PARADOXUL

Bakersfield, California

Vă mulţumesc, fraţilor şi surorilor. Consider că este un mare privilegiu să fiu în dimineaţa aceasta aici ca să vorbesc în faţa acestor slujitori ai lui Hristos şi a acestor colaboratori ai Evangheliei. Eu nu sunt un vorbitor strălucit, pentru că nu am această abilitate, dar îmi place să-i adun pe oameni împreună şi să le mărturisesc despre nădejdea pentru care lupt şi care nu-i o superstiţie, ci este Evanghelia lui Isus Hristos.

Când am fost ultima dată la Phoenix, am povestit despre prima mea vizită în acest oraş. În vremea aceea eram un băiat tânăr şi doream să fiu cow-boy, pentru că tatăl meu călărea mult şi în plus, citisem multe reviste Western. Când îl priveam pe tatăl meu cum călăreşte, mă gândeam că şi eu aş putea face acest lucru şi ca urmare îmi doream să vin în vest şi să devin un astfel de călăreţ.

Aici sunt o mulţime de oameni care participă la rodeo şi toată lume poartă blugi şi pălării mari, fiindcă încearcă să trăiască într-un fel şi într-un timp care a trecut. Oare de ce fac aceasta? Pentru că este ceva care-i împinge s-o facă.

Cred că aceasta este problema şi cu creştinismul de astăzi. Noi încercăm să trăim într-o epocă trecută şi urmăm ceva ce a spus sau a făcut cineva din trecut. Dar aşa ceva nu merge! Este ciudat că ei acceptă nişte idei demodate, cum ar fi dansul în hambar sau alte obiceiuri ale cow-boy-lor, dar când vine vorba de Evanghelie refuză să facă aceasta.

Vedeţi? Ei vor o Evanghelie nouă, împodobită cu educaţie, cultură şi fantezii care să se potrivească acestui timp, dar refuză să se întoarcă la Evanghelia de modă veche a Domnului. Mai mult, când li se arată ceva de la Dumnezeu, sunt uimiţi şi nu vor să accepte pentru că li se pare neobişnuit şi în afara eticii lor.

Nimeni nu-i respectă şi nu-i apreciază mai mult pe John Wesley, Sankey, Moody, Finney, Knox sau Calvin, decât o facem noi, lucrătorii Evangheliei, dar vedeţi voi, noi nu mai suntem în epoca în care au trăit ei. Ei au avut o măsură mai mică din Cuvânt, dar astăzi am primit o măsură mai înaltă, iar dacă va mai fi un mâine şi ar mai veni vreo epocă, Evanghelia pe care ar primi-o ei ar fi mai înaltă decât cea de astăzi, acest lucru întâmplându-se până când lucrarea lui Dumnezeu va fi completă şi El va fi una cu noi.

Îmi amintesc dimineaţa în care m-am dus pe muntele superstiţiilor. Voi ştiţi cât este de vestit acest munte, iar eu aşteptam cu nerăbdare să ajung acolo. Mi-am luat o lanternă, dar când am ajuns sus, mi-am dat seama că nu-mi era de nici un folos, pentru că tot ce vedeam erau doar nişte umbre mari şi ciudate. Faptul că acolo fusese ucis un bărbat care căuta aur, a născut o mulţime de superstiţii. Eu încercam să văd cu acea lanternă ce este în jur, dar nu se vedea nimic, totul părând înfricoşător.

Şi ştiţi ce am făcut? M-am aşezat jos şi am aşteptat să răsară soarele; iar când a răsărit soarele, care este stăpânul luminii, n-am mai avut nevoie de nici o lanternă, fiindcă totul se vedea clar şi acele umbre înfricoşătoare au dispărut. Atunci am văzut că muntele superstiţiilor nu este deloc înfricoşător şi am fost gata să-l explorez cu ajutorul luminii, care este Cuvântul exprimat al lui Dumnezeu.

Dumnezeu a zis: „Să fie lumină,” iar când a apărut lumina, care era Cuvântul Lui exprimat, toate umbrele şi temerile au dispărut.

Fraţilor, nu există nici o altă Lumină! Nu există nici o fabrică în care să se fabrice o lumină mai puternică decât cea a soarelui, indiferent cât de multe becuri punem împreună. El face să pălească orice altă lumină, pentru că este Cuvântul exprimat al lui Dumnezeu.

 Şi mă gândesc că la fel se întâmplă când Cuvântul manifestat al lui Dumnezeu răsare peste toate superstiţiile noastre: pălesc! Acesta este motivul pentru care dorim să ştim care este Adevărul pentru ceasul în care trăim.

Fraţilor, în dimineaţa aceasta suntem adunaţi aici din diferite denominaţiuni, dar nu cred că aceasta contează.

Îmi amintesc că în tinereţe mânam vitele în Colorado şi mergeam cu ele sus în Arapajo Forest. Acolo stăteam zile în şir şi îl urmăream pe fermier cum număra vitele în timp ce treceau de gardul proprietăţii private din pădure. El nu dădea importanţă fermei de care aparţinea, ci verifica un singur lucru: marca de sânge din ureche, deoarece fiecare vită trebuia să fie înregistrată ca Hereford, altfel nu putea intra în pădure. Administratorul de acolo ţinea evidenţa liniei genealogice a animalului, aşa că vaca trebuia să fie de soi şi la fel viţelul ei. Toate acele vite trebuiau înregistrate ca fiind „Hereford” şi între ele era un taur din aceeaşi rasă.

De multe ori m-am gândit că la fel va fi şi la judecată: atunci El nu va privi de ce culoare suntem, ci se va uita după eticheta de sânge, Isus Hristos.

Dacă aş încerca să vă fac pe toţi „Adunarea lui Dumnezeu,” nu aş reuşi, şi nici dacă aş vrea să vă fac penticostali sau Biserica unită. Dar există un loc în care ne putem întâlni toţi cei credincioşi: sub sângele lui Isus Hristos. Acesta este singurul loc în care omul se poate întâlni cu Dumnezeu: sub sângele lui Isus Hristos.

De curând am citit despre un cuplu tânăr care era gata să se despartă din pricina unor neînţelegeri, după ce trăiseră împreună timp de câţiva ani. Avocatul era prieten cu ei şi le-a zis: „Părerea mea este să vă luaţi lucrurile şi să vi le împărţiţi împreună, înainte ca să vi se vândă.” Ei au făcut aceasta, dar când au ajuns în sufragerie, s-au certat cu privire la lucrurile de acolo, şi la fel s-a întâmplat când au mers în dormitor şi în bucătărie. La urmă şi-au amintit de lucrurile din pod, aşa că au mers împreună acolo, au deschis un cufăr vechi, cu haine şi lucruri, şi au continuat să se certe. La un moment dat, au luat amândoi în mână acelaşi lucru: o pereche de papucei. Fuseseră ai copilaşului care le încununase dragostea, dar murise. Amândoi erau cu mâinile pe ei, dar niciunul nu putea spune: „Aceştia sunt ai mei!” pentru că era vorba de ceva ce avuseseră împreună. S-au privit în ochi, dar niciunul nu putea revendica acei papucei, iar în clipa următoarea erau unul în braţele celuilalt şi au anulat divorţul.

Noi, metodiştii, baptiştii, adunarea sau biserica lui Hristos, etc., putem avea diferenţe şi alte lucruri care reprezintă tradiţiile noastre, dar există un singur lucru pe care Îl avem în comun şi acesta este Hristos, Cuvântul. Astfel, nu ne-am adunat aici ca să discutăm despre diferenţele dintre noi, ci ca să vorbim despre ceea ce avem în comun: Isus Hristos.

Haideţi să ne rugăm.

Tată ceresc, Tu eşti Tatăl nostru şi Îţi mulţumim pentru că avem nădejdea Vieţii veşnice prin învierea lui Isus Hristos. Noi vedem strălucirea Luminii de seară, vedem Pomul despre care ai spus că a fost mâncat de larvă, apoi ce a lăsat larva a mâncat omida şi ce a lăsat omida a mâncat lăcusta şi am înţeles că este vorba de aceeaşi insectă în patru stadii de dezvoltare. Astfel, diferenţele dintre biserici sunt provocate de aceeaşi veche insectă romană care a început la Niceea şi s-a dezvoltat, aşa că ce a lăsat într-un stadiu, a mâncat în celălalt. Nu este de mirare că astăzi suntem în acest mare haos şi ne îndreptăm spre marele Consiliu Ecumenic al Bisericilor. Se pare că nu a mai rămas nimic şi nu mai este nici o nădejde, dar ne amintim Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu care spune că atunci când va răsări Soarele, va da pe faţă toate superstiţiile şi astfel „vă voi răsplăti… anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră.” (Ioel 2.25). Atunci totul va fi restituit şi acel Pom va trăi din nou.

Tată, Te rugăm să reverşi harul şi puterea învierii lui Hristos peste noi şi să ne trezeşti la o credinţă vie în Cuvântul acestui timp, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Fraţilor, sunt puţin răguşit şi nu sunt un vorbitor bun, dar este un timp în care putem fi împreună şi veţi vedea de ce am venit aici. Dacă mă vedeţi vorbind altceva în afară de acest Cuvânt şi de ceea ce a fost făgăduit pentru astăzi, se cuvine să veniţi şi să-mi spuneţi. Dar aşa cum am spus deja, există un singur lucru în care putem fi de acord cu toţii, iar acesta este Hristos. Pe El Îl avem în comun, fiindcă a murit pentru noi toţi şi astfel suntem sub sângele Lui.

Am venit aici ca să încerc să ajut această comunitate să devină un loc mai bun, ca să ne cunoaştem mai bine unii pe alţii, să avem părtăşie unii cu alţii şi să vorbim despre El.

Dacă privim în urmă, vedem că întotdeauna când Domnul a făcut ceva supranatural, imediat s-au ridicat superstiţii şi imitaţii. Aşa trebuie să fie. La fel se va întâmpla şi cu aceste lucruri: vor spune că nu este adevărul, dar noi ştim că întotdeauna a fost aşa.

Despre Isus s-a spus că a fost un Copil nelegitim, dar nu era adevărat, pentru că El a fost exact ceea ce a spus Biblia că va fi: manifestarea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu.

Şi despre ucenici s-a spus că s-au dus, i-au plătit pe soldaţi şi au furat trupul lui Isus. Şi astăzi sunt mulţi care mai cred aceasta, dar noi ştim şi credem că El a înviat din morţi, pentru că Îi vedem prezenţa în mijlocul nostru. Mai mult, dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că El a împlinit fiecare Cuvânt pe care L-a vorbit şi L-a făgăduit de-a lungul epocilor. Nimeni nu poate face aşa ceva decât singur Dumnezeu, iar noi suntem slujitorii Lui.

