DE CE UNII OAMENI NU POT PĂSTRA BIRUINȚA

Am discutat cu cineva despre plecarea mea marţi sau miercuri la Wichita, Kansas, astfel încât să fiu acolo vineri şi i-am spus că nu voi putea trece prin partea de nord din cauza zăpezii. În timp ce vorbeam am avut impresia că auzim începutul cântării „Crede numai”, aşa că am privit spre cel care era cu mine şi am spus: „Naţiune după naţiune, limbi şi popoare, m-au chemat în ultimii zece ani pe platformă prin aceasta cântare. Dacă voi pleca de aici înainte de venirea Domnului Isus, este stabilit ca atunci când mă vor pune în pământ să se cânte „Crede numai!”

Nădăjduiesc că, dacă va fi să ajung în cer, voi cânta aceasta cântare împreună cu cei care au ajuns acolo înaintea mea, pentru că Cel în care cred cu adevărat este Domnul Isus.

Aceste batiste şi lucrurile care au fost aduse pentru a ne ruga peste ele sunt o expresie a credinţei oamenilor. Aş putea spune atât de multe lucruri! O mare parte a lucrării mele este trimiterea acestor batiste pentru că în felul acesta iau legătura cu mai mulţi oameni.

De multe ori mi s-a spus: „Frate Branham, fratele Roberts, fratele Allen sau un alt frate se roagă pentru cinci sute de batiste în timp ce tu abia stai de vorbă cu trei sau patru persoane.” Ei bine, probabil că este adevărat, dar ştiţi ceva: ei fac ceea ce Dumnezeu le-a spus lor să facă, pe când eu fac ceea ce îmi cere mie să fac. Lucrarea mea este puţin diferită, dar în felul acesta eu intru în legătură cu mulţi oameni: prin batiste, şorţuri şi alte articole micuţe de îmbrăcăminte. Sunteţi bineveniţi să le trimiteţi la mine acasă, la orice oră, dacă aceasta doriţi, la adresa: Jeffersonville, Indiana, Căsuţa poştală 325, dar vor ajunge la mine şi dacă scrieţi numai Jeffersonville. Noi ne vom bucura să vi le trimitem înapoi: mii de batiste săptămânal, în toată lumea. Prin aceasta am avut un mare succes, pentru că oamenii au crezut şi au avut credinţă în Dumnezeu pentru vindecare.

Ne vom ruga şi peste acestea de aici, astfel încât să le putem lua la plecare. Dacă nu le-aţi adus aici, trimiteţi-le acasă la mine, căci vă vor fi trimise înapoi absolut gratuit, fără nici o taxă sau altceva. Avem şi câteva cărţi.

Băieţii mi-au spus acum câteva minute că a mai rămas doar o jumătate de cutie pentru luni, pentru că nu le vom vinde duminica.  Au mai rămas şi câteva fotografii pentru luni şi marţi. Noi le cumpărăm de la cei care le tipăresc şi apoi le dăm mai departe. Facem aceasta pentru ca le luăm cu patruzeci de cenţi mai ieftin. Oamenii nu au bani, dar doresc să le aibă, de aceea le cumpărăm noi pentru ei. Dumnezeu rezolvă problema aceasta într-un fel sau altul. Deci, nu există preţ pentru nimic. Simţiţi-vă liberi să cereţi orice lucru cu care vă putem ajuta, ca să aveţi o viaţă mai bună, şi care să vă facă încercările mai uşoare, fiindcă pentru aceasta sunt aici: ca să fac această lucrare.

Mi-aş dori sa pot merge personal la fiecare acasă şi să stăm de vorbă cât mai mult. Mi-ar place să fac aceasta dar nu pot. Sunt însă sigur ca înţelegeţi, aşa că este un singur lucru pe care îl puteţi face: să vă rugaţi pentru mine, deoarece acesta este lucrul de care am nevoie mai mult decât de orice altceva: de rugăciune.

Sunt foarte răguşit pentru că, aşa cum am spus, am fost plecat pentru aproximativ patru luni şi nu am prea dormit nopţile fiindcă am predicat şi m-am rugat pentru bolnavi. Bineînţeles că se observă diferenţa după ce ai predicat aşa de mult. Vă puteţi imagina că serviciile de vindecare sunt de două ori mai grele pentru mine decât dacă aş predica.

Deci, cu voia Domnului, în după-amiaza aceasta am ales un text mic despre care aş vrea să vă vorbesc. Mâine vom avea un serviciu de vindecare, după care vom porni din nou la drum. Nu ştim ce va face Domnul – El ar putea să coboare chiar în aceasta după-amiază şi astfel să avem cel mai mare serviciu de vindecare care a fost vreodată, căci El face totul în felul Său, în timp ce noi încercăm să urmăm doar călăuzirea Lui. Dar înainte de a deschide şi de a citi Cuvântul Său binecuvântat, haideţi să ne plecăm capetele şi să vorbim puţin cu El prin rugăciune.

Binecuvântatule Tată ceresc, Îţi mulţumim că ne-ai dat privilegiul să venim pe acest stadion mare şi frumos, cu un acoperiş deasupra capului, şi să ne adunăm în Numele Fiului Tău, Domnul Isus. Îţi mulţumim fiindcă ştim că în aceste ceasuri întunecate şi înfricoşătoare, în care trăim, la sfârşitul epocilor, mai există oameni care cred în Tine şi aşteaptă venirea Ta cât mai curând. Simţim că acesta este poporul Tău ales, floarea făinii, de aici din Oakland şi din împrejurimi, şi au venit aici cu un scop: să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să I se închine.

Tată, Te rugăm cu umilinţă să iei acest serviciu în mâinile Tale şi sub controlul Tău, pentru a-Ţi primi gloria. Sfinţeşte vocea care va vorbi, şi care Îţi aparţine cu adevărat, căci Ţi-am dat-o Ţie, Doamne. Sfinţeşte şi urechile care vor auzi şi îngăduie ca fiecare inimă să poată primi Cuvântul Tău, căci nu vrem să auzim mesajul unui om, ci mesajul lui Dumnezeu, deoarece dorim şi aşteptăm să stăm în prezenţa Ta, sfinţi şi fără vină, în această ora care se apropie cu repeziciune.

Ascultă-ne, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Voi citi din cartea lui Ezechiel, capitolul 36, versetul 26. (Se dă o prorocie). Amin. Voi citi din cartea lui Ezechiel, capitolul 36, versetul 26. (Se dă o prorocie). Amin. Mulţumim lui Dumnezeu pentru Cuvântul Său, deoarece întotdeauna ne face să prindem curaj. Îmi amintesc că obişnuiam să cântăm o cântare: „Să prindem curaj, pentru că nu suntem lăsaţi singuri.” Şi credem că într-adevăr Domnul este prezent aici.

„Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune în voi Duhul Meu şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.”

Fie ca Domnul să Îşi adauge binecuvântările la citirea Cuvântului Său.

În această după-amiază dorim să vorbim despre marele profet Ezechiel şi măreaţa sa profeţie. Voi ştiţi că profeţii din Biblie au fost comparaţi de Dumnezeu cu vulturii.

Eu am studiat natura şi am folosit-o tot timpul în predicile mele pentru că ea a fost „Biblie” care m-a condus la Hristos. Noi nu am avut niciodată o Biblie acasă, aşa că la vârsta de douăzeci de ani nu văzusem încă nici una. Nu eram religioşi deloc. Părinţii mei erau catolici doar cu numele, căci au părăsit biserica şi după căsătorie nu s-au dus nicăieri. Cu toate acestea, Domnul m-a ales şi prin harul Său a pus în inima mea dragostea pentru El. Este ceva din lăuntrul meu care mă ţine: dragostea lui Dumnezeu.

Studiind natura am văzut marea înţelepciune a lui Dumnezeu care m-a lăsat să înţeleg lucrurile naturale. Astfel, fără a avea vreo educaţie, am putut înţelege supranaturalul, deoarece toate lucrurile din natură sunt umbre sau simboluri ale lucrurilor supranaturale. Nu ştiu dacă înţelegeţi ceea ce spun, dar acesta este adevărul. Tot ce este pe pământ este făcut după ceea ce este Dincolo; este o umbră a ceea ce este Acolo. Astfel, ceea ce suntem acum este o umbră a ceea ce vom fi la marea înviere din morţi când păcatul, boala, necazurile şi moartea se vor sfârşi.

Profeţii sunt simbolizaţi prin vulturi. Vulturul este o pasăre măreaţă, dar când am fost la Grădina Zoologică din Cincinnati mi-a fost dat să văd o privelişte zguduitoare: un vultur într-o cuşcă. Fiul meu mi-a spus acum câteva momente că au unul şi pe partea cealaltă a lacului, într-un loc amenajat ca o mică grădină zoologică, dar nu vreau să mai văd aşa ceva. Nu suport să-i văd pe creştini prinşi în cuşca denominaţiunilor. Urăsc lucrul acesta. Ce îi ajută canarului tău faptul că îi dai mâncarea cea mai bună şi că are aripi puternice dacă nu are spaţiu să zboare? Cred că aşa este şi cu creştinul prins într-o denominaţiune. Noi trebuie sa fim liberi, iar dacă studiem Cuvântul şi Îl credem, vom avea spaţiu de mişcare. Cu siguranţă.

Haideţi deci, să ieşim afară, să ne mişcăm şi să  ne folosim credinţa.La acea grădină zoologică am văzut cum acel vultur mare şi frumos, îşi întindea aripile şi lovea cu ele gratiile cuştii până când se prăbuşea istovit. După un timp se ridica din nou, privind spre cer, şi lovea din nou gratiile. Capul şi aripile îi erau pline de sânge, iar când s-a lovit de gratiile solide a căzut înapoi privind în sus. Da, ochii lui istoviţi au privit spre cer pentru că este o pasăre a cerului şi poate zbura mai sus decât orice altă pasăre. Şoimul nu se poate compara cu el sub nici o formă şi nici o altă pasăre de pe pământ. Vulturul se înalţă cel mai sus. Nici o altă pasăre nu poate suporta acea altitudine  fiindcă nu a fost construită pentru aşa ceva. Ar muri dacă ar încerca să-l ajungă. Aerul este foarte rarefiat, iar presiunea este atât de mare încât s-ar dezintegra imediat. Vulturul însă este o pasăre care se înalţă până la cer.

Nădejdea mea este că veţi înţelege ceea ce vreau să vă spun în după-amiaza aceasta, deoarece aceasta este o lecţie pentru popor.

Vedeţi voi, „darurile şi chemarea sunt fără pocăinţă.” Noi avem nevoie de coţofană, avem nevoie de pitulice şi de toate celelalte păsări, dar nici una dintre ele nu se poate compara cu vulturul, pentru că Dumnezeu l-a făcut deosebit. Nici o pasăre nu ar trebui să se întreacă cu el în ceea ce priveşte zborul în înălţime pentru că nu va ajunge prea departe. La rândul lui, vulturul nu poate fi atât de rapid ca şi pasărea colibri, ceea ce dovedeşte că fiecare îşi are locul lui.

