Meniu Închide

EL NE DĂ TOATE LUCRURILE

Print Friendly, PDF & Email

Puteţi să vă aşezaţi. Întotdeauna sunt copleşit când aud cântarea aceasta: „Crede numai!” Apoi, primirea pe care mi-aţi făcut-o…

Sunt cu adevărat fericit pentru că astăzi pot să stau alături de păstorul vostru aici, în „Tabernacolul Vieţii.” Îmi place mult cuvântul acesta: „Viaţă”. De fapt, tema despre care am vorbit azi-dimineaţă s-a numit: „Siguranţa vieţii”. Nădăjduiesc că fiecare dintre voi are o „Poliţă de Asigurare”, deoarece avem nevoie de ea, dacă vrem să avem siguranţă.

Bănuiesc că aţi fost anunţaţi că peste puţin timp va avea loc un serviciu de botez, pe care-l aşteptăm cu nerăbdare. Voi încerca să vă dau drumul cât se poate de repede. Sunt puţin obosit, dar am venit mai devreme pentru că Billy mi-a spus că astăzi vreţi să plecaţi mai devreme.

„Ce înseamnă mai devreme?” l-am întrebat eu.

De când am ieşit din timp şi am intrat în veşnicie, nu mai am noţiunea timpului. Nu mai ştiu cât este ceasul, pentru că nu mai măsurăm timpul, ci îl lăsăm să treacă cum vrea el.

Jim, cred că aveţi benzile pregătite, nu-i aşa? Nu ştiu ce părere au oamenii, dar benzile acestea fac ocolul lumii. Sunt sute de mesaje diferite şi rânduri de rugăciune din diferite locuri.

Tânărul acesta şi socrul lui, au un aparat care funcţionează aproape tot timpul, zi şi noapte. Ei înregistrează benzi care sunt oferite apoi spre vânzare aşa că, dacă doriţi, puteţi să vi le procuraţi. Avem şi broşuri.

Tot timpul mă întâlnesc cu oameni care îmi spun: „Am primit mântuirea în timp ce ascultam banda cutare.” De aceea înregistrăm aceste benzi, pentru că ele reprezintă binecuvântare şi ajutor pentru mulţi oameni.

În seara aceasta aş vrea să citesc câteva cuvinte din Epistola către Romani 8.32 şi vom vorbi câteva minute despre acest verset:

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-adat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Azi-dimineaţă am vorbit despre „Asigurare”, iar acum vom vorbi despre „Cum ştii ce şi în ce să investeşti”. Astfel, tema din seara aceasta este: „El ne dă toate lucrurile.”

Să ne rugăm.

Doamne, ne-am adunat aici cu un singur scop: să vorbim, să cântăm şi să mărturisim despre Tine; să aducem slavă şi onoare Numelui Tău.

Te rugăm să binecuvântezi adunarea noastră, să vii în mijlocul nostru şi să ne dai tot ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, pentru că cererile noastre sunt multe şi felurite: mântuire, umblare mai aproape de Dumnezeu, experienţe deosebite, vindecarea trupului şi atâtea altele. Tu le ştii pe toate.

Ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi avut un Tată ceresc la care să putem veni? Ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi avut la picioarele cui să ne lăsăm poverile? Ce s-ar fi întâmplat dacă păcatul n-ar fi avut nici un sfârşit? O, ce făpturi mizerabile am fi fost! Dar suntem atât de recunoscători că există Cineva bun, care ne face parte de binecuvântările Sale. Îţi mulţumim pentru ele, Doamne.

Poate nu găsim cele mai potrivite cuvinte, dar Tu ne cunoşti inimile, iar rugăciunea mea este ca în seara aceasta să primim îndurare înaintea Ta, prin cântările noastre, prin închinare, prin propovăduirea Cuvântului, astfel încât să ne dai ceea ce Îţi cerem. Ascultă-ne, pentru că Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Isus. Amin.

Mâine dimineaţă vom avea şcoala duminicală, iar mâine seară va fi încheierea a ceea ce cred că pot numi „trezire.” Să nu credeţi că este sfârşitul trezirii! Nădăjduiesc că este doar sfârşitul acestui şir de adunări, dar trezirea va continua.

Dacă îmi veţi acorda toată atenţia pentru următoarele minute, aş dori să vorbesc despre tema: „El ne dă toate lucrurile.” Este un subiect pe care îl voi prezenta, mai mult sau mai puţin, ca pe o lecţie de şcoală duminicală.

După cum ştiţi, eu nu sunt un predicator cu studii, dar voi încerca, pe cât posibil, să nu mă depărtez de Cuvânt. Eu nu vorbesc despre nimic până când nu cred din toată inima ceea ce spun, până când nu ştiu bine pe ce stau şi până când nu experimentez mai întâi lucrul respectiv, aşa cum a spus Ioan: „…ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre… aceea vă vestim şi vouă…” (1 Ioan 1.1,3).

Mă gândeam ce caracter plăcut avea preotul grec care a fost cu noi la părtăşia de azi-dimineaţă. Avea un caracter deosebit şi căuta într-adevăr, o experienţă adâncă cu Dumnezeu.

Am mai cunoscut un preot grec care a fost condus la Hristos prin intermediul benzilor. Tatăl lui este un învăţător ortodox foarte cunoscut şi apreciat în Grecia. El a venit să-şi desăvârşească educaţia şi i-a căzut în mâini una dintre benzi. La început, a fost împotrivă, dar după aceea a venit, a fost botezat şi a primit Duhul Sfânt. El mi-a spus:

„Frate Branham, ştiu că nu cunoşti limba greacă, deoarece am observat că nici la engleză nu eşti as, dar oricine vorbeşte greaca, poate spune că modul în care legi ideile din versetele scrise în această limbă este ireproşabil.” Acesta este motivul pentru care s-a şi botezat. El mi-a mai zis:

„Ştiu că nu cunoşti limba greacă, dar legăturile pe care le faci în Scriptură şi continuitatea exprimării, sunt specific greceşti.” Cred că îl voi chema odată să stea de vorbă cu fratele acesta, pentru că îi va fi de un real folos.

Acum, rugaţi-vă pentru noi.

Nu putem vorbi despre subiectul: „El ne dă toate lucrurile”, fără să recunoaştem că toate lucrurile ne-au fost date prin Hristos. Iar dacă Dumnezeu nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ca să ne poată da aceste lucruri, cu cât mai mult ni le va da, dacă dorim să le primim?

Nu pot vorbi despre toate lucrurile pe care ni le-a dat El, dar voi vorbi despre unul care are o mare importanţă pentru noi: este vorba de iertare.

Mie îmi place foarte mult cuvântul acesta. De fapt, cuvântul „iertare” înseamnă „scăpare de vină”, și cine a trăit această experienţă, ştie cât este de minunat să fii scăpat de vină. Aceasta nu înseamnă „a acoperi păcatele” prin nu ştiu ce formă de psihologie, ci înseamnă „a le ierta, a le spulbera.” Deci, ele nu mai există pentru  că au fost îndepărtate, iertate.

Atunci când acoperi un lucru, îl poţi dezveli oricând ca să te întorci la el. Aşa se întâmpla cu păcatele în vechime. Dar acum, ele nu mai sunt acoperite, ci sunt şterse pentru totdeauna. S-au dus, au fost aruncate în Marea Uitării ca să nu mai fie pomenite niciodată. Îmi place aceasta!

Ştiu că nu este potrivit să se spună glume de la amvon, şi cu atât mai mult într-o adunare penticostală, dar vreau să subliniez ceva foarte important.

Se spune că era o tânără, iar tatăl ei plângea într-una şi striga când citea din Biblie, pentru că păcatele lui au fost iertate. Tânăra s-a căsătorit, s-a mutat la oraş şi a devenit membră într-o biserică formală şi lumească. Într-o zi, urma să se ţină la ea acasă adunarea femeilor şi tânăra se tot gândea ce să facă cu tatăl ei ca să nu mai strige şi ca să-şi stăpânească emoţiile.

Astfel, tot gândindu-se tânăra şi-a zis: „Dacă îi las Biblia, va striga şi va plânge tot timpul, aşa că am o singură soluţie: îl voi trimite în pod şi îi voi da Atlasul geografic ca să privească fotografiile din el.”

Când doamnele se pregăteau să servească ceaiul, a început să se audă o larmă îngrozitoare în pod: ţipete, sărituri, ţopăituri, strigăte de : „Aleluia! Aleluia!”

Toate femeile s-au speriat, iar tânăra gazdă a alergat în pod, a smuls cartea din mâna bătrânului ei tată şi i-a zis: „Tată, aceasta nu este Biblia, ci doar un Atlas geografic.”

„Ştiu, draga mea”, a răspuns bătrânul, „dar ieri am citit în Biblie că păcatele mele au fost iertate şi aruncate în Marea Uitării, iar acum am citit, în această carte, despre o groapă în mare, care este atât de adâncă încât n-a ajuns nimeni până la fundul ei, deşi cercetătorii se scufundă tot mai mult.”

Aceasta cred eu că înseamnă iertare: păcatele îți sunt şterse cu desăvârşire, nu doar într-o oarecare măsură, ca apoi s-o iei de la capăt. Nu! Ele sunt şterse, sunt distruse. Noi suntem eliberaţi prin iertare; nu prin psihologie, nici prin dogme sau emoţii, ci prin puterea Calvarului. Aşa devenim noi liberi, iertaţi. O, ce lucru minunat este să ştii că nu mai ai nici o povară pe inimă, pe umeri; să fii un om liber!

O astfel de experienţă am avut şi eu zilele trecute. Poate n-ar trebui să spun aceste lucruri aici, dar vreau să vă povestesc.

Aşa cum ştiţi cei de aici, timp ce cinci ani am avut pe umeri o povară foarte grea, pusă de autorităţi, care doreau cu orice preţ, să găsească un pretext ca să mă aresteze. În aceşti şaisprezece ani de slujbă m-au urmărit îndeaproape, verificând toate cecurile pe care le dădeau oamenii la adunări, pe numele meu, şi care mergeau cu semnătura mea la cheltuielile tabernacolului.

