LUCRAREA MEȘTERULUI

Să ne plecăm capetele pentru rugăciune. Şi pentru că inimile noastre sunt plecate înaintea lui Dumnezeu, aş vrea să ştiu câţi dintre cei prezenţi aici au vreo cauză şi doresc să i-o amintească lui Dumnezeu. Ridicaţi mâna, vă rog.

Acum, gândiţi-vă în linişte la cauza voastră, pentru că ne vom ruga.

Doamne Isuse, Tu, Cel care eşti Izvorul nesecat al Vieţii, eşti rugat să vii astăzi printre noi ca să ne cureţi de orice necredinţă şi de păcat, astfel încât să putem sta în prezenţa Ta conştienţi că avem mare nevoie să fii între noi. Recunoaştem că suntem păcătoşi şi că nu suntem vrednici să primim binecuvântările Tale, dar prin faptul că Tu ai venit şi ai luat păcatele noastre asupra Ta, iar sângele Tău este aici ca să facă ispăşirea, nu noi suntem aceia care stăm în prezenţa lui Dumnezeu, ci El, iar glasul nostru răsună prin sângele Lui care vorbeşte pentru noi.

O, Dumnezeule, Te rugăm să ne cureţi inimile de orice păcat şi necredinţă. Dă-ne ceea ce ne dorim, pentru că avem o singură dorinţă: să Te slujim pe Tine.

Prin încercările şi suferinţele de care ne lovim în această lume, ştim că El a spus: „Nu vă miraţi când veţi trece prin aceste încercări!” De ce aceasta? Pentru că ele sunt numai spre binele nostru, spre desăvârşirea noastră, ca să ne conducă spre Locul pe care ni L-a făgăduit.

Omenirea a trecut printr-un lung timp secetos, de aceea, dorim ca Tu să pregăteşti bărbaţi neprihăniţi şi sfinţi, purtători ai acestei Evanghelii depline, care să ducă mântuirea Ta până la marginile pământului.

Îţi mulţumim pentru toate acestea, Doamne… Te rugăm să ne ajuţi ca niciodată să nu facem ceva contrar voii Tale, ci ajută-ne să ne apropiem tot mai mult de Tine.

Atunci când greutăţile sunt mari şi nu mai putem înainta, ridicăm mâinile spre Tine şi strigăm după ajutorul Tău. Ascultă-ne, Doamne, din cerul Tău şi vindecă-ne! Ridică-ne din nou pentru Împărăţia Ta. Binecuvântează Cuvântul Tău din dimineaţa aceasta, Doamne, pentru că Cuvântul Tău este Adevărul.

Noi stăm cu toţii aici, în biserică, şi ne rugăm pentru fratele Neville, pentru fratele Capps, pentru fratele Collins şi pentru toţi ceilalţi lucrători şi credincioşi prezenţi. Noi ne rugăm pentru diaconi şi pentru laici şi la fel pentru musafiri. Fă, Doamne, ca această zi să rămână pentru multă vreme în amintirea noastră, pentru că Tu eşti prezent în mijlocul nostru.

În dimineaţa aceasta, noi suntem cuprinşi de o sete puternică, Doamne. Aceasta dovedeşte faptul că deşi această adunare a fost anunţată de puţin timp, adunarea este plină până la refuz. Noi ştim că toate lucrurile au un scop bine determinat. Fie ca Planul Tău să se împlinească, Doamne, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus Hristos din Nazaret. Amin.

Este minunat că putem sta aici. M-am gândit că vom fi puţini, pentru că nici eu nu am fost sigur că voi veni în mijlocul vostru.

Noi tocmai am sosit din Philadelphia, şi mă pregăteam să plec în Arizona pentru o înmormântare. Este vorba de un bun prieten de-al meu: căpitanul Jim Mosely, un bărbat tânăr, un frate scump şi credincios, care s-a întors de puţin timp la Domnul. El este unul din cei trei fraţi Mosely şi s-a prăbuşit cu avionul. Echipele de salvare s-au luptat zece ore cu focul ca să ajungă la el, dar fratele era mort. Avea doar douăzeci şi opt de ani şi a lăsat în urma sa soţia de douăzeci şi şase de ani şi trei copilaşi mici, cel mai mare având doar şapte ani. Este foarte trist… Ei au fost nevoiţi să-l înmormânteze a doua zi după ce l-au dus acasă, pentru că nu a mai putut fi ţinut. Din cauza aceasta nu voi merge acolo, ci am trimis doar o telegramă în care am scris ce aş fi vrut să spun la înmormântarea fratelui Mosely.

Uneori, noi nu putem înţelege de ce este îngăduit să se întâmple unele lucruri, dar Cel care conduce toate lucrurile este Domnul, şi El procedează în aşa fel încât la urmă totul este bine.

În dimineaţa aceasta, noi suntem în slujba Domnului şi ne încredem în El, deoarece ştim şi credem că tot ce face El este bine. Indiferent ce va face sau ce va spune, ştim că totul este spre binele nostru. Aşa a făgăduit El şi noi ştim că aşa va fi. Uneori lucrurile sunt atât de încurcate încât nu mai înţelegem nimic, dar credem pentru că ştim că acesta este Adevărul. Pentru noi, Biblia este Dumnezeu în formă de litere.

Noi suntem la sfârşitul timpului şi trebuie să ne ancorăm credinţa pe ceva. Dacă cineva dintre noi vrea să aibă un câştig material şi doreşte să ajungă bine, ce va face la sfârşit cu toate acestea? Cu ce ne vor ajuta aceste lucruri la sfârşitul vieţii? Vedeţi voi? Banii sunt un mijloc de schimb, dar cu ei nu vom putea cumpăra Viaţa veşnică.

Numai Dumnezeu are Viaţa veşnică.

Existenţa noastră de aici este un fel de negativ, iar dacă există un negativ înseamnă că există şi un pozitiv. Înţelegeţi? Pozitivul este acela care face posibilă existenţa negativului. Aceasta este la fel ca în cazul fotografiei. Lumina străbate lentila, care reflectă imaginea dorită, aceasta fiind reţinută apoi pe hârtia fotografică. Vedeţi, ca să existe negativul de pe film, mai întâi trebuie să existe ceva real.

Tot aşa, dacă viaţa aceasta reprezintă negativul, înseamnă că undeva există pozitivul, care a fost străpuns de lumină reflectând imaginea precisă. Noi suntem negativul, dar undeva există realitatea acestei imagini. Dacă ceea ce spun nu este adevărat, înseamnă că sunt cel mai înşelat om din lume, pentru că mi-am pierdut viaţa degeaba. Eu ştiu însă, fără nici o umbră de îndoială, că undeva este o realitate. Acesta este motivul pentru care ne aflăm în locul acesta.

Când văd că printre noi se află fraţi din toată ţara, deşi această adunare a fost anunţată în ultima clipă, mă simt foarte mic în faţa lor. Mulţi dintre ei vin de la sute de kilometri ca să petreacă câteva minute în prezenţa lui Dumnezeu.

O femeie bolnavă a spus zilele trecute: „Spuneţi-mi unde s-a dus slujitorul lui Dumnezeu şi lăsaţi-mă să-l urmez, pentru că ştiu că dacă voi face aceasta, mă voi vindeca.”

Dacă oamenii au o asemenea încredinţare şi dacă noi suntem cu adevărat reprezentanţii lui Hristos, ce va urma? Da, noi trebuie să fim foarte conştiincioşi chemării Sale, pentru că altfel am putea să-i înşelăm pe oameni cu ceva fals şi prin aceasta să fim distruşi nu numai noi înşine, ci şi cei care ne urmează!

Acesta este motivul pentru care eu nu pot să vă îndrept spre nici o confesiune religioasă sau spre ceva asemănător şi există un singur lucru în care am credinţă. Credinţa mea este zidită pe un singur lucru şi anume: pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă aveţi încredere în mine, urmaţi ceea ce spun, pentru că eu cred şi vorbesc cuvintele Bibliei. Noi facem multe greşeli, dar El este Viaţa; El este Cuvântul şi în El nu este nici o greşeală.

Cred că în dimineaţa aceasta am să vă ţin puţin mai mult. Când am înţeles că voi veni în locul acesta, m-am gândit că fratele Neville mă aşteaptă ca să aduc un mesaj, şi rugăciunea mea este ca Domnul să-Şi reverse bunătatea Sa peste noi în aşa fel încât să ne amintim mereu de această zi.

Facă Domnul ca harul şi binecuvântarea Sa să se odihnească peste noi.

Ieri seară am fost în vizită la un frate bolnav – este vorba de Bill Dauch. (Nu-l zăresc printre noi în dimineaţa aceasta). Oare nu a venit? Ba da, este aici.

Privindu-l, mă gândeam că este un mare har ca un bărbat de nouăzeci şi unu de ani să mai păşească peste munţi înzăpeziţi şi pe drumuri îngheţate. Dumnezeu este plin de îndurare cu el. Dacă ar fi vrut, el ar fi putut să stea acasă liniştit şi să-i lase pe servitori să-i împrospăteze aerul din cameră. Dar acest om a trăit un lucru minunat: el este un bărbat născut din nou. Când se întâmplă aşa ceva cu un om, în inima lui intră Ceva care face ca întreaga lui fiinţă să se concentreze asupra unui singur lucru: să fie acolo unde se adună fraţii.

Şi mă întreb: Dacă eu sunt gura prin care vorbeşte Dumnezeu, cum aş putea înşela un astfel de om? Mai bine aş muri! Oh, dorinţa mea este să spun numai Adevărul Biblic, care este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu fac decât să repet ceea ce a spus El.

Acum aş vrea să citim ceva din Biblie. Dar mai întâi vreau să vă spun că dacă va fi cu voia Domnului, în seara aceasta vom avea Cina. Deci, fraţii care locuiesc prin împrejurimi să nu uite că în seara aceasta vom avea Cina Domnului. Desigur, cei care vin de departe trebuie să plece pentru că mâine vor merge la lucru.

Şi mai am ceva: eu aştept să primesc o invitaţie din Africa. Oficialităţile nu vor să mă lase să intru ca misionar, de aceea încerc să merg altfel (este vorba de Kenya, Uganda şi Tanganica). Bisericile nu sunt de acord ca eu să vestesc Evanghelia decât aşa cum vor ele, dar eu nu pot accepta aşa ceva. N-aş putea să fiu un făţarnic şi să accept condiţiile lor până când ajung acolo, iar apoi să le spun: „Nu, domnilor, eu nu pot predica decât ceea ce-mi pune Dumnezeu pe inimă şi nimic altceva!”

Vedeţi, ei ştiu că nu pot predica ceea ce vor – mă refer la botezul în numele „sfintei treimi” şi la alte lucruri de felul acesta. Nu, eu nu pot vorbi aşa ceva, şi atunci de ce să mă cert cu ei? Nu!

Sunt invitat în Africa de fratele Boze, care va ţine acolo o mare întrunire. Dorinţa lui este să lăsăm ceva din Lumina zilei, adică din ceea ce credem noi. Acesta este motivul pentru care el mă invită la o vânătoare în Africa. Dacă se va aproba, voi putea intra în aceste ţări ca să merg la vânătoare.

Eu am fost acolo cu un prieten din Chicago, care lucrează în Africa. El este medic. Şi dacă voi reuşi să intru în felul acesta, fratele Boze va spune: „Printre noi se află fratele Branham, care a venit la voi. Ne permiteţi să ţinem o adunare?” Odată ajuns acolo, ei nu mă vor mai putea opri să aduc Mesajul. Acesta este planul nostru şi dacă Domnul ne va ajuta, îl vom duce la îndeplinire. Totul este în mâinile Lui, iar dacă nu vom reuşi, vă voi spune.

Apoi, dacă va fi cu voia Domnului, aş vrea să vorbim şi despre cele şapte Trâmbiţe, ceea ce înseamnă un mesaj adus în opt zile. Dorinţa mea este ca acest mesaj să nu fie adus în Tabernacol, ci să închiriem un auditoriu mai mare.

Noi zidim şi un nou auditoriu. El se va înălţa exact pe locul unde L-am văzut pentru prima dată pe Domnul Isus într-o viziune.

Voi ştiţi că atunci când L-am văzut, El privea spre Răsărit. Eu v-am povestit aceasta atunci când eram un tânăr predicator şi m-am rugat pentru tatăl meu. Atunci L-am văzut pentru prima dată şi eu m-am apropiat de El, m-am plimbat în jurul Lui şi L-am privit, iar El Şi-a întors capul spre mine şi m-a privit fără să spună nimic. Am continuat să mă plimb în jurul Lui şi am ajuns lângă tufele de spini. La un moment dat, L-am strigat pe nume: „ISUS!”, iar atunci El m-a privit şi mi-a întins mâna. Aceasta este tot ce-mi amintesc. Când m-am întors acasă era deja ziuă.

Astfel, poate că Domnul mă va lăsa să predic acele Trâmbiţe acolo. Să se facă însă voia Sa, oricare ar fi aceasta.

Acum haideţi să deschidem Bibliile la Isaia 53.

Nădejdea noastră este că Dumnezeu va binecuvânta efortul pe care l-am făcut cu puterile noastre slabe, de a ne aduna în locul acesta.

Noi tocmai am sosit din Philadelphia, unde am participat la o evanghelizare a comercianţilor creştini ai Evangheliei depline. Acolo am auzit tot felul de mărturii.

Când ne-am întors, eram în maşină împreună cu Billy Paul, Rebeca şi Betty, fiica mai mica a fratelui Collins. Deodată parcă am fost lovit de ceva şi atunci Betty, care era trează, a observat că opresc maşina şi-mi notez ceva.

Aşa am ajuns la textul despre care vreau să vorbesc în dimineaţa aceasta.

Aş dori să ne ridicăm în picioare, în semn de respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu, întrucât vom citi din Isaia 53.1-12:

 

„Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? (Observaţi că de la început se pune o întrebare).

El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirea, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui: dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.

El a fost luat prin apăsare şi judecată: dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit cu moartea pentru păcatele poporului meu?

Groapa Lui a fost pusă între cei răi; şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.

Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.”

De aceea îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.”

 

Tată, Dumnezeul nostru, Cuvântul Tău este o Candelă, o Lumină care luminează calea credinciosului, o Lumină care ne duce în prezenţa lui Dumnezeu şi aceasta pentru că o purtăm în mână ca pe o candelă.

Tu ne-ai dat destulă Lumină ca să putem vedea de la început până la sfârşit, dar noi umblăm prin credinţă, ca printr-o pădure întunecoasă, iar Lumina luminează doar pasul următor. Cu toate acestea, noi vedem calea cu claritate chiar dacă mergem în sus; trebuie doar să urmăm Lumina Ta.

Fă ca această Lumină să strălucească peste Cuvânt şi să ne călăuzească cu fiecare pas tot mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu. Te rugăm aceasta, Tată, în Numele lui Isus. Amin.

Ocupaţi loc.

Tema despre care mă simt îndemnat să vorbesc astăzi este LUCRAREA MEŞTERULUI sau Capodopera.

Poate vi se pare ciudat faptul că folosesc aceste versete care descriu suferinţa şi dispreţul prin care a trecut acest Fiu, acest Rob desăvârşit al lui Dumnezeu, şi-l folosesc ca text de bază pentru o temă atât de mare cum este Lucrarea Meşterului. Da, este cu adevărat ciudat.