Tot aşa, fiecare dar din biserică îşi are locul lui, pentru că unul este proroc, altul este altceva şi aşa mai departe, dar toate lucrează împreună pentru desăvârşirea Bisericii lui Dumnezeu.

Dacă pasărea colibri ar încerca să fie un vultur, s-ar autodistruge; şi la fel s-ar întâmpla cu vulturul dacă ar încerca să fie o pasăre colibri. Vedeţi? Dacă porumbelul ar încerca să fie o cioară, ar muri, dar nici cioara nu poate fi porumbel. Aceasta arată că suntem diferiţi unii faţă de alţii pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu.

Acum să vorbim puţin despre vultur. Dumnezeu i-a asemănat pe prorocii Săi cu vulturii, pentru că cu cât ajungi mai sus cu atât vezi mai departe. Astfel, dacă ai putea să te ridici deasupra Pământului, ai vedea că este rotund.

Cu cât te ridici mai sus, cu atât vezi mai departe: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri, prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul Său, Isus Hristos.” (Evrei 1.1-2).

Profeţii din Vechiul Testament s-au ridicat foarte sus, prin Duhul, şi au putut vedea lucrurile care vor veni. Cine i-a ridicat? Dumnezeu.

Dacă vulturul ar putea să se ridice atât de sus, dar ochii nu i-ar fi adaptaţi înălţimii, nu i-ar fi de nici un folos să urce acolo sus pentru că nu ar vedea nimic, dar ochiul lui este făcut în armonie cu restul trupului, de aceea, când se ridică poate vedea până departe.

Tot aşa profeţii Vechiului Testament s-au ridicat în Duhul şi au văzut lucrurile care aveau să se întâmple, iar Ezechiel a fost unul dintre vulturii lui Dumnezeu, un profet al Lui. El a putut să ajungă sus şi să vadă până departe, chiar şi epoca aceasta. Ridicându-se prin Duhul lui Dumnezeu, el a putut să vadă cu două mii cinci sute de ani înainte ziua în care trăim astăzi, de aceea a scris despre ea, iar noi putem vedea că totul se împlineşte întocmai. Tot ce au spus prorocii Bibliei, fiecare Cuvânt, se va împlini întocmai. Uneori ne vine greu să credem, dar Dumnezeu o va face oricum pentru că este Cuvântul Lui. El este Înţelepciunea, este Infinit şi Atotştiutor, de aceea ştie tot ce a fost şi ce va fi. Acesta este motivul pentru care a putut să hotărască mai dinainte toate lucrurile şi a făcut ca totul să lucreze pentru binele Lui.

Omul a fost creat pe baza „liberei alegeri”, de aceea Dumnezeu nu poate spune: „Te voi obliga să faci asta!” sau: „Din tine voi face un om mântuit, iar din tine unul osândit!” Nu aceasta este natura lui Dumnezeu. Nu, El nu doreşte ca cineva să piară, ci vrea ca toţi să se pocăiască. Dar fiind infinit, Dumnezeu a ştiut de la început cine va pieri şi cine nu, pentru că a cunoscut totul. El poate face ca toate lucrurile să lucreze corect, conform Planului Său. Nu sunteţi fericiţi pentru că aveţi un astfel de Tată?

Dar gândiţi-vă că voi, cei care sunteţi astăzi aici şi aveţi numele scris în Cartea Vieţii Mielului, nu aţi făcut nimic pentru aceasta, nici predicatorul şi nici biserica voastră, ci Dumnezeu a făcut totul. Şi cum v-a scris Dumnezeu numele în Carte?  În sângele Mielului.

Câţi dintre voi cred aceasta?  Şi vă spun: în lumea aceasta nu există suficientă soluţie de îndepărtare a cernelei sau orice ar fi, care să vă poată şterge numele de acolo, pentru că Dumnezeu v-a pus numele în Cartea Vieţii încă de la întemeierea lumii.  Aşa spune Biblia. Noi nu am făcut nimic pentru aceasta. Tu nu ai avut nimic a face cu aceasta şi nici eu, ci Dumnezeu însuşi a făcut totul la întemeierea lumii, când a jertfit Mielul. Prin cunoştinţa Sa mai dinainte, El a ştiut că Hristos va fi acolo şi L-a numit Mielul lui Dumnezeu jertfit de la întemeierea lumii, iar fiara îi va înşela pe toţi locuitorii pământului ale căror nume nu sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului de la întemeierea lumii.

Aş dori ca voi, penticostalii, să puteţi vedea aceasta, pentru că este singurul lucru care vă lipseşte şi care vă aduce frică şi necazuri. Poate spui: „Frate Branham, Poate spui: „Frate Branham, mi-e teamă că voi pierde siguranţa veşnică şi toate acestea.”

Oh, dacă păstrezi în inimă ceea ce spune Biblia, nu trebuie să îţi faci griji pentru aceasta! Nu se va întâmpla nimic.

S-ar putea ca cineva să spună: „Ei bine, eu sunt mântuit, de aceea fac întotdeauna ce îmi place!” O asemenea gândire nu este corectă, iar dacă ştiu că motivele mele nu sunt corecte, trebuie să merg înapoi la altar. Pentru că Dumnezeu este în mine doresc să fac doar lucrurile care îi sunt plăcute Lui. Vedeţi? Ceea ce îl determină pe om să facă ceea ce face este natura lui.

Dumnezeu a cunoscut de la început fiecare om care va trăi pe pământ; a cunoscut fiecare muscă şi tot ce va exista vreodată. Fiind infinit, El a cunoscut toate lucrurile şi ca urmare ne-a trecut numele în Cartea Vieţii Mielului încă înainte de întemeierea lumii.

Isus a spus că predicarea Evangheliei nu este nimic fără scoaterea tuturor peştilor din lac. Poate ziceţi: „Atunci care este rolul predicării?”  Predicatorul are partea lui pe care trebuie s-o facă. Biblia spune că Împărăţia cerurilor se aseamănă cu cineva care a aruncat mreaja în lac şi apoi a tras-o afară. În lac sunt foarte mulţi peşti, iar sfârşitul vine când este prins şi ultimul dintre ei. Predicatorul trebuie doar să arunce plasa şi să tragă, iar Cuvântul spune că în această plasă mare se prind de toate: păienjeni, broaşte, şerpi, şopârle, mormoloci şi peşti.

În ce mă priveşte, nu eu trebuie să hotărăsc, să judec sau sa spun care este peşte şi care e mormoloc, dar natura lui dovedeşte ce este. Acesta este adevărul.

Voi priviţi mesajul Evangheliei care merge înainte. Desigur, în jurul altarului vor veni mulţi pentru că au fost prinşi de plasă, dar după puţin timp va fi un „frate” mormoloc bătrân care va da din cap şi va spune: „Păi, eu nu am crezut de la început!” El a început ca mormoloc şi asta a rămas. La rândul lui, şarpele va spune: „Ştii, acest holly-roller are ceva ce nu pot suporta!” De ce? Pentru că de la început a fost un şarpe. Bătrânul păianjen de apă porneşte „plop, plop, clung, clung şi merge înapoi. Vedeţi? Când i-a prins plasa, ei erau ceea ce au rămas şi în continuare. Acesta este adevărul. Dar peştele a fost peşte când a fost prins de plasă. Astfel, noi căutăm peştii dar Dumnezeu este Cel care hotărăşte.

Dacă religia creştină vrea să ia poziţie fermă în ceea ce priveşte abilitatea intelectuală, atunci vom avea nevoie de Duhul Sfânt. Aşa este. Dar dacă creştinismul se bazează doar pe programe educaţionale, denominaţiuni şi aşa mai departe, construire de clădiri mari şi orice alt lucru pe care îl avem astăzi, nu este nevoie de Duhul Sfânt la conducerea bisericii. De aceea, cel mai bun lucru pe care îl putem face este să fim în Planul corect.

Dacă biserica trebuie sa fie una intelectuală, haideţi să punem fiecare om într-o denominaţiune; să construim cele mai mari biserici care se pot construi; să-i avem pe cei mai deştepţi predicatori; să avem omul cu cele mai multe titluri; să-l aruncăm pe sărac în stradă şi să-i aducem înăuntru pe cei îmbrăcaţi bine şi cu cea mai bună poziţie socială, pe cei mai renumiţi intelectuali!

Dar, frate, acest Duh mare şi nou despre care vorbim noi, această biserică înnoită, pe care a văzut-o Ezechiel, nu trebuie să fie condusă pe bază intelectuală, ci de Duhul Sfânt. O, iar dacă la conducerea bisericii se află Duhul Sfânt, nu mai avem nevoie de atâta agitaţie în legătura cu denominaţiunile şi intelectualii lor care pot spune cel mai frumos „Amin!” şi care se îmbracă cel mai bine! Nu mai avem nevoie de aşa ceva, de aceea, haideţi să facem ceea ce ne-a spus Domnul Isus: Mergeţi pe străzi şi la răspântii şi aduceţi-i înăuntru pe orbi, pe şchiopi, pe săraci şi pe toţi ceilalţi sărmani, pentru că Marea Cină trebuie să aibă loc zilele acestea.

 Da, aceasta este religia de care avem nevoie, dar întrebarea care se pune este: Cum putem s-o avem?

Domnul nu ne-a poruncit niciodată să facem roade. Nu, domnilor! Dumnezeu nu i-a spus nici unui om că trebuie să producă roade, pentru că noi trebuie să  purtăm roadele, nu să le producem. Şi cred că este ceva diferenţă între a produce roade şi a purta roade. Noi producem educaţie, producem psihologie, producem forma exterioară, producem intelectuali, dar ca să putem purta roade este nevoie ca acest lucru să vină din interior. Mărul nu vine din afara pomului, ci din interior; şi ştim ce fel de pom este după roadele pe care le poartă.

Biserica  de astăzi este cunoscută după experienţa intelectuală de la seminar şi după elevii cei mai bine instruiţi, dar are cel mai slab cler pe care l-a avut vreodată de-a lungul epocilor. Acesta este adevărul. De ce aceasta? Pentru că încercăm să o controlăm cu mintea, deşi Dumnezeu nu vrea aceasta. Nu acesta este Planul Lui.

Voi întrebaţi: „Ce putem face, frate Branham?”

Am spus că î după-amiaza aceasta voi vorbi despre tema: „De ce unii oameni nu pot păstra biruinţa?”

Biserica nu are nevoie de şlefuire şi nici de o îndreptare a ridurilor de pe faţă, ci are nevoie de naştere, de transformare. Trebuie sa se întâmple ceva. Nu este suficient să ne întărim graniţele şi să aducem înăuntru membrii noi, pentru că trezirea nu înseamnă aducerea de membrii noi, ci să trezim ceea ce avem deja.  Acesta este lucrul de care avem cea mai mare nevoie.

Nu demult am stat lângă marele şi cunoscutul lac Michigan din Chicago, iar în timp ce priveam cum se ridicau valurile şi loveau ţărmul, am spus:

„Oh, lacul acesta are o trezire!”

„Ce vrei să spui, frate Branham?” m-a întrebat cineva din apropiere.

„Lacul are o trezire.”

