Să citim împreună din Evrei 12.18-29:
„Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună…”
Aici, Pavel face referire la Muntele Sinai, unde copiii lui Israel au fost aduşi de Moise după ce au ieşit din Egipt. Şi el spune: „În călătoria voastră, voi nu aţi ajuns în locul acela, ci într-un loc diferit.”
„…nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească
(pentru că nu puteau suferi porunca aceasta: „Chiar un dobitoc, dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre sau străpuns cu săgeata.”
Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: „Sunt îngrozit şi tremur!”).
Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului…”
Pavel ducea Biserica în a doua călătorie a Exodului şi în timp ce făcea aceasta, a spus: „Voi nu v-aţi apropiat de Muntele Sinai, un munte care putea fi atins în mod firesc, ci aţi ajuns într-un alt loc, iar acum staţi la Muntele Sion.”
„Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor…”
Priviţi unde se află Biserica! În al doilea Exod, Pavel i-a scos afară din iudaism şi i-a adus într-un loc despre care le-a spus: „Acum staţi şi priviţi la Muntele Sion, la Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, la adunarea în sărbătoare a îngerilor.”
„…de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,
de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.”
Aleluia! Unde se aflau ei? Pavel nu a dus Biserica la ceva firesc, ci a dus-o la Ceva supranatural, la Ceva duhovnicesc, a dus-o în al doilea Exod.
Să citim cu atenţie ce spune în continuare, pentru că el dă un avertisment:
„Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri,
al cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: „Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul.”
Cuvintele acestea, „încă o dată”, arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină.
Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică,
fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”.”
Acea Împărăţie este Cuvântul care a venit jos.
Acelaşi Foc care a venit jos la Muntele Sinai, a coborât în ziua de Rusalii şi S-a întors la deschiderea Cuvântului.
Aş vrea să citesc câteva citate, după care vom privi câteva pasaje din Scriptură. În timp ce vom citi aceste citate, aş vrea să deschideţi Bibliile la Exod 19, pentru că sunt câteva versete la care aş vrea să ne uităm. Fratele Branham a spus ceva ce până de curând, de fapt până în urmă cu câteva săptămâni, nu am putut să înţeleg clar, dar Îi mulţumesc Domnului pentru că am primit o descoperire asupra acestor lucruri, iar astăzi aş vrea s-o împărtăşesc cu voi.
În predica „Legământul lui Dumnezeu cu Avraam şi sămânţa lui”, scrie:
„Harul s-a îngrijit ca ei să aibă un Salvator jos în Egipt. Ei aveau deja un Moise care să-i elibereze; aveau deja o jertfă, aveau deja totul, dar punctul în care Israelul a făcut mişcarea fatală, a fost în Exod 19, unde s-a lamentat şi a vrut Legea, respingând harul. Aşa este.”
Aşadar, fratele Branham ne îndreaptă spre Exod 19 şi o face de multe ori spunând: „Acolo Israel a făcut o greşeală fatală.”
Mai departe citim:
„Harul este bun întotdeauna. Nu ceea ce faceţi voi, ci ceea ce credeţi. Nu sunt faptele voastre, ca să nu se laude nimeni, fiindcă voi sunteţi salvaţi prin har, prin credinţă.”
Ei se aflau sub Legământul harului pentru că Legământul care-i fusese dat lui Avraam nu era condiţionat. Legământul care fusese dat lui Adam era condiţionat: „Dacă vei face aceasta, Eu voi face aceasta”, dar când s-a ajuns la Avraam, El i-a spus: „Eu voi face aceasta”, fără să aibă ceva a face cu Avraam. Lui Avraam i s-au dat porunci, iar el le-a ţinut; i s-a spus să facă ceva şi el a ascultat, aceasta fiind dovada că avea credinţă, iar în felul acesta a devenit părtaş harului Său. Astfel, atunci când i s-a spus să-şi ia fiul, pe singurul său fiu născut şi să-l ducă sus pe munte ca să-l aducă jertfă, Avraam nu a ezitat, ci s-a grăbit să împlinească ceea ce i-a spus Dumnezeu să facă. Dar când a ridicat braţul să-l ucidă, Îngerul l-a oprit şi i-a spus: „Acum ştiu că Mă iubeşti.” Dumnezeu ştia deja că Avraam Îl iubea, dar trebuia să-l legitimeze, pentru că totul trebuie dovedit.
Aşadar, Avraam a primit porunci pe care a trebuit să le ţină, dar Legământul nu s-a bazat pe ascultarea de ceea ce i-a cerut Dumnezeu să facă. Legământul a fost făcut pe baza unei făgăduinţe a lui Dumnezeu şi pentru că nu a avut pe cine să jure, a jurat pe Sine Însuşi. Aceasta înseamnă că Legământul harului nu putea fi rupt, de aceea când ajungem în Noul Testament, ni se spune că noi suntem copiii lui Avraam prin credinţă, pentru că Legământul harului este pentru Avraam şi sămânţa lui după el. Dar aici nu este vorba despre o sămânţă firească a Israelului, ci despre o moştenire duhovnicească a credinţei, ceea ce înseamnă că dacă noi avem aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, suntem sămânţa lui şi facem parte din Legământul harului.
Aşadar, nu este ceea ce facem noi, ci ceea ce credem. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, iar aceasta i s-a socotit, i-a fost considerat ca neprihănire. Deci, nu el era neprihănit, ci această neprihănire a fost pusă asupra lui, i s-a atribuit.
Fratele Branham ne-a spus că aici, în Exod 19, evreii au respins Legământul harului şi au luat o Lege.
În „Legământul necondiţionat pe care l-a făcut Dumnezeu cu oamenii”, fratele Branham a spus:
„Cum Dumnezeu a făcut întotdeauna Legământul Său, iar când l-a făcut cu un om… Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o Israelul vreodată a fost în Exod 19, când harul se îngrijise deja de un salvator, se îngrijise deja de un izbăvitor, se îngrijise deja de o ispăşire, de un sânge vărsat, iar ei au spus: „Să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ci Moise.” Ei au vrut o Lege sau porunci sau ceva ce puteau face ei înşişi.”
Acum, haideţi să mergem în Exod 19.
Aici, fratele Branham ia Exod 19, faptul că ei au refuzat harul şi au cerut Legea în locul lui şi leagă aceasta de afirmaţia: „Să ne vorbească Moise şi nu Dumnezeu!” El a vorbit de multe ori despre aceasta în cadrul Mesajului, fiindcă aici Israelul a făcut o greşeală fatală prin faptul că ei au vrut să nu le mai vorbească Dumnezeu pentru că nu puteau suporta ceea ce li s-a poruncit şi astfel au vrut să le vorbească Moise. Dar prin aceasta, ei au refuzat Glasul lui Dumnezeu.
Fratele Branham a spus că acest lucru s-a întâmplat în Exod 19, dar problema este că atunci când citim Exod 19, noi nu vedem aceasta, deşi este acolo. Noi putem citi tot capitolul şi să spunem: „Nu văd aceasta”, dar este acolo pentru că Biblia este scrisă în taine, iar când Mireasa citeşte scrisoarea Lui de dragoste, citeşte printre rânduri. Ea ştie ce îi spune Iubitul ei, pentru că Biblia este o scrisoare de dragoste numai pentru cei aleşi.
Să începem deci cu Exod 19.1:
„În luna a treia după ieşirea lor din ţara Egiptului, copiii lui Israel au ajuns în ziua aceea în pustia Sinai.”
Primul lucru pe care doresc să-l subliniez este că ei se aflau acolo în luna a treia. Este foarte important să vedem aceasta deoarece vom vedea că după trei zile, Dumnezeu urma să vină jos pentru că El are întotdeauna un scop întreit, un Plan alcătuit din trei părţi; există trei părţi ale Peceţii a şaptea, El are trei părţi în marea Sa taină, în Taina lui Dumnezeu descoperită; El are trei paşi în lucrarea de mântuire: neprihănirea, sfinţirea şi botezul Duhului Sfânt, şi totul se încheie în a treia parte.
Aşadar, ei trebuiau să vină în luna a treia. Totul trebuia să aibă loc în luna a treia pentru că Dumnezeu lucrează întotdeauna în trei, partea a treia fiind partea finală; totul este încheiat în trei.
„După ce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustia Sinai şi au tăbărât în pustie. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui.
Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel:
„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.”
Dumnezeu a început să le vorbească fiindcă voia să facă un Legământ cu ei, dar dorea ca ei să ştie că El i-a purtat până acolo: „v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.” (În limba engleză scrie: „V-am scos afară pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine”).
Vedeţi, acesta este un lucru foarte personal pe care Îl făcea Dumnezeu. El urma să vină jos şi să facă un Legământ al harului cu poporul Său, dar voia ca ei să recunoască faptul că ceea ce se petrecuse nu a fost o întâmplare zilnică, ci El a făcut aceasta: „Eu v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.”
Iar fratele Branham a spus:
„Când Dumnezeu l-a scos pe Israel afară, El i-a încercat ca naţiune. El i-a dus în Egipt printre necredincioşi şi i-a scos afară prin grija Sa suavă, pe aripile unui vultur, marele vultur Moise, care i-a condus din loc în loc, încercând să-i aducă în poziţia de a trece dincolo.”