Şi pentru că vreau să aduc această temă, gândurile mele se întorc cu vreo câţiva ani în urmă. Trebuia să plec la Forest Lawn, California, puţin mai încolo de Los Angeles, unde fusesem invitat să vizitez mormântul lui Mc. Pherson de la Aimee Semple, care a întemeiat mişcarea „Patru unghiuri”.

M-am dus la mormântul acelei femei cu toate că nu aveam aceleaşi păreri pe care le avusese ea şi deşi în inima mea nu eram de acord ca o femeie să fie predicatoare, am păstrat un moment de reculegere pentru ceea ce a făcut ea în momentele de grea cumpănă. Un alt motiv pentru care am mers acolo, a fost că fiul ei era prieten bun cu mine – este vorba de Rolf McPherson.

Fiind însoţit de un grup de predicatori, am plecat să vizitez localitatea care păstrează ca mărturie a grelelor prigoane prin care au trecut creştinii, cenuşa trupurilor lor arse. Cenuşa lor este păstrată într-o cutie care se află lângă zidul monumentului. Înăuntrul bisericii se află câteva picturi, printre care şi una cu Cina cea de taină. Bolta clădirii este făcută din oglinzi care reflectă unele lucruri datorită razelor soarelui care intră pe geam.

Când se adună în acea biserică pentru a sluji Domnului, oamenii stau până când se întunecă, iar după aceea pleacă acasă. Acolo serbează şi Cina Domnului.

Femeia despre care vă vorbesc este ultima care ştia cum trebuie mutată oglinda aceea pentru a obţine acele tablouri. Acest meşteşug s-a moştenit din generaţie în generaţie, iar ea a fost ultima. Ea era aceea care fixa tabloul, dar când a vrut să fixeze oglinda unde era Iuda Iscarioteanul, aceasta s-a spart.

Atunci ea a spus: „Poate că Domnul nostru nu vrea ca vrăjmaşul Lui să fie alături de El. Dacă oglinda se sparge din nou, lăsăm tabloul necompletat”, ceea ce s-a şi întâmplat, iar atunci când Iuda a fost scos, tabloul a putut fi realizat. Bineînţeles că aceasta a fost o minune.

Dar ceea ce m-a interesat cel mai mult la Forest Lown, a fost sculptura lui Michelangelo, Moise.

Deşi aceasta este numai o copie a originalului, este o mare Capodoperă.

Când am stat în faţa acelei statui şi am privit-o,     m-am simţit foarte pătruns de acel chip. Era ceva ciudat, parcă avea ceva deosebit în sine.

Mie îmi place foarte mult arta şi cred că Dumnezeu este în artă. Cred că Dumnezeu este în muzică, în natură, etc. Cred că El este pretutindeni şi că tot ce este contrar originalului este un fals, o perversiune. Dumnezeu este în dans, dar nu în dansurile acestea omeneşti, ci dacă fiii şi fiicele Lui sunt în Duhul, pot dansa prin Duhul.

Pentru ca Michelangelo să poată executa această Capodoperă, a dăruit tot ce era mai bun în el; şi-a dăruit o parte din viaţă, pentru că a lucrat la ea timp de câţiva ani, iar atunci când a fost gata, l-a consacrat.

Când a început să lucreze la această capodoperă, nimeni nu putea să vadă nimic altceva decât un bloc mare de marmură care aştepta să fie cioplit. Dar artistul vedea deja totul dinainte în mintea sa.

Poate unii l-au întrebat: „De ce ciopleşti blocul acesta de marmură?” Desigur, pentru ei totul părea o prostie, ceva fără sens, dar sculptorul avea o viziune; ochiul lui duhovnicesc vedea un tablou, o capodoperă. Acesta este motivul pentru care a început să cioplească acel bloc de piatră cu dalta şi ciocanul.

Dar pentru a realiza ideea văzută, el a trebuit să înceapă corect şi că păstreze tot timpul înaintea ochilor chipul văzut. Înţelegeţi?

El nu putea începe de oriunde şi să spună: „Voi face aşa şi aşa… sau, nu, voi face aceasta şi cealaltă…” ci trebuia să plece dintr-un anumit punct, după un plan bine stabilit.

Acest plan plutea tot timpul înaintea ochiului său duhovnicesc şi nu putea să se depărteze nici o clipă de el.

Vedeţi, ca să poată executa lucrarea, trebuia să-l aibă în mintea sa deoarece nu poseda nici o fotografie a lui Moise, nici o descriere sau o copie care să-i arate cum a arătat el.

Un sculptor adevărat lucrează sub inspiraţie, la fel ca un poet adevărat sau ca orice compozitor adevărat.

Totul vine prin inspiraţie şi desigur, Michelangelo a putut să vadă cum a arătat Moise în realitate, prin inspiraţie, apoi l-a sculptat conform inspiraţiei primite. Astfel, a luat blocul de marmură şi a început să-l pregătească şi să-l cioplească, apoi l-a şlefuit până când totul a fost identic cu inspiraţia primită.

Şi când totul a fost gata, când a terminat de şlefuit şi ultima părticică, a stat şi l-a privit. Ochii statuii aveau o privire perfectă, părul, barba, totul era conform viziunii primite. Michelangelo s-a dat trei paşi înapoi şi a început să-l privească cu atenţie. Mă gândesc că trecuseră deja mulţi ani de când începuse lucrarea, timp în care a avut în continuu înaintea ochilor imaginea acelui chip.

Gândiţi-vă! Să păstrezi atâţia ani în minte viziunea primită şi să faci chipul întocmai cum l-ai văzut la început! El a avut o singură dată acea viziune, după care a trebuit să execute lucrarea conform celor văzute. Da, a trebuit să cioplească acel bloc de piatră şi să scoată din el chipul văzut la început.

Şi în dimineaţa când lucrarea a fost încheiată, el stătea şi o admira ţinând încă ciocanul în mână. Deodată a venit însă peste el inspiraţia şi, în viziune, în faţa lui stătea parcă însuşi Moise în trup.

Ce a văzut Michelangelo? Doar imaginea chipului şi a trăsăturilor lui Moise, o închipuire, iar acum avea înaintea lui sculptura finalizată; ceea ce purtase în inima lui ani de-a rândul.

El vedea acum rodul ostenelilor sale, a îndelungatelor ceasuri de meditaţie, a chinului şi istovirii sale, căci trecuse peste toate şi sacrificase totul urmând tot timpul imaginea viziunii lăuntrice.

Şi acum, când lucrarea era gata, fiind încă cu ciocanul în mână, el a făcut câţiva paşi înapoi ca s-o privească încă o dată şi s-o compare cu viziunea pe care o avusese cu ani în urmă. Examinând-o cu atenţie, detaliu cu detaliu, artistul a fost cuprins de o bucurie atât de mare încât a lovit-o cu ciocanul strigând cu putere: „VORBEŞTE!” Lovitura aceea a vătămat lucrarea chiar deasupra genunchiului drept, la aproximativ cincisprezece centimetri. (Eu am măsurat distanţa cu palma).

O, după atâta trudă, când opera era gata, când viziunea lui devenise realitate, inspiraţia a venit atât de puternică peste el, încât a crezut că acea statuie trebuia să vorbească de parcă ar fi fost vie! De aceea a lovit-o şi a strigat: „VORBEŞTE!” iar în locul unde a fost atinsă de ciocan, statuia este vătămată.

Pentru mine, această lucrare a devenit o capodoperă numai după ce a fost lovită. Poate alţii sunt de părere că valoarea sculpturii a scăzut prin acea vătămare, dar după părerea mea tocmai acea lovitură i-a dat valoare. De ce? Pentru că după atâţia ani de trudă şi osteneală, lucrarea a dovedit că efortul depus nu a fost zadarnic. Statuia era atât de desăvârşită încât privind-o, Michelangelo nu a putut să se stăpânească şi a lovit-o spunând: „VORBEŞTE!” Privind-o, el a văzut că a fost capabil să aducă viziunea la realitate, realizând-o întocmai cum i se arătase în viziune; a văzut că a realizat ceva ce era în afara oricărei logici, ceva neobişnuit, ceva deosebit.

Dacă Michelangelo s-ar fi gândit ce se va întâmpla prin faptul că loveşte lucrarea, nu ar fi făcut niciodată acel lucru, dar el nu s-a gândit la urmări. Ceea ce l-a determinat să lovească statuia a fost inspiraţia care a venit peste el punându-l faţă în faţă cu realitatea desăvârşită.

Vedeţi, când şi-a văzut visul împlinit, desăvârşit, nu s-a mai gândit la oboseala îndurată, nici la nopţile de veghe, nici la anii trăiţi într-o izolare totală de restul lumii pentru a realiza acel ideal. Poate că uneori mânca doar o bucată de pâine, în timp ce cu cealaltă mână şlefuia statuia.

Şi iată că acum închipuirea lui a devenit realitate; negativul era pozitiv, iar aceasta l-a făcut să-şi lovească lucrarea şi să strige: „VORBEŞTE!”

Pentru mine, acest gest a fost dovada reuşitei lucrării sale, a calităţii operei realizate. Când a văzut reuşita sa, Michelangelo s-a bucurat atât de mult încât şi-a lovit lucrarea cu ciocanul şi a strigat: „VORBEŞTE!”

Privind acea capodoperă, m-am gândit la orele petrecute de acest bărbat lângă acel bloc de marmură pentru realizarea ei. Mi s-a spus că a lucrat mulţi ani la ea, dar în final şi-a atins scopul propus.

Pentru mine această sculptură este o mare capodoperă, dar acum aş vrea să încheiem capitolul Michelangelo şi să deschidem un alt capitol în care vom vorbi despre marea Sculptură, despre Cel Atotputernic, care a avut în gândul Său tot ce va exista, încă înainte de a fi lumea şi înainte de-a fi puse temeliile ei. Atunci El a vrut să-l creeze pe om după chipul Său; a vrut să facă o realitate care să păşească înaintea Sa întocmai ca în viziunea din gândul Său.

Ceea ce-L deosebeşte de Michelangelo este exprimarea Duhului Său, pentru că Dumnezeu a dorit să-l creeze pe om după chipul Său.

Aşa şi-a închipuit lucrarea acest mare Sculptor şi noi vedem că El a creat diferite lucruri materiale – poate că prima dată a făcut peştii, apoi păsările, apoi târâtoarele de pe pământ – într-un cuvânt, toate lucrurile pe care le-a adus la existenţă. El Şi-a împlinit întocmai gândurile, deoarece Dumnezeu nu este ca omul; El nu este ca un simplu sculptor care îşi caută un model după care să-şi facă lucrarea.

Dumnezeu este Sculptorul lucrurilor veşnice, care aduce la viaţă ceea ce a văzut în gândurile Sale. El a putut să creeze minereurile punând în ele calităţile dorite, după care le-a dat forma pe care a vrut s-o aibă.

Mai întâi, El a creat fiinţele simple şi mici de pe pământ, după care a mers spre cele superioare şi mari, ca de exemplu: leul, ursul, tigrul, etc. sau spre formele de viaţă mai superioare, cum ar fi maimuţa.

Toate acestea au fost în gândul Său, dar nu au venit la existenţă cum spun oamenii: evoluând unele din altele, ci toată creaţiunea a fost înfăptuită de Dumnezeu, după un plan bine conceput mai dinainte, şi a culminat cu o capodoperă, cu o lucrare desăvârşită: OMUL.

Când l-a făcut pe om, Dumnezeu a putut să vadă că la înfăţişare este ca El însuşi. Când l-a privit pe acel om, Dumnezeu a văzut reflectarea propriului Său chip, fiindcă a reuşit să aducă la existenţă ceea ce era în gândurile Sale, adică un om după chipul Său.

Şi aş vrea să mai adaug ceva:

După ce l-a făcut pe om, Dumnezeu a văzut că unele lucruri nu erau chiar bune, şi anume: faptul că omul era singur. Astfel, omul creat după chipul lui Dumnezeu trăia şi locuia singur pe pământ. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a trebuit să-i dea omului o mică lovitură în partea stângă, şi să ia de acolo bucata care avea să fie ajutorul omului: pe femeie. Din momentul acela omul nu a mai fost singur, ci a avut pe cineva alături de el.

Vedeţi, aceasta este marea capodoperă a lui Dumnezeu.

Şi aşa cum fiecare sculptor poate să îşi ia capodopera, aşa a luat-o şi El.

Mai întâi, Dumnezeu a creat o capodoperă care să semene cu El Însuşi, dar când a văzut că această capodoperă este singură, ca El Însuşi, a lovit-o în coastă şi a scos un ajutor pentru om.

Apoi, ca să-i unească pe cei doi, asemenea unui mare sculptor, Dumnezeu i-a luat şi i-a pus într-un cadru plăcut. De ce? Pentru că nici un meşter nu face o lucrare mare ca apoi s-o pună undeva la marginea drumului, nici n-o ascunde în spatele unor clădiri înalte. Sau cum spune Domnul: „oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc.” (Matei 5.19).

Dacă noi suntem capodopera lui Dumnezeu, El nu ne va ascunde undeva la marginea drumului, ci va trebui să răspândim Lumina Sa.

În concluzie, noi vedem că după ce a creat această capodoperă, Dumnezeu a aşezat-o în cel mai frumos loc de pe pământ: în Eden.

Cât de fericit a fost El când a văzut că lucrarea Sa de Meşter a reuşit!

Apoi citim că după ce a săvârşit această lucrare, fiind foarte mulţumit de capodopera Sa, Dumnezeu S-a odihnit.

Acum nu uitaţi că, după părerea mea, cel mai important lucru din lucrarea Sa de Meşter constă în faptul că asemenea lui Michelangelo, care a lovit statuia lui Moise, Dumnezeu Şi-a lovit lucrarea pentru a scoate afară mireasa. Şi după ce a făcut aceasta, El Şi-a aşezat capodopera în Eden.

Cât de minunată era ea! El a fost atât de bucuros încât S-a odihnit. Dumnezeu Şi-a zis: „Am să mă odihnesc!” Dar în timp ce Se odihnea având încredere în lucrarea Sa de Meşter, a venit vrăjmaşul şi a găsit-o. Prin amăgire, el a reuşit să intre şi a vătămat capodopera lui Dumnezeu ducând-o în cădere.

Acum voi încerca să fiu atent la ceas, pentru că l-am rugat pe nepotul meu, Mike, să mă atenţioneze după treizeci de minute, dar el nu spune nimic. Voi mai continua puţin, dar voi încerca să mă încadrez în timp.

Acum fiţi atenţi la această lucrare a Meşterului. Satana s-a apropiat de ea, spărgând zidul, şi a vătămat-o. Acum aş vrea să vă explic mai amănunţit cum a reuşit Satana să facă aceasta.

Zidul care înconjura Capodopera era Cuvântul lui Dumnezeu. El a aşezat lucrarea Sa într-o Cetate care era Cuvântul Său, dar Satana a reuşit s-o vatăme. Partea luat din original, a ieşit înafara zidului şi i-a dat Satanei prilej s-o murdărească. Voi ştiţi ce cred eu cu privire la lucrul acesta, de aceea nu este nevoie să-l mai explic încă o dată.