„Ce înţelegi prin cuvântul „trezire”?”

„Priveşte cum se înalţă valurile şi cum plescăie; cum înaintează şi se retrag apoi, izbindu-se şi zbenguindu-se.”

„Vrei să spui că aceasta este o trezire?”

„Are un timp de bucurie, dar ţine minte: acum, când saltă, nu are cu nici un strop mai multă apă în el decât atunci când este liniştit.”

Acesta este adevărul.

Săritul, strigatul, lauda pentru Dumnezeu, sunt minunate dacă avem aceeaşi cantitate de apă şi când revenim pe pământ. Biserica nu este zidită pe bucurie şi dans, ci pe botezul cu Duhul Sfânt, pe dragostea lui Dumnezeu.

„Bine”, spui tu, „dar atunci la ce mai este bună i trezire?”

Dacă observaţi, de fiecare dată când marea sau lacul au o trezire, tot gunoiul este scos afară. Vedeţi, ele se curăţă printr-o trezire.

Dumnezeu ştie că Biserica Dumnezeului celui viu are nevoie de o trezire, deoarece mult din nonsensul ei trebuie dat afară.  Aşa este corect.

Dar de cine este produsă trezirea? Ce îl face pe lac să freamăte? Vântul. Vântul vine din cer şi produce o trezire. Aşa se întâmplă şi în biserică. Biblia spune că într-o zi a coborât din cer un „Vânt” măreţ şi a provocat trezirea de la Rusalii. De aceasta avem nevoie şi noi astăzi: de un Vânt măreţ care să scoată afară din biserică toate istmurile şi diferenţele, pentru ca dragostea lui Dumnezeu să aibă cale liberă. Haideţi deci, să aruncăm afară tot gunoiul, să facem curat şi să o luăm de la început!

În vremurile biblice, oamenii obişnuiau să ducă aurul la aurar, iar acesta îl lovea, îl întorcea pe o parte şi pe alta şi îl lovea din nou până ieşea toată zgura din el. Ştia că a obţinut aurul pur şi fără pirită, atunci când îşi putea vedea propriul chip în el. Atunci ştia că este curat.

Ascultă, prietenul meu drag: astăzi, Duhul Sfânt (care este Aurarul) va lovi Biserica, cu Evanghelia, până când chipul lui Isus Hristos va străluci în ea şi va fi din nou curată. Necazul este că avem încă prea multă pirită, cupru şi alte lucruri în noi. Toate acestea trebuie scoase afară, dar singurul care poare s-o facă este Aurarul, de aceea lucrul de care avem nevoie este o trezire. Mesajul botezului cu Duhul Sfânt, al înnoirii, nu poate fi adus într-o biserică uscată, formală şi plină de crezuri. Pur şi simplu nu se poate.

Aş vrea să ştiţi că vă iubesc din toată inima şi nădăjduiesc că Dumnezeu vă va ajuta să vedeţi aceasta. Am acasă un băieţel care va împlini doi ani, dar dacă l-aş vedea că face ceva rău şi nu l-aş corecta, înseamnă că nu îl iubesc. Este adevărat?

Vreau să vă spun că marea mişcare a Bisericii Dumnezeului celui viu, în această naţiune, a adus la suprafaţă două tabere: una ţeapănă, scrobită, formală şi intelectuală, şi una care a mers mai aproape de extrema cealaltă şi a dat în fanatism. Acesta este adevărul, fraţilor, pentru că nu există cale de mijloc.

Am făcut remarca aceasta cu puţin timp în urmă, iar un bun prieten de-al meu, Roy Weed, prezbiterul Adunării lui Dumnezeu din statul Indiana, a spus:

„Am auzit pe cineva zicând că ar trebui să conducem maşina pe mijlocul drumului, dar ştiţi, aşa ceva este ilegal pentru că un om aflat pe mijlocul drumului va fi călcat!”

Când l-am întâlnit, i-am spus: „Vreau să îţi spun ceva, frate. Tu te gândeşti prea mult la lucrurile lumeşti şi vei ajunge ca acesta să fie singurul tău mod de a judeca lucrurile: după aparenţe.”

Eu m-am referit la un drum cu sens unic; la un drum pe care nimeni nu se întoarce, ci merge numai înainte sau nu merge deloc. Astfel, ori mergi pe o cale, ori mergi pe cealaltă; ori eşti rigid, formal sau fanatic, ori mergi cu Hristos. Nu te întorci să o iei înapoi pentru că nu există cale de întoarcere. Trebuie să continui sa mergi înainte pentru că nimeni nu se întoarce din drum.

Ceea ce ne trebuie nouă astăzi este un grup de oameni cu adevărat devotaţi cauzei Evangheliei. Da, de aşa ceva avem nevoie.

Dacă preşedintele ţării ar veni în oraşul acesta şi ar spune ceva de felul: „Ar trebui să secaţi lacul de acolo!” sau altceva de genul acesta, oamenii ar începe imediat să sece lacul pentru că aşa a spus preşedintele.

„Ar trebui să faceţi un metrou de aici până acolo!”, ei ar face-o numai pentru că aşa a spus preşedintele. Dar, fraţilor, noi citim într-o Carte care este mai mare decât orice preşedinte din lume. Eu îl iubesc pe preşedintele nostru şi cred că este un om minunat, dar nu vorbesc despre modul în care oficialităţile au grijă de oraşele lor, ci despre ceea ce Îi cere Cuvântul lui Dumnezeu Bisericii Dumnezeului celui viu. Aici trebuie să ne schimbăm noi!

 Este foarte greu să ajungi la mesajul credinţei de moda veche. Isus a vorbit despre aceasta în Biblie, cu mult timp în urmă, şi a spus:

„Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi…” (Luca 5.37).

M-am întrebat adesea ce înseamnă lucrul acesta; ce a vrut să spună Domnul nostru prin „a pune vin nou într-un burduf vechi”, şi m-am gândit la diferenţe. Astăzi avem numai recipiente din sticlă şi nu contează dacă este vechi sau nou, dar când am vizitat ţările din Est, Orientul, am aflat că în zilele acelea vasele pentru apă erau făcute din piele de animal.

La început pielea era proaspătă şi nouă, dar când se învechea, se usca.  Dacă puneai vin nou, nefermentat, în acele burdufuri uscate, acesta mai avea încă în el germenul de viaţă, iar când începea să fermenteze, acele piei uscate explodau; nu puteau să-l păstreze, ci totul dădea afară pierzându-se astfel şi vinul şi vasul.

Aşa este şi astăzi. Tu nu poţi lua acest Vin nou-nouţ,  născut din cer la Rusalii şi să îl amesteci cu aceste crezuri vechi care îţi ies în cale. De ce? Pentru că dacă predici despre botezul cu Duhul Sfânt, vindecarea divină, semne şi minuni, pielea aceea veche va încerca să se întindă şi va exploda: „Zilele minunilor au trecut! Nu mai pot suporta să ascult o asemenea predică!” Este adevărat, nu poţi s-o faci, deoarece ca să pui vinul cel nou, de Rusalii, ai nevoie de burdufuri noi. Corect. Burdufurile noi înseamnă piele nouă, care mai conţine încă grăsime animală în ea.

Astfel, când vei începe să predici despre botezul cu Duhul Sfânt, despre dragostea lui Dumnezeu, vindecarea divină, semne şi minuni, pielea nouă se va întinde. Da, când Biblia va spune: „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci”, (Evrei 13.8), pielea nouă se va întinde şi va spune: „Amin!” Dar pielea veche va spune: „Dr Jones nu ne învaţă aşa!” Vedeţi? Aici este diferenţa. Noi avem nevoie de o piele de Rusalii netăbăcită.

Rusaliile nu sunt în denominaţiunea voastră. Rusaliile sunt o experienţă, nu o denominaţiune; sunt Ceva ce primeşti şi sunt date pentru metodişti, baptişti, luterani, catolici, etc. Da, uneori sunt mai mult pentru ei decât pentru cei care se numesc pe sine „penticostali”. Rusaliile sunt o experienţă. Astfel, când această Viaţă nouă începe să lucreze în inima ta, în pielea cea nouă şi citeşti în Biblie: „Eu sunt Domnul care te vindecă.” (Exod 15.26), spui: „Amin! Eu cred, Doamne!”

Dar ce se întâmplă dacă eşti îndoctrinat cu tot acest lichid de îmbălsămare care este pompat în tine? Mie îmi pare rău pentru un om care a murit. Uneori merg la morgă şi privesc astfel de oameni. Omul este deja mort când e dus acolo şi se pompează în el mult lichid ca să fie siguri că va rămâne mort. Aşa este şi cu unele biserici americane de astăzi: sunt moarte încă de la început. Când intri în ele pompează în ele pompează în tine lichidul acela îmbălsămător vechi şi intelectual ca să fie siguri că vei rămâne aşa. De aceea avem nevoie de o reînviere a puterii de modă veche, de la rusalii, a Duhului Sfânt. Avem nevoie de acele dureri prin care ne „întindem” în Domnul.

Oh, urăsc să fiu ţinut într-un loc unde nu pot să spun: „Amin!” Acest lucru mă calcă pe nervi.

Nu demult, în Kentucky era o biserică metodistă veche care avea cu adevărat Duhul Sfânt. Un cuplu tânăr s-a căsătorit în afara bisericii şi apoi au plecat în Louisville, într-o biserică mare, ţeapănă şi plină de ritualuri.

Într-o zi, bătrâna mamă din Kentucky, a mers să îşi viziteze fiul şi nora. Bineînţeles că ei mergeau la biserică din când în când. Stăteau mai mult acasă şi priveau la televizor, aşa cum fac şi restul, şi nu mergeau la întâlnirile de rugăciune. Erau doar creştini nominali, aşa cum sunt prea mulţi în America de astăzi: metodişti, baptişti, penticostali, etc. Acesta este adevărul. Stăm acasă să vedem emisiunea asta, sa facem altceva sau ne plimbăm; este prea cald ca să merg la biserică, nu mă simt prea bine… Te vei simţi şi mai rău în zilele care urmează, atunci când vei sta la bara judecăţii. Aşa este.

Această mamă voia sa meargă la biserică şi i-a întrebat:

„La ce biserică mergeţi?”

„Mamă, noi mergem la Biserica Metodistă „Sfânta Treime”, chiar aici după colţ,” au răspuns ei.

„Trebuie să merg la biserică. Este Sabatul şi nu pot sta acasă.”

Astfel, duminică dimineaţa au luat-o pe bătrâna femeie, cu rochia ei cu gât înalt şi mâneci lungi, şi au dus-o acolo.

Când a păşit înăuntru, uşierii s-au dat la o parte, zicând parcă: „De unde a mai apărut şi asta? De la ce magazin de antichităţi aţi adus-o?”

Ea a intrat înăuntru cu părul strâns la spate şi faţa lucioasă ca o ceapă curăţată de coajă, şi s-a aşezat.