Inspectorul financiar al guvernului federal a spus că cecurile acelea erau ale mele, indiferent ce am făcut cu ele. De exemplu, un frate semna un CEC de câteva mii de dolari pentru o călătorie în străinătate, plata urmând să se facă din fondurile lui, la cererea lui William Branham. Semna şi el şi eu şi treceam suma la fondurile tabernacolului, iar eu păstram toate cecurile.

Dar inspectorul a spus: „Odată ce le-ai semnat, erau ale tale, chiar dacă le foloseai pentru Tabernacol.” N-ai cum să te contrazici cu ei. Au considerat că sunt un delincvent şi au spus că pentru toate adunările pe care le-am ţinut, le datorez trei sute de mii de dolari.

Când am auzit aceasta, am spus: „Pot să plătesc un dolar pe an, şi sper să trăiesc destul ca să pot plăti toată datoria.” Totuşi, am respins acuzaţia, pe motiv că întotdeauna îmi plătesc impozitele la timp. Degeaba! Ei au spus că trebuie să achit suma aceea.

Ani de zile au umblat după dovezi, şi vă spun în faţa Bibliei şi în faţa oamenilor care ştiu aceste lucruri, nu au găsit nici măcar un cent pe care să-l fi folosit pentru mine personal, ci totul a fost pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Zilele trecute, avocatul mi-a dat telefon şi mi-a spus: „Frate Branham, guvernul este dispus să ajungă la un compromis.” Aceasta după cinci ani. Apelasem la serviciile campaniei „Ice-Miller” din Indianopolis, care mi-a fost recomandată de fratele Arganbright. Nu puteam să părăsesc statul pentru că eram sub supravegherea guvernului, fiind suspectat de delict federal.

Eu i-am întrebat: „Bine, dar ce am făcut?”

„N-ai cunoscut bine legile,” mi-au răspuns.

Nu era vorba de o fraudă, pentru că toţi banii i-am folosit pentru biserică, dar oamenii emiteau cecurile pe numele meu, nu pe numele unei fundaţii oarecare.

Întotdeauna cecurile au fost fotografiate şi fiecare exemplar a fost păstrat. Astfel, ei au putut să vadă că toţi banii i-am folosit numai pentru cheltuielile Tabernacolului Branham sau pentru misiunile din străinătate.

Aşadar, avocatul mi-a spus: „Ei vor să ajungă la un compromis cu tine.”

„Nu le datorez nici un ban”, am răspuns eu.

Atunci el mi-a zis: „Ascultă, frate Branham,  cred că ai 95% şanse să scapi, dacă te cheamă în judecată. Nu te pot acuza, dar pot să te constrângă să spui că le datorezi aceşti bani, apoi vor adăuga şi faptul că pe cecuri apare numele tău şi semnătura, deşi banii au fost folosiţi pentru Tabernacol. În felul acesta am putea avea câştig de cauză, dar şansa este minimă.”

Toate dovezile arătau că banii fuseseră folosiţi în slujba bisericii şi că n-am obţinut nici un profit de pe urma lor. Fratele Gordon Lindsay, care a fost aici azi-dimineaţă, s-a luptat mult pentru mine şi la fel toţi ceilalţi, dar nu era cale de scăpare, pentru că autorităţile o ţineau una şi bună.

Când mi-a spus că se va recurge la un compromis, m-am speriat foarte tare. „Nu pot face aşa ceva,” i-am spus avocatului. „Nu există nici o altă cale?”

„Ar mai putea fi o posibilitate”, mi-a răspuns el. „Putem prelua cazul ca şi avocaţi ai tăi, şi să spunem că banii aceia reprezintă daruri pe care nu le-ai pretins, ci ţi-au fost daţi de bunăvoie de oameni. Astfel, ele sunt neimpozabile. Ar mai trebui plătite doar nişte taxe de succesiune, ceea ce ar mai dura cam patru sau cinci zile.”

„O, Doamne, nu mai vreau… Când a început povestea aceasta, nu aveam nici un fir de păr alb. Oh, când mă gândesc că ei mă consideră un hoţ şi un escroc… Cum este posibil să se poarte aşa cu un predicator care propovăduieşte Evanghelia şi care s-a dovedit că foloseşte şi ultimul bănuţ pentru a-i aduce în Împărăţia lui Dumnezeu pe criminali şi pe toţi ceilalţi rataţi, în timp ce se face pe faţă publicitate la fabricile de ţigări şi la băutură, care-i duc pe oameni la cancer şi la emisiunile vulgare de la televizor? Nu este drept! Nu este corect!”

„Aceasta o va decide guvernul,” mi s-a răspuns.

„Totuşi, Domnul este Cel care va avea ultimul Cuvânt”, am spus eu, păstrându-mi credinţa în El.

Avocatul mi-a spus: „Uite ce este, domnule Branham, noi nu găsim nimic împotriva ta dar, dacă ajungi la tribunal, reputaţia ta de predicator va fi călcată în picioare.” 

„De ce?” am întrebat eu.

„Indiferent dacă vei fi găsit vinovat sau nu, pentru oamenii din ţară tot vinovat vei rămâne.”

Aşa s-a întâmplat cu un predicator baptist care, nu demult, a fost acuzat de o femeie că ar fi intrat în casa ei şi ar fi jignit-o. Cred că aţi auzit şi voi întâmplarea. S-a întâmplat cu vreo trei ani în urmă, undeva în sud. Predicatorul a dovedit împreună cu toată adunarea lui, că în ziua respectivă, şi de fapt cu câteva zile înainte şi după acea dată, fusese la o distanţă de două sute cincizeci de kilometri de locul acela. Până şi tribunalul i-a cerut predicatorului s-o dea pe femeie în judecată pentru calomnie, dar el a refuzat s-o facă, spunând: „Lăsaţi-o în pace!”

Dar aţi văzut care a fost opinia generală în ţară? Numele lui a fost stigmatizat cu repeziciune pretutindeni, şaptezeci la sută din americani fiind de părere că „de unde nu este foc, nu iese fum!” Acest frate scump va trebui să poarte pentru tot restul vieţii această batjocură, deşi este nevinovat.

Revenind la ce vă povesteam, avocatul mi-a spus: „Va fi nevoie de foarte mulţi bani pentru aceasta.” Toţi banii mei erau cam şaptezeci şi cinci de dolari, iar el voia patruzeci de mii de dolari pentru plata taxelor de avocatură şi a celor guvernamentale.

M-am dus acasă şi i-am spus soţiei: „Meda, spală-i pe copii şi îmbracă-i pentru că voi fi un pribeag pentru tot restul vieţii. Nu le plătesc nimic! Dacă le-aş fi datorat aceşti bani, aş fi asudat muncind ca să-i plătesc, dar nu le datorez nimic. Ei nu pot dovedi că le datorez aceşti bani. De cinci ani tot caută dovezi, dar n-au găsit nimic.”

Meda este o femeie foarte calmă. A stat puţin, apoi mi-a pus mâna pe umăr şi a zis: „Bill, nu uita că dacă fugi eşti un laş. Ei vor continua să te acuze, şi ce vei putea face ca să-i înfrunţi?”

Când am auzit acele cuvinte, m-am retras în camera mea şi am zis: „Ce să fac, Doamne? Dă-mi un verset.” Şi iată ce răspuns am primit:

Într-o zi, Isus a fost întrebat: „Spune-ne, ce crezi? Se cade să plătim bir cezarului sau nu?”

Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?

Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban.

El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt?”

„Ale cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci, El le-a zis: „Daţi dar cezarului ce este al cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” (Matei 22.17-21).

Apoi, am văzut cum într-o zi, El i-a zis lui Petru: „Ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare şi aruncă undiţa, în amintirea vremurilor când erai pescar. Trage afară peştele care va muşca primul, deschide-i gura şi vei găsi în ea o rublă pe care, ia-o şi dă-o pentru Mine şi pentru tine.” (Matei 17.24-27). Atunci am zis: „Doamne, Tu mai ai şi acum peşti.”

Nu ştiu ce voi face, dar m-am dus şi am împrumutat patruzeci de mii de dolari, pe care îi voi restitui în zece ani: câte patru mii de dolari pe an. Nu ştiu cum voi reuşi să plătesc, dar ştiu că Domnul mai are şi astăzi peşti. Totul este în mâna Lui.

Am scris cecul cu specificaţia: „Pentru plata taxelor”, apoi m-am gândit: „Dacă oficialităţile nu vor fi de acord?” Apoi, m-am gândit că ar fi mai bine să dau un telefon la bancă, înainte de a veni la adunare. Am sunat, iar secretarul s-a dus şi a verificat, după care mi-a spus: „Da, Bill, au fost de acord. Eşti liber, te-au iertat.” Când am auzit aceasta, am simţit că mi se înmoaie picioarele.

Am alergat la soţia mea, am îmbrăţişat-o şi i-am spus: „Draga mea, m-au iertat! Sunt liber! Socoteala aceea veche a fost încheiată, aşa că acum pot merge oriunde mă călăuzeşte Domnul. Sunt liber! O, ce simţământ minunat! Nu am putut să mă împotrivesc în nici un fel, dar am fost iertat.”

La fel s-a întâmplat cu păcatele mele: eu nu am putut să mă împotrivesc în faţa lor, dar a venit Cineva care m-a iertat după ce, prin naştere, moştenisem firea lui Adam. Vechea socoteală a fost încheiată şi din ziua aceea am fost liber. Sunt atât de fericit!

Când omul a căzut în păcat, a trecut dincolo de prăpastie şi nu mai exista nici o cale prin care să se poată întoarce la Dumnezeu. Între om şi Dumnezeu era o prăpastie fără fund dar, Dumnezeu care este bogat în îndurare şi plin de har, i-a oferit posibilitatea să aducă jertfe care să-i ia locul. Nimic altceva, în afară de sânge, nu putea să plătească preţul. Aşa a fost dintotdeauna, aşa este şi aşa va fi: numai singur sângele poate plăti preţul.