Important este că lucrarea Meşterului a fost zădărnicită. Dar când marele Sculptor a văzut prăbuşirea familiei Sale, a lucrării Sale de Meşter, nu a fost de acord s-o lase trântită la pământ şi nici să fie distrusă, de aceea S-a apropiat imediat de ea ca s-o ridice din nou. El este Dumnezeu şi Dumnezeu nu Se lasă biruit. Aşa se face că a început să lucreze imediat şi a creat din nou un om după chipul Său.

Noi constatăm cu regret cum s-a dezvoltat şi apoi a fost distrusă lumea veche, prin potop, şi aceasta pentru că legământul făcut a fost legat de anumite condiţii: „Să nu faci aceasta, să nu faci cealaltă…”

Dumnezeu, marele Sculptor, a văzut că omul nu este în stare să ţină un legământ. Pur şi simplu nu poate face aceasta. Nu există nici o cale s-o poată face.

De curând am avut o discuţie cu cineva din locul acesta. Este vorba de o femeie credincioasă, care mi-a zis:

„Frate Branham, sunt o mulţime de lucruri despre care ştiu că sunt greşite.”

„Totul depinde de ceea ce vrei să faci tu, soră. Dacă-L iubeşti cu adevărat pe Domnul, vei încerca să-L slujeşti din toată inima şi atunci toate greşelile tale vor fi ascunse în Sângele Domnului Isus.”

Vedeţi? El a făcut o cale de ieşire prin care a început să-l dezlege pe om de legăturile Legii Sale care spunea: „Dacă vei face aceasta şi aceea, Eu voi face…”

El a început acest lucru cu un bărbat numit Avraam şi Legământul făcut de Dumnezeu cu el a fost necondiţionat.

Vedeţi, de fiecare dată când Dumnezeu a început o altă capodoperă, Satana a reuşit să se apropie de ea din pricina încălcării Cuvântului, dar când a început lucrarea cu Avraam, Dumnezeu a spus: „Eu am făcut deja totul!” Da, El a făcut această lucrare fără condiţii, fără să mai spună: „Dacă vei face aşa sau aşa, Eu voi face…” ci a zis: „Eu am făcut deja totul!”

El, Creatorul, era hotărât să facă această capodoperă. Din Avraam au ieşit apoi patriarhii. Ce a urmat? Dumnezeu a început reconstruirea capodoperei care a căzut.

Astfel, primul dintre patriarhi a fost AVRAAM.

Acum fiţi atenţi! Fiecare sculptor care face o lucrare de meşter, o aşează pe un fundament (soclu) făcut de el.

Michelangelo l-a aşezat pe Moise pe un fundament de marmură mare de un metru pătrat. Deci, fiecare lucrare are un fundament.

Exact aşa a procedat şi Dumnezeu: pentru că a început o lucrare de Meşter, mai întâi a aşezat un fundament: patriarhii. Şi primul care a venit în această temelie a patriarhilor a fost AVRAAM, apoi a urmat ISAAC, IACOV şi IOSIF.

Ei sunt cele patru temelii.

Aici, AVRAAM este temelia credinţei.

Se poate spune că există patru temelii:

– temelia credinţei este AVRAAM;

– temelia dragostei este ISAAC;

– temelia harului este IACOV;

– temelia desăvârşirii este IOSIF.

Dumnezeu nu a putut să Îşi aşeze opera nici pe prima temelie, nici pe a doua, nici pe a treia, ci doar pe cea de-a patra.

Desigur, Avraam a fost un tip spre Hristos şi la fel Isaac, care întruchipa dragostea.

Avraam Îl reprezintă pe EL în credinţă, Isaac în dragoste şi Iacov în har, pentru că „Iacov” înseamnă „înşelător”. Noi ştim că el a fost chiar un înşelător, dar harul lui Dumnezeu l-a schimbat.

În ce-l priveşte însă pe Iosif, el a avut o singură zgârietură pe care a primit-o atunci când i-a spus tatălui său profetul:

„Când vă va chema Faraon şi vă va întreba: „Cu ce vă îndeletniciţi?”

voi să răspundeţi: „Robii tăi au crescut vite, din tinereţea noastră până acum, atât noi cât şi părinţii noştri.” În felul acesta veţi locui în ţinutul Gosen, căci toţi păstorii sunt o urâciune pentru egipteni.” (Geneza 46.33-34).

Dar când a stat în faţa lui Faraon, bătrânul profet a spus: „Robii tăi sunt păstori…” (Geneza 47.3).

Deci el a avut numai o zgârietură. Înţelegeţi? Acesta este motivul pentru care este totuşi o capodoperă.

Aşadar, temelia acestei capodopere a fost pusă prin patriarhi, prin credinţă, dragoste, har şi merge spre desăvârşire.

El a început această lucrare cu mult timp în urmă, în zilele lui Moise, şi a continuat-o prin proroci, cel mai mare dintre ei fiind Ioan Botezătorul. Noi ştim că aşa a spus Isus:

„Adevărat vă spun că dintre cei născuţi din femeie, nu s-a născut nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” (Matei 11.11).

De ce? Pentru că Ioan a fost acela care a prezentat Cuvântul, iar când El a venit, şi-a plecat capul supus în faţa Celui ce era marea Căpetenie, Capul întregului Trup. Restul Trupului a vorbit despre El, dar Ioan L-a prezentat.

Profeţii au fost începutul lucrării, a trupului însuşi. Ei au format Cuvântul. Nădăjduiesc că înţelegeţi.

Profeţii au fost Cuvântul, nu Legea. Ei au fost Cuvântul legitimat care formează trupul. Nu patriarhii; profeţii au fost Cuvântul.

Deci patriarhii au fost temelia lucrării, iar profeţii au fost Cuvântul.

Temelia a fost pusă de patriarhi, dar trupul a fost zidit de Cuvânt, care erau profeţii. Dar la urmă a venit Capul trupului, Isus Hristos.

Şi când Meşterul a pus Capul lucrării Sale, am recunoscut în El Capodopera lui Dumnezeu în toată desăvârşirea ei. Noi vedem în El reflectarea desăvârşită Cuvântului, pentru că El era Cuvântul, plinătatea Cuvântului.

Isaia a spus despre El: „Iată Robul Meu, Modelul Meu, Lucrarea Mea de Meşter pe care v-am prezentat-o prin toate epocile, Chipul Celui desăvârşit, care trebuia să vină. El stă acum chiar înaintea Mea şi este desăvârşit.”

Chipul Său L-a reflectat pe Dumnezeu, deoarece Isus spune în Ioan 14.9:

„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Iar în Ioan 1.1 este scris: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Şi Cuvântul a fost scos afară să reflecte ceea ce a fost El de la început. Cuvântul era oglindirea Lui Însuşi în Capodoperă. Cuvântul întrupat reflecta chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi S-a reflectat prin chipul Cuvântului în chipul de OM: Capodopera.

Toţi profeţii au avut greşeli, deşi erau o parte din El, dar la urmă a venit Capodopera, Cel desăvârşit care nu a avut nici un cusur.

El Îl reprezenta şi Îl reflecta pe Creator Însuşi. Chipul lui Dumnezeu de la început S-a descoperit în lucrarea Sa. Dumnezeu şi Hristos erau Una, iar aceasta s-a realizat atunci când a pus Propriul Său Duh în El. Atunci chipul şi Creatorul au devenit Unul. Dumnezeu şi lucrarea Sa de Meşter, Capodopera Sa. Dovada desăvârşirii lucrării lui Dumnezeu a fost chipul Său: o adevărată lucrare de Meşter.

Sculptura lui Michelangelo este moartă deoarece e făcută din piatră, iar cine o priveşte îşi aminteşte de meşterul ei.

Cine priveşte însă Cuvântul întrupat Îl vede chiar pe Meşter, pe Creator, vede întruparea Lui însuşi. El nu numai că ne aminteşte de Meşter, ci este însuşi Meşterul. Când a terminat lucrarea mâinilor Sale, El a intrat în Ea.

Acesta este motivul pentru care a spus Domnul Isus: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14.9).

Prin această lucrare, El a devenit Mântuitorul desăvârşit al omului. Acest Fiu al Dumnezeului celui viu, acest chip al lui Dumnezeu, născut dintr-o fecioară, a fost atât de smerit şi de desăvârşit! Marele Meşter S-a reflectat prin viaţa profeţilor, dar El a fost împlinirea tuturor profeţilor.

A fost atât de desăvârşit încât atunci când L-a privit, Dumnezeu L-a lovit spunând: „Vorbeşte!” El a făcut la fel ca Michelangelo care a lovit statuia lui Moise.

Poate cineva se întreabă dacă acest tablou corespunde cu adevărat lui Hristos? Să citim pentru aceasta din Marcu 9.7.

Noi ştim că pe muntele proslăvirii, alături de Isus s-au aflat Moise, care reprezenta Legea, şi Ilie, care reprezenta profeţii, iar la un moment dat s-a auzit un Glas care spunea din cer:

„Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!”

El a spus aceste cuvinte doar cu câteva zile înainte ca Isus să fie lovit.

„Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care locuiesc cu plăcere! Eu L-am modelat. Eu am lucrat patru mii de ani ca să-L prezint, iar acum este atât de desăvârşit încât Mă determină să Îl lovesc ca să vorbească. Ascultaţi-L, pentru că El este Cel desăvârşit! El este Lucrarea Meşterului, Capodopera!”

Nu uitaţi că El a fost reprezentat prin toate epocile Vechiului Testament în mod simbolic. A fost arătat tot timpul. Astfel, constatăm că El a fost Stânca din pustie, care a fost lovită: „Eu sunt Stânca aceea din pustie.”

Stânca din pustie era doar o piatră, nu era încă Stânca adevărată, dar Ea a urmat în mod simbolic biserica prin pustie. Prin aceasta, El a putut să dăruiască Viaţă celor care au primit-o. Deci, în mod simbolic, Stânca din pustie era Hristos. (1 Corinteni 10.4).

Atunci, El nu era făcut încă OM, ci exista numai simbolic.

Moise a văzut aceasta atunci când se afla pe munte. Atunci L-a văzut trecând pe lângă el şi a putut spune: „Era spatele unui OM.”

Vedeţi? Aici, Sculptorul i-a arătat lui Moise ceva care semăna cu chipul lui Hristos, o închipuire a ceea ce va fi Capodopera când va fi gata. Dumnezeu a proiectat mai dinainte, pentru Moise, o parte din Lucrarea Meşterului: spatele unui OM care a trecut prin faţa lui pe munte.

Când şi-a privit lucrarea, Michelangelo nu a putut face altceva decât s-o lovească şi să strige: „Vorbeşte!”

Acum, cum putea să reacţioneze Dumnezeu, care era marele Sculptor? Desigur, El este un altfel de Sculptor.

Când Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea Lui, l-a făcut atât de desăvârşit încât omul Îl reflecta întocmai pe El. Atunci Dumnezeu vorbea prin om, prin chipul lui arătând care era Planul Său.

El a vorbit şi prin profeţi, deoarece ei erau lucrarea Meşterului, trupul Său.

Apoi, Dumnezeu S-a apropiat de încheierea lucrării, când trebuia realizat ultimul detaliu al lucrării Meşterului: CAPUL. Când şi acesta a fost realizat, El a devenit întru totul Chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu Se reprezenta pe Sine Însuşi. Apoi, El a fost lovit pentru noi şi a devenit pentru noi Capodopera, Darul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Viaţa veşnică.

Aş vrea să nu uitaţi niciodată aceasta!

Timpul trece şi vine seara, se apropie umbrele nopţii, iar eu prezic că „Soarele se va mai roti de câteva ori, apoi această naţiune se va scufunda!”

Voi ştiţi că ieri, 04 iulie, s-a aniversat „Ziua Independenţei”, zi în care Thomas Jefferson a semnat Tratatul care a adus independenţa naţiunii americane. Istoria spune că nicăieri democraţia nu a durat mai mult de două sute de ani. Acest lucru s-a petrecut la 04 iulie 1776, deci după părerea istoricilor, noi mai avem încă unsprezece ani. Va putea face poporul ceva? Nu, nu va putea! Şi atunci toată istoria va putea fi aruncată la gunoi.

Privind în jur, noi putem vedea situaţia în care a ajuns omenirea. Vedem unde a ajuns politica. Omenirea este condamnată să se scufunde, la fel ca Titanicul. Da, ea trebuie să se scufunde! De ce? Ca să facă loc unei alte Împărăţii. Când se prăbuşeşte o împărăţie se ridică alta care îi ia locul. Şi împărăţia aceasta trebuie să se prăbuşească la fel ca toate celelalte, ca să facă loc Împărăţiei care trebuie să vină şi care nu va cădea niciodată. „Căci primim o Împărăţie care nu poate fi mutată.” Ea nu va putea cădea pentru că noi o primim prin Chipul desăvârşit al lui Dumnezeu, Lucrarea Meşterului.

Când L-a privit, Dumnezeu a fost atât de inspirat! El L-a creat pe Isus Hristos, Mântuitorul desăvârşit, Lucrarea Meşterului. Dumnezeu a făcut aceasta ca să fie lovit El însuşi, pentru că voia să ia asupra Sa propria Sa pedeapsă. Da, Dumnezeu şi Hristos au devenit Unul, aşa că Dumnezeu a fost lovit în Chipul (Trupul) acela.

De aceea spune Isaia 53.4-5: „Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.”

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Chipul desăvârşit, Omul-Dumnezeu! Dumnezeu en-morphe, S-a schimbat din Supranatural în viziune şi viziunea a fost proiectată în Chip, iar Chipul a fost lovit astfel ca Supranaturalul să poată gusta moartea. Capodopera desăvârşită a lui Dumnezeu.

Vedeţi, El n-a putut face aceasta în Moise; n-a putut s-o facă nici în profeţi. El n-a putut s-o facă în Isaia, care a fost tăiat cu ferestrăul şi nici în profeţii care au fost ucişi cu pietre, pentru că El nu a putut simţi moartea în ei. Toţi erau numai o parte din El, dar în această lucrare desăvârşită a Meşterului, El S-a întrupat în toată plinătatea.

Vedeţi, nu numai partea care a fost în Moise sau în profeţi, ci întreaga Sa existenţă a fost pusă în această Persoană, în Isus, ca în El să poată gusta moartea pentru întreaga rasă umană.

Când Dumnezeu Şi-a văzut Capodopera desăvârşită, a fost atât de entuziasmat de faptul că a devenit Mântuitorul oamenilor din toate veacurile; că El este Mijlocitorul pentru cei ce au trăit în trecut şi pentru cei ce vor veni încă. Toate făgăduinţele s-au împlinit în El, Desăvârşirea desăvârşirii. Toţi premergătorii L-au simbolizat pe El, Răscumpărătorul înrudit care a venit şi a răscumpărat familia Sa, aşa cum a răscumpărat-o Boaz pe Rut.

El este Dătătorul Legii de pe Muntele Sinai, Profetul nostru din pustie, Cel de pe Muntele Carmel, Cel din singurătate, Cel ce vine din veşnicie şi S-a făcut Om, Chipul desăvârşit.