Când Dumnezeu le-a spus: „V-am adus pe aripi de vultur”, aceasta însemna că El i-a scos afară printr-o slujbă profetică pentru că profetul este simbolizat întotdeauna prin vultur. Aşadar, ei au fost aduşi la El Însuşi printr-o slujbă profetică.
De aceea, când am ajuns la al doilea Exod, când a venit El, l-a trimis pe apostolul Pavel, care era un profet, iar el a trimis epistolele şi le-a trimis pentru adunarea poporului. Ce făcea prin aceasta? Îi aducea la un loc, dar nu într-un loc care putea fi atins, ci la Muntele Sion, la Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, la adunarea în sărbătoare a îngerilor. Ce era acesta? Al doilea Exod. Cum i-a adus El în locul acela? Tot pe aripi de vultur, pe aripile de vultur ale apostolului Pavel care a fost numit şi lumina neamurilor.
Aceasta înseamnă că şi în al treilea Exod trebuie să fie la fel. Astfel, în al treilea Exod, Dumnezeu a trimis un înger puternic. Şi ce a făcut acest vultur puternic? Ne-a scos afară, dar nu dintr-o naţiune, ci din denominaţiuni. El ne-a scos afară din denominaţiuni pe aripi de vultur. Şi unde ne-a dus? La El Însuşi. Tot Planul este ca noi să fim aduşi la El.
Problema este că atunci când El a făcut aceasta prima dată, ei au refuzat, iar când a făcut-o a doua oară, ei au refuzat din nou.
Pavel a spus: „V-am logodit, slujba mea a fost aceea care v-a logodit.”, aşa cum a făcut şi Moise. Moise a făcut lucrarea lui Eliezer. El a fost chemat de Tatăl să meargă şi să aducă o Mireasă pentru IaHVeH, dar când au ajuns la munte, ei au refuzat să urce.
În al doilea Exod, El a trimis un alt vultur, pe Pavel, care a scos un popor dintr-o naţiune, din iudaism şi i-a dus înapoi la Legământul harului, afară din Lege, înapoi la har. La Sinai, ei alunecaseră de la har la Lege, dar apoi, sub ungerea altui vultur, au ieşit afară din Lege şi s-au întors la har, iar când s-a întâmplat aceasta, Pavel le-a spus: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte!”
Dar ce au făcut ei în prima epocă? Au alunecat din nou pentru că s-au întors la rânduielile omeneşti. Ei aveau un glas din ceruri, iar Pavel le-a spus: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte!” Cum le vorbea El? Prin buzele unui om, prin apostolul Pavel, iar el i-a avertizat. „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte!”
Dar ce au făcut cei din prima epocă? L-au respins. Au luat propriile lor păreri şi s-au întors la a scrie o carte de rânduieli omeneşti.
Însă a existat chemarea pentru un al treilea Exod, iar în acest al treilea Exod, fratele Branham nu a predicat nimic nou. Ţineţi minte că fratele Branham a fost luat dincolo de perdeaua timpului, iar acolo a fost pus pe un loc mai înalt. Atunci, el a întrebat: „De ce faceţi aceasta?”, iar răspunsul a fost: „Pentru că tu eşti un conducător pe pământ.”
Apoi el a întrebat: „Pot să-L văd pe Isus?”
„Nu”, i s-a răspuns. „Când va veni, El va veni mai întâi la tine şi te va judeca pentru ceea ce ai predicat, iar ei vor fi judecaţi împreună cu tine.”
Toţi cei care au ieşit împreună cu vulturul vor fi judecaţi împreună cu el.
Atunci, fratele Branham a întrebat. „Dar Pavel şi grupul lui vor fi judecaţi?”, iar răspunsul a fost:
„Şi Pavel va trebui să fie judecat împreună cu grupul său.”
„Eu am predicat ceea ce a predicat Pavel”, a spus fratele Branham, iar cei care erau în ceruri au zis:
„Pe aceasta ne odihnim noi.”
Putem să ridicăm şi noi mâna şi să spunem: „Şi noi ne odihnim pe aceasta.”? Amin! Pe aceasta ne odihnim noi, pe ceea ce a predicat Pavel.
Aşadar, unde avea să ducă fratele Branham poporul în al treilea Exod? Moise i-a dus la Muntele Sinai, iar Pavel i-a dus la Muntele Sion, la Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, în adunarea de sărbătoare a îngerilor, în duhul oamenilor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi, sub Sângele Legământului, la Dumnezeu Judecătorul, la Isus Hristos. La aceasta i-a adus Pavel.
Aceasta înseamnă că atunci când a venit fratele Branham, slujba lui nu a fost să ne ducă în al treilea Exod într-o altă direcţie; el a venit să restituie, să ne împace, să ne aducă înapoi la credinţa care a fost dată sfinţilor, să ne ducă exact în acelaşi loc în care a dus Pavel biserica în Evrei 12.
De aceea, putem spune la fel ca el: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte!” Aleluia!
Să ne întoarcem la Exod 19.2-7:
„După ce au plecat de la Refidim, au ajuns în pustia Sinai şi au tăbărât în pustie. Israel a tăbărât acolo, în faţa muntelui.
Moise s-a suit la Dumnezeu. Şi Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: „Aşa să vorbeşti casei lui Iacov şi să spui copiilor lui Israel:
„Aţi văzut ce am făcut Egiptului şi cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine.
Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu;
Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.””
Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului şi le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul.”
Dorinţa lui Dumnezeu era să aibă un popor care să fie o împărăţie, o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă.
Acum, putem înţelege de ce Petru, în al doilea Exod, a folosit aceeaşi terminologie şi anume: „Voi sunteţi un popor ales, o comoară, sunteţi împăraţi şi preoţi, o preoţie sfântă.” Ce făcea El? Întotdeauna, Dumnezeu a vrut să aducă pe cineva în această poziţie. Astfel, de la început, El a scos Israelul afară şi a încercat să-i aducă la acest legământ al căsătoriei, a încercat să devină una cu ei şi să-i facă o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă, dar ei au refuzat.
Apoi, a încercat să facă aceasta în al doilea Exod, iar Petru a ridicat această problemă şi a spus: „Voi sunteţi un popor sfânt, o preoţie împărătească.” El a luat aceste cuvinte din cartea Exodului şi a spus: „Voi vă aflaţi acum în aceeaşi poziţie.”, dar problema este că după aceea, şi prima biserică a căzut din acea poziţie, însă trebuie să fie un popor care să ajungă în acea poziţie, să o ocupe şi s-o păstreze, un popor care să n-o refuze, ci să spună: „Acela este locul meu, porţiunea mea. Acest lucru a fost scris pentru mine.” Amin!
Aşadar, El le-a spus: „Voi veţi fi aceasta, este ceea ce vreau Eu să fiţi!” şi exact acelaşi lucru îl vrea şi pentru noi. Dar El a mai spus: „Trebuie să ascultaţi Glasul Meu! Ca să pot face aceasta, voi trebuie să ascultaţi Glasul Meu!” Atunci ei erau încă sub Legământul harului, încă nu-l schimbaseră.
„Tot poporul a răspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.”
Aici, Domnul urma să dea nişte instrucţiuni speciale şi le-a spus: „Iată ce vi se va întâmpla dacă veţi asculta Glasul Meu!”
Vedeţi, El încerca să-i aducă sub Legământul căsătoriei şi le aşeza prevederile angajamentului, iar ei au fost de acord cu acestea. Apoi, El urma să-i dea nişte instrucţiuni lui Moise. Ce voia să facă Dumnezeu? Dumnezeu voia să consume Legământul. Cum consumă un bărbat legământul cu soţia sa? Ei se unesc devenind una, un singur trup. Când se întâmplă aceasta, ei au consumat legământul.
Astfel, aici în Exod 19, Dumnezeu a vrut să consume Legământul cu poporul Său.
Ţineţi minte că Pavel a spus: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi!” (v. 8).
Când fratele Branham a predicat „Căsătorie şi despărţire”, care a fost motivul pentru care a spus că Hristos a putut pune deoparte o mireasă şi să se căsătorească cu alta? Când ea L-a refuzat.
„Şi Domnul a zis lui Moise: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine.” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.
Şi Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele.
Să fie gata pentru a treia zi…”
De ce? Pentru că trebuiau să ajungă la botezul Duhului Sfânt. Ei trebuiau să fie gata a treia zi, aşadar trebuiau să ajungă la botezul Duhului Sfânt.
„Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va coborî în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.
Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui.” Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea.
Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.”
Acesta pasaj din Scriptură este ciudat şi aş vrea să ne concentrăm puţin asupra lui.
Mai întâi, Dumnezeu le-a spus să pună hotare în jurul muntelui şi timp de trei zile să nu se atingă nimeni de el deoarece chiar şi un animal dacă s-ar fi atins de el, ar fi pierit. Aşadar, aici El a spus: „Să nu vă atingeţi de el!”, dar în versetul 13, Domnul a spus ceva diferit:
„Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.”