Pentru dimineaţa aceasta m-am gândit să citesc un text scurt din Scriptură, din care le voi vorbi puţin fraţilor şi surorilor de aici.

Curentul acesta nu-mi face bine deloc. Este în ordine, frate Roy… Lasă-l în pace pentru că voi sta doar câteva minute. Am devenit atât de sensibil la curent din pricina unei cunoştinţe cu care mergeam la vânătoare şi era frizer. Într-o zi, în timp ce mă tundea, mi-a zis: „Billy, ai o mulţime de mătreaţă. Şi haina ţi-e plină, dar am să te dau cu un şampon contra mătreţei.” „Bine,” am spus eu. Dar în timp ce vorbeam despre vânătoarea de ratoni, din greşeală mi-a pus pe cap acid carbonic în loc de şampon, iar de atunci am rămas foarte sensibil. Timp de câteva săptămâni, am purtat chiar şi la amvon o căciulă şi sunt sensibil şi astăzi, pentru că scalpul îmi este încă moale.

Soţia mi-a cumpărat o meşă, din cauză că nu puteam merge cu căciulă la amvon; aceasta ar fi lipsă de respect faţă de Hristos. În plus, dacă oamenii te văd cu o şapcă pe cap, spun imediat că vrei să fii episcop. Astfel, ea mi-a cumpărat o meşă, dar nu am purtat-o. Aş fi vrut să am curaj s-o port, dar nu am putut din cauză că s-ar putea interpreta altfel.

Acum aş vrea să citim din Scriptură, pentru că cuvântul meu poate cădea, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu va cădea niciodată.

La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu. Înţelegeţi? Cuvântul este un gând exprimat. Astfel, El a avut în gândul Său tot planul Său şi a cunoscut sfârşitul de la început. Apoi a exprimat acele gânduri prin cuvinte şi ele     s-au materializat. Este exact ca în cazul soarelui, care este Cuvântul lui Dumnezeu manifestat. El a spus: Să fie lumină!” şi a fost lumină. Vedeţi? Tot timpul este vorba de o despărţire. Astfel, a fost un timp când Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric şi uscatul de ape. El l-a despărţit pe Pavel de Barnaba şi pe Moise de Egipt. El aduce întotdeauna o despărţire şi sunt oameni care trebuie să facă această lucrare fie că le place, fie că nu le place.

A venit o vreme când apostolii au trebuit să se despartă de poporul lor. Astfel, Pavel s-a dus la neamuri, departe de evrei, moştenirea lui Dumnezeu. Vedeţi? A venit un timp când a trebuit să facă aceasta. Ei s-au ridicat împotriva lui, dar Pavel a spus acele cuvinte memorabile: „…n-am vrut să mă împotrivesc vedeniei cereşti.” (Fapte 26.19).

Şi eu pot spune aceleaşi cuvinte cu privire la vedenia referitoare la făgăduinţa de astăzi, fiindcă Dumnezeu ne-a făgăduit că în timpul acesta va turna Duhul Sfânt peste noi. Eu am cutreierat ţara în lung şi-n lat şi, aşa cum aţi putut vedea cu toţii, s-au întâmplat o mulţime de lucruri supranaturale. Cuvintele spuse nu au dat greş niciodată, ci totul a fost desăvârşit pentru că vin de la Dumnezeu. Sunt zeci de mii, dar nu a greşit nici măcar una.

Ei spun că aceste lucrări vin de la diavolul, dar Isus a spus clar: „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui?” şi El a mai adăugat: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.”  (Matei 10.25; Ioan 5.39). Vedeţi? Ele nu mărturisesc despre mine, pentru că eu sunt om, ci mărturisesc despre Mesajul care a fost dat. O slujbă de la Dumnezeu este însoţită întotdeauna de supranatural, pe când imitaţia este însoţită de lucruri fireşti.

Despre Martin Luther s-a spus că „nu a fost o minune faptul că a protestat împotriva Bisericii catolice şi a scăpat, ci a fost o minune că a putut rezista fanatismului care a urmat reformei.”

Aceasta trebuie să facem. Se vor întâmpla o mulţime de lucruri, fraţilor; ei vor arunca împotriva voastră cu imitaţii şi superstiţii, însă nu uitaţi că atunci când răsare adevărata Lumină, dispar toate superstiţiile şi imitaţiile; sunt date pe faţă şi făcute de ruşine. Noi ştim cu toţii că atunci când are loc Supranaturalul, se ridică o mulţime amestecată care Îl urmează. Moise a fost însoţit de Supranatural, dar când au ajuns în pustie, Core i-a zis: „Ce! Vrei să spui că eşti singurul care poţi face aceasta? Mai sunt şi alţi bărbaţi sfinţi în afară de tine!” Şi ştiţi ce s-a întâmplat, aşa-i? Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Depărtează-te de ei!”

Vedeţi, aceste lucruri au existat întotdeauna. Astfel, când s-a arătat Supranaturalul, s-au ridicat şi imitatorii. Aşa trebuie să fie.

Dar cum spunea senatorul Upshaw, nu poţi fi ceea ce nu eşti. Înţelegeţi? Tu poţi fi doar ceea ce eşti.

Dacă am fi o mare orchestră simfonică şi am urmări ritmul impus de Compozitor, am putea vedea aceasta. Vedeţi? Noi am ajuns până în timpul acesta şi Îl aşteptăm pe Dumnezeu.

Cu mulţi ani în urmă, Dumnezeu i-a restituit bisericii darurile duhovniceşti: vorbirea în limbi şi toate celelalte daruri. Vă amintiţi că părinţii voştri au trăit o înnoire şi au mers mai departe deşi a fost greu să se desprindă dintre prezbiterieni, luterani, baptişti. Era o vreme de înflorire pentru nazarineni şi pentru sfinţii pelerini, dar au respins mesajul vostru. Şi ce s-a întâmplat cu ei? Vedeţi unde au ajuns? Să nu uitaţi însă că şi noi am putea face aceeaşi greşeală. Da, da. Întotdeauna când se organizează o biserică sau când este organizat un mesaj, acea biserică iese de pe linia corectă şi nu se mai ridică niciodată.

Biserica catolică este prima organizaţie iar Biblia o numeşte curvă. Ea este „mama tuturor curvelor”, adică a celorlalte organizaţii şi vor fi din nou împreună în Consiliul Ecumenic.

Eu sunt pus deoparte de organizaţii tocmai din cauza aceasta, dar fraţii aceia nu ştiu ce fac, fiindcă nu pe mine mă pun deoparte, ci Cuvântul Lui. Biblia spune clar că în epoca aceasta, în Laodicea, Hristos este afară şi bate la uşă încercând să intre. Niciodată n-a mai fost o altă epocă în care Hristos să fie ţinut afară. Şi pentru că nu vor mai fi alte epoci, aceasta este ultima, epoca bisericii penticostale. Asta-i tot, şi noi ştim aceasta.

Şi încă ceva! Nu există nici o creatură care să fie superioară omului, fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Nu există nimic mai superior, pentru că Cuvântul nu a permis aceasta şi Cuvântul este Dumnezeu.

Tot aşa, Cuvântul nu permite să mai fie o altă epocă după Laodicea. Astfel, Isus este scos afară din biserică şi stă la uşă încercând să intre înapoi.

La fel s-a întâmplat şi când a fost pe pământ la prima Sa venire. El era Cuvântul, dar fariseii spuneau: „Noi avem Cuvântul,” şi nu vedeau că adevăratul Cuvânt stătea în mijlocul lor şi Îl respingeau. Acesta este motivul pentru care le-a spus: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.”

Astăzi când privim înapoi, ne mirăm cum de au fost atât de orbi. Păi, aşa au trebuit să fie, fraţilor! Este trist, dar aşa a trebuit să fie, pentru că Dumnezeu ştie ce face.

Dar astăzi cum este? Ei resping Cuvântul manifestat, făgăduinţa manifestată pentru acest timp. De ce fac aceasta? Pentru că trăiesc în strălucirea luminii altui timp.

Cel mai mare jaf care a avut loc vreodată, a fost în Anglia, şi a fost făcut cu ajutorul unei lumini false. Un jaf de şapte milioane de dolari, iar Scotland Yard nu i-a prins nici până astăzi. Vedeţi?

Daţi-mi voie să vă spun ceva, fraţilor, iar Dumnezeu ştie că o fac din inimă: cel mai mare jaf suferit de biserică a avut loc tot cu ajutorul unei lumini false, prin faptul că biserica trăieşte în strălucirea luminii altui timp: a lui Luther, Wesley sau a penticostalilor. Înţelegeţi? Lucrul acela nu mai este valabil astăzi, pentru că noi avem Cuvântul făgăduit pentru acest timp. Poate ziceţi: „Interpretezi greşit!” Dumnezeu este propriul Interpret al Cuvântului Său şi Îl interpretează când Îl împlineşte.

Dacă li s-ar fi spus părinţilor penticostali, acum cincizeci de ani, că au interpretat greşit Cuvântul şi că nu există vorbire în limbi? Unii mai susţin şi astăzi aceasta, dar Dumnezeu este propriul Interpret al Cuvântului Său.

Petru a spus în ziua de Rusalii: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2.38-39). Cum pot anula ei aceasta? Vedeţi? Cuvântul se interpretează singur, nu are nevoie de tălmăcirea nimănui.

În epoca aceasta în care trăim noi, iese la suprafaţă Pomul Miresei. Ştiţi ce s-a întâmplat de fiecare dată când acest Pom a dat o mlădiţă? S-au organizat şi n-au mai putut înainta, aşa că au fost tăiate, conform cuvintelor spuse de Domnul în Ioan 15.2: „Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie…” Dar acum, din inima acestui Pom, iese, chiar la vârf, o mlădiţă care va rodi. Ultima epocă a Biserici este aici; este la maturitate.

Isus a fost Pomul vieţii din grădina Eden. Credeţi aceasta? (Amin). El era Pomul vieţii. În grădină mai era un pom. Eu ştiu că noi avem anumite diferenţe de păreri cu privire la acest lucru, de aceea nici nu voi intra mai adânc, dar îl voi numi „pomul neascultării.” Când oamenii s-au atins de pomul acela, au căzut în moarte şi au fost despărţiţi de Pomul vieţii, fiindcă dacă ar fi mâncat din El ar fi trăit veşnic. Aşa este. Voi, predicatorii, ştiţi aceasta, chiar dacă aveţi păreri diferite cu privire la ce era acel pom. În ce priveşte însă Pomul vieţii, ştim cu toţii că El este Hristos. Spun aceasta, pentru că Biblia spune că Stânca din pustie din care a băut poporul apă din belşug era Hristos. (1Corniteni 10.4).