Dumnezeu a lucrat prin toate epocile. Astfel, prin patriarhi, El a pus temelia lucrării Sale. Pentru aceasta, El este Acela care Şi-a scos în fiecare zi poporul din diferite greutăţi, ca să clădească pe ei temelia. Dar ce ruşine! Ei se îndepărtau în fiecare zi de El zidind pe un cuvânt al lor, nu pe Cuvântul Său.

Atunci El a început să zidească lucrarea Sa prin profeţi, în final venind Profetul desăvârşit, Emanuel, care era Temelia desăvârşită, Viziunea desăvârşită, Absolutul real, palpabil şi vizibil, Meşterul Însuşi.

Astfel, acum putea să ne vorbească El Însuşi, pentru că El este Cuvântul. Dar ca să ne poată vorbi Cuvântul, a trebuit să vină în trup de carne, să intre în Chipul acela. În felul acesta, El ne-a vorbit şi a putut fi lovit. În Chipul acela, în trupul de carne, El a mers la moarte, devenind apoi Mântuitorul desăvârşit al omenirii.

Toţi premergătorii Săi din Vechiul Testament s-au aflat în El.

Cum am mai spus, nu demult, IaHVeH al Vechiului Testament este Isus al Noului Testament. Desigur.

Câţi dintre cei care sunteţi de vârsta mea vă mai amintiţi de spălătoriile chinezeşti? Când au început să vină chinezii, mai întâi au apărut pe Coasta de Vest, pentru ca apoi să se răspândească şi în est. Ei au venit aici din Orient şi nu cunoşteau nici limba şi nici obiceiurile noastre, dar spălau foarte bine hainele. Nu puteau să complecteze chitanţele cu care trebuiau ridicate hainele spălate, de aceea foloseau chitanţe nescrise. Dacă cineva îşi ducea hainele la spălat la ei, chinezii luau câte o chitanţă şi o rupeau într-un anumit fel, apoi jumătate o dădeau clientului în timp ce cealaltă jumătate o păstrau ei. Când clientul se întorcea să-şi ridice hainele spălate, ei cereau chitanţa şi o împreunau cu partea rămasă la ei: cele două bucăţi trebuiau să se potrivească perfect.

Chiar dacă cineva ar fi vrut să imite acea chitanţă, nu putea. Nu exista nici o posibilitate ca s-o rupă exact ca pe cea originală! Deci acea ruptură nu putea fi imitată. Trebuia să corespundă perfect cu bucata cealaltă, altfel nu-ţi primeai hainele înapoi.

Când Dumnezeu ne-a condamnat pentru păcat, prin Lege, tot timpul ni s-a arătat că suntem nişte păcătoşi care merită moartea, pentru că Legea nu cunoştea mila, dar când a fost crucificat Hristos, El a fost împlinirea tuturor făgăduinţelor lui Dumnezeu. El a fost Cel desăvârşit, Chipul desăvârşit al făgăduinţelor date. Astfel, toate făgăduinţele date în Vechiul Testament şi-au găsit împlinirea în Noul Testament, în Isus Hristos.

Ele nu au putut fi împlinite în Moise! Ele nu au putut fi împlinite în nici unul din profeţi, ci şi-au găsit împlinirea în Capodoperă. El a fost împlinirea tuturor făgăduinţelor date.

La fel va trebui să se potrivească Biserica. Ea trebuie să fie bucata care a fost lovită şi a căzut jos din El.

Deci, dacă Cuvântul este originalul, atunci şi bucata luată din Cuvânt va fi tot Cuvântul, şi dacă ea va fi unită cu originalul se va potrivi exact în coasta Lui.

De aceea elibera chinezul hainele spălate, pentru că cotorul de bon rămas la el se potrivea perfect cu al clientului.

Tot aşa s-a putut ridica pretenţia Legii care te condamna şi spunea că eşti murdar şi vinovat. Atunci când a venit El, a fost Chipul, Chitanţa potrivită, lucrarea potrivită care a putut să te răscumpere şi să te aducă înapoi, astfel încât să poţi fi unit cu Bucata desăvârşită – mântuirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o încă din grădina Eden.

„Sămânţa ta va zdrobi capul şarpelui şi şarpele îţi va zdrobi călcâiul.” (Geneza 3.15).

Noi vedem acum cum şi-a împlinit Dumnezeu Lucrarea de Meşter, pentru că Isus a împlinit cu adevărat tot ce a fost făgăduit cu privire la El. El a unit în Sine însuşi toate făgăduinţele, tot ce a spus Dumnezeu.

„…Sămânţa ta va zdrobi capul şarpelui…”

Vedeţi, El nu a putut zdrobi capul şarpelui cu Legea şi nici prin profeţi, dar a făcut-o când Sămânţa femeii a devenit Capodopera, Hristos.

El este Piatra pe care a văzut-o Daniel, „Piatra care S-a desprins din munte fără ajutorul vreunei mâini.” (Daniel 2.34). El şi numai El putea să-l zdrobească! El a fost Acela care a putut să-i zdrobească la şarpe capul!

Viaţa Lui s-a identificat exact cu viaţa lui Moise şi a lui David, iar acum vrem să vedem dacă se identifică şi cu Bucata desprinsă şi căzută.

Priviţi-l mai întâi pe David, împăratul respins chiar de poporul său. Într-o zi, propriul său fiu s-a ridicat împotriva lui dezbinând şi împărţind poporul şi oştirea lui Israel în două.

David se vedea alungat de propriul său fiu şi în timp ce urca muntele plângând, un om care îl ura a aruncat cu pietre după el şi l-a blestemat. Atunci unul dintre slujitorii lui a spus:

„Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” (2 Samuel 16.9).

Dar David i-a răspuns: „….Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: „Blestemă pe David!”

Înţelegeţi? „Un Om al durerii, obişnuit cu suferinţa,… a stat tăcut ca o oaie mută înaintea celor ce o tund…”

Poate că David nici nu şi-a dat seama ce a spus atunci, dar la cinci sau şase sute de ani după aceea, Fiul lui David a urmat acelaşi drum, umilit şi batjocorit de propriul Său popor!

Priviţi ce s-a întâmplat mai departe.

Când a trebuit să fugă, David a fost scuipat şi batjocorit, dar când s-a întors din exil, bărbatul acela a venit la el şi i-a cerut îndurare. La fel se va întâmpla într-o zi şi cu cei care L-au bătut şi L-au umilit pe Isus. În ziua când El va veni din nou, ei Îl vor ruga să-i ierte şi să se îndure de ei.

Apoi citim despre Iosif, care a fost născut pentru o lucrare deosebită. El a fost ultimul, partea de deasupra a temeliei pe care a fost aşezată şi definitivată Capodopera.

Prima piatră a fost credinţa, apoi a urmat dragostea, harul şi în final a venit desăvârşirea. După ce a fost gata temelia, a început zidirea Trupului. De unde? De jos de la picioare şi a urcat până când a ajuns la Hristos, la desăvârşire. Vedeţi, El a avut în Iosif un simbol spre vârful temeliei, pe cineva care a fost cel mai desăvârşit dintre toţi.

Biblia arată că Iosif s-a născut din femeia slobodă. (Noi ştim că Iacov a avut neveste şi roabe). Cred că acum puteţi înţelege de ce Iosif a fost iubit atât de mult de tatăl său. El era singurul fiu născut din soţia adevărată care, după cum ştiţi, fusese stearpă. Şi Biblia spune că după ce s-a născut, fraţii lui l-au urât fără nici un motiv.

De ce îl urau? Pentru că era Cuvântul. Vedeţi voi această lucrare bazată pe făgăduinţă? Vedeţi această parte a operei Sale? Este Capul. Pe El stă toată lucrarea.

Să privim pentru aceasta la Capul Trupului. Priviţi cum se ridică acum Capul Miresei! Înţelegeţi? Iosif a fost Cuvântul, iar fraţii săi l-au urât pentru că era un visător. El a văzut mai dinainte ce se va întâmpla şi le-a povestit şi lor, şi tot ce a văzut s-a împlinit întocmai, indiferent cât timp a trecut. Şi pentru că era duhovnicesc, fraţii lui au căutat să scape de el.

Oh, ei ar fi trebuit să-l iubească, dar l-au urât. De ce? Pentru că erau un om duhovnicesc, un profet.

Gândiţi-vă că fraţii lui l-au vândut pentru aproape treizeci de arginţi, apoi a fost aruncat într-o groapă. După toate acestea ei credeau că a murit, dar în realitate a fost scos afară.

Ajuns în casa lui Potifar, Iosif a fost învinuit pe nedrept şi aruncat în închisoare. În timp ce se afla în această încercare, în închisoare au fost aduşi doi sfetnici ai împăratului: pitarul şi paharnicul. Noi ştim că paharnicul a fost salvat, iar pitarul a fost ucis.

Priviţi şi acest aspect din viaţa Domnului Isus. El a fost învinuit pe nedrept şi apoi crucificat între doi tâlhari: unul la dreapta şi unul la stânga Lui. Unul a fost salvat, iar celălalt a fost omorât.

Apoi ştim că Iosif a fost scos din închisoare şi aşezat la dreapta lui Faraon, aşa că nimeni nu putea să ajungă la Faraon fără mijlocirea lui Iosif. Şi de fiecare dată când Iosif părăsea tronul lui Faraon, răsuna trâmbiţa în tot Egiptul şi se spunea: „ În genunchi! Trece Iosif!”

Aşa este şi cu Isus. După ce a fost scos din groapă, a ajuns la dreapta lui Dumnezeu şi „nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

Vedeţi, Isus a fost iubit de Tatăl Său, dar fraţii din diferite confesiuni L-au urât fără temei. Voi ştiţi că Isus a fost vândut pentru treizeci de arginţi, după care a fost crucificat şi pus într-un mormânt pentru că toţi credeau că este mort. Dar El a fost scos din groapă şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu, în slava Lui, în marele Duh care S-a reflectat în El. Şi nici un om nu poate să ajungă în prezenţa lui Dumnezeu fără Mijlocitorul Isus Hristos. Înţelegeţi?

Când va părăsi tronul şi va veni, va răsuna trâmbiţa şi „orice genunchi se va pleca înaintea Lui şi fiecare limbă va mărturisi.” (Filipeni 2.11).

Nu uitaţi că Iosif a fost un om căruia îi reuşea tot ceea ce făcea, fie că se afla în închisoare sau oriunde era; totul îi mergea bine. Noi ştim că Domnul a făgăduit că El se va îngriji de toate problemele noastre şi că orice se întâmplă este spre binele nostru. Fie că este vorba de boală, fie că este vorba de închisoare, durere, moarte sau orice altceva, totul se întâmplă spre binele celor iubiţi de El. Domnul a făgăduit aceasta şi aşa va fi.

Vedeţi, atunci El era prezentat doar în mod simbolic.

În viaţa lui Iosif mai este un tablou spre Hristos. Prin descoperirea pe care a primit-o, el a salvat Egiptul şi ţările vecine, pentru că altfel toţi ar fi murit de foame.

Ce s-ar fi întâmplat cu omenirea dacă nu era Isus? Am fi pierit cu toţii.

Dar Cuvântul spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă Viaţa veşnică.” (Ioan 3.16). Dumnezeu ne oferă Viaţa.

Noi am putea urmări multe alte simboluri, pentru că El a fost simbolizat prin Moise, prin David, prin Ilie, prin Iosif, etc. Toţi aceşti profeţi au fost simboluri perfecte spre El.

Ce înseamnă aceasta? Că avem un Mântuitor desăvârşit la care putem aduce hainele noastre murdare şi vechi, ca să ni le spele, aşa că le primim înapoi spălate în Sângele Mielului. În felul acesta, putem avea dreptul la proprietatea noastră şi putem pretinde fiecare lucru pentru care a murit El. El era Cuvântul desăvârşit

Dumnezeu, marele Sculptor, a găsit cu cale să-L lovească şi să-L pedepsească, aşa cum scrie aici în Isaia:

„Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă.”

Toţi Îl loveau, Îl batjocoreau şi-L nesocoteau. Oh, şi aşa fac şi astăzi oamenii cu El! Toţi râd de El! Vedeţi?

„Noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu…” (v. 4). Şi cu toate acestea era EL. De ce a suferit El toate aceste lucruri?

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” (v.5).

Noi am putea continua arătând multe alte paralele, dar cred că s-au adus destule ca să puteţi înţelege, de aceea vreau să vă spun altceva: Dumnezeu Îşi ridică din nou Lucrarea Sa de Meşter, Capodopera Sa.

Pentru aceasta aş vrea să ţinem minte că la început, când Dumnezeu a lovit coasta lui Adam a scos de acolo ceva. Ce a urmărit El prin aceasta?

Când L-a lovit pe Hristos, a făcut-o tot cu un scop bine determinat: ca să scoată din El pe cineva: Mireasa. El a venit să-Şi poată lua o Mireasă. Astfel, când Lucrarea Meşterului a fost terminată, El a trebuit s-o lovească pentru a scoate partea care-I aparţinea, căci nu voia să aducă una străină, o altă creaţie, ci o bucată luată din aceeaşi creaţie.

Fraţii mei, să nu mergeţi în rătăcire! Gândiţi-vă un moment. Dumnezeu a luat ceva din El, din creaţia originală, pentru a face Mireasa. Dumnezeu nu a luat niciodată o altă creaţiune, ci a scos o bucată din creaţia originală. Astfel, dacă El a fost Cuvântul, ce trebuie să fie apoi Mireasa. Ea trebuie să fie Cuvântul original, Dumnezeul cel viu în Cuvânt!

Când am fost în Kimberley, Africa de Sud, am privit nişte diamante scoase din pământ. Am putut să le văd pentru că funcţionarul care se ocupa cu paza lor era unul dintre organizatorii rândului de rugăciune. Le-am putut vedea adunate în grămăjoare mici şi mi s-a spus că valorează zeci de mii de dolari. Cu toate acestea ele nu străluceau deloc în lumină. Aceasta m-a făcut să îl întreb pe funcţionar:

„De ce nu strălucesc?”

„Domnul meu,” mi-a răspuns el, „ele nu au fost încă lustruite (şlefuite). Mai întâi trebuie să fie tăiate, apoi se şlefuiesc şi abia după aceea vor străluci.”

Aici o avem!

Vedeţi? Lucrarea Meşterului trebuie să fie şlefuită şi apoi să primească o lovitură, o tăietură. De ce trebuie să fie tăiată? La ce foloseşte bucata tăiată? Din bucata obţinută prin tăiere şi şlefuire se face un ac pentru picup. Acul acela se aşează pe disc şi astfel se aude muzica. Doar acel ac face să se poată auzi muzica înregistrată pe disc. Fără el, noi nu am putea asculta acea muzică.

Doar Acul scoate sunetele, adevărata interpretare a Cuvântului. Viaţa Lui a adus Viaţă pentru toţi oamenii.

De ce L-a lovit Dumnezeu pe Fiul Său? Din acelaşi motiv pentru care l-a lovit şi pe Adam.

Noi ştim că El a fost lovit şi chinuit, încercat prin suferinţe, El, Mielul desăvârşit care a fost tăiat pentru salvarea păcătoşilor, El, Capodopera desăvârşită a Meşterului.

Acum, după aproape două mii de ani, Dumnezeu Îşi face din nou o Capodoperă. Atunci L-a lovit pe EL, trupul Său, ca să scoată afară o bucată din care să facă o Mireasă pentru El. Dumnezeu a lovit Capodopera Sa desăvârşită la Calvar, scoţând astfel o bucată din El. Acesta este Noul Testament care l-a împlinit pe cel vechi.