El tocmai spusese: „Nu veniţi sus!”, dar apoi a zis: Când va suna trâmbiţa, Înaintaţi!”
Ceea ce citim aici este puţin confuz, pentru că în versetul 12 scrie: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte!”, pentru ca în versetul 13 să spună: „Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.”
Aş vrea să vă spun că exact aşa scrie şi în limba ebraică. Mai întâi li s-a spus: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte!”, dar când avea să sune trâmbiţa, ei trebuiau să meargă şi să urce pe munte.
Aş vrea să vă arăt aceasta în Deuteronom pentru că este o parte foarte importantă a studiului nostru. Este vorba de Deuteronom 5.
Adevărul este că există un şir de evenimente care sunt puţin neclare când citim Exod 19, dar când ajungem la Deuteronom, Moise şi poporul se află pe partea de Est a Iordanului, înainte ca să treacă dincolo, iar acolo îi spune poporului cu cuvânt de rămas bun. Cu această ocazie, el repetă ceea ce a făcut Dumnezeu în Egipt şi de-a lungul drumului parcurs, apoi povesteşte ce s-a întâmplat la Muntele Sinai.
Haideţi să vedem ce a spus el când a repetat această scenă:
„Moise a chemat pe tot Israelul şi i-a zis: „Ascultă, Israele, legile şi poruncile pe care vi le spun astăzi în auzul vostru. Învăţaţi-le şi împliniţi-le cu scumpătate.
Domnul, Dumnezeul nostru, a încheiat cu noi un legământ la Horeb.
Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici.
Domnul v-a vorbit faţă în faţă pe munte, din mijlocul focului.
Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului, căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte.” (Deuteronom 5.1-5).
De ce a stat Moise între popor şi Dumnezeu? Pentru că atunci când au auzit sunetul trâmbiţei, acel sunet prelung, ei au refuzat să se suie pe munte, iar Moise a spus: „Am stat între Domnul şi voi pentru că v-a fost frică şi nu v-aţi suit pe munte.” Aceasta a făcut parte din greşeala lor fatală, prieteni. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat în Exod 19.
Acum ne vom întoarce din nou în Exod 19, dar vă rog să ţineţi mâna şi în Deuteronom, fiindcă aici are loc ceva important.
Să citim începând de la versetul 12:
„Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui.” Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea.
Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.”
În limba ebraică, „Ei vor înainta spre munte” şi „nu v-aţi suit pe munte” este aceeaşi frază. Poporul nu trebuia să-l atingă sau să se apropie de munte până în a treia zi, dar în a treia zi, când trâmbiţa a sunat prelung, ei au fost chemaţi pe munte.
„Moise s-a coborât de pe munte la popor, a sfinţit poporul şi ei şi-au spălat hainele.
Şi a zis poporului: „Fiţi gata în trei zile; să nu vă apropiaţi de vreo femeie.”
A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.
Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui.”
Din cele citite aici, putem vedea şi înţelege că Moise i-a adus la munte, iar dacă ei trebuiau să vină doar până la poalele muntelui, Moise şi-a îndeplinit sarcina. Dar scopul lui Dumnezeu nu a fost ca ei să vină la poalele muntelui, ci a fost ca ei să urce sus pe munte, deoarece cuvântul „a înainta spre” înseamnă „a merge sus”, „a urca”, „a se căţăra”.
„Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere.
Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. (În limba engleză scrie: „Trâmbiţa răsuna tot mai prelung”).”
Aceasta este cheia.
„Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare.”
Să ne oprim aici.
Când ajungem la Exod 19, este ceva ce lipseşte între versetele 19 şi 20, iar în continuare aş vrea să vă arăt aceasta cu Scriptura.
În versetul 20 scrie:
„Domnul S-a coborât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus.”
Aşa cum am spus, între versetele 19 şi 20 lipseşte ceva, iar dacă reluăm povestea din Deuteronom, vedem că evenimentele nu ne sunt relatate ca aici. Aşadar, între aceste două evenimente: „Trâmbiţa suna tot mai puternic” şi: „Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui”, s-a întâmplat ceva. Acesta este punctul în care ei au făcut greşeala lor fatală, pentru că fratele Branham a spus că în Exod 19.19, ei au făcut marea lor greşeală. El a spus: „Greşeala lor a fost în Exod 19.19.” O puteţi vedea?
Eu nu văd nimic în Exod 19.19, iar pentru a înţelege, trebuie să mergem în Deuteronom, când Moise s-a întors înapoi şi ne-a împărtăşit ce s-a întâmplat acolo. Să mergem deci, în Deuteronom 4.
Iubesc Cuvântul lui Dumnezeu!
Dumnezeu a ascuns şi a descoperit tainele. El vrea să fie ascunse şi tot El vrea să fie descoperite; vrea să fie ascunse pentru lume, dar le descoperă aleşilor Săi.
În Deuteronom 4.10-13, Moise le-a spus să-şi amintească tot ce s-a întâmplat şi să le spună copiilor lor:
„Adu-ţi aminte de ziua când te-ai înfăţişat înaintea Domnului Dumnezeului tău, la Horeb, când Domnul mi-a zis: „Strânge poporul la Mine! Căci vreau să-i fac să audă cuvintele Mele, ca să înveţe să se teamă de Mine tot timpul cât vor trăi pe pământ şi să înveţe şi pe copiii lor să le păzească.”
Voi v-aţi apropiat şi aţi stat la poalele muntelui. Muntele era aprins şi flăcările se ridicau până în inima cerului. Era întuneric, nori şi negură deasă.
Şi Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi aţi auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-aţi văzut niciun chip, ci aţi auzit doar un glas.
El Şi-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziţi, Cele Zece Porunci, şi le-a scris pe două table de piatră.”
Ce le-a vorbit Glasul când ei au auzit tunetul puternic? El a rostit cele zece porunci.
Să mergem în Deuteronom 5.2-4:
„Domnul, Dumnezeul nostru, a încheiat cu noi un legământ la Horeb.
Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici.
Domnul v-a vorbit faţă în faţă pe munte, din mijlocul focului.”
Când a venit Focul acela jos, le vorbea de fapt Dumnezeu. Ce le-a spus El? Noi nu vedem aceasta în Exod 19, dar aici ni se spune că El a rostit cele zece porunci. Vom vedea aceasta chiar aici.
(În limba engleză, versetul 5: „Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc cuvântul Domnului, căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte.”, este pus în paranteză, iar Chad nu îl citeşte).
Puteţi vedea aceste paranteze din capitolul 5? Eu voi citi doar textul, nu şi ceea ce este pus în paranteză:
„El a zis:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.
Să n-ai alţi dumnezei afară de Mine.” (v. 5-7).
Textul continuă cu cele zece porunci, apoi ajungem la versetul 22:
„Acestea sunt cuvintele pe care le-a rostit Domnul cu glas tare pe munte, din mijlocul focului, din nori şi din negură deasă, şi le-a spus la toată adunarea voastră, fără să adauge ceva.”
Aceasta este tot. Aceasta este toată Legea pe care trebuiau s-o aibă ei.
El le spusese: „Vă voi da Legământul Meu. Să fiţi gata în trei zile, iar în a treia zi, când veţi auzi sunetul puternic al trâmbiţei, veniţi sus pe munte!” Ce a sunat trâmbiţa? Cele zece porunci care erau Legământul Său cu poporul. Şi nu a mai adăugat nimic. Acesta este punctul în care poporul a făcut greşeala lor fatală. Aceasta era tot ce trebuiau să ţină ei, era ascultarea faţă de Soţul lor, era ceea ce dorea Soţul lor. Nu trebuia să existe o Carte a Legii cu toate acele rânduieli şi ceremonii. Aceasta a fost tot ceea ce a vrut să le spună El şi să nu mai adauge nimic.
Să vedem ce spune Moise în continuare:
„…fără să adauge ceva. Le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat.
Când aţi auzit glasul acela din mijlocul întunericului şi pe când tot muntele era aprins, căpeteniile seminţiilor voastre şi bătrânii voştri s-au apropiat toţi de mine
şi aţi zis: „Iată că Domnul, Dumnezeul nostru, ne-a arătat slava şi mărimea Lui şi noi I-am auzit glasul din mijlocul focului; astăzi, am văzut că Dumnezeu a vorbit unor oameni, şi totuşi au rămas vii.
Şi acum pentru ce să murim? Căci acest foc mare ne va mistui; dacă vom auzi şi mai departe glasul Domnului Dumnezeului nostru, vom muri.
Cine este, în adevăr, omul acela care să fi auzit vreodată, ca noi, glasul Dumnezeului celui viu vorbind din mijlocul focului, şi totuşi să fi rămas viu?
Apropie-te mai bine tu şi ascultă tot ce-ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru; apoi să ne spui tu însuţi tot ce-ţi va spune Domnul, Dumnezeul nostru, şi noi vom asculta şi vom face.” (v. 22-27).
Aici, Israel a făcut greşeala fatală. Unde s-a întâmplat aceasta? În Exod 19.19. Amin!