Predicatorul a urcat la amvon, cu haina lui cu guler întors, iar când a ajuns acolo sus a spus: „Iubită adunare, vom începe închinarea!” când a auzit aceasta, micuţa femeie a spus: „Glorie!” Toată lumea şi-a întors capul, ca o grămada de gânsaci canadieni, şi a privit în jur ca să vadă ce s-a întâmplat, în timp ce uşierul a venit la ea şi i-a zis: „Doamnă, îl întrerupeţi pe predicator; nu poate predica!”

Este ceva diferenţă între ei şi mine, pentru că eu nu pot predica dacă nu se spune: „Amin!” Acesta este singurul lucru pe care îl ştiu. Nu ştiu unde mă aflu, dar îmi place să aud spunându-se „Amin!”, care înseamnă: „Aşa să fie!”, pentru că aceasta dovedeşte ca Cuvântul ajunge la inimă.

Desigur, numele acelei femei nu poate fi atât de important ca numele nu ştiu cui, dar cred că este scris în Cartea Vieţii Mielului. Acela este locul unde dorim să fim scrişi cu toţii.

Cu câtva timp în urmă am fost în Columbia Britanică şi în faţă mi-a apărut o scenă care m-a înfiorat. Urmăream călare un urs grizzly bătrân. El era convins că nu voi putea să-i fac o poză, dar eu m-am gândit ca voi reuşi. Însă nu eram destul de aproape. Micuţul meu cal, în vârstă de trei ani, era istovit şi făcea tot posibilul să nu mă trântească. În încercarea de-a ajunge ursul am trecut peste câteva gropi adânci şi am urcat un deal, după care m-am oprit, am privit în jur şi mi-am zis: „Oare pe ce drum am venit?” Când eşti acolo sus, nu prea vrei să te pierzi pentru că rişti să mergi 500 de mile fără să dai de vreun drum sau ceva de felul acesta. Din pricina aceasta îmi ziceam: „Oare pe ce drum am venit?” Era înnourat şi puţină ceaţă, de aceea trebuia să fiu foarte aproape de urs ca să-l pot fotografia. Am privit în jur şi m-am gândit: „Ei bine, sunt sigur că aceasta este direcţia bună!” Am mai mers puţin, apoi ceaţa a dispărut şi a apărut luna. Atunci mi-am zis: „Drumul se vede destul de bine, iar dacă va fi mai frig voi face un foc şi voi sta peste noapte aici.”

Am mai mers o bucată de drum, iar calul era plin de spume. L-am legat şi m-am apropiat de un trunchi de copac care fusese ars. După ce ard copacii, viaţa iese din ei iar când bate vântul se pleacă unul peste altul. M-am oprit acolo, am lăsat calul să se odihnească şi m-am aşezat puţin jos. Cerul era plin de nori mari şi albi „de unt”, cum obişnuiesc eu să îi numesc, iar luna strălucea. Privind în jur mi-am zis: „Acesta este un loc bun să te opreşti.” Vântul bătea şi împrăştiase ceaţa, iar atunci am auzit sunetul cel mai jalnic pe care l-am auzit vreodată.  „De unde vine sunetul acesta?” mi-am zis, După un timp l-am auzit din nou: „M-m-m-m!” „Ce loc sinistru!”

Curând luna a ieşit din nou de după nori, iar copacii aceia mari, bătrâni şi morţi păreau albi sub razele ei. Lumina ei îi făcea să semene cu nişte pietre funerare. Era cel mai ciudat sunet pe care îl auzisem vreodată. După ce i-am privit atent, m-am gândit: „Ce loc mi-am ales ca să mă opresc! Doamne, vrei să rămân aici?”

Calul era legat, aşa că am început să meditez. Mă întrebam: „Ce îi face pe copacii aceştia să geamă aşa, dând fiori oricărei persoane care trece pe aici? Orice călător ar fi speriat.” Am stat şi am privit peisajul acela sinistru, apoi am observat că vântul a început să sufle din nou, cu mai multă putere, iar copacii aceia bătrâni gemeau şi murmurau. M-am gândit: „Oare ce înseamnă aceasta?”

Atunci mi-a venit în minte un text din Ioel: „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră,”  (Ioel 2.25) şi mi-am zis că fiecare din aceste insecte erau de fapt una şi aceeaşi insectă în diferite stadii de dezvoltare.

„Este corect! Acum ştiu de ce m-a făcut Dumnezeu să mă opresc aici.” Copacii aceştia mari şi bătrâni au fost odată vii şi adevăraţi.

Aceasta îmi aminteşte de aceste biserici mari şi ţepene. Oamenii le-au construit turle înalte care se ridică deasupra oraşului, dar sunt tot atât de moarte ca şi aceşti copaci. Bineînţeles că odată au fost vii; în epoca luteranilor şi a metodiştilor au fost umplute cu Duhul, dar ce au lăsat luteranii, au mâncat metodiştii; ce au lăsat metodiştii, au luat baptiştii şi ce au lăsat baptiştii, au luat penticostalii. Oh, bietul copac a fost mâncat aproape în întregime.

La început, acest Pom, moştenirea lui Dumnezeu, era viţa Lui, pomul Lui, era o biserică nou-născută; ei aveau părtăşie şi dragoste, aveau învăţătura Bibliei. Tot ce posedau era corect. Dar curând a apărut o insectă care a mâncat din ea, apoi alta şi alta, până când totul a rămas un loc mare, vechi, gol şi sinistru. De fiecare dată când bate vântul, ei doar gem.

Gândindu-mă la toate acestea, am spus: „Este corect. Întotdeauna când Dumnezeu repetă experienţa de la Rusalii, singurul lucru pe care pot să îl facă aceste morgi mari şi vechi este să stea acolo şi să mormăie: „M-m-m-m! Zilele minunilor au trecut!” M-m-m! Nu există aşa ceva!” Da, este suficient de înfricoşător ca să îi alunge pe oameni afară de acolo.

Atunci m-am întrebat: „Doamne, de ce mai trimiţi vântul? Ce rost mai are?” Ei sunt morţi, nu îl vor primi niciodată; sunt exact ca pielea aceea uscată de animal.  Nu există nici o posibilitate de a le spune ceva pentru că nu vor crede. S-au uscat şi s-au asprit; asta este tot ce a mai rămas din ei. M-am gândit: „De ce le trimiţi vântul?” şi atunci mi-am adus aminte ce a spus Ioel: „Vă voi da înapoi”, zice Domnul, „vă voi restitui toţi anii pe care i-au mâncat lăcustele…”

„Când va fi aceasta, Doamne?”  Atunci am observat că la baza copacilor era o tufă formată din copăcei mai mici şi verzi. Acesta este adevărul.

Biserica ar putea acţiona ca şi cum ar fi puţin verde. Frate, ea este flexibilă când bate Vântul lui Dumnezeu. De fiecare dată, la mişcarea Vântului, aceşti copăcei râd, sar şi se bucură. „Băiete!” mi-am zis, „Dacă asta nu e o întrunire penticostală de modă veche, înseamnă că nu am văzut nici una. Cu siguranţă.”

Oh, aceşti copaci mici se îndoaie când bate vântul. Poate cineva spune: „Eu nu pot merge la întrunirea aceea pentru că sunt prezbiterian sau merg la „Adunarea lui Dumnezeu! Nu pot avea nici o legătură cu aceia!”

Oh, ţeapănule, eşti bătrân şi pe jumătate mort! Ce-i cu tine? Noi, cei de astăzi, avem nevoie de o reaşezare a experienţei originale, de la Rusalii, în Biserica Dumnezeului celui viu!

          Apoi m-am gândit: „Doamne, vei face aceasta?” Mănunchiul acela de lăstari tineri erau verzi şi flexibili. Astfel, ei se pot îndoi după vânt, şi mai mult: pot să dea şi să primească viaţa, ceea ce este un lucru minunat.

Am întrebat: „De ce îi scuturi aşa de tare?” De fiecare dată când scuturi un copac, strânsoarea pământului în jurul rădăcinilor lui slăbeşte şi astfel pot să se înfigă mai tare. Şi de câte ori ne deschidem inimile şi Îl lăsăm pe Duhul Sfânt să intre, El scutură rădăcinile pentru a le face mai flexibile, astfel încât să se înfigă mai bine şi să se ţină mai strâns de Isus Hristos.

„Ancorat de Stânca ce nu poate da greş,

Înrădăcinat şi în siguranţă,

 În dragostea Mântuitorului.”

Lucrul de care are nevoie biserica de astăzi  este să iasă la suprafaţă şi să înverzească. Nu încercaţi cu: „Eu sunt Dr. Ph. D” sau: „Pastorul nostru este…” La urma urmei, ce înseamnă toate acestea? Voi spuneţi: „D. D.”, dar în Biblie „D.D.” înseamnă „Dumb dog”, ceea ce înseamnă „câine prost” şi nu cred că s-a schimbat ceva de atunci. Frate, noi nu avem nevoie de titluri, ci de experienţa Duhului Sfânt în Biserica Dumnezeului celui viu; avem nevoie să înverzim şi să ne înviorăm. Dacă viaţa te face să acţionezi ca şi cum ai fi verde, du-te înainte şi obţine Viaţa. Linia vieţii nu a fost tăiată, lăcustele nu au mâncat-o încă.

O, frate, într-una din aceste zile, Dumnezeu va coborî cu un praf contra insectelor şi îl va pulveriza peste tot, în toată lumea. Da, domnule. Astfel va aduce înapoi anii pe care i-au mâncat lăcustele.

În ziua de Rusalii în camera de sus erau 120 de burdufuri noi din piele. Dar nu din piele de capră, ci din piele de oaie pentru că este mai bună. În odaia de sus stăteau 120 de burdufuri noi aflate în procesul de întindere şi în dureri crescânde. Ei aveau inimile deschise pentru a primi tot ceea ar fi revărsat Dumnezeu, dar astăzi spunem: „Voi merge acolo, dar vreau să-ţi spun că eu nu cred. Nu mă interesează cât de mult mi se dovedeşte cu Biblia, pentru că oricum nu cred.”

Oh, tu eşti o piele veche! Care este problema ta?

Noi avem nevoie de Ceva care să ne ajute să mergem mai departe. Înainte ca să înceapă să lucreze, Duhul Sfânt are nevoie de cineva prin care s-o poată face.  Acesta este adevărul.

Oh, lumea aceasta făţarnică în care trăim!  „Nu voi permite să fiu învăţat de unul cu şapte clase, pentru că vin din Cutare loc şi am absolvit colegiul!” Este posibil să fii mai şcolit, dar poate nu ai suficientă pricepere ca să ştii cum să Îl controlezi. Frate, Pavel a posedat multă înţelepciune omenească, dar a spus că a uitat tot ce a ştiut ca să Îl poată găsi pe Hristos. Problema este că biserica trebuie să se golească de toate lucrurile pe care le are şi să fie umplută din nou.

Acolo erau 120 de burdufuri noi şi deodată a venit din cer Vinul cel nou, ca un vârtej, şi le-a umplut până au început sa simtă durerea, iar atunci au plecat prin toată ţara spunând: „Asta e!”

Fraţilor, dacă nu este aceasta, voi aştepta până va veni ceea ce trebuie să vină. Lucrul acesta este sigur.