Acum este Noul Testament, o altă parte care trebuie împlinită şi ea. Vedeţi, Noul şi Vechiul sunt Soţ şi soţie. Înţelegeţi?

Mai întâi a trebuit să fie Vechiul Testament, care L-a arătat dinainte pe Cel nou, iar Hristos, Lucrarea Meşterului, a venit să împlinească Vechiul Testament. Mireasa Lui însă, va împlini tot ce este scris în Noul Testament: prin aceasta fiind în curs de formare o nouă Capodoperă.

Mai întâi, Dumnezeu a avut nevoie de patru mii de ani ca să aducă la suprafaţă această Capodoperă, pe Hristos, iar acum, lucrează de aproape două mii de ani la o altă Capodoperă: Mireasa lui Hristos. Prin aceasta, El urmează aceleaşi principii care nu s-au schimbat niciodată, adică: aşa cum a adus la suprafaţă Cuvântul, prima Capodoperă, aşa va face întotdeauna.

Acesta este felul şi modul în care Îşi creează El lucrarea de Meşter. Şi o lucrare de Meşter poate fi desăvârşită numai atunci când este Cuvântul desăvârşit.

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24.35).

Gândiţi-vă, ce fel de scule sunt necesare pentru tăierea şi şlefuirea diamantelor? Ele nu se pot prelucra cu orice fel de scule. Eu am putut vedea cum diamantele au fost călcate de maşini care aveau un tonaj foarte mare şi totuşi nu s-au zdrobit. Ele pot fi tăiate numai cu ajutorul unor cuţite speciale.

La fel face Dumnezeu: El are un fel de a lucra şi nu se schimbă niciodată.

În Maleahi 3.6 El spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb.” Deci, El nu poate să-Şi schimbe felul de lucrare.

După ce prima lucrare a Meşterului a căzut, El a făcut un nou început prin Avraam, folosindu-l ca temelie pentru a ridica o nouă lucrare de Meşter, o nouă Capodoperă.

Apoi, în ziua de rusalii a început să zidească o altă Capodoperă, care era Cuvântul, Sămânţa originală.

Astfel a început prima Biserică. Ce era ea? Cuvântul manifestat, împlinirea făgăduinţei date în Ioel 2.28: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură: fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii.” Aceasta este tocmai ceea ce va face El în zilele din urmă, în ultimii 2000 de ani

Această Capodoperă a început cu Cuvântul original, iar Isus a spus: „Cuvântul lui Dumnezeu este o Sămânţă pe care a semănat-o semănătorul.”

Semănătorul este El însuşi, iar Sămânţa este Cuvântul. Şi nu uitaţi: orice sămânţă care rămâne singură nu poate face nimic. Ea trebuie să cadă în pământ ca să aducă roadă. Şi această Sămânţă desăvârşită, acea Biserică desăvârşită, a căzut în pământ, la Niceea, Roma, când a devenit o denominaţiune şi a murit.

Aş vrea ca voi, cei care cunoaşteţi istoria, dar şi cei care vor asculta această bandă, să vă gândiţi la aceasta. Cercetaţi şi vedeţi dacă este adevărat.

Biserica a murit la Niceea, Roma, atunci când a acceptat dogmele omeneşti în locul Cuvântului original.

Ce a fost aceasta?

Prima biserică a dovedit că El este Dumnezeu. El a avut o Biserică desăvârşită, dar asemenea celorlalte seminţe, Biserica trebuia să cadă în pământ şi să moară. Aşadar, ea a căzut în pământ, a murit şi s-a risipit.

Nu demult am citit o carte intitulată „Dumnezeul tăcut”. Poate aţi citit-o şi voi. Nu-mi mai amintesc de cine este scrisă – parcă de Brumback, dar nu sunt sigur.

Acolo scrie:

„Timp de o mie de ani, în epoca întunecoasă, Dumnezeu a stat liniştit şi nu a mişcat nici un deget, ci a privit cum martirii credincioşi au fost aruncaţi în groapa cu lei sau au fost arşi de către romani. S-au înfăptuit tot felul de crime. Ei au smuls hainele de pe femei, le-au băgat părul în păcură şi le-au dat foc.”

Nu uitaţi că moda cu părul scurt s-a practicat pentru prima dată la Roma. Femeile creştine aveau părul lung, aşa că părul lor lung a fost îmbibat cu smoală şi apoi i s-a dat foc. Ei le aprindeau hainele silindu-le astfel să se dezbrace, iar după ce le dădeau foc şi la păr, le aruncau în groapa cu lei.

După ce a relatat aceste fapte, autorul se întreba: „Unde era Dumnezeu atunci?”

Oh, cât este de orb omul câteodată! Nu aţi înţeles că mai întâi Sămânţa trebuia să moară ca să poată aduce roadă? Dumnezeu nu a încercat niciodată să-i ferească de încercări pe ai Săi, dimpotrivă, prin moartea lor, ei dovedeau biruinţa Sa. Şi toţi şi-au dat viaţa pentru El cu bucurie.

De ce aceasta? Pentru că ei au fost Sămânţa şi a fost necesar ca ea să cadă în pământ şi să moară, pentru că în Ioan 12.24 scrie că „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare aduce multă roadă.”

Dar el trebuie nu numai să moară ci şi să putrezească. Biserica falsă nici nu s-a interesat de faptul că acea Sămânţă poseda înăuntrul ei Viaţa. La Conciliul de la Niceea, timp de cincisprezece zile s-au ţinut dezbateri sângeroase, pentru că marii aristocraţi, cei cu nume onorate, voiau să intre în biserică, iar pentru aceasta i-au scos afară pe profeţii veniţi din pustie, care se hrăneau cu verdeţuri. De ce au făcut aceasta? Pentru că Sămânţa trebuia să cadă în pământ, fiind sortită morţii. Ea a murit în epoca întunecoasă, iar la un moment dat s-a crezut că a dispărut definitiv.

În Ioan 12.24 scrie însă foarte clar: „…dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur…”

Biserica primară a fost Mireasa, Sămânţa, primul rod, Cuvântul manifestat care a căzut la pământ la Niceea şi Roma.

Şi acum, ascultă biserică din toate ţările unde vor ajunge aceste benzi, şi care le vei asculta:

Denominaţiunile organizate sunt murdăria ta! Denominaţiunea este locul în care a fost răstignit Cuvântul şi unde dogmele au preluat totul!

Dar cu toate acestea, puterea şi manifestarea Cuvântului au rămas aceleaşi prin veacurile epocii întunecoase, fiind însă ascunse de lume.

Noi ştim cu toţii că, conform relatărilor istorice, catolicismul a dominat câteva sute de ani, aşa că puterea şi manifestarea Cuvântului au fost ascunse de oameni, dar cu toate acestea Sămânţa nu a putut fi înăbuşită. Ea trebuia să răsară. De ce? Pentru a arăta că marele Sculptor este la lucru. Şi El va descoperi din nou această Sămânţă care este Cuvântul venit jos.

Dacă-i privim pe Pavel, pe Petru, pe Iacov sau pe Ioan, ei toţi au scris Cuvântul, iar Cuvântul pe care L-au scris a devenit viu şi lucrător. Noi ştim că şi Ioan a scris epistole. El a făcut aceasta când s-a maturizat. Istoria spune că duşmanii adevărului l-au fiert timp de douăzeci şi patru de ore în ulei, iar când au văzut că nu a murit, l-au exilat pe Insula Patmos.

Vedeţi, Cuvântul trebuia să ia chip. Trebuia să fie scris. Uleiul lor încins n-a putut să-L scoată pe Duhul Sfânt din Ioan, de aceea el nu a murit atunci, ci a murit bătrân, după ce şi-a încheiat însărcinarea.

Apoi, Cuvântul a fost dus mai departe de Policarp, care a fost ucenicul lui Ioan, după el urmând Irineu. Iar Irineu, care a crezut aceeaşi Evanghelie pe care o credem şi noi, a spus: „Cuvântul are perfectă dreptate, dar bisericile caută să-L scoată afară!”

Apoi a venit Niceea, Roma, şi prima biserică a căzut la pământ. Martin cel sfânt a fost ucis pentru că a luptat pentru aceeaşi credinţă pe care o avem şi noi: pentru botezul Duhului Sfânt, pentru botezul în apă, prin scufundare în Numele Domnului Isus Hristos, etc. El s-a luptat pentru aceeaşi credinţă, ca şi noi, deoarece a fost profet şi a crezut întregul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Creştinii au fost prinşi şi ucişi, apoi au fost îngropaţi în pământ, unde stau de sute de ani. Ei au putrezit pentru că erau Sămânţa pusă în pământ.

Eu am fost la San Angelo şi am vizitat catacombele. Acolo se văd încă oase ale martirilor ucişi, dar puterea Vieţii a rămas încă acolo.

Bobul a căzut în pământ la Niceea, dar a încolţit în Martin Luther, asemenea oricărei alte seminţe puse în pământ. Sămânţa de la început a murit şi a putrezit, dar a adus la suprafaţă o Viaţă nouă în Martin Luther.

Ce a făcut el în primul rând? S-a ridicat şi a protestat împotriva catolicismului dovedind că este fals şi că „cel neprihănit va trăi prin credinţa în Isus Hristos”.

Ce era aceasta? O viaţă creştină plăpândă care a încolţit cu două frunzuliţe şi s-a împotrivit neadevărului. Aceia au fost luteranii. Desigur, ei nu arătau ca Sămânţa pusă în pământ la Niceea, dar această Viaţă plăpândă a început să mişte, dezvoltându-se până la statura de tulpină.

A urmat epoca lui Wesley, dar mesajul lui nu s-a numit „tulpină”, ci „sfinţenie”, pentru că a stat pe Cuvânt. Şi ce a mai făcut el?

După moartea lui Luther, luteranii s-au organizat, au format o organizaţie, aşa că sosise timpul să se întâmple ceva… Lucrarea Meşterului, Capodopera era în plină construcţie.

Ce a făcut Luther? A protestat împotriva bisericii catolice. Dar Wesley? A protestat împotriva bisericii anglicane, optând pentru o reformare. Ce înseamnă aceasta? Că Sămânţa pusă în pământ s-a trezit la Viaţă şi creştea.

Vedeţi, tulpina nu semăna cu Sămânţa pusă în pământ şi nici ca spicul. Dar nici spicul nu este ca Sămânţa pusă în pământ, deoarece şi el este doar o altă etapă a creşterii.

Acum aş dori ca fraţii penticostali de pe toate meleagurile să mă asculte cu atenţie, ca şi cum acesta este ultimul meu Mesaj. Aceasta este lucrarea mea de meşter. Nu vi s-a spus niciodată că dacă grăuntele de grâu cade în pământ şi moare, se dezvoltă iarăşi aducând la suprafaţă Bobul de la început?

Priviţi la natură! Natura este Dumnezeu. Ea poate fi întreţinută numai prin El, deoarece Dumnezeu lucrează în ea.

S-ar crede că trezirea penticostală reprezintă bobul de grâu, dar nu este adevărat!

Vă rog să fiţi atenţi! După tulpină s-a dezvoltat ceva care părea a fi sămânţa. Gândiţi-vă acum la ceea ce a spus Domnul Isus în Matei 24.24, şi anume, că în zilele din urmă vor exista două duhuri care se vor asemăna atât de mult unul cu celălalt, încât dacă ar fi cu putinţă i-ar duce în rătăcire chiar şi pe cei aleşi.

Observaţi. Nici frunzuliţele şi nici tulpina nu seamănă deloc cu bobul de grâu. Deci Cuvântul spune că nu în zilele lui Luther şi nici în cele ale lui Wesley, cele două duhuri vor fi atât de asemănătoare, ci în zilele din urmă. Numai când ajunge la un anumit stadiu de dezvoltare, planta se aseamănă cu bobul.

Dar ce este aceasta? Pleava, învelişul bobului. Ea este încăperea, patul în care se formează bobul de grâu.

Deci, nici frunzuliţele, nici tulpina şi nici spicul sau învelişul, nu sunt bobul de grâu. Ele sunt doar nişte purtătoare ale vieţii din bobul de grâu care a murit.

Deci spicul a fost un purtător al vieţii grâului după mişcarea lui Wesley, fiind cel mai asemănător bobului. Învelişul sau pleava se aseamănă cel mai bine cu bobul de grâu care a căzut la început pe pământ.

Vedeţi, când a apărut tulpina, ne-a arătat că viaţa a ieşit din bobul pus în pământ, dar desigur, această tulpină nu era bobul. Nici spicul care a apărut din tulpină, nu era bobul. Oricât s-ar dezvolta pleava pe dinafară, ea tot nu este exact ca bobul de grâu. Ea are o formă asemănătoare, parcă identică, dar este numai pleavă.

Mişcarea penticostală aproape că s-a confundat cu bobul de grâu.

Întotdeauna o mişcare a venit după cealaltă, deci au ieşit una din cealaltă, dar toate au fost doar purtătorul vieţii bobului pus în pământ şi s-au dus în denominaţiune. Aceasta au făcut şi penticostalii, dovedind astfel că sunt pleava şi nu bobul de grâu. De ce? Pentru că şi ea s-a ataşat la denominaţiunile organizate.

Este adevărat că ceea ce s-a petrecut în mijlocul ei a fost la fel ca de Rusalii, dar ce s-a întâmplat când au încercat să dovedească faptul că ei sunt bobul? S-au întors la o confesiune religioasă făcând exact ceea ce a spus Isus.

Acum fiţi atenţi! Evanghelia purtată de Luther şi de Wesley trebuia dusă mai departe în mişcarea penticostală, dar şi ei au eşuat, iar dacă ar fi cu putinţă, în zilele din urmă ar fi duşi în eroare chiar şi cei aleşi.

O, fraţilor! Înţelegeţi voi că aici este vorba de penticostali? Pleava seamănă foarte bine cu bobul de grâu, atât de bine încât atunci când începe să se formeze crezi că este chiar bobul, dar în realitate ea nu este decât pleava. Şi această pleavă a devenit o confesiune, deci a ajuns în aceeaşi stare ca pe timpul lui Luther. Voi ştiţi că după moartea lui Luther, ei s-au organizat, iar Apocalipsa 17 ne arată acest lucru.

Deci Bobul de grâu a căzut la Niceea, când a luat fiinţă prima organizaţie.

Gândiţi-vă însă la faptul că viaţa care a fost pusă în tulpină şi în spic, trece mai departe în Bobul de grâu. Astfel, viaţa care a ieşit din bobul care a fost pus în pământ la început, a trecut prin trei etape diferite, în final întorcându-se la starea lui de la început. Aleluia! Oh, da!

Sunt cel mai fericit om din lume pentru că Dumnezeu mi-a îngăduit să văd aceste lucruri! Vedeţi cât este de desăvârşit Cuvântul şi cât de perfect se potrivesc aceste lucruri în natură?

Exact aşa va fi şi cu învierea. Este la fel ca răsăritul şi apusul soarelui, care a doua zi răsare din nou.