Ei ziceau: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: „Le-a dat să mănânce pâine din cer.” Dar El le-a răspuns: „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie, şi au murit.

Eu sunt Pâinea vieţii.

Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac.” (Ioan 6.31,49,48,51). Aceasta este Pâinea vieţii.

Ca să fie batjocura mai mare, romanii L-au atârnat pe un lemn, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn.” (Galateni 3.13). Vedeţi? El era dispreţuit şi respins. A venit din înaltul cerurilor şi S-a făcut cel mai de jos dintre oameni. Când era pe pământ, S-a dus în cetatea cea mai de jos şi cel mai mic om din cetate a trebuit să privească în jos ca să-L vadă. A primit cele mai josnice nume, a fost tratat cum nu se poate mai rău şi a fost ucis în modul cel mai crunt. Aşa L-a privit şi s-a purtat lumea cu El. Dar Dumnezeu L-a înălţat atât de sus, încât trebuie să privească în jos ca să vadă cerul, I s-a dat Numele care este mai presus de orice nume şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ sunt numite după El. Aceasta a gândit Dumnezeu despre El, iar dacă noi suntem copiii lui Dumnezeu aleşi înainte de întemeierea lumii, atributele gândurilor Sale, vom gândi la fel.

Să nu uitaţi, fraţilor, că El este Cuvântul şi că Mesajul este însoţit întotdeauna de Supranatural.

Când era un tânăr Rabin şi îi vindeca pe cei bolnavi, toţi Îl doreau în bisericile lor; însă aceasta era din pricina Supranaturalului care-L însoţea şi care a captat atenţia oamenilor, dar într-o zi s-a aşezat şi a început să vorbească. Aceasta era slujba care urma după Supranatural, însă atunci nu L-a mai vrut nimeni. Este atât de trist, dar acest lucru se repetă şi acum. Voi înţelegeţi ce vreau să spun.

Acum vom citi câteva texte din Biblia binecuvântată şi anume, din Iosua 10.12-13:

„Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, şi tu, lună, asupra văii Aialonului!”

Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă.”

Voi vorbi puţin din acest text şi cred că aţi înţeles deja ce vreau să spun. Eu sunt aici ca să pun umărul la susţinerea lucrării lui Isus Hristos. Nu susţin o organizaţie sau vreun om, ci susţin lucrarea lui Isus Hristos, care este Cuvântul manifestat al lui Dumnezeu, Dumnezeu arătat în trup. Eu nu vin cu interpretarea unui om, fiindcă Dumnezeu este propriul Interpret al Cuvântului Său. Da, El a dovedit că este. Dacă fariseii ar fi citit Scripturile unde sunt scrise aceste lucruri, ar fi văzut Cuvântul manifestat în Isus Hristos. El era Cuvântul şi încă este. Aş vrea să iau ca subiect „Paradoxul.”

Dicţionarul Webster spune că „Paradoxul” este ceva incredibil, dar adevărat; este ceva ce nu poate fi explicat, ceva în afara cunoaşterii omeneşti şi totuşi adevărat. Paradox! Dacă citim Cuvântul din Evrei 11.3, acela este un Paradox: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”

Odată când am ieşit de la o adunare din New York şi mergeam pe stradă cu Billy, m-am uitat la oamenii care treceau pe lângă noi. Erau cu miile: bărbaţi cu părul lung ca al femeilor, cu cercei şi pantaloni mulaţi pe picior, tineri negri cu femei albe… ştiţi ce vreau să spun. La un moment dat, am văzut o femeie în vârstă care a căzut pe stradă, dar nu a sărit nimeni s-o ajute. M-am dus la ea, am ajutat-o să se ridice şi i-am adunat portocalele care se împrăştiaseră pe stradă, dar femeia m-a privit ciudat şi şi-a văzut de drum.

Mai târziu am vorbit cu un şofer de taxi despre cele întâmplate, iar el mi-a zis: „Domnule, când vine cineva în New York şi se comportă normal, ştim că este străin. Şi oamenii de aici sunt buni, dar au ajuns în această stare de indiferenţă, iar dacă vine cineva aici, nu trece mult şi ajunge în aceeaşi stare. Poţi muri pe stradă de infarct şi nimeni nu se va atinge de tine, fiindcă vor zice că eşti beat. Te vor lăsa să mori acolo. Ei nu vor să fie aşa, dar s-au trezit în această stare.”

La fel este şi pe plan duhovnicesc. Suntem prinşi de un anumit crez sau de altceva de felul acesta şi rămânem acolo. Vedeţi? Devenim ca restul, ne legănăm cu organizaţia sau comunitatea noastră şi ni se pare cât se poate de normal.

Dacă cineva îşi vopseşte scările cu roşu, vecinul se va grăbi să le vopsească la fel, iar dacă o soră îşi va cumpăra o anumită rochie sau pălărie, toate vecinele vor face la fel. Vedeţi? Este un timp al imitaţiei, al potrivirii.

Pe noi nu ne interesează că pantalonii nu ni se potrivesc cu sacoul, ci dorim ca experienţa noastră să se potrivească cu Cuvântul, cu Dumnezeu.

În timp ce mergeam cu fiul meu pe stradă, el m-a întrebat: „Tati, cum ştie Dumnezeu cine sunt toţi?”

„Fiule, uită-te la cer. Vezi cele două stele care sunt foarte aproape una de cealaltă? Ei bine, ştiinţa spune că în realitate sunt la o depărtare de milioane de ani lumină şi totuşi sunt mai apropiate una de cealaltă decât suntem noi de ele.”

„Dar cum face Dumnezeu aceasta?” „El este infinit.”

Marele om de ştiinţă, Einstein, spunea că dacă un om ar părăsi pământul cu viteza luminii, care este de o sută optzeci şi şase de mii de mile pe secundă (299.337.984 m/s), ar ajunge acolo în o sută cincizeci de ani lumină; apoi i-ar trebui tot atâţia ani lumină să vină înapoi. Aceasta ar fi echivalent cu o distanţă care ar înconjura Pământul de nouă ori fără oprire, ceea ce calculat la timpul nostru ar însemna cincizeci de ani.

Cât de departe credeţi că ar ajunge în patruzeci de ani, o furnică, dacă ar porni de la Tucson şi ar veni aici în Bakersfield? Poate ar face o jumătate de milă. Vedeţi ce mult înseamnă pentru ea o distanţă pe care noi o parcurgem în douăsprezece ore cu maşina şi în câteva minute cu avionul? Dar pentru Dumnezeu ce ar însemna? Nimic.

Isus a fost răstignit ieri după-amiază şi Pavel a murit  tot ieri. De ce? Pentru că la Dumnezeu o mie de ani sunt ca o zi, poate nici chiar atât, dacă este să măsurăm timpul.

Marele om de ştiinţă Einstein, spunea că este o singură cale de a explica originea acestui pământ şi ea se găseşte în Evrei 11.3: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” El a vorbit şi toate au venit la existenţă.

V-aţi întrebat cum stau stelele pe cer şi nu ies din orbita lor? Ştiu că aţi văzut stele căzătoare, însă nu aţi văzut steaua căzând, ci doar lumina ei. Stelele nu se mişcă, pentru că dacă ar face-o, ne-am mişca şi noi. În cer, totul este în armonie perfectă.

Cum ar fi dacă omenirea ar fi la fel şi ar putea ţine biserica laolaltă? Atunci toţi am putea fi în armonie cu Cuvântul. Tot ce trebuie să facem este să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie propriul Său Interpret şi aşa vom fi, fiindcă El este Interpretul acestui Cuvânt.

Fără îndoială, acesta este unul din cele mai mari Paradoxuri, dar de atunci încoace, au fost o mulţime de alte paradoxuri,  de lucruri incredibile şi totuşi adevărate.

Să nu uitaţi că în zilele lui Noe nu căzuse încă nici un strop de ploaie pe pământ. Nu exista ploaia, iar Pământul stătea drept, fiindcă păcatul şi necredinţa l-au aruncat de pe orbită şi l-au făcut să se încline, ceea ce a dus la evaporarea apei mărilor şi a dat naştere la ploi. Deci, nu plouase niciodată pe pământ şi iată că vine unul şi spune că va ploua. Era ceva ciudat, însă era Cuvântul Domnului.

Poate ziceţi: „De unde ştii că aveau ştiinţă atunci?” Păi, în zilele acelea au ridicat piramidele, ceea ce noi nu putem face astăzi, pentru că nu avem nici materialul necesar şi nici maşinăriile potrivite ca să ridice acele pietre. Încă este un mister cum le-au construit.

Isus a spus: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.” (Luca 17.26), iar aici pot adăuga şi ceea ce a spus Petru în epistola sa: „…în zilele lui Noe, când se făcea corabia în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.” (1Petru 3.20). Opt suflete! Atunci cum este cu Consiliul Ecumenic care are zeci de milioane? Vedeţi. Nu aceasta te salvează, ci Cuvântul; Dumnezeu vă salvează. Priviţi câţi au fost salvaţi în zilele lui Lot. Priviţi câţi au intrat în ţara făgăduită: doi, adică Iosua şi Caleb.

„Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului.”

O mare epocă ştiinţifică. Fără îndoială că puteau cerceta cerurile şi să spună: „Sus nu este nici un strop de apă. De unde ar putea veni?” Dar Dumnezeu a spus: „Va ploua!” şi asta a fost tot. Noe a crezut aceste cuvinte şi astfel şi-a salvat familia.

Fraţilor, să nu uitaţi că Dumnezeu îi încearcă pe cei care cred Cuvântul Lui. Astfel, acolo unde este Dumnezeu există întotdeauna un paradox, fiindcă El face lucruri care sunt incredibile pentru gândirea omenească, iar cei care propovăduiesc acest paradox sunt trecuţi prin încercări.

El nu-Şi schimbă niciodată felul de lucrare, ci este consecvent şi procedează întotdeauna la fel ca prima dată, aţi ştiut aceasta? Desigur.

În zilele potopului, El nu a lucrat cu toţi oamenii de pe pământ, ci doar cu Noe. El nu a trimis patru bărbaţi sau o organizaţie, să-i izbăvească pe copiii lui Israel din robie, ci doar pe Moise. El n-a avut niciodată doi bărbaţi, pe pământ, în acelaşi timp. Fiecare dintre noi suntem diferiţi unul faţă de celălalt, în felul cum suntem alcătuiţi, iar Dumnezeu ia o persoană pe care o poate avea sub control. Acesta este felul Său de lucrare şi aşa va proceda întotdeauna.

În zilele lui Ilie, deşi era şi Elisei pe pământ, nu au putut lucra amândoi în acelaşi timp, ci a fost nevoie ca unul să plece, pentru ca celălalt să primească mantaua.