Încă de la început, Dumnezeu a hotărât că omul va putea fi iertat prin vărsare de sânge, şi El n-ar putea să ia o altă hotărâre, care s-o contrazică pe cea dintâi. Dacă ar face aceasta, ar însemna că prima hotărâre a fost greşită, dar pentru că El este Dumnezeu, nu poate lua hotărâri greşite.

Astfel, rămâne o singură cale: calea sângelui. Hotărârile Lui sunt desăvârşite şi veşnice, pentru că El este Dumnezeu. Cuvântul Lui este veşnic, iar hotărârile Lui sunt chiar Cuvântul, deci sunt veşnice şi desăvârşite. Nimeni nu poate adăuga ceva la Cuvântul Lui şi nici nu poate scoate ceva din El.

De atunci încoace, acesta a fost singurul teren de întâlnire dintre Dumnezeu şi om. Înainte, El se întâlnea cu omul în grădina Edenului. Acolo nu era nevoie de sânge, dar când omul a căzut, Dumnezeu a hotărât că singurul loc unde Se va mai putea întâlni cu el, va fi sub sânge. Acesta este singurul loc în care Dumnezeu Se poate întâlni cu păcătosul, iar noi toţi suntem păcătoşi din fire. De aceea, ca să putem intra în părtăşie cu Hristos, avem nevoie de Jertfa sângelui. Altă cale nu există.

Începând cu Adam şi până în ziua de astăzi, omul a tot încercat să găsească un înlocuitor pentru sânge – de la frunzele de smochin până la educaţie -. Când a încercat să-şi croiască drum înapoi, spre Dumnezeu, punându-şi  frunze de smochin pe trup, Adam a vorbit de fapt despre ceea ce este omul. De atunci, oamenii au zidit turnuri, cetăţi, au ridicat idoli, au dezvoltat civilizaţii, şi-au îngrădit denominaţiuni şi au forţat graniţele ştiinţei dar, până astăzi, Sângele a rămas singurul preţ, singura cale spre care priveşte Dumnezeu.

Singura cale prin care omul poate trece prăpastia care-l desparte de Dumnezeu, este Sângele vărsat şi nu o organizaţie religioasă, cetăţi, locuri aşa numite „sfinte” sau altceva de felul acesta. Sângele este singura cale de întoarcere.

Deşi Jertfa de pe cruce este privită cu dispreţ, aceasta este singura cale pe care Dumnezeu a lăsat-o păcătoşilor. Aşa este. De-a lungul anilor, cel neprihănit a trăit prin această hotărâre a lui Dumnezeu. Un astfel de om, nu pune întrebări şi nu cârteşte, ci este gata să primească hotărârea lui Dumnezeu. El nu umblă după o slavă proprie, ci pune tot ce are în slujba lui Dumnezeu şi îşi dă silinţa să facă voia Lui. Prin aceasta trăieşte el. Întotdeauna a fost aşa, fiindcă aceasta este calea pentru cel neprihănit.

Cine vrea să „îmbunătăţească” cu ceva această cale, să adauge ceva la ea, înfăptuieşte o nelegiuire, o fărădelege, pentru că se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu.

Din câte înţeleg eu, cartea lui Iov este cea mai veche carte a Bibliei, fiind scrisă chiar înainte ca Moise să fi scris Geneza. Când vecinii lui Iov şi membrii din biserica lui au încercat să-l învinuiască spunând că a păcătuit în taină, el a rămas totuşi tare deoarece ştia că nu făcuse decât ceea ce-i ceruse Dumnezeu. Ştia că şi-a adus jertfele cu o inimă plină de curăţie şi de sinceritate.

Şi Avraam s-a închinat lui Dumnezeu tot sub sânge. Singurul loc în care Israelul se întâlnea cu Dumnezeu, era sub sângele vărsat. Un alt loc nu există.

Rugăciunile, mulţumirile şi toate celelalte, erau aduse sub sângele vărsat al unui animal. Sângele era singura cale prin care omul putea fi răscumpărat.

Îmi amintesc că odată am predicat în adunarea lui Oral Roberts despre tema: „Vaca roşie, apa de curăţire,” şi acolo era un  rabin evreu care a rămas foarte uimit de ceea ce a auzit. După adunare, el a venit la mine să discute despre tema aceea.

Preotul trebuia să ia din sângele vacii şi să stropească de şapte ori înaintea cortului întâlnirii (Numeri 19.4). Sângele acela  era menit să-i amintească păcătosului care se apropia, că cineva a trebuit să moară înaintea Lui, pentru a-i pregăti calea. Astfel, fiecare om care vrea să intre în legătură cu Dumnezeu, trebuie să recunoască sângele lui Isus Hristos, să creadă că El a murit ca să facă ispăşire pentru păcatele noastre şi ca să ne redeschidă calea către Dumnezeu.

Dintotdeauna, Dumnezeu S-a întâlnit cu omul numai sub sângele vărsat şi nicăieri altundeva. Indiferent cât ne străduim noi să fabricăm un înlocuitor, nu vom reuşi. Cel care Îl caută pe Dumnezeu, Îl va întâlni într-un singur loc: sub sângele vărsat. După cum am mai spus, atunci când omul a păcătuit, Dumnezeu, care este plin de îndurare, a cerut în locul lui, viaţa unui animal.

Haideţi să ne gândim puţin la un evreu, cu adevărat sincer, din Vechiul Testament. El ştia că dacă nu este sub acoperirea sângelui, legătura dintre el şi Dumnezeu nu mai exista, de aceea alegea din turma lui cel mai bun animal pe care-l avea. Nu putea aduce unul bolnav pentru că preotul  l-ar fi respins după ce l-ar fi cercetat. Ca jertfă pentru păcat trebuia adus un miel fără cusur, care să primească judecata în locul păcătosului, după cum a primit şi Isus judecata în locul nostru.

Evreul despre care vorbim îşi ducea jertfa înaintea preotului, din toată plinătatea inimii lui. El recunoştea că a păcătuit, era conştient că a făcut rău, şi ştiţi ce făcea după ce îşi ducea mielul la preot? Îşi punea mâinile pe capul animalului pentru a se identifica astfel cu jertfa pe care o aducea. Înţelegeţi ce vreau să spun? Apoi sângele mielului era vărsat şi omul putea să plece cu simţământul că era un om drept, pentru că a îndeplinit tot ce ceruse Dumnezeu.

Singura cale prin care creştinul de astăzi poate fi iertat de păcate, este să meargă cu Jertfa lui la Calvar, să se identifice cu Ea şi să primească sângele vărsat. Nici o doctrină din lume nu poate face aceasta; nici un program educaţional şi nici o metodă ştiinţifică. Creştinul primeşte iertarea numai dacă primeşte Sângele care a fost vărsat în locul lui.

După ce-şi aducea jertfa, evreul nostru se ducea acasă liniştit, pentru că a îndeplinit ceea ce aştepta Dumnezeu de la el. El credea Cuvântul lui Dumnezeu şi proceda în consecinţă, de aceea avea convingerea că este un om drept. Omul acela împlinea Cuvântul din toată inima lui. Nu-l interesa că ceilalţi râdeau de el şi îl batjocoreau; el împlinea Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce era minunat. Prin aceasta, el ştia că este un om drept.

La început, acesta a fost un lucru foarte bun, dar mai târziu a devenit doar o tradiţie de familie. Sunt sigur că înţelegeţi ce vreau să spun. Astfel, evreul se ducea să-şi ducă jertfa numai pentru că aşa făcuseră şi părinţii lui. De ce aceasta? Deoarece pentru el totul devenise o simplă tradiţie, un obicei.

„Da,” spunea el, „cred că am păcătuit. Voi merge să jertfesc un miel”, dar nu simţea nici o părere de rău pentru că păcătuise, ci împlinea numai un ritual din care nu câştiga nimic, pentru că nu investea nimic. Totuşi, n-am putea spune că el nu împlinea porunca dată de Dumnezeu, prin Cuvânt, deoarece din punct de vedere fundamental, el împlinea Cuvântul lui Dumnezeu, dar din punctul de vedere al sincerităţii inimii, nu Îl împlinea. Totul era numai un ritual, o tradiţie moartă.

Daţi-mi voie să mă opresc puţin aici. Înţelegeţi acum de ce vă mustru într-una, zi de zi şi seară de seară? Nu o fac pentru că aş avea ceva împotriva metodiştilor, a baptiştilor, prezbiterienilor sau împotriva vreunei alte denominaţiuni, ci pentru că sinceritatea cu care ar trebui să veniţi înaintea Domnului este pe cale de dispariţie. Închinarea voastră este pe cale să devină o tradiţie de familie. Astfel, veniţi la biserică, iar dacă vă întreabă cineva: „Crezi în naşterea din nou?”, răspundeţi imediat: „O, sigur că da!”

„Crezi că mântuirea vine prin Sângele lui Hristos?”

„Sigur că cred! Am şi primit-o.”

Dar cu toate acestea, nu este nici un strop de sinceritate. Vă aduceţi jertfele pentru păcat, luaţi parte la Cină, chiar dacă fumaţi, beţi, trăiţi cu soţia altuia sau vă purtaţi necuviincios. Deşi faceţi asemenea lucruri, luaţi parte la Cina Domnului. Oare chiar nu realizaţi ce spune Biblia cu privire la lucrul acesta?

„…oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului.” (1Corinteni 11.27).

Noi ne-am pierdut sinceritatea, ceva nu este în ordine. Această ceremonie sfântă nu mai este ca înainte.

Probabil că acestea sunt caracteristicile vremii în care trăim. Dintr-un motiv sau altul, abia reuşim să ne menţinem treji până la sfârşitul predicii. Aici nu este aşa, dar în alte locuri este în permanenţă cineva care mă trage de haină zicând: „Gata! Avem de făcut cutare şi cutare lucru.” Ce poate fi mai important decât înaintarea Cuvântului lui Dumnezeu? Dar nu toţi oamenii gândesc aşa.