Experienţa marelui şi minunatului Duh Sfânt, a dovezii învierii lui Isus Hristos; faptul că El lucrează în noi este un lucru minunat. Biserica Dumnezeului celui viu are Viaţa în ea; este plină de Ea. Este ca vinul nefermentat care posedă încă în sine germenul, bacteria care îl umflă şi îl împinge afară. Aceasta face Dumnezeu.

Când eram paznic de vânătoare, obişnuiam să merg într-un loc unde era cel mai vesel izvor pe care l-am văzut în viaţa mea. Acest izvoraş sărea şi făcea tot timpul spume. Într-o zi când am trecut pe acolo, m-am aşezat lângă el şi am spus:

„Izvoraşule, ce te face atât de fericit? De ce eşti tot timpul atât de agitat? Poate din cauză ca vin căprioarele să se adape din tine?” Daca ar fi putut vorbi, izvoraşul mi-ar fi răspuns:

„Nu acesta este motivul, frate Branham.”

„Atunci poate eşti fericit pentru că vin şi beau din tine urşii?”

„Nu, frate Branham, nici acesta nu este motivul.”

„Ei bine, atunci poate eşti bucuros că beau eu din tine?”

„Nu, nu este nici asta.”

„Atunci care este motivul?”

Dacă mi-ar fi putut răspunde, ar fi zis: „Frate Branham, nu eu sunt cel care face aceste spume, ci este ceva ce mă împinge de la spate.”

Aşa se întâmplă şi cu fiecare fiu şi fiică a lui Dumnezeu. Nu emoţiile, ci este Ceva care te împinge de la spate şi te face să fii mereu în mişcare. Acesta este adevărul şi aşa este corect.

Da, de aceasta avem nevoie astăzi: de experienţa naşterii din nou.

Acum aş vrea să priviţi la ordinea pe care a pus-o Ezechiel aici. El a spus:

„Vă voi da o inimă nouă, vă voi da un duh nou şi voi pune în voi Duhul Meu.”  Vreau sa fiţi atenţi, căci este vorba de trei lucruri importante:

– o inimă nouă: „Voi lua afară inima de piatră.” – aceasta este inima veche pe care am avut-o.

– „şi vă voi da un duh nou”. De multe ori s-a făcut o mare greşeală deoarece oamenii au crezut că duhul cel nou este Duhul Sfânt. Dar nu este aşa, ci este doar un duh nou. Dacă nu v-aţi împăcat cu voi înşivă atunci când aţi avut vechiul duh, cum vă veţi descurca cu Duhul Sfânt? Dumnezeu trebuie să vă dea un duh nou ca să puteţi face faţă Duhului Sfânt.

Să repetăm: „Vă voi da o inimă nouă, o inimă de carne, apoi un duh nou în inima în care voi turna Duhul Meu.” Vedeţi? „inimă nouă, duh nou şi Duhul Meu” trei lucruri despre care a vorbit El.

De îndată ce primeşti duhul nou, încetezi să mai furi, să minţi şi să faci alte lucruri de felul acesta. Dar dacă spui: „Aleluia! L-am primit!” şi apoi prima dată când cineva intră numai puţin pe partea ta, să vezi minune: explodezi ca o broască ce a înghiţit un glonţ de vânătoare. Frate, dă-mi voie să îţi spun că acesta este motivul pentru care nu primeşti Duhul Sfânt. Aşa este.

Poate spui: „Oh, dar m-a călcat pe bătătură şi nu pot suporta aceasta!” În ordine. Aceasta dovedeşte ce ai în tine.

„Voi pune în voi un duh nou şi apoi vă voi da Duhul Meu.” Inima este centrul emoţiilor fiinţei omeneşti; este centru tău, aşa că Dumnezeu pune o inimă nouă în centru omului vechi, apoi Duhul Său în centru duhului nou  sau a inimii noi.

Este exact ca şi arcul principal dintr-un ceas vestit. Vedeţi? Un mic clic care lucrează aici, un alt clic care lucrează dincolo şi rotiţele se învârtesc, toate fiind controlate de arcul principal.

Fraţilor, problema de astăzi este că noi am părăsit Arcul (Resortul) principal. Am încercat să ne facem metodişti, baptişti, prezbiterieni, etc., am construit biserici mari şi apoi spunem: „Uite ce ceas frumos mi-am cumpărat! Priveşte ce marcă vestită are! Cadranul lui are rubine, deci este ca o bijuterie.” Este adevărat, dar dacă nu indică ora exactă nu valorează nici doi cenţi.

Aceasta este problema de astăzi. Noi încercăm să ne facem metodişti, baptişti, prezbiterieni şi penticostali, să avem cele mai frumoase biserici, să avem cel mai bun şi mai deştept păstor, etc. dar totul este zadarnic dacă  biserica noastră nu ţine pasul cu Biblia lui Dumnezeu. Da, aici este necazul: că am rămas fără Duhul Sfânt.

Nu a spus Isus: „Nu aţi citit niciodată în Scripturi că „Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului?” (Matei 21.42). Bineînţeles, Resortul principal. Dacă ceasul este mecanic, iar resortul principal este în el, înseamnă că este un ceas pe care îl trage Dumnezeu. La un ceas care nu are nevoie să fie tras, sunt doar emoţiile pentru ceea ce îl trage, dar în ceea ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu, dacă Îl ai, emoţiile sunt acelea care te fac să mergi înainte cu Duhul Sfânt.

Voi ştiţi că Ezechiel a văzut aceasta. Tot el a văzut învârtindu-se în aer ceva ca o roată în mijlocul altei roţi. Mai întâi avem cauciucul, apoi janta, spiţele şi în final butucul roţii.

Când Luther a început cu: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”, deci, cu neprihănirea, a pus cauciucul. Dar încă nu prea semăna cu o roată. Apoi au venit metodiştii, cu sfinţirea, şi au pus cauciucul pe jantă. Ei au învăţat despre sfinţire, în exemplul nostru: au pus janta; Luther despre neprihănire, care era cauciucul exterior, iar penticostalii au venit şi au pus o spiţă: vorbirea în limbi.

Dar, fraţilor, daţi-mi voie să vă spun că nu se rezumă totul la asta. Acesta este motivul pentru care ieşim de pe drumul pe care suntem. În biserică nu este numai vorbirea în limbi, ci sunt nouă daruri spirituale, şi toate sunt în ordine, dar aşa cum spune un negru când mănâncă lubeniţă: „Încă mai este din ea.” Aşa este şi astăzi: „Încă mai este din ea.” Această roată are nouă spiţe spirituale şi este învârtită de roata din mijloc, toate fiind prinse de butucul principal.

Oh, acum mă simt cu adevărat religios! Cu siguranţă.

Frate, partea bună este că, indiferent cum o faci, te lupţi, iar Dumnezeu a spus: „Vă voi da înapoi.” Trebuie să se întâmple. Revenind la ceas, resortul principal este acela care pune în funcţiune întregul mecanism. El ticăieşte menţinând fiecare binecuvântare exact aşa cum este.

Darul tău de a vorbi în limbi este minunat; neprihănirea prin credinţă este minunată, tălmăcirea limbilor este şi ea minunată; sfinţirea este minunată, mesajele de la Dumnezeu sunt minunate şi la fel este prorocia, dar ce se întâmplă, frate, dacă nu există butucul principal cu mecanismul de deasupra lui? Indicatoarele  se vor încrucişa, se vor încăleca, se vor despărţi una de cealaltă şi în final se vor rupe. Aceasta este problema.

Noi avem nevoie de Resortul principal. La ce ţi-ar folosi câteva arcuri mici, câteva dispozitive mici, alarma, cadranul, indicatoarele şi toate celelalte, dacă acolo nu este nimic care să le angreneze?

Eu cred că Biserica Penticostală are botezul Duhului Sfânt şi cred că Îl aveţi şi voi, ceilalţi. Cred că vorbirea în limbi este în regulă şi că prorocia este în regulă, iar ca baptist aş sta alături de voi. Cred că da. Dar frate, acesta este un lucru care nu măsoară corect timpul.

Aceasta încerc eu să vă spun: este nevoie ca botezul cu Duhul Sfânt să vină în inima omenească şi atunci totul va funcţiona corect. Dumnezeu este dragoste. Prin urmare, dacă toate aceste daruri nu sunt puse în centrul dragostei, voi deveni egoist şi indiferent, mă voi izola de ceilalţi, voi trece graniţa şi voi avea parte de nervi şi necazuri. Dar când ancora este prinsă în centrul dragostei, va fi propăşire peste tot. De aceasta avem nevoie, frate, pentru că biserica moare din lipsă de dragoste.

Darurile sunt în ordine şi la fel denominaţiunile – nu am nimic împotriva lor -, dar problema este că ne punem toată nădejdea în ele deşi Domnul Isus a spus:

„Mulţi vor veni la mine în acea zi şi vor zice: „Doamne, Doamne, n-am prorocit noi îl Numele Tău, n-am scos draci în Numele Tău şi n-am făcut lucrări mari? Şi a adăugat: „Atunci le voi spune curat: „Plecaţi de la Mine, voi, toţi care lucraţi fărădelegea! Niciodată nu v-am cunoscut.” (Matei 7.22-23).

Pavel a spus: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.” (1 Corinteni 13.1). Chiar dacă înţeleg Biblia şi am obţinut un titlu de Ph.D., dublu L.D. şi înţeleg toate tainele lui Dumnezeu, dacă nu sunt lipit de Resortul principal, care este dragostea, nu mă voi putea menţine acolo pentru că nu există nimic să mă ţină.

Cineva a vrut să-mi de într-o zi un titlu de doctor, dar i-am spus: „Sunt prea deştept pentru aşa ceva. Cu accentul şi felul meu vechi de vorbire din Kentucky, sunt prea deştept pentru a fi doctor.”Oamenii sunt prea inteligenţi şi nu aş vrea să fiu un făţarnic. M-aş bucura să am un asemenea titlu, dar nu în condiţiile în care îl dau ei. Mai bine să Îl slujesc pe Domnul şi să fiu sincer cu poporul Lui. Spun aceasta pentru că dacă nu eşti sincer cu poporul Lui, nu eşti sincer nici cu Dumnezeu.

Avem nevoie de dragostea lui Dumnezeu, pentru că ea controlează toate lucrurile. Ceasul tău este în ordine, acele şi arcurile sunt bune şi la fel secundarul; toate darurile tale micuţe sunt corecte, frate, dar haide să privim la Resortul principal care ţine toate celelalte lucruri mai mici.

Priveşte: Resortul funcţionează atunci când lucrează dragostea. Ştii ce se întâmplă atunci? Metodiştii le zic baptiştilor: „Haideţi şi mergeţi alături de noi! Veniţi şi voi, prezbiterienii şi penticostalii, să ne unim şi să avem o trezire în oraş!” Aici sunteţi. Apoi Resortul începe să controleze totul, Duhul Sfânt începe să se mişte. Atunci baptiştii nu se vor enerva pe tine pentru că vorbeşti în limbi şi nici tu nu vei ieşi din această ordine. Prezbiterienii, metodiştii, baptiştii şi luteranii, toţi împreună, vor acţiona într-o mare unitate a Bisericii Dumnezeului celui viu, iar Biserica va fi conform Bibliei. Categoric.