Când a venit Ioan Botezătorul, el a fost manifestarea Cuvântului pentru acel timp. Noi ştim cu toţii aceasta, pentru că Isaia a scris despre el: „Un glas strigă: „Pregătiţi în pustiu calea Domnului…” (Isaia 40.3).

Iar Maleahi, ultimul proroc al Vechiului Testament, a zis: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea.” (Maleahi 3.1). Vedeţi? Ioan era Ilie din Maleahi 3, nu cel din Maleahi 4. De ce spun aceasta? Pentru că după venirea lui Ilie, despre care scrie în Maleahi 4, pământul va arde ca un cuptor, iar cei neprihăniţi vor călca pe cenuşa celor răi, or lucrul acesta nu s-a întâmplat după venirea lui Ioan Botezătorul.

 Deşi Ioan a văzut semnul deasupra lui Isus şi a spus că „…Cel ce m-a trimis să botez cu apă mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.” (Ioan 1.33), totuşi, când era în închisoare i-a trimis pe ucenicii săi să-L întrebe dacă El este Acela sau să aştepte pe altul. Aceasta era o lipsă de respect faţă de El şi o punere la îndoială a Cuvântului Său.

Dar Isus a ştiut cine era Ioan şi a arătat respect faţă de el, spunând: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt?

Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi şi cei ce trăiesc în desfătări sunt în casele împăraţilor.

Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc.” (Luca 7.24-26). El era solul trimis înaintea Domnului; era piatra de hotar dintre Lege şi har; era lumina care a luminat pentru o vreme, iar când a venit Isus, a spus: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3.30). De ce? Pentru că nu puteau lucra amândoi în acelaşi timp. Ioan trebuia să plece, pentru ca Isus să poată continua. Întotdeauna este aşa.

Dumnezeu a făcut aceasta în zilele lui Noe şi era ceva supranatural. Era un paradox că arca aceea putea să plutească printre acele valuri uriaşe, care erau probabil cât munţii. Când pământul a fost mişcat de pe orbita sa, s-au ridicat acele valuri uriaşe şi, desigur, este un paradox că acea arcă din lemn a supravieţuit valurilor care au lovit-o timp de patruzeci de zile.

Era un paradox faptul că Dumnezeu a făcut să cadă apă din cer, când se dovedise că acolo nu exista nici măcar un stop de apă. Dar El putea schimba lucrurile ca să îşi împlinească Cuvântul. Şi vă spun ceva: El este şi astăzi acelaşi IeHoVaH-Jire, adică: Domnul care poartă de grijă. Acesta este unul din Numele Sale compuse de răscumpărare.

A fost un paradox când tinerii evrei au fost aruncaţi în cuptorul încins. Cum a fost posibil ca ei să rămână vii în acel cuptor încins, când toţi cei care i-au aruncat acolo, au murit? Şi totuşi, ei au stat acolo şi au aşteptat să fie eliberaţi. Aceasta este tot ce au făcut, şi au fost eliberaţi din robia aceea. Acesta era un paradox.

Uneori, şi noi ajungem într-o confruntare în care trebuie să luăm o decizie şi să stăm pe ea, aşa cum au făcut cei trei, ştiind că toate lucrurile lucrează spre binele nostru. Şi ce s-a întâmplat cu ei? Focul nu i-a rănit deloc, ci i-a eliberat. Acesta este un paradox.

Este ca în cazul unui om care se îneacă. Mai întâi trebuie să scoţi omul din râu, pentru că nu poţi scoate râul din el. Da. Aceasta trebuie să facă omul uneori: să ia poziţie şi să scoată acel lucru afară. Tu trebuie să ieşi afară din acel lucru şi apoi să-l scoţi din tine.

Aceasta au trebuit să facă şi cei trei tineri evrei: să iasă din foc, aşa că Dumnezeu a creat un paradox ca să facă posibil acel lucru.

Priviţi-l şi pe David, un băiat înarmat doar cu o praştie. El nu avea nici suliţă, nici sabie şi păştea oile tatălui său, fiindcă era păstor.

Fraţilor, aşa trebuie să stăm şi noi în dimineaţa aceasta. Noi suntem păstori şi nu avem nevoie nici de o educaţie de colegiu, nici de o educaţie teologică, ci ne trebuie Cuvântul Tatălui. Poate pare prea simplu, dar când un urs sau un hoţ vine să ia una din oile Tatălui ca s-o ducă la acele ismuri, noi avem ceva micuţ cu care să luptăm. Este batjocorit, dar oh, este atât de puternic când Dumnezeu este în spatele Lui. Mergeţi după ele şi aduceţi-le înapoi!

Cum dobora David un leu cu acea praştie? Poate i-aţi văzut şi i-aţi auzit la circ, dar eu am fost la vânătoare de lei. Ar trebui să le auziţi răgetul în sălbăticie! Se rostogolesc pietrele de pe înălţimi când îşi deschid gura.

Şi iată că David, un băiat firav, a putut răpune un animal atât de feroce cu o praştie. Acesta este un paradox.

Tot un paradox a fost şi când acelaşi băiat l-a doborât pe uriaşul Goliat, ale cărui degete aveau lungimea de 14 inci, pentru că a sfidat oştirea Domnului.

Când vedeţi că se ridică oameni care spun că aceste lucruri sunt imposibile şi nu se pot întâmpla, să nu vă certaţi cu ei. Este greşit să vă certaţi. Luaţi Sabia, nu vă certaţi! Uitaţi-vă la făgăduinţa dată de Dumnezeu şi vedeţi ce trebuie să se întâmple, apoi ridicaţi-o sus şi veţi vedea cum toţi aceşti Goliaţi vor cădea sub ea.

Este un paradox! De altfel, tot ce face Dumnezeu astăzi este un paradox. Aşa este, fraţilor, şi se foloseşte de aceeaşi praştie.

Moise a fost educat în toată înţelepciunea Egiptului, aşa că a învăţat ştiinţa egipteană şi alte lucruri. Cu siguranţă, a fost un paradox felul în care l-a „echipat” Dumnezeu, când l-a trimis să-I elibereze poporul. I-au trebuit patruzeci de ani să dobândească toată acea cunoştinţă şi tot patruzeci de ani, ca să scape de ea. Înţelegeţi? Scoate mai întâi omul din apă şi după aceea vei putea scoate şi apa din el. Şi lui Dumnezeu I-au trebuit patruzeci de ani ca să scoată din el tot ce învăţase.

Moise a trebuit să constate că ceea ce avea nu îl putea ajuta să-l elibereze pe Israel. Dumnezeu îl hotărâse pentru aceasta, dar a avut nevoie de patruzeci de ani ca să scoată totul din el.

Când un om urmează poruncile lui Dumnezeu, face lucruri care pentru cei din jur par o nebunie.

Aşa a fost considerat şi Isus: un nebun, dar El făcea întocmai ce-I poruncea Tatăl. Vedeţi? El era Cuvântul făcut trup, dar ei L-au numit nebun.

Priviţi-l şi pe Moise mergând alături de măgarul pe care era Sefora şi fiul său Gherşom, care avea opt ani. Era un bătrân cu şuviţele albe atârnându-i pe umeri, cu capul pleşuv şi cu un toiag strâmb în mână. Unde mergea? Să biruiască Egiptul. Vă puteţi imagina aşa ceva?

Ei îl întrebau: „Unde mergi, Moise?”

„Mă duc să biruiesc Egiptul!” răspundea el.

„De unde ştii că tu eşti acela?”

„Aşa a spus Domnul.”

Să biruiască o oştire! Şi nu doar o oştire, ci o naţiune întreagă. Şi ştiţi care este paradoxul? Că a făcut-o. Cum a fost posibil să se folosească de un toiag strâmb, ca să aducă urgiile lui Dumnezeu asupra Egiptului şi să izbăvească Israelul din robie, fără armată şi fără sabie? Era un paradox.

Dacă cum este cu Iosua? Noi spunem că soarele stă pe loc şi Pământul se învârte, iar dacă Pământul s-ar opri din mişcarea sa de rotaţie, s-ar prăbuşi, fiindcă gravitaţia este cea care-l ţine pe orbită. Dar ce s-a întâmplat în zilele lui Iosua? Acolo scrie că soarele s-a oprit aproape o zi întreagă: „Şi soarele s-a oprit…” (Iosua 10.13). Eu nu ştiu cum s-a întâmplat, dar când acest bărbat a rostit cuvintele: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului…” (v. 12), soarele s-a oprit.

Ştiinţa dovedeşte că acest lucru este adevărat, deşi  s-a întâmplat cu două mii opt sute de ani în urmă. După timpul lui Dumnezeu sunt două zile, iar acel semn din cer arată că soarele a stat pe loc. Acesta este un paradox, fiindcă nimeni nu poate explica ce s-a întâmplat.

Poate ziceţi: „Păi, dacă pământul se învârte înseamnă că el s-a oprit!” Dar ştiinţa afirmă că dacă s-ar fi oprit, pământul ar fi căzut pentru că gravitaţia este cea care-l ţine la locul lui. Înseamnă că el s-a învârtit în continuare prin mâna lui Dumnezeu. Un paradox! Voi ziceţi: „Păi, aceasta a fost cu mult timp în urmă!” Este adevărat, dar Dumnezeu este Acelaşi şi astăzi, iar Isus a spus în Marcu 11.23-24: „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.

De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.”

Aceasta este sfidarea legilor naturii, dar tu ai un motiv corect să faci aceasta. Cercetaţi Cuvântul şi dacă acel lucru trebuie făcut şi eşti chemat de Dumnezeu să-l faci, se va întâmpla. Repet: dacă motivul şi scopul tău este corect înaintea lui Dumnezeu. El a promis că va face aceste lucruri în acest timp. Astfel, dă vedeniile, apoi se petrec anumite lucruri…

Isus a spus: „Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot se va întâmpla aidoma…” (Luca 17.28), acest lucru fiind făgăduit pentru zilele din urmă în care trăim noi. Acest lucru nu este o problemă, pentru că dacă aşa a spus Dumnezeu, asta-i tot.

Faptul că Samson a omorât un leu cu mâinile goale este un paradox. El fusese închinat Domnului şi era un nazireu pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu era un bărbat solid şi cu umerii cât uşa aceea, pentru că orice bărbat cu umerii cât uşa poate omorî un leu. Aşa l-au înfăţişat tot timpul teologii şi pictorii, dar Samson a fost un bărbat obişnuit, mărunţel chiar, incapabil să facă aşa ceva prin propria sa putere. Dar când a venit Duhul Domnului peste el, a putut face toate acele minuni.

