Apocalipsa 2.12-17:
„Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i:
Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri:
„Știu că locuiești acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuiește Satana.
Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.
Tot așa, şi tu ai câțiva care, de asemenea, ţin de învățătura Nicolaiților pe care Eu o urăsc.
Pocăiește-te dar, altfel voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele”.
Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește.”
Orașul Pergam
Orașul Pergam era înconjurat de trei râuri şi se afla în provincia Mysia, prin unul din aceste râuri având legătură cu marea. Era cunoscut ca fiind un oraș foarte important din Asia. Avea o cultură şi o civilizație mai înaintată decât vecinii săi şi dispunea de o bibliotecă cu puțin mai mică decât cea din Alexandria. Cu toate acestea, era un oraș foarte decăzut în păcat, ritualurile religioase în cinstea lui Aesculapius (zeul șarpe) desfășurându-se fără frâu, în timpul lor închinându-se unui șarpe viu care trăia şi era hrănit în templu.
Pergam era un oraș frumos, cu parcuri, trotuare publice şi păduri irigate, în el locuind şi o grupare mică de creștini adevărați care nu s-au lăsat înșelați de frumusețea orașului şi au disprețuit ritualul satanic în cinstea Zeului șarpe.
Epoca bisericii Pergam a durat cam trei sute de ani şi anume între anii 312 şi 606 A.D.
Trimisul Domnului
Folosind unitatea de măsură dată de Dumnezeu pentru alegerea mesagerului Său din fiecare epocă, ne oprim asupra unuia care prin slujba sa se apropie cel mai mult de primul mesager, de apostolul Pavel şi anume Martin.
Martin s-a născut în anul 315 în Ungaria, dar a trăit în Franța unde a lucrat ca episcop. A murit în anul 399. Acest mare sfânt a fost unchiul unui alt creștin adevărat, cunoscut în istorie ca sfântul Patrick din Irlanda. Martin a fost convertit la Hristos în timpul când a fost înrolat în armată ca soldat profesionist. Tot atunci a avut loc un alt eveniment deosebit. Astfel, se spune că pe străzile unui oraș unde era campat Martin, zăcea un cerșetor bolnav.
Gerul iernii era mai mult decât putea să suporte bietul om, pentru că nu avea cu ce să se învelească. Nu era băgat în seamă de nimeni dar, într-o zi a fost observat de Martin. Văzând nevoia omului şi pentru că nu avea nici el altceva decât mantaua sa, şi-a scos sabia, a tăiat-o în două şi astfel l-a învelit cu ea pe omul sărac şi bolnav, după care s-a îngrijit puțin de el. În noaptea următoare, Martin L-a văzut pe Domnul Isus într-o vedenie. El stătea în fața lui ca un cerșetor, îmbrăcat cu jumătatea mantalei lui Martin. Isus a privit spre Martin şi i-a spus: „Martin, deși ești doar un începător, M-ai îmbrăcat cu această haină.” Începând din clipa aceea, Martin a început să-L slujească pe Domnul cu toată inima sa, aşa că viața lui a devenit o adevărată minune care descoperea puterea lui Dumnezeu.
După ce a părăsit armata, Martin a devenit conducătorul unei comunități creștine. De pe această poziție, el a luat atitudine categorică împotriva idolatriei, stricând statuile şi altarele ridicate în cinstea idolilor pentru ca poporul să nu se mai închine înaintea lor. Când a fost pus în fața păgânilor ca să răspundă pentru faptele lui, Martin i-a provocat la fel ca Ilie când a fost pus față în față cu prorocii lui Baal.
Astfel, Martin s-a oferit să fie legat de un copac, pe partea pe care avea să cadă în momentul când urma să fie tăiat, pentru a-l strivi dacă nu va interveni Dumnezeu să întoarcă pomul în jur în timp ce cădea. Păgânii vicleni l-au legat de un pom care se afla pe panta unui deal, fiind siguri că va fi strivit în momentul în care copacul se va prăbuși. Minunea a fost că în clipa în care pomul a început să cadă, puterea lui Dumnezeu l-a întors împotriva legilor naturii, răsturnându-l spre vârful dealului. Văzând aceasta, păgânii au luat-o la fugă dar pomul a căzut peste câțiva dintre ei și i-a zdrobit.
Istoricii mărturisesc că în cel puțin trei ocazii Martin a înviat morți prin credința în Numele lui Isus. Într-un caz, el s-a rugat pentru un copil mort. Asemenea lui Elisei, el s-a întins peste copil şi s-a rugat pentru el, iar Domnul l-a readus la viață şi sănătate. Cu altă ocazie, a fost chemat să salveze un frate care a fost dus să fie ucis, într-o perioadă de mare prigoană. Când a ajuns însă acolo, fratele era deja mort pentru că păgânii îl spânzuraseră de un pom. Trupul lui era fără viață şi ochii ieșiți din orbite. Dar Martin l-a dat jos, iar când s-a rugat pentru el, omul s-a întors la viață, spre bucuria familiei şi a fraților care au plecat acasă lăudându-L pe Dumnezeu.