Oh, semnele timpului! Noi trăim în ultimele zile, iar biserica trebuie să ţină pasul cu Biblia. De fiecare dată când va simţi puţină uscăciune, Dumnezeu va lăsa un strop de untdelemn din cer şi o va unge ca să funcţioneze corect. Da, domnilor.

Acum observaţi: „o inimă nouă, un duh nou, iar apoi voi pune în voi Duhul Meu. Şi voi veţi împlini toate legile şi poruncile Mele.”

Când Resortul principal începe să ticăiască; când Piatra care este lepădată va fi pusă în capul unghiului; când dragostea lui Dumnezeu va fi adusă înapoi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, atunci veţi vedea Biserica Lui în părtăşie şi fără nici o neînţelegere în mijlocul ei.

Vă aduceţi aminte că fecioarele din Biblie au spus: „Domnul nostru întârzie să vină.”?(Matei 25.5), apoi au aţipit şi au adormit; au început să se distrugă unii pe alţii, să se muşte şi sa se enerveze, iar Domnul a veni şi i-a surprins în acea stare. Fecioarele neînţelepte aveau lămpi, dar nu aveau untdelemn în ele. Vedeţi? Şi din cauza aceasta au fost aruncate în întunericul de afară.

Frate, cum poţi lua un înlocuitor când ai la îndemână originalul? De ce ai lua ceva diferit când Adevărul îţi stă la dispoziţie? Când laşi Resortul principal, pe Hristos, dragostea lui Dumnezeu, să lucreze în tine, în inima ta, vei începe să exprimi următoare tipuri de ticăit: dragoste, bucurie, pace, răbdare, sfinţenie, bunătate, îndurare, credinţă, milă.

Ştiţi ceva? Jugul la care sunteţi înjugaţi , pentru Hristos, nu vă apasă gâtul şi nu este o sarcină grea pe care s-o purtaţi, ci este uşor ca o pană, iar poverile sunt puţine. Voi ştiţi ce să faceţi când cineva vă spune: „Hei, nu erai şi tu la întrunirea aceea de holly-rollers? Cred că te-am văzut acolo.”

Dacă vei răspunde: „Ei, m-m-m-m, ştii, eu…” înseamnă că te apasă puţin pentru că Resortul principal nu funcţionează. Aşa este. Dar dacă acesta începe să funcţioneze, când cineva îţi spune: „Liddy, am auzit că te-ai făcut şi tu un holly-roller şi că nu vei mai veni la petrecerile noastre cu ţigări.” îi vei răspunde: „John, dă-mi voie să îţi spun că eu am aruncat toate ţigările.”

Într-una din aceste zile am auzit la radio că anul acesta, în America, au murit mai mulţi oameni decât în cei patru ani de război mondial, şi asta pentru că fac cancer la gât din cauza fumatului. În Statele Unite mor mai mulţi decât oriunde în altă parte. Aţi auzit ce s-a spus la radio despre cancer? S-a dovedit în mod incontestabil că fumatul este vinovat de producerea cancerului. Atunci de ce nu se opresc? Care este problema cu ei? Televiziunea şi toate celelalte, sunt pline de astfel de lucruri pentru că aceşti şoimi le cer. Acesta este adevărul.

Tu nu poţi vorbi cu un şoim despre ceva mort, deoarece el numai cu aşa ceva se hrăneşte. Schimbă-i natura o dată şi vei vedea ca nu rezistă.

Poate credeţi că sunt dur. Să ştiţi ca nu vreau să fiu aşa, dar trebuie să vă treziţi, fraţilor! Voi trebuie să cunoaşteţi Adevărul, iar eu vi-L spun citându-l din Scriptură.

Dacă ai fost înjugat la jugul lui Hristos şi Resortul principal funcţionează, din inima ta va curge dragostea lui Dumnezeu. Atunci, când cineva îţi spune: „Am auzit că eşti un holly-roller; că nu mai bei şi nu mai fumezi”, vei răspunde: „Este adevărat. Eu am găsit Comoara şi ea este dulce în inima mea. Aş vrea să-ţi pot vorbi şi ţie despre ea.”

O, da, aceasta îţi uşurează crucea!

Ştii ce trebuie să faci? Să cari aceste sarcini care au fost puse pe tine; să faci ca Samson, care a luat porţile de aramă de la Gaza, le-a dus pe un deal şi le-a lăsat acolo. Când Resortul principal lucrează cu adevărat în inima ta şi dragostea lui Dumnezeu curge din tine, dacă cineva te numeşte în toate felurile, aceasta nu va face nici un bine celor care au spus-o. Atunci te vei duce la un deal numit Calvar, îţi vei lăsa sarcina acolo şi te vei ruga pentru persoana aceea. Atunci nu te vei mai enerva şi nu te vei mai certa cu oameni în legătură cu aceasta.

De ce? Pentru că dacă ai devenit un adevărat copil al lui Dumnezeu, lucrurile vechi s-au dus. Te-ai înjugat şi, oh, este o plăcere să duci jugul lui Hristos ştiind că eşti înjugat împreună cu ceilalţi copii ai Lui, ca cetăţean al Împărăţiei cerurilor şi moştenitor împreună cu El.

Ce se întâmplă când dragostea lui Dumnezeu intră în noi? Cred că aseară am predicat, tot aici, cum această dragoste este proiectată în noi, iar atunci aceste sarcini ni se par uşoare şi alungăm frica. Dacă dragostea va fi în voi, nu vă veţi mai teme de nimic. Biblia spune că puteţi fi vindecaţi dacă luaţi Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, câtă vreme dragostea este acolo şi face ca toate aceste lucruri să se mişte, nu vă mai pasă de nimic. Nu contează că lucrurile nu merg cum trebuie; voi aveţi dragostea şi aceasta vă ţine.

Apostolii au vrut să ne arate puterea care vine prin această dragoste, pe Duhul Sfânt, Resortul principal.

Priviţi la Isus, căci El ne-a ridicat mai sus de mormânt. Priviţi-L stând întins pe cruce: faţa Lui avea paloarea morţii, sângele i se prelingea pe trup, mâinile şi picioarele îi erau străpunse. Iată-L zăcând acolo, rece, mort de trei zile! Apoi, deodată văd un grup de soldaţi care aleargă ca ieşiţi din minţi, lovindu-se unii de alţii. Ce este aceasta? Privindu-L, observ cum paloarea morţii începe să Îl părăsească. Ce face Dumnezeu? Îşi arată puterea prin acea dragoste: L-a înviat din morţi. Priviţi-L cum câteva zile mai târziu Şi-a adunat ucenicii şi le-a predicat. Ultimele cuvinte rostite de El, sunt: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură! Aceste semne îi vor urma pe cei ce vor crede…” (Marcu 16.15-16).

Pe măsură ce vorbeşte, văd lumina zilei venind sub picioarele Lui. Ce se întâmplă? Dumnezeu Îşi arată puterea şi Îl învie din morţi. Ce face apoi? Neagă orice lege a gravitaţiei şi este ridicat în sus, unde se aşează în tăcere la picioarele Majestăţii Sale. Glorie lui Dumnezeu! Acum El este aici şi are toată puterea din cer şi de pe pământ în mâinile Sale. Nici măcar un val mic din ocean nu se poate mişca fără permisiunea Lui. Aceasta este puterea Lui! Aleluia! Aceeaşi putere lucrează în noi pentru a ne face făpturi noi în Isus Hristos. Oh, frate, de aici vine puterea! Credinţa noastră, care este dragostea, alungă frica.

Noi credem că Dumnezeu Şi-a împlinit Cuvântul când Şi-a pus dragostea şi harul în Hristos, şi ni L-a adus aici jos. Această putere măreaţă a lui Dumnezeu începe să lucreze în biserică: e dragostea care biruieşte. Şi vă spun: dragostea este cel mai puternic lucru din lume! Nimic nu o poate înlocui.

Cu câtva timp în urmă, o fată a mers la colegiu, iar după o vreme a venit acasă însoţită de o colegă. Când au coborât din tren mama ei o aştepta pe peron, iar fata care o însoţea i-a zis: „Cine este baba aceea, căci arată îngrozitor!” Fetei i-a fost ruşine şi a răspuns: „Nu ştiu.”

După ce au coborât, mama a alergat spre ea zicând: „O, dragă, mă bucur aşa de mult să te văd!” dar fiica i-a întors spatele.

Conductorul, care era în apropiere, i-a spus: „Maria, te voi întreba ceva: cum ai putut deveni atât de indiferentă de când ai mers la colegiu? Aceasta învăţaţi voi acolo?”

Mi-e teamă că aceasta am învăţat şi noi prin toate substituţiile intelectuale pe care le avem în locul dragostei.

El a continuat: „Maria, este adevărat. Şi eu sunt un om în vârstă şi ştiu de ce mama ta este atât de urâtă acum. Motivul este că într-o zi tu erai în camera de la etaj, iar ea întindea haine în curtea din spate.  În timp ce făcea aceasta, focul a cuprins casa şi cineva a alergat şi i-a spus. Tu erai în cămăruţa aceea înconjurată de flăcări. Toată lumea striga: „Stai deoparte! Stai deoparte!” dar ea nu i-a ascultat, ci şi-a smuls şorţul, a intrat în flăcări, te-a luat şi te-a înfăşurat în hainele ei, iar când a ieşit afară era plină de arsuri şi speriată. Din caua aceasta arată aşa astăzi. Ea a devenit urâtă pentru ca tu să fii frumoasă, iar acum vrei să îmi spui că ţi-e ruşine cu ea? Cu propria ta mamă?”

Frate, mă gândesc că a fost nevoie, nu de o fiinţă intelectuală ci de dragostea lui Dumnezeu pentru a-L trimite pe Hristos să moară pe cruce în dezonoare şi ruşine. Şi tu vrei să spui că biserica penticostală sau orice altă biserică se va întoarce spre adevărata dragoste a lui Dumnezeu?

„Mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Isus Hristos; fiindcă Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…” (Romani 1.16). Mai degrabă spuneţi: „Holly-roller.” Haideţi să ne comportăm ca atare câtă vreme dragostea lui Dumnezeu este în inima noastră.

Oh, frate, Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt, dragostea lui Dumnezeu pentru a controla biserica, nu prin isteţime şi educaţie, ci prin dragoste.

Darurile vin în biserică dar nu ele o controlează, ci dragostea este aceea care conduce Biserica: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu…”  (Ioan 3.16). Dragostea Lui L-a împins să facă aceasta, iar când dragostea constrânge, harul suveran îşi proiectează deja scopul.

Aş vrea sa repet încă o dată: Când vine dragostea divină, harul îşi atinge scopul. Şi Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât harul suveran a produs un Mântuitor pentru lume. Acesta este adevărul. Şi când Îl iubeşti atât de mult pe Dumnezeu, harul suveran te va duce la botezul cu Duhul Sfânt pentru a te face să trăieşti, să iubeşti şi să fii un creştin adevărat.