Poate eşti singur sau mai ai pe cineva lângă tine, dar când vine Duhul Domnului să confirme un Cuvânt pe care L-a făgăduit, şi îţi spune să faci ceva, se va întâmpla; acesta fiind din nou un paradox. Cu siguranţă.

A fost un paradox faptul că acel bărbat a omorât o mie de filisteni cu o falcă de măgar pe care a găsit-o pe câmp. Să nu uitaţi că un coif de aramă filistean avea grosimea de nouă inci (22,86 centimetri), iar Samson avea ca armă doar o falcă de măgar.

Aţi ţinut vreodată o falcă de măgar în mână? O poţi zdrobi cu piciorul în mii de bucăţi, iar dacă o loveşti cu o piatră, se face aproape pulbere.

Totuşi, el a spart coifurile a o mie de filisteni, cu acea falcă de măgar. Cum a fost posibil aşa ceva? Cum de nu i-a cedat braţul? Cum de nu a fost rănit de nici o sabie şi de nici o suliţă a acelor soldaţi instruiţi? Este un paradox. Dumnezeu a dat o făgăduinţă, iar unde este El are loc paradoxul. Da, domnilor.

Este un lucru ciudat că împăratul Ahab a făcut alianţa cu împăratul Iosafat. Cum este posibil ca un credincios să se unească cu un aşa zis credincios?

Uneori, credincioşii ajung în conjuncturi în care se amestecă cu oameni care nu cred Cuvântul, dar totuşi sunt legaţi de ei şi nu mai pot să scape pentru că se tem să accepte realitatea.

Eu admir curajul fraţilor voştri şi pot spune că nu este nevoie să interpretezi aceasta. Deşi neagă Mesajul şi vă spun să nu aveţi nimic cu aceasta, totuşi voi aţi trecut peste cuvântul lor şi mi-aţi sponsorizat campania. Eu admir sincer oamenii care nu se tem de „cezarii” aceştia religioşi.

Credincioşi prinşi la un loc cu aşa zişii credincioşi. Aceasta s-a întâmplat cu Iosafat când s-a aliat cu Ahab, acel credincios căldicel de graniţă, care era mai interesat de reuniunile sociale, decât de Dumnezeu; cu soţia lui coafată şi toate acele lucruri.

Priviţi Israelul! Ei au venit şi au cucerit ţara, apoi au avut bărbaţi mari ca David şi Solomon, pentru ca în final să se ridice căldicelul Ahab. Dar în zilele lui Ahab s-a întâmplat ceva: a venit în scenă prorocul, pentru că Dumnezeu Îşi manifestă întotdeauna Cuvântul.

Cu naţiunea noastră s-a întâmplat la fel: am venit aici, am ocupat ţara, i-am izgonit pe indieni şi am avut bărbaţi mari ca Washington şi Lincoln. Dar acum încotro ne îndreptăm?

Însă Dumnezeu mai ridică proroci. Maleahi a spus că îl vom avea şi aşa va fi. Nu vă faceţi griji, fiindcă Cuvântul Lui se va împlini negreşit! El este în stare ca din aceste pietre să ridice copii ai lui Avraam.

În zilele acelea, în ţară era prorocul Mica. Şi pentru că Iosafat dorea o încredinţare cu privire la această alianţă, Ahab, care dorea ca organizaţia lui să strălucească, i-a chemat acolo pe cei patru sute de proroci ai săi, toţi oameni educaţi, bine îmbrăcaţi, bărbaţi cu clasă, proroci evrei, nu păgâni.

Eu cred că toate lucrurile lucrează împreună şi că Simfonia se conduce după ritm, înţelegeţi?

Deci, cei doi împăraţi au făcut o înţelegere să meargă să-i biruiască pe sirieni, fiindcă li se părea un lucru bun. Fiind un bărbat evlavios, Iosafat a zis: „Întreabă acum, te rog, Cuvântul Domnului.” „Scuză-mă, ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la aceasta,” a răspuns Ahab, după care a adăugat: „Am aici tot seminarul cei mai educaţi bărbaţi. Pot spune „Amin” mai frumos decât oricine.”

„Ei bine, cheamă-i aici să prorocească.” Şi au venit toţi prorocii, frumos îmbrăcaţi şi educaţi, tobă de carte. Ei ştiau greaca, ebraica şi altele. „Suie-te,” au spus ei, „fiindcă  ţara este a lui Israel.” Şi aşa era. „Dumnezeu ne-a dat-o şi Iosua ne-a împărţit-o. Dar iată că copiii noştri flămânzesc, în timp ce la copiii filistenilor le plesnesc burţile de bucatele ţării noastre.”

Ei erau pe Cuvântul absolut, dacă privim aşa lucrurile. Dar păcătuiseră şi din cauza aceasta pierduseră ţara. În clipa aceea, ei nu erau moştenitori, însă dacă vreţi să priviţi în urmă, la momentul când le fusese împărţită ţara, prorocii aveau dreptate. „Suie-te,” au spus ei, „căci Domnul este cu tine!”

După cum am spus şi aseară, pentru Iosafat acest lucru nu a sunat bine. El era un bărbat neprihănit, aşa că a zis: „Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care   să-L putem întreba?” (v. 6).

„Ce alt proroc mai vrei, când am aici un seminar întreg? Sunt cei mai buni proroci din ţară şi vorbesc exact. Uită-te ce aproape sunt de Cuvânt! Ţara este a noastră, deci avem tot dreptul să mergem s-o luăm.”

Dar şi diavolul i-a spus lui Isus acelaşi lucru când I-a zis: „Este scris!” Aceasta au omis să vadă ei şi i-a determinat să nu-L creadă, deşi de asemenea era scris: „Fecioara va rămâne însărcinată…” Dar ei n-au putut vedea.

Deci prorocii au spus: „Suie-te, căci Domnul este cu tine. El îţi va da biruinţă pentru că ţara este a noastră!” Dar lui Iosafat nu i-a sunat prea bine şi a zis: „Nu mai este aici niciun proroc al Domnului prin care să-L putem întreba?” Atunci Ahab a spus: „Ba da, mai este unul, dar îl urăsc! Asociaţia nu-l primeşte în mijlocul ei şi nu vrem să avem nici o legătură cu el. Este Mica, fiul lui Imla.”

„Să nu vorbească aşa împăratul!” a răspuns Iosafat şi a adăugat: „Trimiteţi după el!”

Şi au trimis după Mica un sol, iar când a ajuns la el,  i-a zis: „Mica, dacă vrei să fii primit din nou în părtăşie, să spui ceea ce spun toţi ceilalţi proroci. Aceasta este şansa ta. Dacă vei fi de acord cu organizaţia, te vor primi înapoi şi vei putea ţine campanii peste tot în ţară.”

„Viu este Domnul că voi spune numai ce va spune Dumnezeul meu!” a răspuns Mica, şi a continuat: „Lăsaţi-mă o noapte, să văd ce îmi va spune Domnul.” În noaptea aceea, Domnul i-a arătat o vedenie. Mica a comparat-o cu Cuvântul şi a văzut că era corectă, aşa că   i-a zis lui Ahab: „Suiţi-vă!” apoi a adăugat: „Dar văd tot Israelul risipit pe munţi ca nişte oi care n-au păstor.”

Atunci s-a apropiat de el, Zedechia, conducătorul Consiliului Ecumenic, şi l-a lovit peste obraz zicând: „Pe ce drum a ieşit Duhul Domnului din mine ca să-ţi vorbească?”

„Vei vedea în ziua când vei umbla din odaie în odaie ca să te ascunzi,” i-a răspuns Mica. Vedeţi? Mica a spus: „Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie, şi toată oastea cerurilor stând la dreapta şi la stânga Lui.” (2 Cronici 18.1-27).

Vedeţi prorocul Domnului? Cuvântul vine întotdeauna la proroc. Indiferent cât pare de ne-popular, Domnul este întotdeauna de partea lui. Şi ei ştiu aceasta, pentru că tot ceea ce a vorbit Cuvântul prin el, se împlineşte întocmai. Dar prorocul nu vorbeşte numai Cuvântul, ci spune şi ce se va întâmpla şi este şi un tălmăcitor al Cuvântului divin scris. Vedeţi? Cuvântul vine la proroc, iar el aduce descoperirea completă a lui Isus Hristos, Biblia.

Întotdeauna când a venit în scenă un proroc şi a spus mai dinainte lucruri care apoi s-au împlinit întocmai, Dumnezeu a spus: „Eu sunt cu el!” Şi când a descoperit Cuvântul, ceea ce spusese prorocul care venise înaintea lui, şi totul s-a împlinit întocmai, toţi au ştiut că era adevărat. Înţelegeţi? Dumnezeu procedează întotdeauna la fel. El nu Îşi schimbă niciodată felul de lucrare.

 Amintiţi-vă de marile grupări care au încercat să schimbe aceasta, pentru că în exemplul nostru este vorba de unul dintre ele. Ei aveau dreptate, dar Ilie spusese ceva despre Ahab. Vedeţi? Israel a acceptat să fie condus de omul nepotrivit, iar el le-a făcut organizaţii care i-au întors de la Cuvântul adevărat.

Şi ce a spus Mica? „Ascultaţi, dar, cuvântul Domnului! Am văzut pe Domnul stând pe scaunul Său de domnie, şi toată oastea cerurilor stând la dreapta şi la stânga Lui.

Şi Domnul a zis: „Cine va amăgi pe Ahab, împăratul lui Israel, ca să se suie la Ramot în Galaad şi să piară acolo?” Au răspuns unul într-un fel, altul, într-altul.

Şi un duh a venit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului, şi a zis: „Eu îl voi amăgi.” Domnul i-a zis: „Cum?”

Voi ieşi”, a răspuns el, „şi voi fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor lui.” Domnul a zis: „Îl vei amăgi şi vei izbuti; ieşi şi fă aşa.” (v.18-21).

Vedeţi? Aceia erau proroci evrei şi se uitau chiar la Cuvânt, dar nu au văzut ce spusese Ilie pentru că s-au gândit că şi el fusese doar un fanatic. Dar când Mica, aflat sub ungerea Duhului, a văzut exact ce văzuse prorocul adevărat al lui Dumnezeu, ei au primit o şansă dar au trecut pe lângă ea pentru că se gândeau că au dreptate.

Acelaşi lucru s-a întâmplat când a venit Isus Hristos. Ei aveau dreptate într-o privinţă, dar umblau sub umbrela lor, sub lumina unui alt timp, nu sub Lumina acelui ceas. S-ar putea repeta istoria din nou? Biblia spune că da.

Este ciudat faptul că Dumnezeu a ales şi a trimis cu Cuvântul Său un bărbat needucat, care nu aparţinea de organizaţia lor şi nu un bărbat cult, educat şi deştept. Este un paradox că l-a ales pe Mica. Sigur că da. Dar totul s-a întâmplat întocmai cum spusese Mica, pentru că el avea Cuvântul Domnului. Întotdeauna a fost aşa.