În Exod 19, El a venit jos şi a vorbit toate aceste Cuvinte, iar după aceasta, poporul s-a dus la Moise şi i-a spus: „Nu mai putem auzi aceasta! Du-te tu şi adu-ne Cuvintele Domnului şi vom face orice ne vei spune să facem.”
Vedeţi, ei nu-L voiau pe Dumnezeu, nu puteau suporta să le vorbească Dumnezeu Însuşi, aşa că au trebuit să găsească o altă cale, să aibă altceva, iar aceea a fost greşeala lor fatală. Dumnezeu spusese: „Când veţi auzi trâmbiţa sunând prelung, să vă suiţi pe munte!”, dar ei nu au făcut aceasta, iar Moise a spus clar în Deuteronom 4.5: „Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc Cuvântul Domnului, căci vă era frică de foc şi nu v-aţi suit pe munte.” Pentru că nu s-au suit sus pe munte, Moise a trebuit să stea între Domnul şi popor. Eliezer trebuia să-i ducă doar la munte, apoi Dumnezeu avea să vină jos şi ei trebuiau să fie prezentaţi unii Celuilalt. Ei înşişi trebuiau să meargă sus la Dumnezeu, dar nu au făcut aceasta, ci au vrut ca Eliezer să stea între ei şi Dumnezeu: „Vorbeşte-ne tu, fiindcă nu vrem să auzim Glasul Lui.”
Să ne întoarcem la Exod 19, pentru că aş vrea să citesc totul în ordinea în care cred că s-au desfăşurat evenimentele. Domnul să mă corecteze dacă mă înşel.
Să citim începând de la versetul 17:
„Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui.
Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere.
Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare.” (v.17-19).
Acum vom citi din Exod 20.1-2. Cred că aceasta este ordinea cronologică:
„Atunci, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis:
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.”
Aici avem exact ceea ce am citit în Deuteronom, adică ordinea evenimentelor prezentată de Moise când a zis: „V-a vorbit faţă în faţă şi a rostit cele zece porunci, dar apoi aţi spus: „Nu mai putem auzi Glasul Lui!” Este adevărat? Aceasta este ordinea evenimentelor din Exod 19.
Apoi sunt rostite cele zece porunci, iar Moise le-a consemnat în aceeaşi ordine ca în Deuteronom.
Să mergem acum la versetul 18-19:
„Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare.”
Ei nu trebuiau să facă aceasta deoarece fugeau de Dumnezeu, de Glasul Său, de Stâlpul de Foc, se îndepărtau de Legământul din a treia zi, fugeau de consumarea căsătoriei, de a fi una cu Dumnezeu, de botezul Duhului Sfânt, fugeau de Dumnezeu. De ce? Pentru că nu puteau suporta ceea ce era poruncit.
„Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.”
Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare…”
El a venit să-Şi încerce Mireasa şi le-a spus: „Eu v-am adus aici la Mine. V-am adus pe aripi de vultur la Mine, iar acum vă voi testa cu Cuvântul, voi scutura, voi tuna şi va părea imposibil! Orice va atinge muntele va muri, dar când veţi auzi acea trâmbiţă puternică, să veniţi sus orice ar fi!”
Dumnezeu a venit ca să-i dovedească, a venit ca să-i încerce, ca să vadă dacă erau demni să fie Mireasă.
Când a venit testul, încercarea, când au venit Peceţile, profetul a spus: „Aceasta va face ca zece mii de prieteni să mă părăsească!” Ce au făcut ei? Au fugit şi au stat deoparte pentru că nu au vrut să fie consumat Legământul căsătoriei. Acolo, în Exod 19, a fost greşeala lor fatală: Dumnezeu i-a adus la El Însuşi, dar ei i-au spus lui Moise să meargă el să-L asculte. El i-a adus la Sine Însuşi fiindcă nu voia ca Moise să stea între El şi popor, ci voia o Mireasă, o Soţie. Aceasta este ceea ce a vrut Dumnezeu întotdeauna, de aceea ne-a arătat tot Planul Său, tot ceea ce dorea, în Adam şi Eva.
Ce voia Dumnezeu? O Soţie. Iar când i-a adus acolo şi le-a spus: „Faceţi ce vă spun şi veţi fi aceasta”, ei au răspuns: „Vom face.” Atunci Dumnezeu le-a spus: „În ordine. Pregătiţi-vă şi veniţi sfinţiţi!” Treceţi prin neprihănire, prin sfinţire, iar când ajungeţi la botezul Duhului Sfânt, Dumnezeul nostru este un Foc mistuitor. Aceasta a spus Pavel. Dar ce s-a întâmplat? Când a căzut Focul şi a venit Glasul lui Dumnezeu, ei au fugit de El.
Dumnezeu să nu îngăduie ca cineva să ajungă la acest Glas care vorbeşte din ceruri în acest al treilea Exod, înapoi unde a adus Pavel biserica, iar în punctul acela să-L respingă pe Cel ce vorbeşte. Dumnezeu să nu îngăduie aşa ceva.
„Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.” (v. 20).
Poporul stătea în depărtare…”
Acesta era opusul poruncii pe care le-o dăduse Moise.
„…iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu.
Domnul a zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: „Aţi văzut că v-am vorbit din ceruri…” (v. 20-21).
După ce am văzut că ei L-au respins şi au stat deoparte, după ce i-au spus lui Moise să le vorbească el, aş vrea să mergem şi să reluăm povestea din Exod 19.20.
Capitolul 20 are loc între versetele 19 şi 20 din capitolul 19.
„Domnul S-a coborât pe muntele Sinai, şi anume pe vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Şi Moise s-a suit sus.”
Acesta este punctul în care Dumnezeu a spus: „Am auzit ce aţi spus şi aţi spus bine. Oh, dacă poporul Meu ar avea o inimă care să asculte Glasul Meu!”
Noi înţelegem că ei nu au putut merge sus pe munte deoarece Planul lui Dumnezeu era să ajungem noi aici, în ziua noastră. Noi ştim că Dumnezeu are un Plan de răscumpărare, dar El lucrează întotdeauna drept, aşa că ei au avut şansa lor. Ei trebuiau să urce, dar când L-au respins, El a avut dreptul să-i pună deoparte şi să meargă mai departe.
Când a fost respins de prima biserică, El a avut dreptul s-o pună deoparte şi să meargă mai departe, ca să-Şi poată răscumpăra toată sămânţa, astfel încât am putut să venim şi noi.
În zilele din urmă, noi vom ajunge la o întâlnire, la un loc, dar acum va fi o Mireasă care nu-L va mai respinge, ci Ea va merge sus pe Munte. Când va auzi trâmbiţa sunând puternic, Ea se va sui sus pe Munte, îl va urca şi va ajunge la Stâlpul de Foc. „Voi merge acolo, chiar dacă mă va ucide. Vreau ca această carne să moară chiar dacă mă va arde, chiar dacă mă va pedepsi sau mă va tăia în bucăţi! Eu nu mai trăiesc după poftele firii pentru că noi nu am ajuns la un munte care poate fi atins de mâinile omeneşti, ci am ajuns la Muntele Sionului, la Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc.”
Să lăsăm firea să moară! Aceasta este o Răpire duhovnicească, o urcare duhovnicească a Muntelui. Aleluia!
Prieteni, noi nu vom face aceeaşi greşeală ca ei! De ce? Pentru că suntem rânduiţi să nu cădem.
Să mergem mai departe.
Moise s-a dus sus pe munte după ce ei au auzit cele zece porunci şi L-au respins pe Dumnezeu. El s-a dus sus în versetul 20, iar în continuare citim:
„Domnul a zis lui Moise: „Coboară-te şi porunceşte poporului cu tot dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să piară un mare număr dintre ei.
Preoţii care se apropie de Domnul să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.”
Moise a zis Domnului: „Poporul nu va putea să se suie pe muntele Sinai, căci ne-ai oprit cu tot dinadinsul, zicând: „Hotărăşte anumite margini în jurul muntelui şi sfinţeşte-l.””
Domnul i-a zis: „Du-te, coboară-te şi suie-te apoi iarăşi cu Aaron, dar preoţii şi poporul să nu dea buzna să se suie la Domnul, ca nu cumva să-i lovească cu moartea.” (v. 21-24)
Acum puteţi vedea ce este scris printre rânduri? Când ei au refuzat să meargă sus şi i-au spus lui Moise să stea între ei şi Dumnezeu, Moise a putut merge sus, dar ei nu au mai putut s-o facă, iar Dumnezeu i-a spus: „Du-te jos şi spune-le să nu vină sus, să nu dea buzna spre Mine!” De ce? Pentru că au ratat şansa pe care au avut-o!
Apoi, în Exod 21, Dumnezeu a început să dea judecăţi şi legi. Aceasta s-a întâmplat după ce El le-a dat cele zece porunci şi nu a mai adăugat nimic. Dar ei L-au refuzat şi i-au cerut lui Moise să meargă să vorbească el cu Dumnezeu în numele lor. Înţelegeţi?