Mai demult, predicatorii bătrâni predicau la colţul străzii până curgea transpiraţia pe ei, dar dacă astăzi se mai ţine o adunare pe stradă, se cântă şi se fac tot felul de alte lucruri. Apoi, cineva încearcă să conducă rugăciunea, se roagă pentru preşedinte şi pentru toţi ceilalţi şi, în mai puţin de o oră, se împrăştie toţi pe la treburile lor.

Cuvântul este mai presus de orice, dar oamenii şi-au pierdut interesul pentru El. Îmi plac şi mie mărturiile, îmi plac şi cântările, dar nu acestea ne mântuiesc. Ceea ce ne trebuie nouă este propovăduirea crucii, este tăierea împrejur prin Duhul, pentru a putea fi aduşi la Viaţă. Dar tocmai aici ne-am pierdut sinceritatea. Unde este sinceritatea, dacă un om ştie că este greşit ca aceste lucruri să se strecoare în biserică şi totuşi nu le vorbeşte oamenilor despre ele?

Odată, un predicator mi-a zis: „Ai să ajungi să nu te mai asculte nimeni!”

„Domnul m-a însărcinat să fac această lucrare, și dacă voi ajunge să nu mă mai asculte nimeni din cauză că propovăduiesc Cuvântul, înseamnă că am greşit undeva. Dar Dumnezeu Îşi va onora Cuvântul. Da, El abia aşteaptă s-o facă”, am răspuns eu.

Oamenii şi-au pierdut sinceritatea şi interesul. După ce au aflat aceste lucruri mari şi au devenit siguri de ele, tot oraşul ar trebui să freamăte ca un stup. Închisorile ar trebui să fie pline de oameni care predică Evanghelia, iar străzile ar trebui să fie pline de bărbaţi şi de femei care mărturisesc despre puterea lui Dumnezeu.

 Noi credem şi mărturisim, dar ne-am pierdut sinceritatea şi entuziasmul necesar pentru a primi Duhul Sfânt. Acesta este adevărul.

Nu ne vom putea întoarce niciodată de pe calea aceasta, până când nu vom şti să preţuim ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Atunci, El ne va chema şi ne va da Asigurarea, prin Duhul şi Cuvântul Său.

Ce tragedie să vezi bisericile în asemenea stare! Nu spun aceasta pentru că aş avea ceva împotriva bisericilor, înţelegeţi ce vreau să spun? În loc de o pocăinţă adevărată, în biserici se practică numai nişte ritualuri formale. Astfel, bisericile de astăzi îşi sprijină dogmele pe Biblie, la fel ca Israelul, care se închina superficial, luând ca bază poruncile lui Dumnezeu, dar în toate acestea nu mai există nici un pic de sinceritate.

Când Israelul a început să ia Cuvântul şi să-L înlocuiască cu ritualuri, Dumnezeu nu a mai privit cu plăcere la ei şi l-a trimis pe Isaia. Citiţi capitolul unu al cărţii lui şi veţi vedea ce le spune. El a fost trimis la Israel, dar ei l-au urât, și în final l-au omorât.

Ce a făcut însă Isaia? Le-a pus adevărul în faţă. Le-a spus clar că Dumnezeu nu priveşte cu plăcere la sărbătorile lor şi că ele au devenit o urâciune înaintea Lui. De ce? Pentru că ei luaseră toate sărbătorile  pe care li le dăduse Dumnezeu: lunile noi, sabatele, jertfele pentru păcat,  şi le transformaseră în nişte tradiţii reci şi moarte.

Oh, biserică, aceste lucruri frâng inima predicatorului! Domnul ne-a trimis botezul cu Duhul Sfânt, dar noi am făcut din El un ritual, în timp ce sinceritatea a părăsit biserica. Nu vreau să spun că toţi creştinii sunt aşa. Nu, slavă Domnului! Nici în Vechiul Testament nu şi-au pierdut toţi sinceritatea.

Oamenii nu pot să mai asculte o predică, nu mai vor să audă aşa ceva. Preferă să asculte pe cineva care foloseşte cuvinte frumoase, lustruite, care are o vorbire îngrijită şi care nu le spune nimic despre starea lor. Cum era atunci, aşa este şi acum.

Dumnezeu l-a trimis la ei pe Isaia, iar el le-a spus tot ce au făcut. Când mergeţi acasă, citiţi Isaia unu. Acest profet le-a spus israeliţilor că ceea ce făceau ei era o urâciune  în ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu avea nevoie de jertfele lor urât mirositoare. Ei le spurcaseră prin faptul că nu le mai aduceau dintr-o inimă sinceră. De aceea, nu ajungeau la nici un rezultat. Prin tradiţiile lor, ei au făcut Cuvântul lui Dumnezeu fără putere.

La fel se întâmplă şi astăzi. Tradiţiile oamenilor lasă biserica lipsită de putere. Voi spuneţi: „El vorbea despre metodişti şi baptişti!”, dar nu este adevărat! Este vorba de penticostali şi de toţi ceilalţi. Este vorba de noi toţi împreună. Tradiţiile ne-au lăsat fără nici o putere.

Oamenii spun: „Isus a spus că cine va crede şi se va boteza va fi mântuit.” Aşa este, dar oamenii au făcut şi din aceasta o doctrină care este o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Înţelegeţi care este motivul? Închinătorul vine şi face lucrul acesta numai ca pe o formă exterioară. Toţi au transformat poruncile lui Dumnezeu în forme lipsite de conţinut.

A trecut puţin timp de când Dumnezeu a început să lucreze din nou printre oameni, dar pentru că noi am făcut din această lucrare o tradiţie, şi-a pierdut puterea. În loc să-i unească pe fraţi, ea i-a dezbinat. Aşa se întâmplă când oamenii fac din închinare o tradiţie superficială, în loc să se închine lui Dumnezeu cu o inimă sinceră. Noi ar trebui să venim cu inima curată, la masa pe care ne-o întinde Domnul, dar oamenii au devenit prefăcuţi, şi nu mai există adevărata pocăinţă faţă de păcate.

Oamenii vin la altar, mulţi dintre ei făcând o mare gălăgie, dansează, bat din palme, aleargă încoace şi încolo, vorbesc în limbi… Eu cred în vorbirea în limbi şi cred că a alerga încoace şi încolo poate înseamnă ceva, dar dacă în spatele acestor manifestări nu există sinceritatea şi sfinţenia aduse de Isus Hristos, nu înseamnă nimic. Aceste lucruri nu se fac pentru că ai văzut-o pe doamna Jones făcându-le, ci pentru că în tine pulsează durerea că ai păcătuit, împreună cu bucuria biruinţei şi cu siguranţa Vieţii veşnice. Şi atunci cum să nu fii sincer?

Eu cred că un om poate să strige, să alerge încoace şi încolo, să vorbească în limbi, şi totuşi să nu fie mântuit. Dar nu poţi spune aceasta despre toţi oamenii care fac aceste lucruri, pentru că ai cădea în extrema cealaltă, în necredinţa faţă de aceste manifestări, ceea ce nu ar fi corect.

Adevărul este că există şi oameni sinceri care fac aceste lucruri din credinţă în Sângele vărsat. Ei ajung la cele mai bune rezultate, deoarece au înţeles esenţa acestor manifestări. Ceilalţi însă, nu fac altceva decât să batjocorească. Astăzi există prea multă batjocură, prea multe imitaţii, prea multe comparaţii cu firea pământească.

Dacă eşti în căutarea Duhului Sfânt, dacă ai credinţă, dragoste de fraţi şi toate celelalte virtuţi (2 Petru 1.7), ultima dintre ele fiind iubirea de oameni, înseamnă că ai ajuns la statura de om mare în Hristos şi primeşti Pecetea Duhului Sfânt.

Acest lucru nu poate fi imitat. Aşa cum am spus aseară, este ca şi cum o mierlă şi-ar pune pe ea pene de păun şi ar striga în gura mare: „Uitaţi-vă, sunt păun!” Mierla n-ar putea face însă altceva decât să-şi aplice câteva pene de păun, dar dedesubt tot mierlă ar fi, deoarece la păun penele cresc dinăuntru înafară, arătând natura lui. Sigur că da.

Dar unii oamenii vor să semene cu alţii, de aceea îi imită. Vedeţi unde ajungem cu un asemenea comportament? La ritualuri lipsite de conţinut. Singurul lucru care ne poate umple de Viaţă şi de sfinţenie este Sângele. Aşa este.

Isaia le-a spus în faţă: „Dumnezeu Şi-a întors faţa de la rugăciunile voastre. Aţi făcut din Adevăr un ritual lipsit de viaţă. Voi nu faceţi cu o inimă curată ceea ce v-a poruncit Dumnezeu. Strigaţi zi şi noapte spre El, dar Domnul spune că jertfele voastre sunt o urâciune în faţa Lui şi că nu le va primi. Când vă rugaţi, El îşi întoarce faţa de la voi.”

O, Doamne, dacă oamenii s-ar gândi la aceste lucruri, am avea o nouă Cincizecime! Dumnezeu ne îndeamnă să ascultăm Cuvântul Său, dar dacă nu o facem cu dragoste şi sinceritate, El Îşi va întoarce faţa de la noi şi nu ne va mai asculta rugăciunile.

Mă acuzaţi că vorbesc prea mult despre Vechiul Testament. Foarte bine, haideţi să mergem în Noul Testament, la 2Timotei 3, unde vedem că Duhul Sfânt ne-a avertizat mai dinainte că în zilele din urmă, biserica se va depărta de sinceritate şi de Adevăr, că oamenii vor avea o formă de evlavie, dar Îi vor tăgădui puterea.

Orice religie lipsită de putere este o urâciune înaintea lui Dumnezeu; şi orice religie care nu-L are pe Hristos este lipsită de putere. Vă îndoiţi cumva că Dumnezeu urăşte religia lipsită de putere? El a spus: „Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.” (Isaia 1.14).