Ioan Botezătorul a fost la fel ca Mica. Voi ştiţi că noi nu avem foarte multe mărturii cu privire la locul de unde au venit prorocii sau oamenii duhovniceşti.

Oamenii aleg oameni, aşa cum l-au ales apostolii pe Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul. Biblia nu spune nimic despre acest bărbat, dar Dumnezeu l-a ales pe Pavel. Vedeţi, una a fost alegerea lui Dumnezeu şi alta a fost alegerea bisericii.

De obicei, bărbaţii umpluţi cu Duhul Sfânt fug de acest lucru, nu îl vor, dar Dumnezeu îi ia şi le spune: „Îţi voi arăta şi te voi ajuta să poţi!” Pavel a încercat să fugă şi la fel Moise şi toţi ceilalţi.

Noi nu avem multe mărturii despre Ioan Botezătorul, dar ştim că tatăl său era preot şi că în zilele acelea era obiceiul ca fiul să urmeze îndeletnicirea tatălui său. Ioan a avut o naştere deosebită. Astfel, Îngerul a venit la Zaharia şi i-a spus că soţia sa, care era înaintată în vârstă, va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu. Dar deşi era însărcinată de şase luni, copilul nu se mişcase  deloc.

Şi Maria a fost vizitată de îngerul Gavril, iar după aceea, s-a dus în Iudeea s-o salute pe Elisabeta, pentru că îngerul i-a spus că şi ea era însărcinată. Când s-au întâlnit, Elisabeta a îmbrăţişat-o (două credincioase adevărate), iar Maria i-a zis: „Să ştii că Îngerul Domnului mi-a spus că şi eu voi fi mamă.”

Elisabeta era îngrijorată pentru că deşi avea şase luni, copilul nu se mişcase încă în pântecele ei, ceea ce nu era în ordine. Astăzi noi o numim „sarcină moartă.” Voi ştiţi că Ioan era mai mare decât Isus cu şase luni şi erau veri de-al doilea, pentru că Maria şi Elisabeta erau verişoare primare. Şi Maria i-a zis bucuroasă Elisabetei: „Să ştii că şi eu voi avea un copil.”

„Te-ai căsătorit până la urmă cu Iosif?” „Nu, nu suntem căsătoriţi.” „Şi vei avea un copil?”

„Da, Duhul Sfânt m-a umbrit.” Paradox! Aţi văzut? „Îngerul mi-a zis: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” El mi-a mai zis: „…vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.” (Luca 1.35,31). De îndată ce Maria a rostit Numele „Isus”, micuţul Ioan a săltat în pântecele mamei sale. Biblia spune că el s-a umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale. Vedeţi? Când acest Nume a fost rostit pentru prima dată de nişte buze omeneşti, a adus la viaţă un copil care era mort în pântecele mamei sale. Oare ce ar trebui să se întâmple într-o biserică născută din nou?

Şi Elisabeta i-a zis Mariei: „Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.” (v.43-44). Aceasta era o minune, un paradox!

Ioan, care era mort de şase luni în pântecele mamei lui, a venit la viaţă în clipa când a fost pronunţat Numele lui Isus Hristos, dovedind astfel, că omul mort poate veni la viaţă prin acest Nume. Iată un alt paradox! Da.

Ioan era o minune. Pentru că tatăl său era levit, el ar fi trebuit să urmeze tradiţia familiei şi să calce pe urmele tatălui său, dar Dumnezeu avea o altă lucrare cu el: trebuia să-L prezinte pe Mesia.

Vedeţi? El nu putea urma tradiţiile lor. Dacă ar fi făcut aceasta, toţi ar fi spus: „Nu credeţi că fratele Ioan este omul potrivit să-L anunţe pe Mesia? Noi ştim că el este cel mai potrivit s-o facă!” dar ar fi fost un alt Matia.

Dar ce a făcut Ioan? S-a dus în pustie, aşa că nu avea educaţie. Ioan era asemenea multora dintre noi şi nu folosea o gramatică prea bună ca să explice inspiraţia. Şi ce a făcut atunci? S-a folosit de exemple simple din natură. Astfel, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” Desigur, un om educat s-ar fi exprimat altfel, dar Ioan i-a văzut ca pe nişte şerpi.

„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră şi nu vă apucaţi să ziceţi în voi înşivă: „Avem pe Avraam ca tată!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Luca 3.7-8).

Vedeţi? El nu a folosit cuvinte teologice pentru că nu ştia nimic despre vreun seminar, ci avea şcoala din pustie, făcută la picioarele lui Dumnezeu.

Este un paradox  că Dumnezeu ia un astfel de om, în loc să aleagă unul din preoţii educaţi în şcoală. După părerea mea este un mare paradox.

Naşterea din fecioară a fost un paradox. O fecioară să rămână însărcinată? Dumnezeu făcut trup. Dumnezeu Şi-a schimbat poziţia: El care este Duh, a devenit Om ca noi. Înţelegeţi? Şi-a schimbat cortul, locul de locuit.

Isus a venit din Galileea la Ioan, să fie botezat, iar când a privit în sus, Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel peste El, iar un Glas a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3.16-17).

Dumnezeu şi Omul au devenit una pentru răscumpărare. Cum a fost posibil ca Dumnezeu, care acoperă tot spaţiul şi timpul, să poată veni jos şi să se „împacheteze” într-un Om ca să poată gusta moartea pentru întreaga omenire? Creatorul murind ca să-Şi salveze creaţia.

Cerurile şi pământul s-au îmbrăţişat, omul şi Dumnezeu au devenit una, pentru ca El să poată locui în om şi să aibă părtăşie cu omul. Nu este nimic altceva decât Dumnezeu coborând şi încercând să ajungă la omul creat de El.

La început era doar Tatăl. El era singur şi locuia singur. Chiar şi mai târziu, când a coborât pe munte, dacă un animal s-ar fi atins de acel munte, ar fi murit. Dar El S-a făcut trup şi astfel L-am putut atinge. A făcut aceasta ca să-Şi poată vărsa sângele sfânt pentru om, fiindcă noi suntem născuţi prin dorinţă firească, pe când El a fost născut de fecioară. El n-a avut nici sânge evreiesc şi nici sângele neamurilor, ci avea sângele creat de Dumnezeu, pentru că nici sângele evreiesc şi nici sângele neamurilor nu ne putea salva. Înţelegeţi? Biblia spune că noi am fost salvaţi prin sângele lui Dumnezeu. Era sângele lui Dumnezeu.

Unii oameni spun că ovulul era al Mariei, iar celula de sânge era a lui Dumnezeu, dar nu este adevărat! Priviţi aici! El le-a creat pe amândouă: şi ovulul şi sângele. Maria era doar incubatorul, un pântece împrumutat, aşa cum mai târziu a împrumutat un mormânt pentru îngropăciune. El nu a luat niciodată partea nimănui, ci a făcut doar ce I-a plăcut Tatălui.

Prin moartea SA, El a făcut posibil ca Tatăl să locuiască acum în noi. El a sfinţit o Biserică. Dumnezeu a coborât din Stâlpul de Foc ca să Se facă Om şi apoi Duh Sfânt în noi. Nu puteţi vedea că tot timpul este acelaşi Dumnezeu?

-Dumnezeu deasupra noastră;

-Dumnezeu cu noi;

-Dumnezeu în noi.

Înţelegeţi? Cuvântul lui Dumnezeu şi manifestarea Cuvântului sunt gândurile lui Dumnezeu exprimate.

Ca Tată, Dumnezeu S-a gândit şi S-a exprimat, iar ca Fiu era Cuvântul manifestat: „Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9.6). Peste tot este descoperit acelaşi Dumnezeu: Dumnezeu deasupra noastră; Dumnezeu cu noi; Dumnezeu în noi. Acesta este cu adevărat un paradox: ca Dumnezeu însuşi să locuiască în om. Desigur.

El trebuia să facă aceasta ca să poată muri şi astfel să împlinească propria Sa Lege a neprihănirii. El îi spusese omului: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri,” şi pentru că se întâmplase aceasta, Dumnezeu a trebuit să împlinească ceea ce nu putea împlini nimeni altcineva afară de El însuşi.

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre divinitatea lui Isus Hristos, pe care un bărbat cu care am discutat, L-a numit doar „un proroc.” Dacă printre noi este cineva de la „Ştiinţa creştină,” nădăjduiesc că nu se va simţi rănit, pentru că nu vreau aceasta, dar problema este că noi ne bazăm prea mult pe dovezi. Astfel, penticostalii consideră că vorbirea în limbi este dovada botezului cu Duhul Sfânt şi cât de mult s-au înşelat în privinţa aceasta! Da, domnilor! Alţii sunt de părere că dovada ar fi roadele Duhului Sfânt, dar şi ei se înşală. Să nu mă înţelegeţi greşit! Eu cred în vorbirea în limbi prin Duhul Sfânt, cred că Duhul Sfânt vorbeşte în limbi, dar nu cred că aceasta este dovada că cineva posedă botezul cu Duhul Sfânt.

Voi spuneţi că dacă cineva vorbeşte în limbi are Duhul Sfânt, dar această părere este greşită.

Luther a spus: „Cine crede în El, Îl are,” dar dacă rămâi doar la atât, este greşit. Wesley spunea: „cei care s-au sfinţit şi au strigat, Îl au!” dar şi această părere este greşită. Ştiinţa creştină spune că roadele Duhului Sfânt sunt dovada, dar şi aceasta este greşit.

Eu am văzut vrăjitoare şi vraci care beau sânge dintr-un craniu de om, apoi vorbeau în limbi, le tălmăceau şi puneau pe masă un creion care scria singur în acea limbă necunoscută. Să nu încercaţi să veniţi la mine cu asemenea lucruri, pentru că mama mea era jumătate indiană şi ştiu că ei aveau de-a face cu aşa ceva.

Dumnezeu vorbeşte în limbi, dar aceasta nu este dovada infailibilă a botezului cu Duhul Sfânt. Cu siguranţă că nu este.

Dumnezeu să mă ierte pentru că fac aceasta, dar am să-L trimit puţin pe Isus în judecată, ca să vă ajut să înţelegeţi. Mai am timp? (Cineva spune: „Cât vrei.”). Păi am depăşit deja cu zece minute timpul acordat, dar am să mă grăbesc.