În loc să meargă la Dumnezeu, ei au spus: „Du-te tu şi spune-ne tot ceea ce spune El, iar noi vom asculta şi vom face tot ce zice!” Aceasta a fost greşeala lor fatală pentru că Dumnezeu nu voia să Se căsătorească cu Moise, El nu a venit să Se căsătorească cu slujitorul, ci a venit să Se căsătorească cu poporul.
Să mergem în capitolul 21.1:
„Iată legile pe care le vei pune înaintea lor.”
Începând cu capitolul 21, noi vedem aceste legi; în capitolul 22 vedem alte legi, în capitolul 23 la fel, apoi ajungem la sfârşitul lor, iar eu aş vrea să privim puţin la capitolul 24.
Să mergem împreună la capitolul 24. Ceea ce vedem în capitolul 24 are loc după ce Moise a fost sus pe munte şi a primit toate legile şi poruncile. La început, Dumnezeu a rostit cele zece porunci şi nu a mai adăugat nimic, dar ei L-au respins pe Cel ce le vorbea şi în loc să meargă sus, i-au cerut lui Moise să meargă el şi i-au spus: „Vom face orice ne vei spune!” Atunci, Dumnezeu a început să le dea legi şi porunci, apoi ajungem la capitolul 24, unde scrie:
„Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ.
Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el.”
Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.” (v. 1-3).
„Cât timp nu trebuie să mergem sus şi să fim arşi de acel Foc, cât timp nu trebuie să mergem sus în locul acela plin de groază şi de frică, vom face tot ce a spus Domnul!” Aici ei au făcut un compromis.
„Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.
A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi de tot şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire.
Moise a luat jumătate din sânge şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar.
A luat cartea legământului…” (v. 4-7).
Vedeţi, aici a fost scrisă o Carte. Acesta este motivul pentru care atunci când poporul i-a zis lui Moise: „Du-te tu sus şi vom face tot ce ne va spune Dumnezeu”, Dumnezeu a spus: „Oh, dacă poporul acesta ar avea o inimă care să Mă asculte pe Mine!”, iar cu altă ocazie a zis: „În acea nouă zi care va veni, Eu voi scrie Legea Mea în inimile lor.”
Dumnezeu nu voia să fie scrisă o Carte cu legi şi porunci, ci voia să se căsătorească cu ei, voia să fie Soţ, voia să le vorbească şi să pună Cuvintele Sale în inimile lor, nu într-o Carte. Aceasta era ceva secundar şi s-a întâmplat când ei au respins harul; acesta este punctul în care ei au acceptat Legea. De ce? Pentru că nu au făcut ceea ce trebuiau să facă: nu au vrut să meargă sus, nu au vrut să fie una cu El, nu au vrut să pună deoparte propria lor gândire, nu au vrut să se despartă de ceea ce ştiau ei, nu au vrut să facă ceva diferit de ceea ce au făcut înainte şi nu au vrut ca firea lor să moară. Ei au vrut doar ceva ce puteau să facă ei înşişi: „Dacă ne vei spune ceva, vom face, dar nu ne cere să mergem acolo sus.”
Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Astfel, nouă nu ne pasă dacă pierdem poziţia noastră, statutul nostru, nu ne pasă dacă vom muri, dacă vom fi respinşi, dacă suntem izgoniţi sau dacă ajungem săraci, suferim orice, dar să nu fim opriţi să urcăm acest Munte! El a făcut chemarea şi noi am auzit sunetul Trâmbiţei care sună puternic, iar acum urcăm sus pe Munte. Pe care Munte? Pe Muntele Sion, Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc, în sărbătoarea îngerilor. Amin! Ce este acesta? Un Tărâm ceresc, nu unul pământesc, în locurile cereşti în Hristos Isus şi nu are nimic a face cu partea firească.
Ceea ce descrie Pavel este duhovnicesc şi nu are nimic a face cu firescul; este Muntele unde am auzit Tunetul, este Muntele pe care-l urcăm. Aleluia!
Să citim mai departe din Exod 24:
„A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” (v. 7).
Dar ei nu au făcut ce li s-a cerut şi nu au ascultat niciodată, pentru că în om nu există capacitatea de a asculta. Dumnezeu nu-i voia sub Lege, ci sub har, pentru că El ştia că ei nu puteau ţine Legea Sa. De aceea, sub har, El a spus: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar Eu vă voi da odihnă.” Dar ei nu au putut suporta ceea ce era poruncit, au fugit de la El şi i-au zis lui Moise: „Du-te sus şi vom face orice ne vei spune, pentru că nu vrem să mergem acolo sus!” Dar nu acesta era Planul lui Dumnezeu.
„Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” (v. 8).
Ei au respins căsătoria, au fugit de Dumnezeu în loc să fugă la El, iar când au făcut aceasta s-au aflat sub un contract sau înţelegere cu Dumnezeu. Acesta este momentul în care ei au devenit slujitorii Dumnezeului celui Atotputernic. El Se logodise deja cu ei, de aceea a continuat să fie Soţul lor. Biblic, dacă eşti logodit, eşti căsătorit, dar ei nu şi-au consumat niciodată căsătoria. Dumnezeu a continuat să se îngrijească de ei conform făgăduinţei Sale, i-a dus în ţara făgăduită, a divorţat de mama lor, apoi au venit cei tineri, iar El a reconfirmat Legământul Său cu ei, dar ei au devenit o curvă, aşa că i-a pus deoparte şi a luat generaţia următoare.
El a jucat întotdeauna rolul de Soţ, dar până la consumarea căsătoriei, ei au fost doar slujitori, slujitori legaţi prin contractul care era scris în Cartea Legământului care a fost dată acolo: „Dacă vei face aceasta, Eu voi face aceea…”
Deci, ei au respins harul şi au ajuns să fie sub o înţelegere cu Dumnezeu, dar problema este că omul nu poate să ţină niciodată partea sa de înţelegere. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a trebuit să facă ceva mai târziu.
Să mergem la Coloseni capitolul 2. Toate acestea nu vin de la o şcoală duminicală, ci vin din ceruri, au venit printr-un profet şi ne-au fost descoperite astăzi.
„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.
A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce.”
Ce s-a întâmplat cu Cartea legământului scrisă de Moise, care i-a pus sub contract cu Dumnezeu şi care spunea: „Dacă vei face, voi face şi Eu, dacă nu vei face, vor veni blestemele!”?
Isus a luat Cartea aceea, Dumnezeu a luat Cartea cu legi şi porunci şi a pironit-o pe crucea de la Calvar. Ce s-a întâmplat? Moartea lui Isus Hristos ne-a scos de sub Lege şi ne-a dus înapoi la Legământul harului. Aleluia! El era Mielul pascal, iar Mielul pascal Şi-a vărsat Sângele pentru a face răscumpărarea noastră, la fel cum s-a întâmplat cu mielul pascal din Egipt al cărui sânge a fost vărsat pentru răscumpărarea întâilor născuţi. Ce făcea Dumnezeu? Îşi răscumpăra moştenirea. Astfel, El le-a spus: „V-am răscumpărat din mâna lui Faraon, v-am cumpărat şi v-am adus înapoi.” Cum i-a răscumpărat El? Trebuie să ţineţi minte că orice suflet îi aparţine lui Dumnezeu.
Să ţineţi minte aceasta! Există o Lege, iar noi ştim că toate Legile lui Dumnezeu sunt veşnice. Deci, există legea întâiului născut, conform căreia fiecare întâi născut îi aparţine lui Dumnezeu. Fiecare întâi născut din femeie îi aparţine lui Dumnezeu, iar în Egipt, El a dovedit că întâiul născut al vitei, al oii şi la fel întâiul născut al omului, toţi îi aparţin lui Dumnezeu. Şi ce a făcut Dumnezeu? I-a înjunghiat pe toţi ca să plătească preţul de cumpărare al răscumpăraţilor Săi. Vedeţi? Dumnezeu i-a scos afară prin răscumpărare. Ce făcea El? Plătea zestrea Miresei. Vedeţi, Faraon trebuia să accepte un schimb pentru că era în puterea lui să spună „Nu!” Dumnezeu putea să reverse foc din cer şi să-l nimicească încă din prima zi, sau ar fi putut să separe Gosenul de restul Egiptului, nu-i aşa? Noi ştim că au fost plăgi care au căzut numai peste Egipt, nu şi peste Gosen.
Dumnezeu putea să facă separarea, dar nu a făcut-o pentru că sufletele acestor oameni erau sclave în Egipt, iar Dumnezeu avea să-i răscumpere. Astfel, El a continuat să lucreze şi să lucreze la aceasta, până când Faraon a spus: „Puteţi pleca!” Dumnezeu i-a răscumpărat din mâna lui Faraon, a existat un schimb, aşa că Faraon nu a fost dispus să mai plătească nici un alt preţ pentru a-i păstra. Plătise destul. Dumnezeu i-a răscumpărat din mâna lui Faraon. Ce a făcut El? A plătit zestrea pentru a avea o Soţie, apoi i-a scos pe aripi de vultur şi i-a adus la El Însuşi.
Să citim mai departe din Coloseni 2.15-17:
„A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.
Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat,
care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.”