Amintiţi-vă ce i-a spus acestei biserici strălucitoare din Laodicea: „Dar, fiindcă eşti căldicel (cu alte cuvinte: fiindcă Îmi provoci silă), nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3.16). În această epocă trăim noi.

O, Doamne, trimite-ne un alt Isaia care să nu cruţe, ci să le spună lucrurilor pe nume, să le spună oamenilor adevărul. Credeţi că oamenii l-ar primi bine pe un astfel de om? Sigur că nu. El ar striga la fel ca Isaia: că sărbătorile acestor oameni sunt nişte urâciuni înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu urăşte religia lipsită de putere. Este nevoie de sinceritate, iar sinceritatea aduce putere. Sinceritatea nu aduce ritualuri formale, ci închinare adevărată, aduce putere şi siguranţa că ai trecut din moarte la Viaţă.

Dumnezeu vrea să împlinească Cuvântul prin puterea Sa, dar dacă biserica tăgăduieşte această putere, cum mai poate El să-Şi împlinească, să-Şi confirme Cuvântul? Cum Îşi mai poate face Dumnezeu Cuvântul viu printre oameni, când biserica spune că această putere a fost pentru alte vremuri? Da, oamenii tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu, dar se conformează tuturor acestor ritualuri.

Iată ce se întâmplă: Dumnezeu vrea să lucreze prin Duhul Sfânt şi să dovedească Adevărul Cuvântului Său, dar biserica vrea să facă şi ea ceva, aşa că trebuie să-L tăgăduiască pe Duhul Sfânt. Oamenii vor să întemeieze organizaţii mari, care să aibă un număr cât mai mare de membri. Nu contează că botează păcătoşi beţivi, cârciumari,  tot ce contează pentru ei este să aibă un număr cât mai mare de membri. Nu este de mirare că Apocalipsa 17 vorbeşte despre curva cea mare care este plină de nume hulitoare, şi care are o mulţime de fiice, adică de biserici.

Faptul că oamenii aderă la o biserică şi spun că prin aceasta au primit mântuirea, are un singur nume: hulă. Eu ştiu că în versiunea engleză King James a Bibliei, apare scris „nume de hulă”, dar în Dicţionarul de Limbă Greacă, veţi vedea că este vorba de „nume care hulesc,” sau „nume hulitoare,” ceea ce este o mare deosebire. Şi femeia aceasta din Apocalipsa 17 este plină de astfel de nume hulitoare. Are mai mult de nouăzeci de nume hulitoare care s-au îndepărtat de închinarea adevărată, plină de putere, prin faptul că au acceptat tradiţii făcute de oameni.

Voi ziceţi: „O, eu am fost acolo şi am văzut că aveau foarte multă putere! Până şi podeaua tresălta sub puterea Duhului!” Da, şi nu găseşti acolo credinţă nici pentru vindecarea unei dureri de dinţi. Aceasta numiţi voi putere? Nu este putere, ci binecuvântare, şi este o mare diferenţă între putere şi binecuvântare. Şi nu uitaţi! Dumnezeu Îşi revarsă binecuvântările atât peste cei drepţi, cât şi peste cei nedrepţi, aşa cum şi soarele străluceşte la fel şi peste grâu şi peste neghină. Înţelegeţi?

Prieteni, trebuie să ne întoarcem la Adevăr, ca să aflăm ce vrea Dumnezeu de la noi. Şi tot ce vrea, a exprimat întocmai prin Cuvânt. Am văzut că Dumnezeu n-a mai vrut să primească jertfele copiilor lui Israel și Şi-a întors faţa de la rugăciunile lor.

Ascultaţi-mă, prieteni! Dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, ce se va întâmpla cu cele altoite? Noi trebuie să fim sinceri şi să facem totul aşa cum se cuvine.  Dumnezeu vrea să lucreze în biserica Sa, prin Duhul Sfânt, dar biserica vrea să lucreze prin dogmele ei, ca să-şi atragă cât mai mulţi membri. Aceasta este diferenţa.

Dumnezeu vrea să trimită în biserică Duhul Sfânt care era la început Conducătorul Bisericii. Trebuie să facă aceasta. Dar ce fac oamenii? I se împotrivesc şi astfel Îl resping, iar dacă L-ai respins, ai respins şi puterea, aşa că tot ce mai rămâne pentru tine este o hoaspă lipsită de viaţă, deoarece Biblia spune că „litera omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2Corinteni 3.6). Vedeţi? Aşa este.

Este ca şi cum ai avea un autocar lustruit, cu motorul bine pus la punct, plin cu oameni îmbrăcaţi frumos, dar cu rezervorul gol. La ce ar putea folosi un astfel de autocar?

Acum vreo opt luni, într-o seară, am avut o vedenie cu doi bărbaţi. Unul era într-o cârciumă, iar celălalt era în altă cârciumă. Apoi, i-am văzut certându-se în faţa unei adunări întregi. La sfârşit, s-au întâlnit pe stradă în New York, au săpat un fel de groapă, au coborât în ea şi unul l-a omorât pe celălalt.

Atunci am zis: „Cineva urmează să fie omorât.”

Amândoi erau oameni tineri, înalţi şi binefăcuţi . Cam o lună mai târziu, cei doi s-au întâlnit, s-au răfuit şi unul l-a omorât pe celălalt.

În urmă cu vreo lună, eram la o cabană mică din Colorado, cu fiul meu, cu soţia şi cu nora. M-am dus la ei şi le-am zis: „Acum câteva ore s-a întâmplat ceva. Am văzut o femeie frumoasă, cu buze groase, a cărei figură îmi pare oarecum cunoscută. Ea a murit în timp ce încerca să ajungă la un medic.” Duhul Sfânt mi-a spus: „Oamenii vor spune că ea s-a sinucis, dar va muri din pricina unui atac de cord.”

Apoi vedenia m-a părăsit. După ce le-am povestit şi lor ce s-a întâmplat, m-au întrebat:

„Ce înseamnă aceasta?”

„Nu ştiu. Urmează să moară cineva.”, am răspuns eu.

Două zile mai târziu, când ne-am întors din munţi, am aflat că era vorba de o actriţă de cinema… Cum se numea? Marilyn Monroe. Era un fel de stripteuză. Aţi citit desigur, povestea ei. A fost un copil nelegitim, iar mama ei era internată într-un spital de boli nervoase. Biata fată, a avut probabil o viaţă foarte grea şi a însetat tot timpul după ceva. Ar fi fost bine dacă am fi reuşit să stăm de vorbă, pentru că ştiu de ce avea nevoie. Ea mergea la biserică, dar totul se rezuma la nişte ritualuri formale. Ceea ce-i trebuia ei era Sângele. Înţelegeţi? Sângele izbăvitor.

Cred că în ţară nu exista nici un maniac care să nu aibă pozele ei şi să nu o cunoască. Se spune că era cea mai frumoasă femeie din lume, dar când viaţa a ieşit şi a părăsit-o, a primit şi ea un număr ca toţi ceilalţi şi a fost aşezată într-o încăpere rece. Nimeni nu mai era interesat de trupul ei, aşa că, ce contează cel mai mult: sufletul sau trupul?

Înţelegeţi? Dumnezeu ne cere să ne apropiem de El cu o inimă sinceră şi atunci binecuvântările Lui nu vor întârzia să vină. Dar în loc să primească Duhul Sfânt, oamenii au ales calea tradiţiilor superficiale, având o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea. Ei au amestecat tot felul de crezuri aşa-zis „apostolice” cu părţi din Cuvânt şi cu alte lucruri care nu au nici o legătură cu Cuvântul. Mă refer la Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ei, credinţa se reduce la un simplu ritual. Pe o astfel de cale nu există Viaţă, ci este o cale moartă, o hoaspă, ca şi trupul acelei femei. Când viaţa a părăsit-o, n-a mai fost bună de nimic; nimeni nu o mai voia. Înţelegeţi?

Ceea ce are importanţă este Viaţa. Nu contează câte bogăţii reuşeşti să strângi în această lume sau de câte biserici aparţii. Cum rămâne cu sufletul tău? Cum rămâne cu viaţa din tine? Este ea dreaptă înaintea lui Dumnezeu? Nu poate fi dreaptă dacă n-ai primit calea pe care a pregătit-o Dumnezeu, pentru ca oamenii să treacă pe partea cealaltă a prăpastiei şi să ajungă la El. Această cale este Sângele lui Isus Hristos. Nici o dogmă nu va reuşi să pună o punte peste prăpastia dintre om şi Dumnezeu; nici un sistem educaţional nu va reuşi să facă aceasta, nici o metodă ştiinţifică şi nimic altceva decât Sângele lui Isus Hristos.

Prorocul Isaia a fost trimis la copiii lui Israel să le spună că au înlocuit Adevărul cu tradiţiile lor şi le-a dovedit că Dumnezeu nu le mai ascultă rugăciunile.

Mai târziu, s-a ridicat un alt mare profet, care se numea Ioan. Noi îl cunoaştem ca fiind Ioan Botezătorul. El nu a venit numai pentru Israel, ci pentru toate neamurile ieşite din Adam, ca să li-L prezinte pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Dumnezeu era dispus să şteargă toată viclenia şi toată superficialitatea  oamenilor, prin Cel pe care L-a trimis pe pământ ca Miel al Său, ca să ridice păcatul întregii lumi, al tuturor fiilor lui Adam.

La puţin timp după aceea, Mielul acesta a fost ţintuit pe altar, pe crucea de pe dealul Calvarului. De ce? Pentru iertarea păcatelor noastre; nu doar pentru iertarea păcatelor iudeilor, ci pentru ale oricui vrea să primească iertarea.

Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat. (Ioan 1.7). Nu contează câte crezuri recităm, pentru iertarea păcatelor avem nevoie de Sângele lui Isus Hristos pe care Îl primim crezând ceea ce spune Cuvântul. Apoi, ca răspuns, El ni Se va descoperi, pentru că am urmat Cuvântul dintr-o inimă curată.