Tată ceresc, iartă-mă pentru că fac aceasta, dar vreau să îi ajut pe oameni să înţeleagă. Să zicem că voi sunteţi un grup de evrei şi că Isus a crescut aici în Bakersfield, iar eu am să vă spun ce am împotriva Lui. Vă invit pe toţi la discuţie, pentru că vrem să vorbim despre roadele Duhului Sfânt. Care sunt roadele Duhului? Dragostea, bucuria, pacea, blândeţea, bunătatea,  este adevărat?  (Amin). Şi mulţi din voi se bazează pe ele. Totuşi, uneori diavolul poate imita aceste lucruri literă cu literă; el poate imita vorbirea în limbi şi fiecare dar.

În exemplul pe care vi-l dau, eu voi fi preotul care este împotriva lui Isus. L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte pentru aceasta, fiindcă vreau să vă aduc în faţă un anumit lucru. Înţelegeţi?

Să începem: „Domnilor, sunt aici din partea bisericii noastre şi vă vorbesc tuturor. În faţa noastră este un tânăr pe nume Isus din Nazaret, care are o învăţătură ciudată. Noi îi cunoaştem cu toţii pe preoţii noştri şi vrem să-L judecăm pe acest tânăr după roadele Duhului. Este prezent şi preotul nostru şi ştim că stră-stră-străbunicul său a fost tot preot. El a renunţat la toate lucrurile de care v-aţi bucurat voi când eraţi tineri, ca să fie preot al lui Dumnezeu. Şi ce a făcut? A studiat şi a făcut tot ce a putut ca să fie un om drept.

Cine a stat lângă tine, când mama şi tatăl tău se certau şi erau pe punctul să divorţeze? Cine i-a împăcat? Preotul tău credincios de aici. Preotul tău credincios a studiat Legea lui IeHoVaH şi o ştie pe dinafară de la cap la coadă. A făcut seminarul, a obţinut diploma de doctor în divinitate şi are D.D, L.L şi Ph.D, ceea ce înseamnă că ştie ce vorbeşte! În timp ce voi vă vedeaţi de vieţile voastre, el a învăţat, iar acum este conducătorul vostru.”

Păi, dacă vorbim din punct de vedere psihologic, totul pare în ordine.

„Dar acest Isus din Nazaret de unde a venit? În toată viaţa Lui nu a fost nici măcar o zi la şcoală. De unde vine? Nu ştie nimeni! Dar priviţi-l pe bătrânul vostru preot! Unde s-a dus tatăl tău când a rămas fără bani? La bunul preot care are roadele Duhului şi l-a împrumutat până va aduna recolta.

Cine a stat lângă mama ta când era în durerile naşterii? Toţi credeau că va muri. Cine şi-a pus mâinile peste ea în timp ce te năştea pe tine? Bunul tău preot. Cine te-a călăuzit spre IaHVeH şi te-a tăiat împrejur? Bunul tău preot.

Dar priviţi ce a făcut acest Isus din Nazaret zilele trecute! Este aceasta roada Duhului? Mulţi dintre voi sunteţi negustori şi aveţi afaceri aici. Voi ştiţi că IaHVeH cere un miel ca jertfă pentru păcate, dar pentru că nu creşteţi miei, aceşti preoţi cumsecade i-au rugat pe negustori să vină cu miei de vânzare, ca să nu vi se piardă sufletul. Şi pentru că au adus miei, aveau nevoie de cuşti în care să-i ţină, aşa că le-aţi făcut voi. În felul acesta, v-au sporit veniturile şi economia noastră a mers bine.

Vedeţi? Când aţi fost apăsaţi de păcate şi aţi vrut să fiţi eliberaţi, bunul preot a pregătit un loc de unde să puteţi cumpăra un miel, pentru că Dumnezeu nu vrea banii voştri, ci v-a cerut un miel.

Dar ce a făcut acest Isus? A venit şi a dărâmat totul, spunând că aţi făcut din locul acela o peşteră de tâlhari. Aceasta nu prea arată a roadă a Duhului, dar uitaţi-vă la faptele bunului vostru preot.

Cine spune ultimele cuvinte pentru voi? Bunul vostru preot. Cine îţi va încredinţa sufletul lui Dumnezeu? Bunul preot. Vedeţi, acestea sunt roadele Duhului, dar acel flăcău n-are nimic din toate acestea.”

Aş putea face o predică din aceasta, dar n-am s-o fac.

Atunci ce este roada Duhului Sfânt? Manifestarea Cuvântului făgăduit. Dacă acei oameni s-ar fi oprit puţin şi ar fi privit atent la făgăduinţa pentru acel ceas, ar fi văzut că El era Lumina orei, deşi poate nu avea toate acele roade în felul cum se gândeau ei.

Nu contează câtă educaţie ai, cât eşti de bun, cât de mult vorbeşti în limbi sau câte calităţi ai, fiindcă dacă nu accepţi Cuvântul orei, când Se manifestă înaintea ta, eşti sub aceeaşi judecată ca şi ei.

Poate vi se pare prea dur, însă acesta este adevărul. Aţi înţeles ce am vrut să spun? Aţi înţeles cine avea roada Duhului? Isus! Şi El a spus: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5.39). El n-a ieşit afară să le spună Cine era. Dar ce a făcut? I-a adunat pe toţi şi le-a zis: „…dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (Ioan 6.53). Ce au spus ei când au auzit aceasta?

„Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere? Tipul acesta este nebun! Ce spune ştiinţa şi medicii… Oare vrea să facă din noi canibali?” Dar El nu le-a dat nici o explicaţie, pentru că sosise vremea ca mulţi să-L părăsească.

Lângă El erau şi nişte predicatori, nişte credincioşi de graniţă, aşa că le-a zis: „Ce aţi zice dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?…” (v.61-62). „De unde ai venit? Păi, noi ştim locul naşterii Tale, cetatea în care Te-ai născut! Am pescuit împreună cu Tine, am umblat alături de Tine şi acum vii să ne spui că Te sui unde erai mai înainte? Este clar că eşti nebun!” Dar credinţa adevărată nu se clinteşte. Nici ucenicii Lui n-au putut explica ceea ce le spunea, dar ştiau că era adevărat.

 Desigur, Dumnezeu avusese aceste gânduri înainte de întemeierea lumii, când a plănuit întreaga răscumpărare. El a hotărât totul: şi atributele gândurilor Sale.

Uitaţi-vă la Iuda care era acolo şi îşi zicea: „Umblu în lumină!” Matei 10 dovedeşte că el avea putere să vindece bolnavii, pentru că a fost împreună cu ucenicii când Domnul i-a trimis afară, iar când s-au întors erau plini de bucurie pentru că şi dracii le erau supuşi. Vedeţi? Iuda era cu ei. Dar când a venit timpul să creadă tot Cuvântul lui Dumnezeu, L-a respins.

La fel fac şi oamenii de astăzi. Vedeţi? Isus a spus că „omul va trăi cu fiecare Cuvânt…” nu doar cu unul sau două. Cu fiecare Cuvânt.

Poate zici: „Păi, frate Branham, eu cred aproape tot!”

Ei bine, în cazul acesta, tu ai acelaşi interpret pe care l-a avut şi Eva. El a luat fiecare părticică din Cuvânt şi l-a interpretat corect, în afară de câteva cuvinte. Fraţilor, dacă Biblia spune ceva, nu mai este loc pentru nici o interpretare personală. Tu trebuie să rămâi doar la ceea ce spune ea. Din cauza aceasta a îngăduit Dumnezeu toate aceste dureri, tristeţe, copii morţi, lacrimi, războaie şi alte lucruri de felul acesta: pentru că a fost pus sub semnul întrebării un singur Cuvânt spus de El. Credeţi că voi veţi scăpa mai uşor? Gândiţi-vă bine la aceasta!

 El nu Se schimbă, ci rămâne la prima hotărâre pe care a luat-o. Acesta este motivul pentru care lucrează cu fiecare individual şi nu cu un grup. Cu unul singur!

Moartea lui Isus a fost o minune, un paradox. Dar învierea Lui? Un paradox. Toată lumea ştie că învierea Lui a fost un paradox, fiindcă Dumnezeu L-a ridicat din morţi.

Naşterea din nou este un paradox, fiindcă poate schimba complet fiinţa unui om. Aş putea ţine o predică despre felul cum El face dintr-un necredincios renegat, care nu are nimic a face cu Dumnezeu, un sfânt, şi dintr-o prostituată, o doamnă, o soră. Este un paradox. Nu există nici un medicament sau ceva să poată transforma astfel un om, ci este nevoie de mâna Dumnezeului celui Atotputernic. Numai El poate face aceasta, de aceea, naşterea din nou a unui om este un paradox.

A fost un paradox, când Dumnezeu a ales o sută douăzeci de oameni fără şcoală să ducă vestea bună a Evangheliei de la Cincizecime în toată lumea, în loc să trimită marele Consiliu al sinedriului, care a aşteptat şi a tot aşteptat ca acest lucru să se întâmple.

Totuşi, Dumnezeu S-a descoperit acelor pescari care nu ştiau nici să-şi scrie numele. O astfel de alegere este un paradox. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, pentru că „…Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Luca 3.8).

Vedeniile prorocilor au fost întotdeauna un paradox. Cum a fost posibil ca acei oameni să spună prin inspiraţie lucruri care n-au dat greş niciodată? Paradoxul este ceva peste înţelegerea omenească, este ceva ce nu poate fi cuprins.

Sunt două stări: conştientul şi subconştientul. Dumnezeu foloseşte subconştientul pe care îl ia şi îi arată lucruri din trecut, prezent sau viitor şi niciodată nu dă greş. Este cu adevărat un paradox; este incredibil dar adevărat.

Ceea ce L-am văzut făcând aseară a fost un paradox, un lucru incredibil pentru oameni, care nu poate fi explicat.

Micuţa mea familie a fost zilele trecute la o biserică baptistă din Tucson. Pastorul, despre care nu am ştiut că iese cu fiica mea, este un tânăr cumsecade cu care nu am nimic, dar el s-a ridicat şi a spus: „Am auzit că mama şi tata lui Branham umblau cu circul. Erau magicieni, iar el a învăţat de la ei trucurile pe care le face acum.” Oare se referea la vindecarea bolnavilor? Despre ea spunea că este un truc? Mă îndoiesc că mama şi tata au văzut vreodată un circ. Ei n-au văzut nici măcar un automobil până când am avut eu unul. Nu ştiau nimic despre aceste lucruri. Dar vedeţi, diavolul are întotdeauna ceva de spus. Ei au spus şi despre Isus că face acele lucrări cu Beelzebul. Trebuiau să spună ceva adunării lor, fiindcă nu au cercetat Scripturile ca să vadă că acele lucrări erau vestite în Cuvânt. Vedeţi? Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

El este viu şi astăzi, după două mii de ani, ceea ce este un alt paradox. Sigur că este. Acum trebuie să închei pentru că este târziu. Credeţi în paradox? (Adunarea spune: Amin!”).