Este la fel ca în cazul frunzelor unui pom. Toamna, ele cad la pământ, iar seva coboară în rădăcină, pentru ca după aceea viaţa să urce în sus aşa încât frunzele apar din nou pe crengi. Primăvara, rădăcinile trag din nou calciul şi potasiul din pământ, ducându-le în sus şi aducând la suprafaţă alte frunze.

Vedeţi, toată natura lucrează cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Observaţi acum simbolurile în ceea ce priveşte epocile Bisericii. Acesta este motivul pentru care Duhul Sfânt S-a coborât şi a desenat aceste lucruri pe tablă, la prezentarea Bisericilor. De ce? Pentru că totul a corespuns cu prezentarea mea. Totul corespunde exact.

Noi susţinem cu toată convingerea că Viaţa care a fost în Bobul de grâu a trecut prin frunze, tulpină şi spic, pentru ca în final să se adune complet în Bobul de grâu.

Deci una a produs-o pe cealaltă.

Astfel, învăţătura despre neprihănire a pregătit calea pentru sfinţenie; sfinţenia a pregătit calea pentru botezul cu Duhul Sfânt, iar botezul cu Duhul Sfânt a pregătit calea pentru Duhul Sfânt Însuşi ca să vină jos în desăvârşire, înapoi la Cuvânt, ca să Se manifeste pe El Însuşi.

Dar ce s-a întâmplat prin faptul că aceste mişcări au devenit confesiuni? Au murit!

Ascultaţi puţin!

Viaţa care a fost în Luther, a trecut în Wesley, iar de la Wesley a trecut în penticostali, pentru ca apoi să intre în Sămânţa originală. Mişcarea penticostală a ieşit afară din mişcarea lui Wesley. De ce au ieşit din mişcarea lui Wesely? Pentru că metodiştii au devenit o organizaţie. Necazul este că după aceea şi mişcarea penticostală s-a organizat, devenind o confesiune. Prin aceasta, ei au dovedit că sunt pleava şi nu Bobul propriu-zis, original.

Câţi dintre voi au văzut cum începe să crească bobul de grâu?

Vedeţi voi, el trece prin trei faze: frunze, tulpină şi spic, iar din spic iese afară Sămânţa originală.

Nu Sămânţa care a fost pusă în pământ, ci Viaţa din ea trece prin cele trei faze şi aduce la suprafaţă un Bob care este identic cu Bobul care a murit. Amin.

Înţelegeţi? Ce înseamnă aceasta? O înviere care vine înapoi într-o nouă Capodoperă identică cu Cea care a mers în pământ.

Mişcarea penticostală a ieşit din mişcarea lui Wesley, pentru că mişcarea lui Wesley s-a organizat. Mişcarea penticostală a ieşit neorganizată, dar după aceea s-a organizat şi ea. Vedeţi, trebuia să se formeze pleava (coaja sau învelişul).

În toate aceste etape, Cuvântul adevărat al Vieţii a mers înainte spre Sămânţa originală – a trecut prin tulpină, spic şi pleavă, iar din pleavă în Sămânţa propriu-zisă.

În primul stadiu al trezirii lor, toate aceste mişcări au fost vii, posedând o anumită măsură din Viaţa care a fost în Sămânţa pusă în pământ, dar când s-au organizat, Viaţa le-a părăsit mergând mai departe. Întreaga istorie dovedeşte acest lucru. Nici o biserică nu a mai păstrat Viaţa în ea după ce s-a organizat. De ce? Pentru că a murit. Da.

Fiţi treji, pentru că Viaţa merge mai departe, Se mişcă tot înainte.

Gândiţi-vă la faptul că stadiul de creştere şi de dezvoltare al plantei de grâu corespunde întocmai cu calea urmată de biserică, iar istoria dovedeşte aceasta întocmai.

Înţelegeţi acum de ce aceste organizaţii nu au mai putut fi folosite de Dumnezeu ca purtătoare ale Vieţii? Orice mişcare care s-a organizat, s-a lichidat singură. Aşa a fost în toată istoria Bisericii. Când o biserică s-a organizat, a început să moară. Prin organizare ea a murit şi nu se mai ridicat niciodată.

Înţelegeţi? Oh, oameni orbi, deschideţi-vă ochii şi vedeţi Adevărul! Priviţi cum lucrează împreună natura şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Ele lucrează împreună dovedind că acesta este Adevărul. Viaţa a părăsit tulpina ca să formeze spicul, iar de la spic a trecut mai departe în pleavă, pentru ca apoi să intre în Sămânţa originală. Nu uitaţi că Dumnezeu nu a putut folosi niciodată o organizaţie!

Cât de interesant este drumul parcurs de viaţă în această plantă de grâu! Este la fel ca în cazul unui pom, după cum am văzut deja.

Dumnezeu l-a asemănat pe om cu un pom. Vedeţi, voi, în cazul pomului, viaţa care este în pământ merge din nou în sus, dar la grâu viaţa merge din bob, prin tulpină, spic şi pleavă, sus, în bobul propriu-zis. Forma prin care a trecut deja viaţa se uscă, moare, aşa că viaţa nu se mai poate întoarce niciodată în ea. Ce înseamnă aceasta?

Forma veche nu mai este de nici un folos! De ce? Pentru că viaţa merge înainte spre desăvârşire. Amin.

Înţelegeţi acum de ce Dumnezeu nu s-a folosit niciodată de o organizaţie? El nu poate să se mai întoarcă în ea pentru că este moartă. Dar Viaţa merge înainte de la una la alta. Vedeţi, ei injectează crezuri, dar Cuvântul spune că „cine va adăuga un Cuvânt sau va scoate un Cuvânt…” Vedeţi, El este blocat, dar Sămânţa Vieţii trebuie să meargă înainte.

Eu folosesc această pildă ca să vorbesc despre Mireasă, despre Capodopera care apare. Cum a căzut Capodopera, este o Capodoperă care răsare. Capodopera a căzut la Niceea, Roma, după care a urmat un proces prin care vine înapoi la Capodopera desăvârşită, deoarece Ea este o parte din Cuvântul vorbit de El şi care spune că va avea „o Biserică fără pată şi fără zbârcitură.”

Ea nu va fi conectată în nici un fel cu vreo organizaţie sau denominaţiune, cu nici un lucru blestemat; ea a trecut prin acele lucruri, dar nu va fi niciodată acolo.

Observaţi! Sămânţa vine sus, dar Viaţa nu merge înapoi, ca la pom, ceea ce arată că nu va mai exista nici o înviere după aceasta. Viaţa vine sus să meargă la desăvârşirea ei, o înviere.

Pleava dă afară din ea Sămânţa originală. Moi găsim aceasta în Apocalipsa capitolul 3. Conform Bibliei, El nu a fost alungat din nici una din primele şase epoci ale Bisericii. Vă mai amintiţi aceasta? El a mers mai departe, de la o epocă la alta, ca să facă altceva. Aşa este. Astfel, Sculptura a ajuns din nou înapoi la desăvârşire, Cuvântul. Înţelegeţi? Nu merge înapoi. Cât de deosebit este acest lucru! Da.

Când s-a dezvoltat, pleava arăta exact ca Bobul, dar când Viaţa părăseşte învelişul ca să formeze Bobul adevărat, Mireasa, învelişul se desface şi scoate Bobul afară din părtăşie. Este adevărat? Exact aceasta ne arată natura.

În Apocalipsa 3 vedem că biserica epocii Laodicea L-a scos pe El afară din mijlocul ei. Vă rog să fiţi atenţi la faptul că acest lucru nu s-a întâmplat în nici una din celelalte epoci. De ce? Pentru că mai era ceva de făcut. Viaţa a mers mai departe intrând într-o altă formă. Eu v-am spus deja un lucru important şi anume, că nu vom mai avea alte denominaţiuni. Noi suntem spre sfârşit, se apropie timpul expulzării din înveliş.

Deci, epoca Laodicea L-a scos afară. De ce? Pentru că El este iarăşi Cuvântul. El este Cuvântul care a căzut la început în pământ şi are aceeaşi învăţătură care a fost la început. Când Cuvântul care a fost semănat la început începe să crească înainte, pleava Îl scoate afară. De aceea Viaţa merge mai departe şi intră în creştinii adevăraţi care-L urmează oriunde merge El.

Este la fel ca în Israel, care este un simbol perfect. Atunci viaţa era acolo unde se afla Stâlpul de Foc. Dumnezeu era în acea Lumină. Indiferent dacă era zi sau noapte; dacă se aflau într-un loc deosebit de frumos, când Stâlpul de Foc Se mişca, trâmbiţa răsuna şi Israelul se ridica şi-L urma. Aleluia!

Martin Luther a plecat atunci când a răsunat trâmbiţa, a ieşit afară cu El, dar urmaşii lui au murit pentru că s-au organizat. Când au făcut aceasta, Dumnezeu a luat Viaţa de la ei şi a plecat mai departe.

Apoi a venit Wesley. El a văzut această organizaţie mare, aşa că a sunat din trâmbiţa sfinţeniei, prin care a făcut ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie ridicat la un preţ mai mare. Vedeţi voi?

Când Wesley a făcut lucrul acesta, oamenii au ieşit din organizaţie şi au format mişcarea metodistă, dar apoi   s-au organizat şi ei.

Când a răsunat însă din nou trâmbiţa, cei cuprinşi de mişcarea Duhului au ieşit afară. De ce? Era timpul să se întoarcă darurile în mijlocul Bisericii.

Puteţi vedea ce s-a întâmplat? A răsunat o trâmbiţă şi oamenii au ieşit afară. Dar ce păcat că mai târziu şi penticostalii s-au organizat! Vedeţi, era cel de-al treilea stadiu prin care trebuia să treacă Viaţa, adică: tulpină, spic şi pleavă, ca apoi să vină Bobul propriu-zis.

Deci nu uitaţi: nu mai urmează decât bobul de grâu.

O, Dumnezeule! Apoi Bobul de grâu este pus afară din toate acestea Amin. Amin.

Sămânţa Cuvântului începe să Se formeze pe Ea Însăşi.

Acum fiţi atenţi!

Dacă Bobul de grâu a căzut în pământ şi a murit – El fiind Mirele -, atunci cine este acest Chip, această Sămânţă care Îi seamănă şi care posedă aceeaşi Viaţă? Nu este oare Mireasa Lui? Ba da! Aleluia!

Gândiţi-vă la încă un lucru: Biserica a început la Rusalii şi a căzut la Niceea. Apoi ea a încolţit din nou, dar ceea ce a adus la suprafaţă nu a fost imediat Bobul însuşi. Sigur că nu!

Dar ce era? Era ceva din Viaţa Bobului propriu-zis, dar s-a organizat. Atunci Viaţa a trecut mai departe ieşind din fiecare formă când devenea o organizaţie, şi a mers mai departe, de la o fază la alta a Cuvântului. Aşa am avut cele trei etape ale creşterii: neprihănirea, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Înţelegeţi?

Prin faptul că planta a trecut mai departe prin cele trei stadii de creştere: tulpină, spic şi pleavă, lucrul acesta a luat tot mai mult chip în el.

Nu uitaţi că o dată cu înflorirea se conturează spicul, iar tulpina începe să aibă culoarea de la coacere, în timp ce pleava devine tot mai asemănătoare Bobului original. Dar Bobul propriu-zis trece mai departe. Vedeţi, toate aceste faze au fost numai un mijloc prin care Viaţa a trecut mai departe spre Bobul de grâu.

Priviţi acum Mireasa: dacă Mirele este Cuvântul, iar Mireasa a fost luată din El, înseamnă că Ea trebuie să fie tot Cuvântul.

Da, aşa este. Mireasa trebuie să fie Cuvântul manifestat, Cuvântul care S-a făcut înţeles. De ce aceasta? Pentru că Mirele şi Mireasa sunt una; Ea este bucata care a fost scoasă din El. Aici avem Lucrarea Meşterului, Capodopera.

Michelangelo nu a putut pune înapoi bucata care a căzut din lucrarea sa de meşter când a lovit-o, dar Dumnezeu o va face cu Mireasa lui Hristos. El va aduce înapoi această Mireasă mică, alături de Cuvântul original. Aici avem Lucrarea Meşterului, familia Sa, înapoi în grădina Eden.

Cum va isprăvi El această lucrare? Matei 17.11 şi Maleahi 4.5 ne spun că în zilele din urmă va avea loc o reaşezare a tuturor lucrurilor. De ce trebuie o reaşezare a lucrurilor? Ca să fie la fel ca la început, să se întoarcă înapoi tot ceea ce a fost furat bisericii, aşa cum spune Ioel 2.25:

„Vă voi răsplăti anii, pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam.”

„Eu voi reaşeza”, spune Domnul – Matei 17.11.

În Maleahi 4.6b ni se spune: „…el (Ilie) va întoarce inima copiilor spre părinţi.”

Poţi vedea aceasta, biserică? Acest lucru este chiar înaintea noastră. Oare ne mai punem încă întrebarea: Unde ne aflăm?

Voi încheia imediat, dar înainte de aceasta aş vrea să vă fac atenţi la ceva ce s-a întâmplat nu demult.

Deci în Maleahi 4.5 ni se făgăduieşte o reaşezare. Azi, Mireasa este lovită de biserici şi ruptă din trupul bisericii. Ea este lovită împreună cu Domnul ei, din acelaşi motiv pentru care a fost lovit Iosif de fraţii lui: pentru că Ea este Cuvântul.

Isus a fost lovit din acelaşi motiv de fraţii Lui: pentru că era Cuvântul. Mireasa este lovită de bisericile de azi pentru că este Cuvântul.

Se vede foarte clar că aici avem din nou trei faze.

Aşadar, avem Cuvântul viu în acţiune prin Biserica Mireasă şi nu printr-o mireasă fabricată de oameni.

Mireasa biblică este lovită de Dumnezeu şi încercată. Ea nu are o frumuseţe care să atragă, dar cu toate acestea îi dăm o atenţie deosebită, pentru că a fost lovită şi încercată de El.

Ea este singură, lovită de toate confesiunile religioase, cum spune Apocalipsa 3, şi scoasă afară din toate bisericile epocii Laodicea, în mijlocul cărora a crescut.

Înţelegeţi? Această Biserică deosebită a fost trezită în epoca bisericii din Laodicea. Ea este Mireasa. De ce nu puteţi înţelege acest lucru, penticostalilor? Pentru că voi sunteţi învelişul, pleava. Şi dacă paiul şi spicul au trebuit să moară, atunci şi pleava trebuie să moară.

Vedeţi cele trei stadii ale organizaţiilor?

Poate cineva spune: „Da, da, dar există o mulţime de alte spice!”

Bineînţeles că există! Există metodişti, baptişti, prezbiterieni, luterani, biserica creştină şi multe alte grupări care cad în această categorie: frunzele şi tot ce mai are planta de grâu.

Priviţi însă Mireasa. Ea stă singură, alungată de oameni şi dispreţuită de biserici, la fel ca Mirele ei. Ea este lucrarea Meşterului, Capodopera.

Vedeţi voi? Ea este Cuvântul prin care El poate să lucreze şi care va fi legitimată de El.

Dar paiul, spicul şi pleava nu pot deveni niciodată Sămânţa, chiar dacă se pot asemăna cu Ea.

Acum, în timpul secerişului Sămânţa a ajuns din nou la Viaţa ei originală, s-a reîntors la Biblie. Maleahi 4.6 ne arată că aşa va fi. Oh, da!