El a făcut cumpărarea în trupul Său. Ce a fost aceasta? El a fost întâiul născut care a murit şi a plătit preţul răscumpărării. Aşa cum a murit întâiul născut în Egipt, Întâiul născut a murit pentru a plăti preţul răscumpărării noastre. El este Cel care a deschis calea acestui fel nou de a trăi, fiindcă a murit pentru a pregăti calea pentru fiecare fiu care avea să vină astfel. El este Mielul de Paşti.
A existat un miel pascal care avea să răscumpere întâiul născut al Israelului şi a fost vărsat sânge, dar trebuia să existe un profet care să-i ducă de la Mielul de Paşti la munte, pe aripi de vultur, ca să fie prezentaţi lui Dumnezeu.
În al doilea Exod, a existat un Paşti, dar trebuia să existe şi un profet, apostolul Pavel, care să-i scoată afară din iudaism, din Lege la Legământul harului. El i-a scos pe aripi de vultur şi i-a dus la un loc. Unde i-a dus? La Sionul ceresc, la Muntele Sion. Acesta este locul în care i-a dus Pavel, la moştenirea veşnică, la unirea invizibilă. El i-a logodit, i-a purtat pe aripi de vultur şi i-a prezentat lui Hristos, dar ei L-au refuzat.
Acum, am ajuns în zilele noastre. Astăzi, copiii Lui erau pierduţi, vânduţi robi denominaţiunilor, dar aşa cum a procedat în Egipt, El avea să-Şi scoată copiii afară cu un Glas puternic şi cu mână puternică, cu semne şi minuni. De unde i-a scos afară? Din robie. Cui erau robi? Părerilor omeneşti, crezurilor şi dogmelor. Ce sunt acestea? Rânduieli noi care au fost scrise, crezuri noi, doctrine noi, rânduieli scrise de mână care au fost adăugate după ce au fost deja pironite pe cruce. Aşadar, omul a venit şi a început să scrie o altă Carte cu învăţături şi cu rânduieli omeneşti, alte crezuri şi dogme prin care i-au dus pe oameni înapoi în robie, la legi scrise, la crezuri, doctrine şi păreri omeneşti.
Dar avea să vină un vultur care avea să-i cheme pe toţi afară din denominaţiuni şi să-i ducă pe aripi de vultur. Unde? În pustie. Care este pustia? Fără denominaţiuni. Pustia este un loc nelocuit, nu o denominaţiune nouă, un loc în care să locuim. Dumnezeu nu i-a scos din Egipt ca să-i ducă în Siria, ci i-a dus în pustie ca să Se poată căsători cu ei. I-a scos afară dintr-o naţiune.
Acum, El ne-a scos afară din denominaţiuni, dar nu ca să ne ducă într-o denominaţiune nouă, ci ca să venim în pustie, într-un loc nelocuit, unde să fim doar noi şi Dumnezeu, pentru a ne consuma căsătoria. Nici o Carte, nici o Lege scrisă, nimic din toate acestea. Suntem doar noi şi Focul care cade din ceruri peste Muntele Sionului. Vedeţi, noi am ajuns în acelaşi loc, dar ce vom face cu acest Glas care ne vorbeşte din ceruri? Este aceasta ceea ce a spus Pavel? „Cel care ne vorbeşte acum din ceruri.” Aceasta s-a întâmplat în ziua lui Pavel, iar acum, în al treilea Exod, noi ne-am întors la ceea ce a predicat Pavel. Noi ne-am întors la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, la Cartea Faptelor, la Biserica originală. Profetul ne-a scos şi ne-a purtat pe aripi de vultur şi ne-a adus nu la un munte care poate fi atins de mâini omeneşti, ci ne-a adus la un loc. Care este acest loc? El ne-a adus aici. Profetul, Eliezer, a mers şi a căutat o Mireasă, a scos-o afară de pe pământuri străine, din denominaţiuni străine şi ne-a adus aici, în acest loc. El a adus Mireasa aici şi a început să-i arate Muntele Sionului.
Amintiţi-vă că copiii lui Israel stăteau la poale, la bază, la partea cea mai de jos a Muntelui Sinai.
Apoi, apostolul Pavel i-a adus la baza Muntelui Sion, la partea cea mai de jos a Cetăţii lui Dumnezeu, a Ierusalimului ceresc, el i-a adus la un număr imposibil de numărat de îngeri, la Dumnezeu, Judecătorul tuturor lucrurilor, la Hristos, la Isus Hristos, la Sânge, dar de acolo încolo nu mai era sarcina lui Pavel să-i ducă mai departe. El i-a dus acolo unde trebuiau să fie şi le-a spus: „Să nu-L respingeţi pe Cel care vă vorbeşte acum!” Pe muntele acela nu era foc, ci era Focul sfânt al lui Dumnezeu, Duhul Sfânt care venise jos şi vorbea prin buzele oamenilor, prin apostoli, iar prin apostolul Pavel le-a vorbit neamurilor. Ce a spus el? „Dacă ei L-au respins pe Cel care vorbea de pe pământ şi au fost puşi deoparte, ce se va întâmpla acum, dacă voi Îl respingeţi pe Cel ce vă vorbeşte din ceruri?” Noi ştim că ei au făcut aceasta, iar fratele Branham a predicat ceea ce a predicat Pavel. Astfel, dacă el a predicat ceea ce a predicat Pavel, înseamnă că ne-a adus înapoi, în acelaşi loc în care a adus Pavel prima Biserică, adică la Muntele Sionului, la Noul Ierusalim, la noua Cetate a lui Dumnezeu, înapoi la Sângele stropirii, înapoi la Isus Hristos, Mijlocitorul, înapoi la Dumnezeu Judecătorul tuturor lucrurilor. El ne-a adus înapoi printr-o lucrare de restituire, fiindcă Ilie avea să restituie toate lucrurile. Dar fratele Branham nu ne poate duce sus pe acel Munte. Moise nu a putut să-i ducă sus pe munte când au auzit sunetul puternic al trâmbiţei, ci ei au trebuit să meargă spre munte.
Prieteni, am auzit sunetul Trâmbiţei?
Să mergem în Apocalipsa 4.1. Amintiţi-vă că la sfârşitul epocilor Bisericilor, lui Ioan i s-a spus ceva:
„După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer.”
Ce a făcut Pavel? A deschis o uşă spre Muntele Sion, spre Cetatea lui Dumnezeu, spre Ierusalimul ceresc. Pavel a deschis o uşă, dar ei s-au întors şi au stat deoparte. Moise i-a adus, a deschis o uşă, dar ei au fugit; fratele Branham a venit la sfârşitul epocilor Bisericilor, iar aici, în Apocalipsa 4.1, ni se spune: „După aceste lucruri…” După care lucruri? După epocile Bisericilor. La sfârşit, când răscumpărarea în epocile Bisericilor este încheiată, epoca Laodicea continuă pentru lume, dar nu şi pentru noi, pentru că noi am fost înviaţi din Laodicea, din denominaţionalismul mort. Ce înviere a fost aceasta! Noi am fost ridicaţi duhovniceşte din Laodicea, nu mai suntem acolo; aceste trupuri sunt încă în Laodicea, dar sufletele noastre şi-au luat deja zborul şi am fost ridicaţi sus, sufletele noastre se află în epoca Miresei. Prin naşterea din nou, noi suntem în ziua a opta. Amin!
„După aceste lucruri…” După care lucruri? După Laodicea. Laodicea a terminat cu răscumpărarea şi continuă în judecată pentru că în ea nu mai este răscumpărare. Acum, răscumpărarea poate fi primită numai ieşind afară din Laodicea.
„După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer.”
Fratele Branham ne-a adus la uşa deschisă, noi ne-am născut pe aripi de vultur şi am fost călăuziţi spre uşa deschisă.
„Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe…”
Ce au auzit ei când se aflau la Muntele Sinai? O Trâmbiţă. Ce a fost răsunetul Trâmbiţei? Un Glas. Le vorbea Dumnezeu.
„Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici…”
Unde mergem noi? Sus pe Munte, sus pe Muntele Sion, sus în Ierusalimul ceresc, sus în Cetatea lui Dumnezeu, sus prin Uşa deschisă. El a spus: „Suie-te aici!”
Ce au trebuit să facă ei la Muntele Sinai când au auzit Glasul Trâmbiţei? Ei trebuiau să urce sus.
Ce trebuie să facem noi când auzim Glasul Trâmbiţei? Noi trebuie să mergem sus în ceruri, prin Uşa deschisă, trebuie să stăm în locurile cereşti în Hristos Isus, trebuie să fim înviaţi din morţi, să fim morţi faţă de păcat şi nelegiuire şi să fim vii în Hristos Isus. Când vom urca sus pe acest Munte, când vom trece prin această Uşă, firea noastră va fi ucisă. De aceea, a spus Pavel: „Eu mor zilnic.” Noi trebuie să murim ca să putem ajunge la Focul care nu Se mistuie; trebuie să murim ca să putem ajunge în Prezenţa Sa. Dacă firea noastră nu moare, noi nu putem merge Acolo, dar Acela nu este un loc fizic.
„Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”
Cui îi arată Soţul tainele Sale? „Dacă vei veni aici sus, Eu îţi voi arăta ce se va întâmpla după aceste lucruri.” El îi şopteşte tainele numai dragostei Sale, Miresei Sale, Iubitei Sale. Cine este Iubita Sa? Cea care a fost dovedită şi nu a fugit. El a adus-o la Munte ca s-o încerce şi s-o dovedească, iar Ea nu a plecat, nu a stat deoparte, ci a văzut o Uşă deschisă, a auzit Glasul Trâmbiţei şi a urcat pe Munte. Atunci El i-a spus: „Îţi voi arăta ce are să se întâmpla după aceste lucruri.”
Numaidecât am fost răpit în Duhul.”
Aceasta este răpirea duhovnicească a Bisericii, este răpirea noastră duhovnicească.
Prieteni, noi vom fi luaţi sus, vom fi luaţi din Laodicea, vom fi luaţi din propria noastră gândire, din propria noastră înţelegere. Noi trebuie să fim luaţi prin Uşa deschisă şi să fim uniţi cu Isus Hristos pentru a ne consuma căsătoria. Apoi, El Îşi cuprinde Iubita cu braţul Său şi îi spune: „Îţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri! Îţi voi arăta Mileniul, Căminul viitor.” De ce? Pentru că atunci când Glasul Trâmbiţei a spus: „Suie-te aici!”, a existat un popor care nu a fugit. De aceea, când Trâmbiţa a sunat prelung, fratele Branham a spus: „Oh, prieteni, dacă am avea timp să predicăm toată noaptea!” De ce? Pentru că Trâmbiţa aceea este o Trâmbiţă a Jubileului, este Trâmbiţa Jubileului care ne spune că suntem liberi de sub înţelegerea limitată a minţii noastre şi putem primi descoperirea divină direct de la Tatăl. Când? Când trecem prin Uşa deschisă.
De aceea, când a ajuns la Peceţi, fratele Branham a ajuns în acelaşi loc. El a ştiut aceasta, pentru că a existat un Stâlp de Foc care S-a coborât pe Muntele Sunset.
Am avut Muntele Sinai, Muntele schimbării la faţă şi Muntele Sunset. Noi am avut un Stâlp de Nor care a venit jos şi ştim că Acela a fost Îngerul puternic care cobora, a fost Hristos care venea jos. De ce a venit jos? Ca să Se unească cu Mireasa Sa. Aceasta este a doua venire a lui Hristos, este venirea lui Hristos în Mireasă. El a venit, ne-a adus la un Munte şi a început să vorbească un Tunet.
Amintiţi-vă vedenia pe care a avut-o fratele Branham când era în camera sa. Ce a spus atunci? „Am auzit o bubuitură puternică,” după care a zis: „M-a speriat.”
La fel s-a întâmplat cu Moise când a auzit tunetul răsunător: s-a cutremurat şi a tremurat. Vedeţi, totul trebuie să se repete cu aceeaşi succesiune de evenimente, pentru că este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu.
Acum, noi am auzit un Tunet puternic, o bubuitură puternică, iar el a spus: „Nici un om nu putea supravieţui acelei bubuituri. Am crezut că este sfârşitul vieţii mele.” Apoi, a înţeles că era înaintarea slujbei sale. Care a fost această înaintare, propăşire? Deschiderea unei Uşi în ceruri la sfârşitul epocii Laodicea. Ce a fost predicarea Peceţilor? Tunetul. Când a venit Norul şi îngerii au coborât la fratele Branham pe Muntele Sunset, a răsunat un Tunet care a scuturat stâncile.
În predica „Apocalipsa”, fratele Branham a spus că atunci când s-au deschis Peceţile din Apocalipsa, mai întâi s-au deschis sub formă de simbol lui Ioan. Astfel, Ioan a văzut un cal alb, un cal roşu, etc., aceea fiind o deschidere a Peceţilor, dar a fost o deschidere sub formă de simbol. Apoi, el a spus: „Dacă aceste prime Peceţi s-au deschis cu un Tunet” Vedeţi, el a spus că a fost un Tunet, apoi s-au deschis şapte Peceţi.
Dacă mergem în Apocalipsa 6, vedem că atunci când a păşit în faţă prima făptură, s-a auzit un Tunet, iar fratele Branham a spus: „Vă voi arăta că de atunci încolo s-au deschis Peceţile.” Apoi, el a spus: „Când vor fi deschise cele şapte Tunete”, care sunt Peceţile de pe partea din spate sau descoperirea simbolurilor, deci „când vor fi deschise acelea, nu va fi mai întâi un Tunet puternic?” El încerca să ne arate care era Tunetul din vedenie, Tunetul de pe Muntele Sunset. Ce era Acesta? Glasul din cer, era Ceea ce avea să scuture tot ceea ce se putea scutura, scutura stâncile, aşa că pietrele cădeau de pe munţi. Ce s-a întâmplat? Un profet puternic a păşit în faţă, iar noi am fost duşi pe aripi de vultur înapoi la Muntele Sion, ne-am întors la Muntele Sion.
Prima biserică L-a părăsit şi a început să pribegească în jur, în pustie, pentru o perioadă de judecată. Aşadar, epocile bisericilor au reprezentat această pribegie în jur, prin pustie, timp de şapte epoci. Dar noi am fost aduşi înapoi la Muntele Sion, pentru că El restituia toate lucrurile. Prin descoperirea Peceţilor şi prin descoperirea Tainei, noi am fost aduşi înapoi la Muntele Sion, la Cetatea lui Dumnezeu, la Ierusalimul ceresc, la adunarea în sărbătoare a îngerilor, la Dumnezeu, Judecătorul tuturor lucrurilor. Acesta este locul în care ar trebui să trăim noi. Unde?
Sus pe Uşa deschisă, sus alături de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, sus cu Hristos Mijlocitorul, sus cu Sângele stropirii. Noi ar trebui să fim sus, să fi trecut prin Uşa deschisă, pentru că am urcat sus pe Muntele Său.
Acesta este motivul pentru care fratele Branham a spus: „Zece mii de prieteni ai mei mă vor părăsi din pricina aceasta.” De ce? Pentru că atunci când a deschis Peceţile, a trebuit să spună că nu mai era timp pentru denominaţiuni. „Voi nu mai puteţi fi răscumpăraţi în sistemul acela!” El a trebuit să arate că era profetul puternic. Nu a spus-o niciodată, dar a trebuit să arate aceasta. De ce? Pentru că dacă au fost deschise Peceţile, trebuia să fie în scenă un profet puternic. Atunci trebuia să coboare Hristos, pentru că El era Singurul care putea deschide Peceţile, iar noi ştim că Hristos este Îngerul puternic, Îngerul Legământului care a venit jos. Când oamenii au văzut aceasta, au întrebat: „Aceasta este a doua venire a lui Hristos? Hristos vine într-un grup de oameni? Aceasta este singura cale de răscumpărare în zilele noastre? Aceasta este singura cale prin care putem avea acces la Sânge? Vreţi să spuneţi că oamenii aceştia sunt Sângele prin Duhul şi că fără ei nu există Sânge pe pământ? Cum puteţi spune aşa ceva?” Şi astfel, au fugit şi au stat deoparte. Dar există un popor care este într-o poziţie rânduită mai dinainte, într-o poziţie în care nu a fost nici un alt popor până acum. Ei s-au întors la Munte şi au auzit Glasul din cer care suna ca o Trâmbiţă, au auzit Tunetul puternic, după care cele şapte Tunete au făcut să se audă glasurile lor, iar ei au înţeles ce însemna aceasta.
Nu era doar o informaţie regăsită în Peceţi, ci a fost: „Aceasta marchează timpul. Aceasta este.”
Acesta este timpul răpirii. Cum va avea loc răpirea? În trei părţi sau etape: Un Strigăt, un Glas şi o Trâmbiţă şi El le face pe toate trei în timp ce coboară. Aceasta înseamnă că Hristos coboară, iar coborârea Lui înseamnă ridicarea Miresei. El vine jos, iar noi mergem sus printr-un Strigăt şi printr-un Glas. Aleluia!
Cine vrea să vină sus pe Munte? Cine vrea să intre pe Uşa deschisă? Aţi auzit Tunetul? Să nu fugiţi dacă L-aţi auzit! Nu spuneţi: „El a spus ceva despre machiaj, despre fuste, a spus că nu pot avea televizor.” Cui îi mai pasă de televizor când noi putem urca sus pe Muntele Sion? Cui îi mai pasă de o fustă, de tocuri înalte sau de machiaj când putem merge la Dumnezeu, la Judecătorul tuturor lucrurilor, la Hristos Mijlocitorul? De ce aţi vrea să sacrificaţi aceasta de dragul modei, a jocurilor şi a hobbiurilor, a tuturor acestor nimicuri ale lumii?