Dacă vreunul dintre voi se simte apăsat de povara păcatelor, nu uitaţi că avem un Miel ispăşitor. Haideţi să nu murdărim Planul lui Dumnezeu, pentru că El ne-a dat un Miel care ridică păcatele întregii lumi. Tot ce are Dumnezeu mai bun pentru oamenii păcătoşi, ca mine şi ca tine, pentru femeile păcătoase, pentru bărbaţi şi pentru fete, este Sângele lui Isus Hristos.

Noi trebuie să venim la El cu o inimă plină de sinceritate, să ne aşezăm mâinile pe capul Lui, prin credinţă, să ne identificăm cu El, să ne considerăm morţi şi să aşteptăm până când Sângele vărsat la Calvar ne va curăţa inima. Atunci, povara păcatelor va dispărea. Înţelegeţi? Povara va fi luată de pe umerii voştri şi veţi fi liberi. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi”. (Ioan 8.36).

Nu este de mirare că nu mai avem dovezile pe care le aveam înainte, şi pe care ar trebui să le avem şi acum, deoarece nu ne-am apropiat de Dumnezeu pe calea predării depline, pe care a pregătit-o El pentru noi. Dorinţa noastră este să nu murdărim şansa pe care ne-a dat-o El, şi adevărul este că nici nu putem s-o murdărim. Nici cei din Vechiul Testament nu au murdărit-o, dar Dumnezeu a luat-o de la ei.

Mai demult, am citit o povestire despre un marinar bătrân care trăise toată viaţa în păcat dar, într-o zi, a auzit vorbindu-se despre Biblie şi despre Dumnezeu. Pentru că era pe patul de moarte, omul a întrebat:

„Este printre noi cineva care ar putea să-mi vorbească despre Biblie sau este vreo Biblie pe corabie?” I-a trebuit mult timp până când a reuşit să se gândească la aceasta, dar Dumnezeu este plin de har şi de îndurare.

Au găsit un băiat care avea o Biblie la el, iar bătrânul i-a zis:

„Băiete, vino, stai lângă patul meu şi citeşte-mi.”

Băiatul a deschis Biblia la Isaia 53.5 şi a început să citească: „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.” După ce a citit aceste cuvinte, băiatul s-a întors spre bătrân şi i-a zis:

„Căpitane…”

„Ce este, băiete?”

„Aş vrea să citesc acest verset aşa cum îmi place mie, aşa cum mi-l citea mama. Ţi l-am citit exact cum scrie, dar acum aş vrea să ţi-l citesc aşa cum mi-l citea mama.”

„Hai, băiete, spune-mi cum ţi-l citea mama ta”, i-a zis bătrânul.

„Mama obişnuia să mă ia în braţe si să-mi citească aşa: „El era străpuns pentru păcatele lui Willie Pruitt, era zdrobit pentru fărădelegile lui Willie Pruitt. Pedeapsa care îi dă pacea lui Willie Pruitt a căzut peste El, şi prin rănile Lui, Willie Pruitt este tămăduit.” Când a auzit aceasta, bătrânul căpitan a zis: „O, aş vrea să fi avut şi eu o mamă ca a ta. Poate că şi numele meu s-ar fi potrivit acolo.”

„O clipă, căpitane,” i-a zis băiatul, şi a început să citească: „El era străpuns pentru păcatele lui John Court, era zdrobit pentru fărădelegile lui John Court. Pedeapsa care îi dă pacea lui John Court a căzut peste El, şi prin rănile Lui, John Court este tămăduit.”

Chipul bătrânului căpitan s-a luminat de bucurie şi a zis: „Închide cartea, băiete, pentru că acum am înţeles.”

Dacă poţi citi numele tău acolo, atunci vei cunoaşte pacea: „El era străpuns pentru păcatele lui William Branham, era zdrobit pentru fărădelegile lui William Branham. Pedeapsa care îi dă pacea lui William Branham a căzut peste El, şi prin rănile Lui, William Branham este tămăduit.” Nu trebuie să mă gândesc că aceasta s-a întâmplat deodată pentru toţi oamenii, ci pentru fiecare în parte, deci şi pentru mine.

„…prin rănile Lui, William Branham este tămăduit.” Oh, atunci începi să vezi lucrurile într-o altă lumină!

Mai este un aspect pe care aş vrea să-l subliniez în legătură cu iertarea noastră. Când primim iertarea, o dată cu ea primim şi sfinţenia. Astfel, dacă cineva s-ar preface că are iertarea, nu ar putea imita sfinţenia.

Voi spuneţi: „Poţi să dovedeşti aceasta, frate Branham?”

Notaţi-vă Evrei 9.11-15:

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta,

şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.

Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le aduc curăţirea trupului,

cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!

Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită.”

Sângele lui Hristos ne curăţă cugetul de faptele moarte ale firii. Astfel, dacă ai primit cu adevărat iertarea, vina păcatului şi dorinţa de a-l înfăptui, au dispărut de la tine. Dar adevărata iertare este însoţită de sfinţenie. Cum am putea pretinde că suntem iertaţi, dacă vieţile noastre nu sunt sfinte? Urmarea iertării este sfinţenia. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Iertarea aduce curăţire. Curăţirea faţă de ce? Faţă de toate faptele moarte, faţă de datinile superficiale. Cum ai mai putea rămâne la o datină moartă după ce ai fost sfinţit? Citiţi Evrei 9.11-15 şi vedeţi dacă am dreptate sau nu.

Când primim iertarea prin sângele lui Isus, primim şi curăţirea de faptele moarte, superficiale şi întinate, pentru că iertarea este însoţită întotdeauna de o putere aducătoare de sfinţenie; și atunci suntem spălaţi de toate faptele noastre moarte.

După aceea, putem să ne apropiem de Cina Domnului aşa cum se cuvine, spre pomenirea Lui, care este Jertfa noastră, Pacea noastră, Sfinţenia noastră. Ne aducem aminte de El şi îngenunchem, prin credinţă, la picioarele Lui lângă cruce, nu pe jumătate beţi, nu trăind în curvie, nu cu invidie, cu ură sau cu ceartă, ci prin credinţă, ca să primim iertarea.

Venim să luăm Cina Domnului cu o inimă plină de sinceritate, şi nu zicând: „Da, cred că ar trebui s-o fac şi pe aceasta…” Cine vine la Cină, trebuie să vină cu o inimă sinceră, pentru că aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte. Da, domnilor. Veniţi! Daţi uitării tradiţiile voastre şi veţi fi curăţaţi de păcate. Frate metodist, baptist, unitarian sau trinitarian, când îngenunchezi la picioarele lui Isus, cu o inimă sinceră, datinile şi obiceiurile dispar. Aşa este. Atunci, trinitarienii, unitarienii şi toţi ceilalţi, sunt sfinţiţi şi sunt fiii lui Dumnezeu, iar tradiţiile şi certurile se sfârşesc. Atunci nu vă mai gândiţi la ele pentru că sunteţi curaţi şi sfinţi. Înţelegeţi? Sunteţi fraţi. Indiferent ce ar spune tradiţiile, voi nu mai aveţi nimic a face cu ele, pentru că toţi sunteţi la aceeaşi cruce, la acelaşi izvor; sunteţi fraţi de sânge.

Pentru aceasta m-am luptat şi mi-am dat silinţa, nu pentru că aş avea ceva împotriva baptiştilor sau a metodiştilor. Ceea ce îi dezbină pe fraţi este sistemul de organizare care înlocuieşte Cuvântul lui Dumnezeu cu tradiţii şi ritualuri.

Astfel, ei spun: „Noi credem în sfinţirea prin sângele Domnului Isus”, pentru ca apoi să-i batjocorească pe fraţii lor şi să-i numească „holly-rollers”.

Dacă ai ajuns la Calvar, la poala crucii, dacă ştii că Isus a murit ca să te salveze pe tine, dacă te-ai identificat cu El prin credinţă, nu vei mai ţine cont de trăsăturile pământeşti ale fratelui tău, de culoarea pielii sau de convingerile religioase. Nu, pentru că el este fratele tău. S-a terminat cu datinile şi cu cearta, şi poţi avea părtăşie cu el.

Aceasta este singura cale prin care poţi fi iertat: prin sângele vărsat pe cruce. Şi dacă ai ajuns la sânge, el te spală de toate datinile şi de toate faptele moarte.

Dacă aş fi baptist, n-aş putea să-i fac pe toţi oamenii baptişti; dacă aş fi metodist, n-aş putea să-i fac pe toţi oamenii metodişti, sau n-aş putea să-i fac pe toţi oamenii penticostali, unitarieni sau trinitarieni. Nu, eu n-aş putea face aceasta. Dar există un lucru pe care aş putea să-l fac şi în care cred cu toată tăria: cred că toţi oamenii pot fi fraţi prin sângele  vărsat al lui Isus Hristos şi se pot întâlni la aceeaşi cruce, ca să-şi amintească de aceeaşi Jertfă, singura acceptată de Dumnezeu.

Aceasta îmi aminteşte de un articol pe care l-am citit, nu demult, într-un ziar, referitor la un bărbat şi la soţia lui. Ei se certau de multă vreme şi trăiau într-un conflict permanent. Astfel, şi-au dat seama că nu mai puteau trăi împreună şi au hotărât să se despartă. S-au înţeles să se întâlnească şi să-şi împartă singuri lucrurile, fără să mai apeleze la oficialităţi. Astfel, au împărţit tot ce aveau, luând camerele una câte una, până când au ajuns în pod, unde aveau un cufăr vechi. Au scos de acolo tot felul de mărunţişuri pe care le-au aşezat când de partea unuia, când de partea celuilalt, având privirea ameninţătoare pe care o au şi creştinii sub influenţa tradiţiilor: „Să nu mă înşeli că te dau în judecată!”

După o vreme, au găsit un pantofior alb, la care s-au repezit amândoi, fără să mai stea pe gânduri. Cu mâinile pe el, şi-au întors capetele şi s-au privit în ochi, iar în momentul următor erau unul în braţele celuilalt. De ce? Pentru că găsiseră ceva care-i unea: fetiţa lor care era moartă de mai multă vreme. Astfel, au renunţat la divorţ pentru că şi-au dat seama că aveau ceva în comun.