Sămânţa trebuie să aibă întregul Cuvânt. Este adevărat? Ce a spus Domnul în Apocalipsa 10? Ce trebuie să se întâmple mai înainte? De ce a trebuit să fac această călătorie la Tucson? Pentru ca biserica să primească ceea ce îi fusese făgăduit şi anume, „că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu”, pentru că atunci ne va fi descoperit Cuvântul în întregime.

Ne-a spus Cuvântul aceasta? (Adunarea spune: „Amin!”). Atunci unde ne aflăm? Răspunsul este clar: timpul secerişului a sosit. Ea este complet coaptă, Mireasa lui Hristos este pregătită pentru venirea Lui.

Acum fiţi atenţi! În timpul secerişului, Bobul de grâu se află din nou în starea lui originală, posedă întregul Său Cuvânt (bineînţeles, dacă este grâu). El nu poate fi Sămânţa numai pe jumătate, ci trebuie să fie în întregime, pentru că altfel nu va putea creşte.

Nu-i suficient să spui: „Eu cred în botezul Duhului Sfânt. Aleluia! Cred în vorbirea în limbi”, pentru că aceasta este numai o parte din Sămânţă. În timpul acesta s-a mai adăugat ceva. Aleluia. Înţelegeţi? Astăzi am primit Viaţa Însăşi, nu numai darurile, ci Viaţa darurilor. Înţelegeţi la ce mă refer? Noi suntem în timpul sfârşitului, fraţilor!

Tulpina, spicul şi pleava s-au uscat şi au murit. Ele mai au de făcut un singur lucru: să se adune în Confederaţia Mondială a Bisericilor, unde aşteaptă să fie arse.

Dar Cuvântul S-a făcut trup, exact aşa cum s-a spus mai dinainte în Luca 17, în Maleahi 4, etc. Vedeţi? Toate acestea corespund descoperirii.

Viaţa adevărată care a fost în tulpină, apoi în spic şi în pleavă, se adună acum în bobul pregătit pentru seceriş, pentru înviere.

Alfa a devenit Omega; Primul a devenit Ultimul şi Ultimul a devenit Primul. Sămânţa care a căzut în pământ, a parcurs un proces de creştere şi dezvoltare ajungând din nou Sămânţă.

Sămânţa sau bobul care a căzut la pământ în grădina Eden şi a murit, vine înapoi. Bobul acela nedesăvârşit care a murit acolo, a revenit ca Bob desăvârşit, al doilea Adam, Hristos.

Prima Evă a căzut în grădina Eden, iar a doua se naşte ca un copil – Ea este din nou Mireasa adevărată, Bobul. Ea este din nou la locul hotărât, în Cuvântul original. Alfa şi Omega sunt una. El a spus: „Eu sunt Alfa şi Omega…” Vedeţi? Domnul nu a spus niciodată că este la mijloc, ci a spus clar: „Eu sunt Alfa şi Omega, Primul şi Ultimul.” (Apocalipsa 1.8).

Prima şi ultima Slujbă este aceeaşi. Primul Mesaj, al doilea şi aşa mai departe până la ultimul, sunt identice. Eu sunt ce am fost în Alfa; Eu sunt în Omega.

„Atunci va fi o zi deosebită; nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară se va arăta lumina.” (Zaharia 14.7).

Vedeţi? Alfa şi Omega este Primul şi Ultimul.

O, fraţii mei, am putea vorbi ore întregi despre aceste lucruri.

Lucrarea, marea Lucrare a Meşterului, familia Sa, al doilea Adam şi a doua Evă sunt pregătiţi să intre în grădină pentru Mileniu. Amin. Această Împărăţie va fi pe pământul acesta. Aleluia!

Marele Sculptor nu i-a părăsit acolo, ci Şi-a luat şi acum timp, la fel ca atunci când, în milioane de ani, a lucrat la crearea primei perechi desăvârşite. Dar ei au căzut, iar acum au trecut iarăşi mii de ani de când El a început lucrarea pe care azi o avem aici desăvârşită.

Lucrarea Meşterului a luat chip şi astfel a fost lovită. Din costa Lui a fost luată Mireasa Sa, iar ea a parcurs acelaşi proces de creştere. Da, Ea s-a întors înapoi împreună cu întreaga natură şi spune: „Suntem aici!”

„Popoarele se prăbuşesc, Israelul se trezeşte,

Acestea sunt semnele pe care Biblia le-a profeţit;

Zilele neamurilor sunt numărate.

(Priviţi numai la grămada de gunoi pe care-o avem astăzi).

Cu greutăţi împovărate.

Întoarceţi-vă, o, voi, risipiţilor!

Haideţi înapoi la moştenirea voastră!”

Aţi face bine să intraţi repede dacă vrei aceasta!

Am să încerc să termin în maxim 10 minute.

Toţi puteţi vedea că marea Capodoperă este o Familie. Soţul şi soţia nu pot fi o unitate dacă nu sunt una. Ei trebuie să fie un întreg. Dacă nu sunt uniţi, ei nu sunt o familie bună. Atunci soţia trage într-o parte, iar bărbatul în cealaltă. Aceasta este o stare îngrozitoare în familie. Dar dacă cei doi sunt uniţi prin dragoste, avem de-a face cu o familie. Deci, familia este Lucrarea Meşterului. Fiecare familie bună şi echilibrată, se bazează pe unitatea celor doi.

Lucrarea Meşterului este Familia: Hristos şi Mireasa Lui. Ei sunt gata să vină. Al doilea Adam şi a doua Eva sunt pregătiţi să vină înapoi în Căminul lor. Prin această Lucrare a Meşterului, Familia Sa a fost adusă înapoi, la locul din care a căzut.

Cu siguranţă, ea va fi pusă înapoi!

Zilele trecute, am participat la o întâlnire a comercianţilor creştini ai Evangheliei depline. Cred că mulţi dintre voi au fost de faţă atunci când acel preot luteran s-a ridicat şi a adus argumente batjocoritoare cu privire la credinţa noastră. Vedeţi, o grupare cu denumirea „Evanghelia deplină” a adus pe platformă un astfel de om.

Acel bărbat era unul care-şi purta gulerul ridicat (aşa se poartă mulţi din gruparea lui), şi a spus:

„Oamenii mă întreabă de ce îmi ridic gulerul, dar cum m-aş putea deosebi altfel de un preot catolic? Între noi şi ei nu este nici o deosebire şi nici nu trebuie să fie, pentru că toţi suntem copiii lui Dumnezeu. Eu cunosc un preot catolic care este omniprezent.”

Dar tu nu poţi fi omniprezent fără să fii atotştiutor . Dumnezeu este Atotştiutor; El este omniprezent şi cunoaşte toate lucrurile.

El poate să fie prezent în toate lucrurile, pentru că cunoaşte totul. El a ştiut totul înainte de crearea lumii; a ştiut câte muşte şi păduchi vor fi, a cunoscut numărul insectelor care vor exista, de câte ori se şterg la ochi, etc şi aceasta pentru că El este Omniprezent şi Atotputernic. Înţelegeţi?

Dar cine este acela care-i duce pe oameni la moarte şi pe care omenirea îl urmează? Satana. El îi duce direct la măcelărire. Totul este exact cum spune Scriptura. Aici îl avem. Vedeţi, el se amestecă chiar şi între penticostali şi-i duce în eroare. Vedeţi în ce timpuri trăim?

Odată, după o vorbire asemănătoare cu aceasta, cineva mi-a spus: „Bine că nu am spus mai mult, căci altfel aş fi fost dus la închisoare chiar de la amvon!”

Când l-am auzit ce spune, mi-am zis: „Aceasta este înţelepciunea omenească, dar „cei înţelepţi Îl vor cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeul lor.” Aşa spune Daniel. Da, cei pricepuţi Îl vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, pentru că ei sunt treji în toate lucrurile.

Dar când am văzut acele lucruri întâmplându-se şi pe penticostali stând acolo cu el… chiar şi Oral Roberts mă privea oarecum…

Eu nu m-am dus între ei spunând: „Ti, ce vreme frumoasă!” Nu!

Nu acesta este felul de vorbire al lui Dumnezeu către copiii Săi. El nu vrea pregătire intelectuală, ci cere smerenie. El legitimează Cuvântul cu putere şi aceasta pentru a arăta chipul pe care l-a avut Bobul pus în pământ.

Cineva mi-a spus odată: „Frate Branham, eu nu pot înţelege un lucru la tine.”

„Ce anume?” l-am întrebat.

Eram afară din sală. Cred că erau acolo sora Dauch şi ceilalţi fraţi. Noi am înconjurat clădirea şi atunci a venit acel predicator cu gulerul ridicat. El mi-a spus:

„De ce îi loveşti întotdeauna pe oameni? Oamenii aceştia cred că eşti slujitorul lui Dumnezeu, aşa că ar trebui să fii prietenos şi iubitor. De fiecare dată când eşti pe platformă ridici tonul, loveşti femeile şi le ataci tot timpul pentru că poartă părul scurt, că se îmbracă cu şort, că sunt vopsite, etc. lucruri prin care îi sperii pe cei ce te ascultă. Apoi, peste toate acestea, le spui că sunt reci şi indiferenţi. De ce trebuie să te porţi aşa? Oamenii aceştia te iubesc, dar mă întreb cum poţi spune că tu îi iubeşti dacă te porţi în felul acesta cu ei?”

Ascultându-l ce spune, mă gândeam: „Doamne, ajută-mă să găsesc răspunsul potrivit pentru bărbatul acesta, astfel încât să se prindă singur în cursa pe care mi-o întinde mie.”

Apoi am spus: „Domnule, ai citit vreodată despre cel mai mare compozitor, despre Beethoven?”

„O, desigur. Am citit tot ce s-a scris despre el.”

„Probabil că a ars coşuri întregi de hârtie pentru a dărui lumii acele capodopere ale muzicii. Ca să le poată scrie, a trebuit să stea retras şi singur. El stătea în camera sa de lucru şi aştepta inspiraţia, iar când aceasta venea, începea să scrie. După ce termina de scris, mergea la pian şi o cânta. Dacă nu era corectă, lua coala de hârtie, o mototolea în mână şi o arunca în coşul cu hârtii. Dar când primea o inspiraţie deplină, lumea beneficia de o nouă capodoperă.”

Oh, cât de tare taie acest Cuvânt! Dar prin aceasta, El aducea la suprafaţă Lucrarea Meşterului, Capodopera. El aruncă toate gunoaiele la coş şi dă naştere Capodoperei Sale.

Mai am încă şapte minute, timp în care aş vrea să vă povestesc ce s-a întâmplat alaltăieri.

Eu am fost în multe părţi: la Roma, la Paris, la New York, la Los Angeles, etc. dar femei mai stricate şi mai murdare ca în Jeffersonville nu am văzut nicăieri. Nicăieri în altă parte nu am văzut atât de multă imoralitate ca în oamenii de aici.

Pe data de 3 iulie, am fost la cumpărături, şi în timp ce mă aflam în magazin am avut o vedenie pe care aş dori să v-o spun şi vouă. Nu ştiu dacă am să v-o pot tâlcui, dar am să v-o spun şi vouă.

Parcă am căzut într-o vedenie şi am observat că lângă mine stătea cineva. M-am uitat dar nu puteam vedea persoana. Îi auzeam doar vocea. Atunci am privit înainte şi Vocea mi-a spus: „Vei vedea imediat Mireasa!” Când am auzit aceste cuvinte, am privit mai atent şi am văzut că din faţă venea spre mine un grup de femei drăguţe şi foarte curate. N-am văzut în viaţa mea aşa femei frumoase.

Se părea că fiecare din ele era îmbrăcată diferit (în costum naţional). Toate aveau părul lung, rochii lungi şi la fel mânecile de la rochii. Privindu-le, am văzut că erau tinere – aveau în jur de douăzeci de ani.

Eu am Biblia deschisă în faţa mea. Înţelegeţi ce înseamnă aceasta? Că vă pot spune numai ceea ce am văzut.

Dacă m-aţi întreba: „La ce priveşti?” v-aş răspunde: „La ceas!”

„La ce ţi-e aţintită privirea?” „La Biblie”. Aceasta este tot ce privesc şi Domnul ştie că vă spun adevărul. Acesta este motivul pentru care pot să vă povestesc numai ceea ce am văzut. Nu ştiu ce înseamnă, dar trebuie să vă spun.

Şi în timp ce Mireasa aceea venea spre mine, Vocea a stat alături şi mi-a vorbit.

Erau cele mai plăcute fiinţe pe care le-am văzut vreodată în viaţa mea. În timp ce au trecut pe lângă mine, au stat tot timpul cu privirile aţintite în sus. Oh, ce frumoase erau!

Apoi Vocea mi-a spus: „Acum vom privi în urmă. Cea care a trecut pe lângă tine este Mireasa, iar în continuare vei privi bisericile. Ele veneau dintr-o parte. Când au ajuns lângă mine şi le-am privit, am văzut că una părea a fi mai rea decât cealaltă. Niciodată în viaţa mea nu am văzut nişte oameni mai murdari şi mai stricaţi ca în gruparea aceea.

Apoi Vocea m-a avertizat: „Auzi o zarvă? Este biserica americană. Vine imediat.”

Eu sunt american, dar privind grupul acela am simţit că mi se face rău. N-am cuvinte să exprim în faţa voastră ceea ce am văzut, ce se petrecea printre ei, ce amestecătură era. Aş vrea să înţelegeţi printre rânduri. Când au apărut, conducătoarea grupului era o vrăjitoare. Avea nasul lung şi mare, o gură mare şi largă şi toate erau îmbrăcate sumar, în partea de jos a trupului având doar o panglică elastică şi îngustă de unu sau doi centimetri. Fiecare era înfăşurată cu o astfel de panglică la sâni şi la mijloc.

Vă amintiţi, desigur, că acum câţiva ani se decupau fâşii de unu sau doi centimetri, din ziare, şi se făceau „rochii” care erau luate peste şort la carnaval. Aşa arătau aceste femei. Toate aveau părul scurt şi coafat. Oh, privindu-le îţi dădeau impresia unor femei stricate! Comportamentul lor era josnic! Aceste panglici erau puse numai în faţă, pentru că atunci când au trecut pe lângă mine, am văzut că la spate…

Ele treceau înainte legănându-se în ritm de twist, aplecându-se în faţă şi în spate.

Privindu-le, mă gândeam: O, aceasta este biserica?”

Stăteam şi le priveam cu inima sfâşiată de durere: „Aceasta este biserica?”

Din ceea ce mi s-a făcut cunoscut, acele femei reprezentau organizaţia mondială care le-a dus în jos în timp ce cântau şi dansau scoţând tot felul de sunete ciudate.

Stăteam trist şi cu capul plecat, dar Vocea mi-a spus:

„Aşteaptă puţin, fiindcă Mireasa trebuie să mai vină o dată!” Atunci am privit înainte şi iată că Mireasa venea din nou spre mine. Erau din nou domnişoare tinere şi foarte plăcute la privit, şi în timp ce treceau, toate au privit spre mine.