Sigur că da.

Să vă mai spun ceva. Odată, un vechi prieten de-al meu, care era farmacist, mi-a zis: „Frate Branham, aş vrea să-ţi spun ceva. Eu îţi cunosc slujba, dar vreau să-ţi povestesc ceva ce n-am mai spus la nimeni.” „Spune,” i-am răspuns eu.

„În timpul crizei eram chiar în farmacia aceasta, iar băiatul meu lucra cu mine. Acum are farmacia lui într-un alt oraş.” Cred că vă amintiţi că în vremea aceea, ca să obţii un medicament trebuia să ai mai întâi aprobare de la district. Şi bărbatul acela mi-a povestit că a văzut un cuplu care încerca să intre pe uşă clătinându-se. Era un bărbat tânăr cu soţia sa. Ea era însărcinată şi se simţea atât de rău încât abia se ţinea pe picioare.

„Tânărul soţ a venit la fiul meu,” a continuat farmacistul, „şi i-a zis: „Doctorul m-a trimis să obţin o aprobare de la agentul districtual de aici, ca să iau ceva medicamente pentru soţia mea. Ar putea sta aici, pentru că durează două sau trei ore până voi ajunge la rând ca să obţin aprobarea. Oare n-aţi putea să-mi daţi medicamentele acum?”

„Domnule,” a spus fiul meu, „aş vrea să fac aceasta, dar nu pot fiindcă avem nişte reguli care trebuie respectate. Trebuie să-mi aduceţi aprobarea.”

Spunea că undeva în spate era un om în vârstă care citea ziarul. Când a auzit discuţia, el a intervenit şi a zis: „Un moment, băiete! Uită-te la biata femeie că abia se mai ţine pe picioare! Du-te, completează acel ordin de plată şi adu-l la mine!”

Băiatul a luat reţeta dată de medic, s-a dus şi a completat-o, apoi a zis: „Am completat-o, dar dacă femeia nu are cu ce să plătească, va fi în ordine?”

„După ce a completat reţeta, am luat-o şi m-am dus cu ea la bărbatul acela, dar când i-am întins hârtia şi am privit în sus, nu ştiu dacă mă crezi sau nu, frate Branham, însă am pus-o în mâna Domnului Isus. L-am văzut clar cum stătea şi mă privea, cu sângele şiroindu-i pe faţă din rănile de la cap. Am închis ochii clătinându-mă, iar în clipa aceea   l-am auzit pe soţul femeii zicând: „Ai păţit ceva, domnule?” Am privit spre femeie şi am văzut că reţeta era în mâna ei, crezi aceasta?”

„Sigur că cred, pentru că Domnul Isus a spus că „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Matei 25.40).

Acesta era cu adevărat un paradox.

Îmi vine în minte şi sfântul Martin. El era ofiţer, pentru că în vremea aceea, în Franţa se obişnuia ca fiul să urmeze îndeletnicirea tatălui său. Mama lui era credincioasă, iar Martin era un bărbat smerit şi nu urma tradiţiile. El lustruia întotdeauna cizmele slujitorilor săi, deoarece considera că toţi oamenii sunt egali.

Într-o zi rece de iarnă, la porţile cetăţii Toras stătea un cerşetor sărman, care era aproape îngheţat de frig. Poate cunoaşteţi povestea. Se ruga de toţi trecătorii să-i dea o pătură sau haină rea să se învelească, dar nimeni nu-l lua în seamă.

 Martin nu era încă creştin, dar s-a oprit şi l-a privit pe acel sărac şi a văzut că nimeni din mulţime nu-l lua în seamă. El avea doar mantaua de soldat, pe care  şi-a dat-o jos, a scos sabia, a tăiat-o în două şi cu jumătate din ea l-a învelit pe bietul cerşetor, după care a plecat mai departe. Când îl vedeau doar cu o jumătate de manta, oamenii pe lângă care trecea râdeau de el şi ziceau: „Ce soldat caraghios!” dar în noaptea aceea s-a trezit, iar când a privit în jur, L-a văzut pe Domnul Isus stând lângă patul său înfăşurat în bucata de manta pe care i-o dăduse cerşetorului. Atunci a înţeles că „ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

Chemarea lui a fost un paradox. Martin a fost mesagerul epocii sale şi a stat pe Scriptură, împotriva răutăţii catolicismului din acele zile. Dumnezeu l-a ales şi i-a îngăduit să-L vadă pe Hristos printr-un paradox.

Fraţilor, am putea vedea paradox după paradox. În faţa noastră stă marele paradox, când va suna trâmbiţa lui Dumnezeu şi nu va mai fi timp. Atunci va veni învierea, iar noi vom fi luaţi în văzduh ca să mergem cu El. Până atunci, haideţi să fim slujitori credincioşi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, care este Hristos. Să ne rugăm.

Tată ceresc, în dimineaţa aceasta Îţi mulţumim pentru sângele care ne-a făcut fraţi. Îţi mulţumim pentru Fiul lui Dumnezeu care Şi-a dat viaţa ca să putem fi una cu El în marea Împărăţie a cerurilor care vine, fiindcă suntem în aşteptarea Mileniului, când Mireasa va fi împreună cu Domnul nostru binecuvântat.

El este Pomul vieţii din grădina Eden, Pâinea vieţii. Dar şi soţia Sa este un Pom, Pomul Mireasă din zilele din urmă, iar mlădiţele ei rodesc roadele care vor fi culese în curând. Dăruieşte-ne, Viaţa veşnică, Te rugăm, fiindcă avem acest lucru comun: credem Cuvântul făgăduit al lui Dumnezeu, care acum este manifestat. Acesta este ceasul din urmă şi acesta este ultimul semn, ceea ce dovedeşte că Fiul făgăduit este aproape.

Noi vedem semnele care se arată pe pământ: cutremure, popoare care se ridică unele împotriva altora, etc. Vedem semne înfricoşătoare în cer: farfurii zburătoare şi alte lucruri care nu pot fi explicate, aşa că inimile oamenilor cedează de frică, fiindcă toate acestea prevestesc judecăţile care se apropie; şi la fel bombele atomice şi rachetele care sunt pregătite şi pot aduce distrugerea într-un ceas. Vedem poluarea care cade pe pământ odată cu ploaia şi distruge pământul. Dar mai presus de toate, vedem ceea ce ne-a făgăduit Isus şi ne amintim cuvintele spuse în Fapte 1.11: „…Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Mulţi dintre noi, ne-am pus încă din tinereţe inimile în efortul de a te sluji pe Tine. Doamne, nu îngădui ca ochii noştri să fie orbiţi acum, ci ajută-ne să vedem fiecare făgăduinţă şi să o întărim cu „Amin.”

Binecuvântează-i pe fraţii şi surorile de aici. Adu-Ţi aminte că unele din aceste femei cărunte de aici, i-au slujit cu credincioşie pe soţii lor care erau plecaţi pe câmpul Evangheliei. Răsplăteşte-i pe toţi aceia care au luptat pe mări însângerate pentru câştigarea alergării, fiindcă s-ar putea să nu mai apucăm un alt mic dejun.

Eu nu ştiu, dar venirea Domnului poate fi astăzi, mâine sau anul viitor. Noi nu ştim când anume va fi, dar un lucru este sigur şi anume, că ne-a fost făgăduit că ne vom întâlni la marea Cină din cer, iar atunci va veni Împăratul nostru, ne va şterge lacrima din ochi şi va spune: „Totul s-a sfârşit! Intraţi în bucuria Domnului vostru, care v-a fost pregătită încă de la întemeierea lumii, când aţi fost rânduiţi să fiţi fii ai lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. O, Tată, dăruieşte-ne aceasta, Te rugăm!

Fă ca inimile noastre să bată ca una. Noi am fost despărţiţi unii de alţii, asemenea acelui cuplu care era pe cale să se despartă, dar am aflat că avem ceva comun: pe Isus Hristos.

Noi nu vrem să ne întâlnim şi să ne certăm cu privire la crezuri şi alte lucruri, cum fac organizaţiile, ci vrem să o facem ca fraţi, sub sângele Mântuitorului nostru Isus Hristos, pentru că acolo avem Ceva comun.

Pe acest teren comun, am venit să mă întâlnesc cu fraţii mei care sunt oameni cu o credinţă aleasă şi de preţ. Ajută-ne ca în săptămâna care vine, să lucrăm cu toţii, cu tot ce este în noi, ca să putem vedea din nou slava lui Dumnezeu în mijlocul bisericii, fiindcă Îţi încredinţăm totul, inclusiv pe noi, în Numele lui Isus Hristos. Binecuvântează eforturile noastre, Te rugăm. Amin.

……………………………………………………………………………………………………

Cât de infailibil este Cuvântul, şi Cuvântul este Hristos! Cred că suntem toţi de acord cu aceasta. (Amin). Când Isus a fost cu părinţii Săi la praznic, la plecarea acasă ei au mers timp de trei zile fără să ştie că El nu era cu ei, aşa că s-au întors la Ierusalim să-L caute. L-au găsit în Templu vorbind cu preoţii şi cărturarii şi toţi erau uimiţi de înţelepciunea Lui, deşi avea doar doisprezece ani şi nu avem nici o mărturie că ar fi mers la şcoală. Fiţi atenţi ce a spus mama Lui.

Eu nu am nimic cu catolicii, dacă este cumva vreunul printre noi, dar ei o numesc pe Maria „mama lui Dumnezeu.” Cum poate fi mama lui Dumnezeu? Ea a fost doar incubatorul de care S-a folosit Dumnezeu, nicidecum mama Lui.

Priviţi ce i-a spus ea lui Isus: „…Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.” Prin faptul că l-a numit pe Iosif tatăl Lui, ea a negat prima mărturie pe care a avut-o. Dar auziţi ce i-a răspuns acest Băiat de doisprezece ani care era de fapt Cuvântul: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” (Luca 2.48-49). Vedeţi cum Cuvântul a corectat imediat greşeala?

Puteţi vedea greşeala ei? „…Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat.” Ea îl făcea pe Iosif tatăl Lui, deşi ştia bine că Isus fusese conceput prin umbrirea ei de către Duhul Sfânt. El era un băiat de doisprezece ani şi avea înţelepciunea unui copil de vârsta aceea, pentru că Tatăl nu locuia încă în plinătate în El, dar cu toate acestea a corectat-o imediat: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Dacă Iosif ar fi fost tatăl Lui, ar fi trebuit să fie în casa lui şi să facă uşi şi ferestre la case, dar El era în Templu, corectând organizaţiile vremii. Înţelegeţi? Şi deşi era doar un Copil, a corectat imediat greşeala. Amin.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Amin.

– Amin –