Mai am un singur gând pe care vreau să vi-l spun şi vouă. Cu mii de ani în urmă, când acest Pământ vechi nu era altceva decât un crater vulcanic, când nu era nici o formă de viaţă pe el, căci la început nu erau decât erupţii vulcanice, Dumnezeu, marele Duh Sfânt, Logosul, a ieşit de la Dumnezeu. Noi Îl numim Duh Sfânt. Şi după ce a ieşit de la Dumnezeu, El a venit pe pământ.

Staţi liniştiţi şi ascultaţi cu atenţie, căci voi încheia imediat. Vreau să vă gândiţi şi să răspundeţi sincer: Cine va face lucrul acesta? Intelectualii? Gândiţi-vă! Denominaţiunea voastră, sau Duhul Sfânt?

Când pe pământul acesta era doar un haos mare şi nu era nimic altceva decât nişte stânci pleşuve formate prin întărirea lavei vulcanice, Duhul Sfânt a venit, asemenea unei găini la cuibarul ei, şi a început să clocească. Cuvântul „a cloci” înseamnă „a gânguri, a face ceva cu dragoste, precum găina care îşi cheamă puişorii.” Astfel, El a început să spună: „Să fie….”, „Să fie…” Şi pot vedea că pe întregul pământ nu era nimic altceva decât trupurile noastre, care zăceau acolo. Noi am fost învăţaţi că trupurile noastre au fost făcute din ţărână; că suntem compuşi din 16 elemente diferite: ţiţei, lumină cosmică, potasiu, calciu şi aşa mai departe. Acesta este trupul. Cum am ajuns noi să fim aşa? Pentru că mâncăm. În fiecare zi trebuie să moară ceva pentru ca noi să putem mânca.  Dacă astăzi mănânci, înseamnă că ceva a trebuit să moară ca să poţi trăi tu. Da, ceva a trebuit să moară pentru ca voi să fiţi vii. Dacă mâncaţi carne de vită, înseamnă că a murit o vacă; dacă mâncaţi carne de oaie, înseamnă că a murit o oaie; dacă mâncaţi peşte, a murit un peşte; dacă mâncaţi pâine, a murit grâul; dacă mâncaţi cartofi, a murit cartoful; dacă mâncaţi fasole, a murit bobul de fasole. Orice ar fi aceasta, este o viaţă, pentru că noi putem trăi numai prin moartea cuiva.

Acum ascultă fratele meu, pentru că vreau să îţi pun o întrebare: Dacă este nevoie să existe o moarte pentru a crea viaţă, cu cât mai mult a fost nevoie să moară Cineva pentru ca noi să trăim din nou; să fim nemuritori? Şi acest lucru nu a fost făcut de predicatori deştepţi, nici de preoţii catolici, nici de un rabin, ci a fost nevoie de Viaţa lui Isus Hristos care S-a dat de bună voie pentru noi. DA, El L-a trimis pe Duhul Sfânt pentru ca noi să trăim din nou, deoarece Hristos a spus: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” Vreau sa vă gândiţi la lucrul acesta.

Observaţi: pentru ca voi să trăiţi, în fiecare zi trebuie să moară ceva. Şi pentru ca voi să trăiţi pentru totdeauna, a fost nevoie ca Cineva să moară. Acest lucru nu se poate obţine în mod intelectual, nici prin ceva ce puteţi face voi înşivă, ci doar prin acceptarea Vieţii veşnice pe care a dat-o Dumnezeu.

Priviţi-L pe Duhul Sfânt cum gângureşte asemenea unui porumbel. Iată-L gângurind peste Pământ. Şi ce s-a întâmplat atunci? Văd puţin ţiţei. Ce este aceasta? Haideţi să privim mai atenţi! El amestecă puţin ţiţei cu puţin calciu, apoi pune un pic de fier. Ce se întâmplă? Tocmai răsare din pământ un crin micuţ şi frumos. Cine l-a făcut? Duhul Sfânt care a clocit, gângurit, deasupra Pământului. Tatăl a privit spre el şi a spus: „Este frumos, continuă!”  După un timp a apărut iarba, copacii, şi iată câteva păsări care îşi iau zborul din ţărână. Nu mult după aceea, au început să iasă animalele. Ce s-a întâmplat apoi? A apărut un om.

Cine a făcut aceasta? Duhul Sfânt. El este Cel care năştea, nu o biserică!

Iată că a apărut şi omul, dar Dumnezeu a spus: „Nu arată cum trebuie!”

Femeia nu este creaţia originală, ci e un produs lateral. Astfel, Dumnezeu Şi-a întins lucrarea pe masa de operaţie, a luat o coastă din om şi a creat o fiinţă mică şi drăgălaşă. Apoi, Eva şi Adam, fiecare cu braţul în jurul mijlocului celuilalt, se plimbau prin grădină. Curând a început să sufle vântul, iar ea a spus: „O, dragă, vântul acesta…” Atunci Adam a zis: „Fii liniştit! Pace!” Şi vântul l-a ascultat pentru ca Adam era fiul lui Dumnezeu. Oh, aleluia!

Probabil mă comport ca un nebun, dar nu cred că sunt nebun, ci în interiorul meu este Ceva atunci când vorbesc despre aceste lucruri. Şi dacă mă gândesc bine, ce importanţă mai are faptul că sunt în vârstă? Nimic nu mai contează.

Priviţi! După câteva minute s-a auzit un răget, dar ea nu s-a speriat. Ce era aceasta? Era leul Leo. Şi Adam i-a zis: „Vino aici, Leo!” apoi l-a mângâiat ca pe o pisicuţă. Curând a apărut şi tigrul. Oh, era un paradis minunat!

După o vreme Adam i-a zis Evei: „Dragă, nu este timpul să pornim televizorul, căci soarele este aproape de asfinţit? Este vremea să ne închinăm.” Oh, Dumnezeule!

El a spus: „Este timpul să ne închinăm!”, nu: „Vom merge să îl ascultăm pe dr. Jones, pe Bill Branham, sau pe oricare altul.” Ei nu s-au dus într-o clădire mare, cu scări în spirală, ci sub copaci. Acolo a venit o Lumină blândă şi reală: Logosul, Duhul Sfânt, Hristosul, Unsul şi i-a întrebat:

„Copii, v-aţi bucurat de şederea voastră pe pământul pe care v-a aşezat Domnul Dumnezeul vostru?”

„Da, Tată, şi Te lăudăm pentru aceasta!”

Apoi, după ce s-au rugat, El S-a aplecat, i-a sărutat pe obraz şi i-a pus la culcare.

Este atât de frumos seara când eu şi soţia mergem în dormitor şi stăm lângă micuţul Iosif, îl sărutăm şi pe un obraz şi pe celălalt şi îl culcăm în pat.  Atunci îi spun soţiei: „Mami, ochii lui seamănă cu ai tăi.” iar ea îmi răspunde: „Şi cu tine seamănă la gură…” şi aşa mai departe. Este asemănarea sfintei căsătorii.

Ce mult i-a sărutat şi ce mândru trebuie să fi fost Dumnezeu când a privit spre Adam şi Eva şi a văzut că Îi seamănă, pentru că erau făcut după chipul Lui! Acolo nu se putea face nici un rău. Tigrul stătea întins asemenea unei pisici blânde, leul era şi el blând şi nimeni nu ar fi făcut vreun rău.

Apoi, frate, a apărut păcatul şi a stricat toată acea pace minunată. Eva nu a avut niciodată nevoie de „Max Factor” ca să îşi împrospăteze faţa cu ajutorul produselor cosmetice. Nu domnule, pentru că Dumnezeu, Roşeaţa Vieţii veşnice, era cea care o făcea frumoasă. Ea nu trebuia să îşi facă manichiura şi tot ceea ce fac ele astăzi, pentru că cel care a adus toate aceste lucruri este păcatul.

Frate, fiecare bărbat şi femeie îşi reînnoiesc viaţa atunci când mănâncă. Eu l-am întrebat pe un medic:

„Este adevărat că de fiecare dată când mănânc îmi reînnoiesc viaţa?”

„Este adevărat, frate Branham.”

„Atunci ce se întâmplă, pentru că mănânc aceleaşi lucruri ca atunci când aveam 16 ani? La 16 ani de fiecare dată când am mâncat, am crescut şi m-am făcut mai puternic, dar acum mănânc aceeaşi mâncare şi totuşi îmbătrânesc şi slăbesc în putere cu fiecare zi care trece. Spune-mi, de ce este aşa? Torn apă dintr-un ulcior într-un pahar şi îl umplu, dar pe măsură ce torn se face tot mai puţin. Explică-mi lucrul acesta din punct de vedere ştiinţific.”

Dar medicul mi-a răspuns: „Nu se poate explica.”

„Îmi cer scuze, dar se poate”, am spus eu, „pentru că Biblia explică acest fenomen. A fost hotărât ca fiecare om să treacă pe aici.”

Dar, frate, la binecuvântata înviere din morţi fiecare zbârcitură şi fiecare semn al bătrâneţii va fi îndepărtat. Toate acestea sunt însemnele păcatului, dar vor fi îndepărtate. Aleluia! Acolo vom fi tineri pentru veşnicie.

Într-una din zile, soţia mi-a spus în timp ce îmi pieptănam puţinul păr care mi-a mai rămas:

„Billy, cheleşti.”

„Scumpa mea, eu nu am pierdut nici un fir de păr.”

„Ce vrei să spui, dragă?”

„Nu s-a pierdut nici unul.”

„Atunci unde sunt?”

„Scumpa mea, dă-mi voie să te întreb ceva, iar dacă îmi vei răspunde îţi voi spune.”

„În ordine.”

„Unde au fost ele înainte ca să le am eu?”

„Erau undeva,,, oriunde.”

„Vezi, ele sunt acolo unde au fost înainte ca să le am, şi mă aşteaptă până la învierea din morţi. Aleluia!

Acum vreau să te întreb ceva: Dacă a fost nevoie de Duhul Sfânt ca să te ridice din ţărână şi să te facă o fiinţă inteligentă, şi dacă, fără posibilitate de alegere, te-a făcut ceea ce eşti astăzi, atunci cu cât mai mult El, care te-a făcut la început din ţărâna pământului, poate să te învie din morţi în zilele din urmă deşi trupul tău este împrăştiat de la est la vest?”

Aduceţi-vă aminte ca trupurile voastre erau acolo când Duhul Sfânt a început să clocească pentru prima dată, iar dacă nu e aşa, de unde au venit ele? Voi sunteţi calciu, potasiu, lumină cosmică, ţiţei; sunteţi viaţa de aici de pe pământ. Dumnezeu v-a întocmit pentru că nimeni altcineva nu putea s-o facă. Tu poţi lua calciu, potasiu, etc, şi sa le amesteci pentru a forma un om, dar este nevoie ca Duhul Vieţii lui Dumnezeu să intre în acel om pentru ca el să fie ceea ce este.

Prieteni, nu vă lăsaţi înşelaţi! Dumnezeu nu Îşi conduce Biserica prin intelectuali, ci prin Duhul Sfânt, care încearcă să vă spună: „Mă iubiţi? Credeţi în Mine?”