Noi am fost eliberaţi de lume printr-o chemare a Jubileului, de aceea, nu mai trebuie să ne comportăm ca lumea şi să gândim ca lumea, nu trebuie să fim înşelaţi ca restul lumii. Noi am fost luaţi sus pe Muntele Sion, în Cetatea lui Dumnezeu, iar această Cetate a venit jos. Unde este Ea? În Mireasă. Aleluia! Noi suntem un popor liber, de aceea, nu trebuie să ne mai purtăm ca şi cum am fi în robie. Noi nu trebuie să fugim de acest Munte! Să nu spuneţi: „Eu nu înţeleg tot ce a spus El”, pentru că nu este despre a înţelege, ci despre a crede. „Eu nu pot pune toate lucrurile cap la cap.” Nici eu nu pot face aceasta, dar ceea ce ştiu este că Acesta este Adevărul şi numai Adevărul, de aceea, sunt gata să uit tot ce am ştiut vreodată ca să pot urca pe acest Munte şi ca să fiu una cu Cel care vorbeşte din Foc.
Acesta este timpul căsătoriei, căsătoria este consumată astăzi. În voi a fost consumată? Dacă nu a fost consumată, suntem gata să ne aruncăm la picioarele lui Dumnezeu şi să spunem: „Doamne, sunt gata să intru pe Uşa deschisă. Sunt gata să urc acel Munte, sunt gata să pun totul jos: moda, prietenii, familia, biserica, totul, şi să mor pe deplin, ca să pot trece prin acea Uşă deschisă. Vrei să mă ridici, Doamne? Vrei să mă ridici sus?”
Aceasta este ziua urcării pe Munte. Unde stă Dumnezeu? Pe vârful Muntelui, de aceea, nu ne oprim la jumătatea drumului. Nu ne oprim la descoperirea epocilor bisericilor, la înţelegerea Peceţilor, nu ne vom opri până când nu vom parcurge tot drumul până la El. Nimic adăugat şi nimic scos la Cuvânt, pentru că Mireasa va sta numai pe Cuvânt, pe acest Cuvânt restituit.
Cum vom ajunge la El? Prin Uşa deschisă. Tot ce ne-a fost dat a fost prin Uşa deschisă pentru că fiecare făgăduinţă se află pe Muntele Sion. Orice lucru de care avem nevoie se află în Ierusalimul ceresc, în Cetatea sfântă a lui Dumnezeu. Tot ce avem nevoie se află acolo, de aceea, tot ce trebuie să facem este să începem să urcăm Muntele, prieteni.
Prin harul lui Dumnezeu, lăsaţi jos părerile voastre, lăsaţi tot ce vă reţine, aruncaţi totul şi spuneţi: „Vreau să alerg în cursa aceasta!” Respingeţi păcatul, vulpile acelea mici care strică via, daţi-le afară, respingeţi-le dacă simţiţi că urcaţi cu ele atârnând de voi! Rugaţi-L pe Dumnezeu să le scoată afară şi începeţi să urcaţi! Urcaţi cu toate puterile voastre pentru că totul se află prin Uşa deschisă, iar într-o zi, trupul vostru va fi schimbat ca să fie luat acolo unde este sufletul vostru. Dar mai întâi este nevoie să meargă sus sufletul vostru pentru că aceasta nu este o urcare firească a Muntelui.
Este adevărat că în viaţa voastră firească pot apărea unele lucruri, că viaţa voastră se poate schimba, dar nu despre aceasta este vorba, prieteni. Nu este vorba despre a purta haine frumoase sau despre a merge în diferite locuri în care să ne purtăm normal. Toate acestea fac parte din viaţă, dar nu despre aceasta este vorba. Aceasta este o manifestare supranaturală, nevăzută de ochiul firesc, care are loc chiar acum pe pământ. Există un popor care nu mai trăieşte pe pământ, ci prin Uşa deschisă, este pe Muntele Sionului, iar aceasta se vede chiar acum. Voi sunteţi o fiinţă cerească ce trăieşte într-un trup al timpului, dar nu mai trebuie să trăiţi aici, ci Acolo sus, şi lăsaţi ca aceasta să se reflecte aici jos.
Noi trebuie să ne întoarcem înapoi la Mesaj, la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că dacă profetul lui Dumnezeu a spus ceva, Acela este Adevărul şi nu ceea ce gândim noi despre Aceasta. Înapoi la Cuvânt şi numai la Cuvânt, pentru că gândirea noastră este putredă şi părerile noastre vor eşua! Acesta este motivul pentru care eu sunt gata să mor pentru Aceasta. De ce? Pentru că Dumnezeul nostru este un Foc mistuitor, iar dacă vom trece prin Uşa deschisă, vom fi mistuiţi. Atunci, nu vom mai gândi la fel şi nu ne vom mai comporta la fel, ci vom fi un întemniţat ca şi Pavel, vom fi la fel ca William Branham.
Prieteni, este timpul să lăsăm totul jos! Noi trebuie să încetăm să mai citim Biblia aşa cum a fost citită de mii de ani. Trebuie să încetăm să ne mai gândim la a doua venire a lui Hristos aşa cum am făcut-o până acum, pentru că dacă ne gândim la Isus ca la Omul care va veni jos, atunci am trecut deja pe lângă ea. De ce? Pentru că aceasta este încheierea venirii Lui; începutul a avut deja loc. El a venit deja cu un Strigăt, de aceea, trebuie să punem jos părerile noastre vechi, părerile noastre fireşti, părerile epocilor bisericilor, iar dacă profetul a spus ceva, fie ca ceea ce a spus el să fie adevărat. Citiţi Cuvântul şi luaţi ceea ce a spus profetul pentru că el ne-a adus tâlcuirea desăvârşită prin legitimare divină.
Luaţi ceea ce a spus el ca şi cum ar fi părerea voastră şi spuneţi: „Nu este altceva decât Adevărul. Mintea mea nu poate înţelege, dar inima mea mărturiseşte că Acesta este Adevărul.”
Continuaţi să urcaţi pas cu pas şi întreaga voastră viaţă se va schimba.
Prieteni, noi nu suntem o făptură a timpului. O parte din noi este prinsă aici, dar va fi schimbată, aşa că de ce să-i dăm atenţie acesteia? În noi există o singură parte care nu se va schimba, iar aceea a fost înviată de Duhul lui Dumnezeu şi adusă la Viaţă. Ea va continua în timp, va merge în Mileniu, va trece de Mileniu şi va ajunge în cerul şi pământul nou. Atunci de ce să-i dau atenţie unei minţi care va trece? De ce să nu mă concentrez pe ceea ce nu se va schimba, pe partea care a trecut deja prin Uşa deschisă? De ce să nu o hrănesc pe aceasta şi să uit de restul, pentru că aceasta este partea care va duce restul sus? Aleluia!
Nu aşteptaţi răpirea pentru că ea este în desfăşurare chiar acum! Noi am intrat deja în ea, iar dacă nu am intrat, am face bine să lăsăm viaţa noastră jos, să venim la Focul mistuitor şi să intrăm prin Uşa deschisă în Hristos, pentru că numai cei ce vor face aceasta vor vedea schimbarea trupurilor. Răpirea are loc! Nu mai aşteptaţi nici o altă zi pentru că răpirea are loc azi, iar noi putem fi înviaţi chiar acum din denominaţionalismul mort!
Prin Puterea de aducere la Viaţă a lui Isus Hristos, noi putem fi aduşi chiar azi la Viaţă. Nu mai aşteptaţi nici o clipă răpirea pentru că ea are loc chiar acum!
Unde este ea? Duhovniceşte este în acelaşi loc în care a adus Pavel prima biserică, în acelaşi loc în care ne-a adus fratele Branham, pe Muntele Sion duhovnicesc, în Noul Ierusalim duhovnicesc, în Noua Cetate duhovnicească a lui Dumnezeu. Urcaţi Muntele! Cum? Prin credinţa în Cuvânt! Credeţi-L, acţionaţi pe baza Lui, mergeţi sus în Focul mistuitor în a treia zi, în a treia treaptă a răscumpărării şi lăsaţi ca Focul lui Dumnezeu să ardă tot!
Noi trebuie să ne predăm, să venim sus, pentru că nu mai putem sta la poalele Muntelui. Nu trebuie să rămânem în urmă, ci trebuie să alergăm noi înşine această cursă! Profetul nu poate să ne ducă pe munte, ci trebuie să auzim noi înşine un Glas din ceruri care să ne cheme sus!
Ţineţi minte că nu Moise a sunat din Trâmbiţă, ci Dumnezeu Însuşi. Nu Moise a spus: „Este timpul să mergeţi Acolo!”, nu, ci Dumnezeu i-a adus la El; Dumnezeu a spus: „Suiţi-vă aici!” Dar ei au fugit.
În ziua profetului, l-au părăsit zece mii dintre prietenii săi, pentru că se temeau de ceea ce spunea el. Când le veţi spune colegilor voştri ceea ce credeţi, unde Se află Sângele, unde trebuie să urce şi ce trebuie să facă, ei vor fugi de Munte, dar undeva trebuie să fie o altă Sămânţă care va veni la Munte şi Îl va urca.
Doamne, ajută-ne să fim lumini strălucitoare pe care să le poată vedea cineva şi să vină la Munte. Dar nu numai să vină. Ci să-L şi urce; să treacă prin Uşa deschisă. Amin!
Dumnezeu să vă binecuvânteze. Amin!