am văzut, orice naţiune, orice viaţă, oriunde ar fi, are un Absolut. Dacă vrei să obţii ceva, trebuie să ai un Absolut. Noi îl admirăm pe acest avocat, pe toţi aceşti pastori şi pe cei care au venit din California şi au adus un mesaj minunat. La fel şi pe fratele care a strâns bani pentru a o ajuta pe femeia aceea sărmană să-şi elibereze copiii. Noi apreciem şi susţinem aceste lucruri.
În încheierea acestei întâlniri, aş vrea să ştiţi, prieteni, că dincolo de toate aceste lucruri este Ceva. Această adunare de rugăciune, în care venim înaintea Domnului, a Aceluiaşi IaHVeH Dumnezeu care dă eliberarea, trebuie s-o legăm de un Absolut. El este Dumnezeu în aceeaşi măsură ca atunci. Aleluia! Credeţi aceasta? Atunci, să ne ridicăm în picioare şi să rămânem în picioare până când vom primi un Absolut Ridicaţi mâinile spre Domnul şi rugaţi-vă până când primiţi un răspuns, până când Absolutul vă va cuprinde inimile.
Doamne Dumnezeule, trimite Duhul Tău cel Sfânt ca să-i elibereze pe copiii aceia, fiindcă stau în umbra morţii. Urmează să se întâmple ceva, Doamne, şi ne rugăm ca aceste întâlniri să ne înflăcăreze. Eu cred în Tine, Doamne, nădăjduiesc şi cred că îi vei elibera pe tinerii aceia. Te rugăm, Dumnezeule Atotputernic. Noi, biserica Ta, Îţi cerem aceasta prin Isus Hristos. Amin.
– Amin –