Şi dacă El m-a făcut ceea ce sunt, fără să am de ales,  cu cât mai mult îmi va da înapoi viaţa mea cu Viaţa veşnică în ea? De aceea mă întorc la El şi spun: „Da, Duhule Sfânt, mie nu îmi pasă de ceea ce zice lumea. Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!”

Atunci când Viaţa fără sfârşit se va întoarce,  El va vorbi şi acest trup de carne va fi din nou cu tot părul pe cap şi cu acea forţă pe care a avut-o la început. Da, frate, Dumnezeu i-a dat Duhului Sfânt sarcina de a purta de grijă Bisericii Sale.

Biblia spune: „Când duhul necurat pleacă din om, umblă prin locuri uscate. Şi când se întoarce, găseşte locul schimbat.” (Matei 12.43-44).

Aici este problema: când duhul necurat se întoarce la vechiul loc.  Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie chiar dacă sunt puţin cam lung în vorbire.  Voi obişnuiaţi să mergeţi la dansuri, la spectacole şi să staţi toată noaptea.  Ascultaţi! Motivul pentru care aveţi urcuşuri şi coborâşuri este că atunci când duhul necurat iese afară, el merge atât de departe cât mergeţi voi; primiţi o inimă nouă sau ceva de genul acesta. Acum aveţi o faţă nouă pe care puteţi s-o arătaţi lumii; aveţi ceva să puneţi pe voi, dar când duhul necurat revine, vă găseşte în aceeaşi conservă veche de tinichea, cu temperamentul dinainte, indiferenţi şi cu toate celelalte. Dacă intră însă Duhul Sfânt acolo, Dumnezeu Îşi trimite din cer marele Buldozer şi întoarce lucrurile cu susul în jos, le zgâlţâie şi le scoate afară. Şi pentru că El este acolo, nu mai sunt tinichele; nu mai este ură şi nici răutate. Astfel, găseşti acolo o locuinţă mare şi minunată în care trăieşte Duhul Sfânt. Prezenţa Lui aduce flori frumoase pe terasă: florile iubirii, ale bucuriei, păcii îndelungii răbdări, ale sfinţeniei, blândeţii şi bunătăţii. Acolo nu mai este o cocină, ci un loc nou în care locuieşte Duhul Sfânt.

O, trebuie să mă opresc, deşi mă simt ca şi cum abia acum aş începe să predic. Da, mă simt cu adevărat bine.

Frate, dă-mi voie să îţi spun ceva. Lucrul de care are nevoie biserica astăzi este să se întoarcă din nou în locul acela adevărat al lui Dumnezeu; acolo unde Duhul Sfânt poate sa aibă controlul în scoaterea la suprafaţă a dragostei şi a părtăşiei. De aceasta are nevoie lumea.

Încă puţin şi cu ajutorul Domnului voi încheia.

Ştiţi că eu sunt vânător şi iubesc mult natura. Cu ani în urmă obişnuiam să merg la vânătoare în pădurile din nord. Mai merg şi acum, dar mai rar. Acolo am întâlnit un prieten drag, care s-ar putea să fie în dimineaţa aceasta printre noi; mă refer la Burt Caul, care este un om minunat. Era un vânător bun şi mie îmi plăcea să vânez cu el pentru că era puternic şi robust. Avea ochii ageri şi putea să urmărească vânatul fără să se rătăcească. Cunoştea fiecare copac şi semnele pe unde să meargă. Da, era un om bun şi un bun vânător, însă era crud cu animalele. Un ticălos nemilos care omora căprioarele doar din distracţie, pentru că ştia că sunt predicator.

Eu îl întrebam adesea: „Burt, nu ţi-e ruşine de ceea ce faci?” dar el îmi răspundea: „O, predicatorule, nu îţi dai seama că eşti un fricos?”

Dumnezeu îţi permite să prinzi o căprioară; este în ordine dacă o vânezi pentru hrană. Avraam a sacrificat un viţel şi L-a hrănit pe Îngerul lui Dumnezeu. Deci este în ordine dacă ucizi o căprioară, dar nu este corect să ucizi toată turma.

Burt era însă chiar rău. Cu un an în urmă am fost acolo sus şi am observat că avea la el un fluier mic, cu care putea imita strigătul unui ied. Nu am mai auzit niciodată aşa ceva în toată viaţa mea. Când i-am văzut fluierul, i-am zis:

„Sper că nu ai de gând să-l foloseşti ca momeală,” dar el mi-a răspuns: „Haide, predicatorule! Asta este problema cu voi toţi: sunteţi nişte laşi!”

„Să-ţi fie ruşine, Burt. Nu vei folosi lucrul acela!”

Am intrat în pădure şi am căutat vânatul mai mult de o jumătate de zi, dar nu am găsit nici o urmă. După o vreme ne-am oprit într-un luminiş mic şi am observat că Burt a căutat în buzunar şi a scos fluierul. Văzându-l ce face, mi-am zis: „Oh, nu va face aceasta!” dar el a suflat şi a scos un sunet mic ca al unui pui de căprioară. Dintr-o dată, din partea dreaptă a apărut o căprioară mare şi frumoasă. S-a ridicat şi i-am văzut urechile mari şi graţioase şi ochii căprui. Era la mai puţin de treizeci de yarzi de mine. Burt m-a privit şi a zâmbit. M-am gândit: „O, Burt, nu face asta! Nu este posibil s-o faci!”

Am văzut cum acel animal frumos mergea spre el cu capul ridicat. Ce era aceasta? Ce o făcea să păşească chiar spre vânător? Ceva din ea, dragostea de mamă, chemarea unui pui. A păşit în acel loc deschis, lucru pe care nu l-ar fi făcut cu nici un chip în altă împrejurare. Ce era ea? O mamă îngrijorată care nu se putea abţine. Un pui plângea, iar instinctul ei de mamă o conducea spre vânător în încercarea de a-l găsi. L-am văzut pe Burt cum şi-a luat puşca, a pus un glonţ în ţeavă şi a ridicat piedica. Mă gândeam: „Doamne, nu-l lăsa s-o facă! Acolo este o mamă care îşi dovedeşte dragostea într-un asemenea mod. Cum poate fi atât de crud?” Am auzit clinchetul piedicii care era trasă în jos şi l-am văzut cum îşi potrivea puşca în aşa fel încât glonţul să treacă prin inima aceea de mamă. Ştiam că în doar câteva secunde inima ei avea să fie străpunsă, aşa că mi-am zis: „Oh, cum poate face aceasta! Nici nu vreau să văd!”

După câteva secunde, căprioara l-a observat pe vânător şi l-a privit mirată. Credeţi că a fugit? O, nu! De ce? Pentru ca un pui era în pericol şi ea trebuia să îl găsească. Chiar dacă inima ei putea fi zdrobită în orice moment, trebuia să găsească puiul. Era mamă, iar puiul acela era în pericol. Vedeţi? Nu era ceva artificial, ca ceea ce încearcă să facă biserica de astăzi, ci era ce venea din interiorul ei. Trebuia să găsească puiul, aşa că a început să păşească înainte, cu ochii aţintiţi spre vânător. Am văzut ţeava coborând şi mi-am întors capul pentru câteva momente, dar nu am auzit detunătura puştii. „Oare ce s-a întâmplat?” mi-am zis mirat. M-am întors şi am privit spre Burt, care s-a întors şi el spre mine şi m-a privit lung. Apoi a aruncat arma, m-a prins de mână şi mi-a spus:

„M-am săturat, Billy. Nu mai pot suporta! Roagă-L pe Dumnezeul tău să-mi dea o inimă de creştin, aşa cum e a ta, căci nu mai vreau să fiu aşa!” Şi chiar în locul acela l-am condus pe acel bărbat nemilos la Duhul iubirii lui Isus Hristos. De ce? Ce se întâmplase? El văzuse manifestarea dragostei adevărate şi originale.

Frate şi soră, lucrul de care are nevoie biserica de astăzi este manifestarea, nu artificiile, nu educaţia intelectuală, ci o manifestare a dragostei adevărate a lui Dumnezeu în inimile noastre.

Haideţi să ne plecăm capetele şi să ne gândim. Poate eşti de multă vreme un membru al bisericii şi spui: „Chiar trebuie să renunţ la asta? Chiar trebuie s-o fac?” Acesta este modul în care acţionezi tu? Aceasta este ceva ce ţine de intelect. Dar este în tine, în inima ta, dragostea reală a lui Dumnezeu? Dacă nu, de ce nu o accepţi astăzi? De ce primeşti mai degrabă un înlocuitor? Tot ce ştii este că eşti creştin pentru ca aparţii unei biserici sau pentru că ai strigat sau ai vorbit în limbi. Eu cred în toate aceste lucruri, dar am văzut că şi vrăjitorii şi vrăjitoarele pot vorbi în limbi. Tot ce trebuie sa faci este să crezi. Poate ai avut ulei pe mâini, sânge pe faţă sau ceva prin care să fii recunoscut că eşti creştin. Aceasta este tot ce ai? Dacă da, să ştii frate că eşti într-o stare jalnică. De ce iei un înlocuitor când cerurile cincizecimii sunt pline de real?

„Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta, cunoştinţa va avea sfârşit, dar dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13.8). Poeţii pot să scrie despre aceasta dar nu se poate explica.

În timp ce te gândeşti la tot ce am spus, vrei cu adevărat ca dragostea lui Dumnezeu să fie în inima ta dacă nu ai primit-o încă? Fii cinstit cu El! Ca slujitor al lui Dumnezeu, te aduc în Numele lui Isus Hristos în prezenţa Atotputernicului Dumnezeu, iar dacă în tine este ceva sincer cu adevărat, mă rog ca Dumnezeu să îl scoată la suprafaţă în după-amiaza aceasta. Eşti convins că nu ai prea avut parte de această experienţă? Vrei să îţi ridici mâna spre Dumnezeu şi sa spui: „Dumnezeule, dă-mi şi mie acea inimă, în Numele lui Hristos!, pentru că doresc ca dragostea creştină să se manifeste prin mine aşa cum s-a manifestat dragostea de mamă prin acea căprioara. Vreau ca dragostea mea de creştin să se manifeste în aşa fel încât să îi câştige pe alţii, prin ea, şi nu prin emoţiile mele.”

O, dragoste a lui Dumnezeu,

Cât eşti de bogată şi de curată!

Cât de nemăsurată şi de puternică!

Ea va ţine pentru totdeauna,

…prin cântecele sfinţilor şi îngerilor.

O doreşti cu adevărat? Dacă crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu, nu contează dacă eşti la balcon sau oriunde ai fi, nu te uita la mine şi nu te gândi că este ora 4.00 după-amiaza. Nu te gândi la aceasta, ci la ceea ce este veşnicia. Dacă nu o ai dar crezi că Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea astfel încât ologul să umble şi orbul să vadă, îndrăzneşte!

S-au ridicat cam două sute de mâini.

Vreau să veniţi şi să staţi lângă mine, căci doresc să dau mâna cu voi şi să mă rog pentru fiecare. Veniţi în timp ce cântăm: „Aşa cum sunt la Tine vin.”

– Amin –