Aşa s-ar întâmpla şi cu noi dacă toţi fraţii baptişti, metodişti, unitarieni, trinitarieni, ne-am aduna la cruce şi ne-am da seama că avem Ceva în comun: Sângele lui Isus Hristos care ne sfinţeşte pe toţi. Atunci am putea să ne aruncăm cu toţii braţele în jurul Lui, iar El Şi-ar pune braţele în jurul nostru şi am avea părtăşie unii cu alţii, sub Sângele Lui. Aceasta este singura cale pe care o ştiu.

Să ne rugăm. Doamne Isuse, eu n-am găsit nici un pantof alb, dar într-o zi am găsit un Mântuitor pe care L-am iubit şi care m-a iubit.

O, Doamne, mă doare inima când văd cum toate aceste datini îi lipsesc pe oameni de credinţă şi îi îndepărtează de adevăratul creştinism, de părtăşia prin sângele Domnului Isus Hristos. Doamne, în toţi anii aceştia, am luptat cât am putut. Acum îmbătrânesc, dar nu am obosit încă. Te iubesc la fel de mult, Doamne, şi la fel îl iubesc şi pe fratele meu, fiindcă ştiu că şi Tu îl iubeşti. Dă-mi harul de a trăi atât cât să văd ziua când ne vom întâlni cu toţii la cruce şi când toate certurile se vor sfârşi. Atunci, pleava va fi arsă, dar grâul va fi adunat în grânar.

Doamne, dacă în seara aceasta sunt aici oameni care nu s-au gândit niciodată la aceste lucruri, şi care s-au încrezut în nişte dogme sau în emoţii, dar acum îşi dau seama că nu trăiesc aşa cum se cuvine şi simt povara păcatului, Te rog, dă-mi harul de a-i călăuzi până la cruce. Te rog, Doamne, pentru că vreau să le arăt că există un Izvor unde ne putem aduna cu toţii. Îi încredinţez pe toţi pe braţul Tău, Doamne.

În timp ce avem capetele plecate, simţiţi că vă apasă vreo povară de care doriţi să scăpaţi? Simţiţi că vi se zdrobeşte inima sub această povară? Aţi aderat la o biserică şi aţi încercat să faceţi fapte bune, dar cu toate acestea n-aţi reuşit să scăpaţi de această povară? Ridicaţi mâinile. Nu vă cer să veniţi aici. Domnul să vă binecuvânteze.

O, Doamne! Domnul să vă binecuvânteze. Domnul să vă binecuvânteze pe toţi, în toată clădirea.

„Frate Branham, eu simt povara aceea. Am încercat să scap de ea dansând în Duhul, strigând, vorbind în limbi, mergând la biserică,  dar simt şi acum apăsarea ei.” Haideţi să ne îndreptăm spre Calvar, nu spre vreo organizaţie sau spre un sistem educaţional; spre Calvar, unde vom putea să ne punem cu toţii mâinile peste Jertfa noastră. Atunci vom avea multe lucruri în comun.

Aţi văzut cum este la rândurile de rugăciune? Domnul n-a ţinut niciodată cont că unul este baptist, că unul este metodist sau prezbiterian. De ce? Pentru că El a fost zdrobit pentru fărădelegile lor şi prin rănile Lui au fost tămăduiţi. El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, iar noi suntem o parte din această lume. N-aţi vrea să primiţi şi voi iertarea în timp ce ne rugăm?

Tată ceresc, s-au ridicat o mulţime de mâini şi aceasta, pentru că au găsit „un pantofior”. Da, ei ştiu că în vieţile lor este ceva greşit şi singurul care poate pune toate lucrurile în ordine este şuvoiul de Sânge care curge de la Calvar. Doamne, noi venim prin credinţă, ca să primim Sângele vărsat şi să ne punem mâinile peste Jertfa noastră. Prin credinţă, simţim durerea, spinii şi cuiele. Tot ce a făcut El, a făcut pentru noi, şi nu a făcut-o pentru că ar fi fost constrâns de vreo împrejurare, ci pentru că aşa a vrut El.

El era străpuns pentru păcatele noastre…” pentru ale mele şi pentru ale fiecăruia dintre noi. „…El era zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

În seara aceasta, venim să primim acest lucru, cu bucurie şi cu o frică sfântă. Eu cred, Doamne, şi primesc ceea ce ne-ai dat Tu. Te rog în Numele lui Isus, să-i primeşti pe oamenii aceştia în Împărăţia Ta.

Biblia spune: „…tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1.12), de aceea cred că îi vei primi, pentru că sunt sinceri şi cred, şi nu se bazează pe forme spirituale.

Doamne, primim ceea ce ne-ai dat prin suveranitatea Cuvântului Tău, prin legăturile iubirii Tale şi prin părtăşia harului. Noi primim şi credem, Doamne. Eu nu cunosc nici un alt izvor de viaţă, decât Sângele lui Isus, de aceea, mântuieşte şi vindecă fiecare suflet frânt, Doamne. Te rog să faci aceasta, în timp ce îi încredinţez pe toţi, pe braţul Tău, în Numele lui Isus. Amin.

Pentru cei care au fost la Calvar şi cred că acesta este Adevărul, dar nu au primit încă botezul creştin, serviciul religios se va desfăşura peste câteva momente în încăperea de jos.

Este mai târziu decât ne gândim, dar v-am spus că El a fost străpuns pentru păcatele noastre, aşa cum scrie în Isaia 53.5. Credeţi aceasta? El a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre. Credeţi? Pedeapsa care ne dă pacea, pedeapsa pe care trebuia s-o primim noi, a căzut peste El. Ocara noastră a căzut peste El şi trupurile noastre au fost vindecate prin rănile Lui. Credeţi aceasta? Îl primiţi? Credeţi că El este Acelaşi ieri, azi şi în veci? Credeţi că Dumnezeul care a scris Cuvântul, Îl respectă întotdeauna şi veghează tot timpul ca să depună mărturie despre El? El Îşi împlineşte Cuvântul, Îl respectă întotdeauna, credeţi aceasta? Atunci aţintiţi-vă privirile spre Calvar.

Acum câteva minute aţi privit acolo în căutarea mântuirii. Priviţi şi acum şi credeţi în timp ce priviţi ca să primiţi vindecarea trupului.

Pe o targă de aici, zace un copilaş. Aş vrea să pot să-l vindec dar nu pot, pentru că el este deja vindecat. Aici este un tânăr chipeş, într-un scaun cu rotile. Eu nu ştiu ce necazuri au oamenii aceştia, şi nici nu pot să-i ajut. De ce? Pentru că  Isus a făcut deja totul pentru ei, înţelegeţi?

Printre voi, sunt oameni bolnavi de inimă, sunt bolnavi de cancer, sunt oameni care trag să moară şi eu aş vrea să vă pot ajuta. Dacă aş putea să iau un buştean, să-l pun în mijlocul drumului şi să-l împing cu nasul prin tot oraşul şi aceasta v-ar ajuta, aş face-o indiferent câţi sunt cei care ar râde de mine. Dar Dumnezeu m-a trimis să vă spun că totul a fost făcut deja pentru noi. Veniţi şi primiţi aceasta cu o inimă sinceră.

Femeia de la fântână a fost sinceră când Isus i-a zis: „Du-te de cheamă pe bărbatul tău.” şi I-a răspuns:

„N-am bărbat.”

Bine ai zis că n-ai bărbat”, i-a zis Isus, „pentru că cinci bărbaţi ai avut, şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” (Ioan 4.16-18).

Ea I-a spus sincer: „Doamne, văd că eşti proroc. Noi ştim că atunci când va veni Mesia, El ne va învăţa toate lucrurile, dar Tu cine eşti?”

Şi Isus i-a răspuns: „Eu, Cel ce vorbesc cu tine, sunt Acela.”

Ea a crezut din toată inima.

Femeia cu scurgerea de sânge îşi cheltuise toţi banii pe la doctori, dar niciunul nu a putut s-o ajute, deci nu-i o întâmplare că s-a dus după Isus. Dar nu s-a dus zicând: „Mă duc şi eu cum s-au dus şi alţii!” Nu, nu, ci s-a dus crezând dintr-o inimă sinceră. Din câte ştiu, până la ea nu se mai întâmplase o asemenea vindecare. Femeia era atât de încredinţată că se va vindeca, încât şi-a zis: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.” (Matei 9.21). Ea nu a spus aceasta, doar de dragul de a spune ceva, ci pentru că credea şi era sinceră. Fără îndoială, ei au dat-o afară din biserică din pricina aceasta, şi a pierdut o mulţime de lucruri, dar n-a interesat-o şi L-a urmat cu o inimă sinceră şi hotărâtă. Apoi, când s-a atins de marginea veşmântului lui Isus, El S-a oprit din mers, a privit în jur şi a întrebat: „Cine s-a atins de Mine?” (Luca 8.45).

Petru L-a mustrat, zicând: „Noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, iar Tu mai întrebi: Cine s-a atins de Mine?”

Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.”

 Apoi, a privit prin mulţime, a văzut-o pe femeie şi i-a spus despre boala ei, iar din ceasul acela a fost vindecată şi scurgerea de sânge s-a oprit.

El este Cel care Şi-a dat viaţa şi a fost biciuit pentru vindecarea noastră. Preţul a fost deja plătit şi Dumnezeu l-a acceptat. Păcatele au fost spălate; Dumnezeu a primit Jertfa şi ne-a socotit neprihăniţi prin faptul că L-a înviat. Da, Dumnezeu a dovedit că a primit Jertfa, nu numai prin moartea lui Isus pe cruce, ci şi prin învierea Lui şi prin faptul că acum Îşi trimite Duhul să depună mărturie despre Cuvânt. Şi atunci cum am putea să ne mai îndoim?

Dacă sunteţi bolnavi, nu uitaţi ce spune Biblia: „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.” (Evrei 13.8). El este Marele Preot care are milă de slăbiciunile noastre.” (Evrei 4.15).