Am observat că fiecare dintre ele era îmbrăcată diferit. Una dintre ele, care venea mai în urmă, avea părul lung, răsucit puţin şi cred că era de naţionalitate germană. În timp ce treceau, am observat că două sau trei fete mai din urmă au început să iasă din cadenţă. Am vrut să strig la ele pentru a le atenţiona, dar am văzut că se sileau să intre din nou în ritm, iar pe când ele făceau aceasta, vedenia m-a părăsit.

Care-i explicaţia acestei vedenii şi de ce mi-a fost dată? Ce înseamnă această vedenie? Aţi observat că biserica a fost vizibilă numai o dată? Acesta este adevărul şi Tatăl ceresc ştie că ceea ce vă spun este adevărat.

Aţi observat că Mireasa a apărut de două ori în vedenie?

Prima Sămânţă şi a doua Sămânţă – şi amândouă au fost de fapt una şi aceeaşi. Motivul pentru care fiecare fată era îmbrăcată diferit este că Mireasa provine din toate popoarele. Fiecare dintre ele avea părul lung, era nemachiată şi avea o faţă frumoasă. Când au trecut, ele m-au privit. Acest grup reprezintă Mireasa care iese din toate popoarele. Vedeţi, fiecare dintre ele reprezenta un popor şi toate defilau în linie perfectă cu Cuvântul. Înţelegeţi?

Sarcina mea era să fiu atent pentru ca nu cumva vreuna dintre ele să iasă din cadenţă, din pasul Cuvântului. Poate că acest lucru arată că timpul meu încă vine, sau ştiu eu ce poate însemna?

Fiţi atenţi! Ele păşeau în aceeaşi cadenţă şi se străduiau din răsputeri să nu iasă din pas, dar două sau trei au părăsit pentru un moment cadenţa – probabil că au privit în altă parte, la bisericile care au mers spre lume, în haos. Cele din primele rânduri nu au ieşit niciodată din rând, dar cele din urmă au deviat în stânga sau în dreapta, dar apoi au revenit în pasul grupului. Oh, ele treceau foarte aproape de mine, poate cât de la mine până-n perete, iar eu am stat şi le-am privit până când au dispărut.

Gândiţi-vă însă la faptul că biserica a apărut numai o dată. Fiecare popor şi biserica lui. Dar Mireasa a apărut de două ori. Înţelegeţi? Vedeţi însemnătatea acestui lucru? Fără să ştiu mai dinainte, eu am înţeles acest lucru prin predica din dimineaţa aceasta.

Sămânţa a căzut în pământ la Niceea. Aceasta era Sămânţa originală. Apoi a urmat dezvoltarea plantei de grâu, prin aceste confesiuni care se ivesc numai o dată. Dar în zilele din urmă, Mireasa – bobul de grâu – vine din nou: „Eu voi reaşeza din nou…”

Vedeţi, Capodopera este adusă sus. Acesta este motivul pentru care Mireasa a apărut de două ori, iar a doua era identică cu cea de la început.

O, Dumnezeule, ai milă!

Repede, repede! Viaţă, intră repede în bob! Înţelegeţi la ce mă refer?

Celelalte nu au mai apărut niciodată. Ele au dispărut şi nu mai pot veni, dar Mireasa s-a întors iarăşi, pentru că Ea este Alfa şi Omega. Dumnezeu, marele Sculptor, I-a făcut Lui o Capodoperă care este o bucată din prima Sa Capodoperă.

Da, în grădina Eden El a făcut o lucrare de Meşter luând o parte de acolo ca să facă o altă lucrare de Meşter. După ce lucrarea Sa a fost vătămată şi a ajuns la cădere, El a lucrat tot timpul la această parte ca s-o facă din nou. Astfel, Domnul a adus la suprafaţă această Capodoperă care a fost lovită. Partea lovită şi căzută afară trebuia folosită pentru a aduce din nou înapoi acea Capodoperă.

Aşa a fost cu Fiul lui Dumnezeu, Capodopera şi Mireasa, iar Ea este o bucată din El, care trebuie să fie împlinirea Cuvântului. Cuvântul a fost împlinit, iar noi suntem gata pentru venirea Domnului.

O, Biserică a Dumnezeului celui viu, pleacă-ţi inima; pleacă-te înaintea lui Dumnezeu! Toate aceste lucruri sunt adevărate şi ştiu că se vor auzi între toate popoarele ca ceva puternic. El nu Îşi schimbă niciodată căile.

Mulţumeşte-I, Biserică! Mulţumeşte-I pentru că poţi să stai aici, în Hristos! Nu uita că întreaga Viaţă se adună în Bobul de grâu pentru înviere, în timp ce paiul, spicul şi pleava vor fi arse! Da, aşa va fi! Nu vă încredeţi în aceste confesiuni religioase, ci staţi în Cuvânt, Viaţa; Dumnezeu şi Capodopera Lui.

Cum va fi în Împărăţia de o mie de ani? Hristos şi Mireasa Sa se vor întoarce în grădina Împărăţiei. Amin.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc,

Pentru că El m-a iubit întâi.

Şi a răscumpărat mântuirea mea

Pe lemnul de la Calvar.

Acesta este locul în care a fost lovit El. „Noi am crezut că a fost şters de pe pământ, pedepsit şi chinuit de Dumnezeu, dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.”

Oare în dimineaţa aceasta este printre noi cineva care nu este în Bobul de grâu? O, este timpul când Viaţa Îşi retrage ultima picătură de sevă din înveliş, din pleavă şi ea se va usca!

Câţi dintre voi ştiu că mişcarea penticostală este pe cale să se usuce? Ce înseamnă aceasta? Că sunt părăsiţi de Viaţă. Ca să fiu sincer, i-a şi părăsit. Şi pentru că Mireasa a fost arătată deja înainte, mă întreb dacă nu cumva ea este deja gata?

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc,

Pentru ca El m-a iubit întâi,

Şi a răscumpărat mântuirea mea

Pe lemnul de la Golgota.

Acum vrem să ne plecăm capetele.

Sunt aici suflete care doresc să ne rugăm pentru ele? Dacă doriţi aceasta, îndrăzniţi!

Prieteni, este foarte clar..

Niciodată nu am avut vreo viziune care să nu fi adus ceva după sine. Eu v-am spus numai Adevărul. Iar dacă     v-am spus adevărul, Dumnezeu a venit de fiecare dată şi L-a adeverit, şi sunt încredinţat că şi acum va face la fel.

Eu nu ştiu ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, dar ştiu că nu a mai rămas nimic altceva. Nu există nici un politician care ar putea schimba aceste lucruri. De fapt, ţara noastră este pierdută în ceea ce priveşte politica.

O, Dumnezeule!

Puteţi să-L cuprindeţi şi să-L înţelegeţi în inimile voastre? Totul se sfârşeşte. Şi dacă totul merge spre sfârşit, nu doar pentru naţiunea aceasta, ci pentru naţiuni, înseamnă că a bătut ultimul ceas pentru lume. Dar pentru biserici? După părerea mea, penticostalii au fost cei mai buni, dar acum s-a terminat şi cu ei.

O, Dumnezeule, ai milă de noi!

Dacă nu-L cunoaşteţi încă pe El, grăbiţi-vă! Nu mai este timp de pierdut! Dacă simţi dorinţa să Îl primeşti, vino afară! Ieşi din păcat, grăbeşte-te şi intră în Bobul de grâu. Dacă nu te vei grăbi, vei pieri în pai sau în pleavă! Roagă-te în timp ce vom cânta!

Eu Îl iubesc…

Totul este în mâinile tale. Noi nu avem o confesiune organizată, ci Îl avem pe Hristos.

Tu eşti binevenit în mijlocul nostru ca să-L slăveşti împreună cu noi până când va reveni. Noi nu putem să-ţi trecem numele într-o carte, pentru că nu posedăm aşa ceva, dar dorinţa noastră este ca Domnul să-ţi fi scris numele în Cartea Vieţii Mielului încă înainte de întemeierea lumii. Pentru a intra în El, tu ai nevoie de naşterea din nou. N-ai vrea s-o trăieşti chiar în clipa aceasta?

Roagă-L pe Hristos pentru o Viaţă nouă şi predă-te pe braţele Lui. Atunci vei putea avea părtăşie cu El, iar noi     ne-am bucura nespus de mult să te avem printre noi.

Eu Îl iubesc…

Dumnezeule preaiubit, ajută-ne pe fiecare să ne cercetăm personal ca să vedem dacă suntem în El. Tu ne-ai iubit, de aceea Te-ai lăsat lovit pentru noi, în timp ce noi credeam că acel trup era pedepsit de Dumnezeu şi lovit. Dumnezeule, Te rog să Te înduri de fiecare.

Doamne, vorbeşte Tu copiilor mei, prietenilor şi celor dragi ai mei. Îngăduie aceasta, chiar acum, pentru că Te rog în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Doamne, nu lăsa pe nimeni să zăbovească până când timpul este prea târziu, fiindcă se pare că sfârşitul este deja aici. Grâul este într-adevăr copt.

Dumnezeu va începe într-o zi secerişul şi atunci paiul va fi aruncat într-o parte, iar pleava în alta, în timp ce grâul va fi adunat în hambare. El va fi luat sus şi pus bine pentru că are Viaţa.

Îngăduie, Doamne, ca fiecare cauză să fie ascultată şi rezolvată de Tine.

Eu mă rog pentru ei, Doamne, şi Te rog să nu-l laşi pe nici unul dintre ei să piară. Mulţi dintre ei au călătorit sute de mile, în condiţii nefavorabile, ca să fie aici. Doamne, Tu ştii de ce avem nevoie, de aceea Te rugăm să ne dai nu ceea ce pare bun în ochii noştri, ci ceea ce este bun înaintea Ta. Dorinţa noastră este să stăm înaintea Ta ca o fecioară curată, care a fost sfinţită de Dumnezeu şi spălată de orice păcat.

Eu nu ştiu cum să mă rog, Doamne, pentru că vorbesc cu Dumnezeul cel Atotputernic. O, există oare vreun om care să găsească cuvinte potrivite de rugăciune înaintea Dumnezeului celui viu?

Doamne, cuvintele mele pot fi greşite, dar dacă ajuţi chiar şi un copil mic să se exprime măcar că nu cunoaşte nici Abecedarul, cred că poţi primi şi cuvintele mele, pentru că mă încred în Tine. Eu cred Cuvântul Tău şi cred că între Tine, marelea IaHVeH şi fiecare suflet care se află în locul acesta, stă Sângele Fiului Tău, Isus. Fă ca acest Sânge să vorbească pentru noi.

Când L-ai lovit pe Golgota, ai spus: „Vorbeşte! De El să ascultaţi!” Te rugăm aceasta pentru că Biblia spune că „Sângele lui Isus vorbeşte lucruri mai mari decât sângele mielului din Vechiul Testament, pentru că Sângele lui Hristos vorbeşte mai măreţ decât sângele lui Abel”, vorbeşte despre mântuirea câştigată pentru noi, iar noi strigăm spre Tine prin Sângele Său.

Dumnezeul Vieţii, îngăduie-ne să fim şi noi acolo. Dacă am păcătuit prin ceva, îndepărtează totul de la noi, pentru că nu vrem să facem ce este greşit. Noi nu vrem să mergem pe un drum păcătos şi întunecos.

Drumul nostru merge pe munte în sus, prin ţinuturi aspre şi neprimitoare, şi doar o lumină slabă ne luminează calea. Dar paşii noştri merg spre o Lumină puternică pe care dorim s-o urmăm pas cu pas, până vom ajunge la destinaţie, cum scrie şi în „Călătoria creştinului”. Condu-ne, Doamne, Tu, Păstorul nostru, marele nostru IaHVeH, prin Duhul Sfânt.

Doamne, noi ştim că suntem încă departe de a fi o Capodoperă, dar privim la Cel din care am fost ciopliţi, la adevărata Capodoperă şi ne încredem în El.

Condu-ne numai spre Tine, Doamne, şi ajută-ne.

Vindecă-i pe toţi cei ce sunt bolnavi. O, noi credeam că El a fost pedepsit şi lovit de Dumnezeu, dar El tocmai păcatele noastre le-a purtat. Lucrarea Meşterului a fost lovită cu adevărat. Ea a fost rănită pentru păcatele noastre, dar tocmai prin aceste răni suntem vindecaţi.

Vindecă bolnavii, Doamne, prin prezenţa Ta dumnezeiască, deoarece ştim că eşti aici.

Curăţă inimile şi sufletele noastre de orice răutate, de orice vorbă necugetată şi de orice gând neîngăduit, de orice lucru care nu Ţi-e plăcut. Curăţă-ne, Tu, Doamne!

Vindecă bolile noastre, Doamne, şi ajută-ne să plecăm de aici încredinţaţi că suntem copiii Tăi sfinţiţi. Noi vorbim Cuvântul cu îndrăzneală, pentru că ştim că Sângele Tău este deasupra noastră. Îngăduie aceasta, Doamne, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus Hristos. Amin.

O, Dumnezeule şi Tatăl nostru, unge prin prezenţa Ta aceste batiste, pentru ca îndurarea Ta să se reverse peste cei bolnavi, indiferent unde se află ei şi unde vor fi trimise aceste batiste. Fă ca atunci când vor fi aşezate pe trupurile celor bolnavi, aceştia să fie vindecaţi. Poate că undeva se află o casă dezbinată, îndură-Te de ea, Doamne, şi repar-o pentru că Tu eşti marele Sculptor.

Te rugăm să îngădui lucrul acesta.

Formează-ne după voia Ta şi fă din noi fiii şi fiicele Tale. Noi credem că Mireasa primeşte acum ultimele retuşuri. Ea va fi scoasă afară din toate grupările organizate, apoi va începe secerişul. Până atunci, fă-i sănătoşi ş i fericiţi, Doamne, ca să Te slujească pe Tine, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc,

Pentru că El m-a iubit întâi

Şi a răscumpărat mântuirea mea…

Acum înţelegeţi de ce vă mustru atât de aspru? Nu fac aceasta pentru că nu v-aş iubi, ci dimpotrivă, pentru că vă iubesc.

Eu doresc Capodoperă desăvârşită pentru Stăpân. Poate că unii se vor supăra, dar ştiu că într-o zi voi avea o Capodoperă. Condiţia este să ţin cu tărie la acest Cuvânt.

Da, desigur!

Domnul Isus a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13.35).

Trebuie ca această dragoste să se vadă tot mai mult între noi…

Binecuvântat să fie legământul

Care leagă inimile noastre în dragostea creştină.

Aş vrea să ne dăm mâna.

Dacă ne despărţim cu trupul,

În inima noastră este o durere interioară

Dar prin dragoste rămânem legaţi

Şi nădăjduim că ne vom revedea.

Ia Numele lui Isus cu tine,

Copil al tristeţii şi al durerii.

El îţi dă bucurie şi mângâiere,

Ia-L pe El oriunde te duci!

Nume scump, o, ce plăcut!

Nădejdea pământului şi bucuria cerului.

Nume scump, o, ce plăcut!

Nădejdea pământului şi bucuria cerului!

Maleahi 4.5-6: „Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.”

Luca 17.30: „Tot aşa va fi în ziua când se va arăta Fiul omului.”

Amos 3.7: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.”

Apocalipsa 10.7: „…ci în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.”

Apocalipsa 18.4: „Apoi am auzit din cer un alt glas care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei.”

 

– Amin –