Şi eu am fost bolnav. Sunt concetăţeanul vostru; sunt fratele vostru şi ştiu ce înseamnă să fii bolnav, dar ştiu că există un loc ascuns al credinţei absolute, unde pot să mă ating de haina Lui şi să spun: „Doamne Isuse, vin la Tine cu o inimă sinceră. Tu ştii că aşa este. Mi-ai spus să mă ating de Fiul, pentru că Tu eşti Marele Preot, şi iată, vin să Te ating. Lasă-mă să mă ating de Tine, Doamne.”

Şi atunci, Ceva îmi răspunde acolo, înăuntru: „Ce ai cerut este al tău!”, iar eu spun: „Îţi mulţumesc, Doamne, Mântuitorul meu. Eu cred.”

Să nu părăsiţi niciodată această poziţie, şi tot ce veţi cere este al vostru.

Dacă El este viu, oare nu va face şi astăzi aceleaşi lucrări ca la început? Credeţi că El este viu? Isus a spus: „Pentru că eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14.19). Da, înseamnă că El este viu, iar dacă este viu, este Acelaşi ca întotdeauna, este adevărat? Atunci credeţi!

Acum am să vă rog să vă uitaţi la mine. Să nu mă înţelegeţi greşit. Vă rog să vă uitaţi la mine. Voi ştiţi că Petru şi Ioan i-au spus ologului de la poartă: „Uită-te la noi!” (Fapte 3.4). Înţelegeţi?  Aceasta înseamnă să-mi acordaţi atenţie şi să credeţi că ceea ce v-am spus este Adevărul.

Haideţi să supunem aceasta la un test şi vom vedea cum este. Biblia spune să cercetăm toate lucrurile, este adevărat? Eu nu pot să-L constrâng pe Domnul să facă ceva, dar El a făgăduit că va face, iar eu mă bazez pe aceasta.

El a spus: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu.” (Ioan 14.12). Eu am fost la Calvar cu mulţi ani în urmă şi cred că El Îşi respectă Cuvântul, iar voi credeţi la fel.

Dacă aş putea să-l vindec pe copilaşul acesta, l-aş vindeca, dar v-am spus că eu nu pot face aceasta. Nici Isus n-ar putea să-l vindeca dacă ar sta aici, în locul meu, ci v-ar cere să credeţi Cuvântul care spune: „Prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1Petru 2.25b). Voi spuneţi: „Frate Branham, eu nu am prea multă credinţă.” Nu ştiţi ce a spus El că se va întâmpla dacă aveţi credinţă doar cât un bob de muştar? O credinţă cât un bob de muştar nu ar fi suficientă pentru înfăptuirea unei minuni, dar dacă veţi ţine cu tărie de ea, vă va scoate afară. Înţelegeţi? Trebuie să staţi neclintiţi pe ceea ce credeţi.

Tu ai paralizie spastică, dar dacă crezi că Dumnezeu poate să te vindece, o va face. Crezi? Primeşti vindecarea? Dă-i-o, Doamne.

Tu ai un os frânt la spate. Nu te-am văzut niciodată până acum, dar acesta este necazul tău. Eu nu pot să te vindec, dar nici tu nu poţi să-ţi ascunzi viaţa. Primeşti vindecarea? El a ştiut ce necaz avea femeia cu scurgerea de sânge, iar astăzi, El este Acelaşi, crezi aceasta? Primeşti vindecarea?

Dar tu, doamna cu scleroză multiplă? Crezi că Dumnezeu te va face sănătoasă? Puteam să spun că ai reumatism sau orice altceva, dar nu-ţi poţi ascunde viaţa. Crezi că El a fost străpuns pentru păcatele tale şi că prin rănile Lui ai primit vindecarea? Crezi? Chiar aceasta a spus El.

Domnul care stă acolo, în colţ, suferă de o boală de stomac cu mai multe complicaţii. El nu este de aici, ci vine din Texas. Crezi că Dumnezeu te cunoaşte? Eu nu te cunosc, dar ţi-ar fi de folos dacă acelaşi Dumnezeu ţi-ar spune că te numeşti Simion Summoned? Dacă crezi, poţi că te întorci în Texas şi să fii vindecat de boala de stomac.

Este aici un om bolnav de sinuzită. Eu nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată. Este din Shreveport. Crezi, domnule Wallace? Este adevărat ce spun? Ridică mâna. Dacă crezi, credinţa ta te va vindeca.

Doamna din spate are hernie, iar copilaşul care o însoţeşte este debil mintal. Eu nu o cunosc, nu am văzut-o niciodată. Ea nu este de aici, dar crede cuvintele pe care vi le spun. Vine din Hope, Arkansas şi se numeşte Jackson. Crezi, doamnă? („Da”). Atunci du-te şi fii vindecată.

Acest lucru a impresionat profund o doamnă din spate, care are un băieţel care nu poate merge la şcoală. Nici ea nu este de aici, ci vine din Mississippi. Doamnă Stringer, dacă vei crede din toată inima, băieţelul va fi vindecat. Totul este posibil pentru cel ce crede.

Aici este o bătrânică bolnavă de cancer. Ea este pe moarte. Doamnă Winnie, crezi că vei fi vindecată? Încrede-te în Domnul.

Domnule Grigaby, care ai venit de la spitalul de TBC, crede din toată inima şi vei fi vindecat. Din câte îmi amintesc, nu l-am văzut niciodată pe omul acesta. Atunci ce este? Fiecare trebuie să ştie să-şi citească numele acolo unde scrie: „Prin rănile Lui am fost tămăduiţi.” Credeţi aceasta? Atunci El vine în mijlocul nostru. El a fost străpuns pentru păcatele noastre, iar acum ne dovedeşte că este aici. Dacă venim la El cu o inimă sinceră, păcatele ne sunt iertate, şi fărădelegile şterse. Noi avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Rănile Lui ne vindecă şi El ne dovedeşte că suntem iertaţi.

Ce face El? Caută inimile sincere, care se ţin cu putere de cruce şi Se descoperă lor. Aşadar, credeţi.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Isus a spus: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu.” Câţi dintre voi cred aceasta din inimă? Dacă sunteţi credincioşi, puneţi-vă mâinile unii peste alţii, pentru că şi voi sunteţi copiii Lui, la fel ca mine.

Ce este aceasta? Dovada că El este aici. O, chiar nu puteţi veni la El cu o inimă sinceră acum, după ce aţi auzit Cuvântul Lui şi după ce I-aţi simţit prezenţa? El este chiar Dumnezeul care vă va judeca în ziua de apoi.

O, Doamne, ai milă de noi în seara aceasta. Tată ceresc, Te rog să ne dai Duhul Tău cel Sfânt; dă-ni-L pe Hristos Cel viu, ca să nu mergem după vreun idol sau după vreo doctrină. Dă-ni-L pe Hristos Cel viu care a înviat din morţi şi a dat cinste Cuvântului, prin Sângele şi prin învierea Sa.

Oamenii aceştia sunt credincioşi, iar ultimele Lui cuvinte au fost: „Iată semnele care îi vor însoţi pe cei ce vor crede… îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” (Marcu 16.17-18).

Doamne, Isuse, mă rog şi eu împreună cu ei. Suntem cu toţii la cruce şi avem foarte multe lucruri în comun, pentru că avem sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care dovedeşte că este aici, printre noi. Ne punem mâinile pe trupul slăbit şi primim vindecarea.

Satan, îţi poruncim în Numele lui Isus Hristos să ieşi de aici! Părăseşte-i pe oamenii aceştia, ca să fie vindecaţi prin puterea învierii lui Isus Hristos.

Eu cred în Domnul Isus. Haideţi să spunem împreună: „Eu cred în Domnul Isus şi Îl primesc. Eu cred.” Spuneţi-vă numele: „Prin rănile lui…” Spuneţi o dată cu mine:

Prin rănile Lui (spuneţi-vă numele) William Branham a fost tămăduit.” Lucrarea este încheiată, iar Dumnezeu care a dat făgăduinţa este aici ca să o confirme.

Isus a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20.21). Dumnezeul care L-a trimis era cu el şi în El. De asemenea, Isus a zis: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi.” (Ioan 10.37).

Deci, dacă nu vă spun Adevărul, El nu va întări cuvintele mele dar, Dumnezeul care i-a trimis pe apostoli, a trimis şi această lucrare în ţara noastră, şi El dovedeşte că este aici şi că lucrarea aceasta vine de la El. Semnele pe care le-a făgăduit dovedesc că El este aici; că suntem în prezenţa lui Isus Hristos.

Primiţi vindecarea! Primiţi-o! Nu trebuie să ne intereseze ce se va întâmpla. Nu priviţi la aceste lucruri, ci priviţi acolo unde v-aţi ancorat credinţa; priviţi la cruce, unde v-aţi pus mâinile peste Jertfă. Duceţi-vă şi credeţi, pentru că atunci vă veţi însănătoşi.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc,

Că-ntâi El m-a iubit (ţineţi mâinile pe Jertfă)

 Şi mi-a adus mântuirea

Pe lemnul Calvarului.

Haideţi să ne ridicăm în picioare. Ridicaţi-vă mâinile şi inimile. De ce Îl iubiţi? De ce-L iubiţi pe El, Jertfa şi Ispăşirea noastră?

…Că-ntâi El m-a iubit

(Ce ne-a adus El? Eliberare deplină).

Pe lemnul Calvarului

Mi-a adus mântuirea.

Eu Îl iubesc… (O, îmi vine să nu mă mai opresc din cântat!).

Că-ntâi El m-a iubit,

Şi mi-a adus mântuirea

Pe lemnul Calvarului.

Ce crezi despre aceasta, tinere? Crezi că vechea boală de stomac te va părăsi? Da? Crezi că vei fi eliberat de boala de stomac? În ordine. Vei fi eliberat.  

Doamne Isuse, Te rog să-i vindeci şi pe oamenii care au trimis aceste batiste, în Numele lui Isus. Amin.

– Amin –

Lasă un răspuns