Lui Martin nu-i era frică de dușmani, indiferent cine erau ei sau ce putere aveau. Așa se face că odată s-a dus personal să se întâlnească cu un împărat rău care se făcuse vinovat de uciderea multor creștini umpluți cu Duhul Sfânt. Acest împărat nu a vrut să-i acorde audiență, așa că Martin s-a dus să-l vadă pe unul din prietenii împăratului, un episcop crud din Roma, numit Damasus. Acest episcop era un creștin nominal care făcea parte din vița falsă şi nu a vrut să mijlocească în fața împăratului pentru a-l primi pe Martin. Văzând aceasta, Martin s-a dus înaintea Domnului în rugăciune şi L-a rugat pe El să-l ajute să ajungă la împărat. Imediat ce a făcut aceasta, a văzut cum porțile se deschid singure, iar o Voce i-a poruncit să pășească fără frică în curte. Plin de aroganță, împăratul a refuzat să vorbească cu el, așa că Martin s-a rugat din nou Domnului, care a făcut să iasă foc din tronul pe care domnitorul stătea nepăsător, așa că, plin de frică, a poruncit să fie lăsat să intre. Cu siguranță, Dumnezeu știe cum să-i umilească pe cei mândri şi cum să-i înalțe pe cei smeriți.
Martin Îl slujea cu atâta zel pe Dumnezeu încât dușmanii adevărului au angajat ucigași ca să-l omoare. Ei au intrat pe furiș în casa unde locuia Martin iar acesta, când i-a văzut, şi-a dezvelit pieptul pentru a fi lovit de săbiile lor. Când au vrut să facă aceasta, puterea lui Dumnezeu i-a aruncat înapoi. Asasinii au fost atât de copleșiți de atmosfera sfântă a prezenței Domnului încât s-au târât pe genunchi înaintea lui Martin, rugându-l să îi ierte pentru că au încercat să-l ucidă.
Prea des se întâmplă ca oamenii binecuvântați în mod deosebit de Dumnezeu să devină mândri și îngâmfați, dar Martin nu era un încrezut. El a rămas toată viața sa un slujitor umil şi ascultător Domnului.
Într-o seară, pe când se pregătea pentru predică, a intrat în camera sa un cerșetor care l-a rugat să-i dea niște haine. Martin l-a trimis la diaconul principal dar acesta l-a alungat. Atunci săracul s-a întors la Martin care i-a dăruit paltonul său, rugându-l mai târziu pe diacon să-i dea un alt palton în schimbul celui pe care-l dăruise săracului. Se spune că în seara aceea, oamenii au putut să vadă că în timp ce predica Cuvântul, în jurul lui era o strălucire albă mată de lumină.
Cu siguranță, Martin a fost un om mare, un mesager adevărat al lui Dumnezeu pentru epoca aceea. El nu a cerut niciodată nimic pentru el, ci avea o singură dorință: să-L mulțumească în totul pe Dumnezeu. Lui nu trebuia să i se spună niciodată când trebuia să predice, pentru că întotdeauna se ruga iar după aceea aștepta până când primea acea stare duhovnicească în care putea vesti Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De multe ori, oamenii trebuiau să aștepte până când își încheia rugăciunea pentru a primi încredințarea cerută.
Cine cunoaște slujba lui Martin va fi poate tentat să creadă că perioada de prigoană a creștinilor a avut şi timpuri mai bune, dar nu este adevărat, căci au fost prigoniți tot timpul prin instrumentele celui rău. Erau arși pe rug, bătuți în cuie pe bușteni cu capul în jos, aruncați la animalele sălbatice, fiind uciși în chinuri îngrozitoare. Copiii erau scoși cu sabia din pântecele femeilor însărcinate și aruncați la porci. Sânii femeilor erau tăiați, iar ele erau forțate să stea în picioare până când li se scurgea tot sângele și mureau.
Partea cea mai tristă a acestei prigoane constă în faptul că aceste lucruri cumplite nu erau săvârșite numai de păgânii necredincioși, ci de multe ori s-a întâmplat ca aceste crime să fie cauzate de așa zișii creștini care credeau că în felul acesta fac un serviciu plăcut lui Dumnezeu, exterminându-i pe acești bravi ostași ai crucii care au stat pentru Cuvânt şi în supunere față de Duhul Sfânt. Acest lucru ne este spus de altfel în Biblie în Ioan 16.2: „Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu.” şi în Matei 24.9: „Atunci vă vor da să fiți chinuiți şi vă vor omorî; şi veți fi urâți de toate neamurile pentru Numele Meu.”
Prin semnele şi minunile săvârșite prin puterea Duhului Sfânt, Dumnezeu a dovedit că Martin a fost mesagerul Domnului pentru epoca în care a trăit. Dar nu numai că a fost înzestrat cu o mare slujbă, dar a rămas tot timpul credincios Cuvântului lui Dumnezeu, războindu-se tot timpul cu organizațiile vremii. Martin a fost un înverșunat luptător împotriva păcatului, avertizându-i chiar şi pe cei din cercurile înalte cu privire la el. El a luptat pentru Adevăr prin faptă şi prin cuvânt şi a trăit o viață plină de biruință creștină.
Un biograf a scris următoarele despre Martin: „Nimeni nu l-a văzut vreodată nervos, apăsat, tulburat, necăjit sau râzând, ci întotdeauna era același. Avea ceva ce se ascundea în spatele acestui trup muritor, fața sa exprimând o bucurie cerească. Pe buzele sale nu era altceva decât Hristos, iar în inima lui nu era decât curăție, pace şi milă. De multe ori plângea pentru păcatele celor apropiați, pentru prigoniți şi pentru prigonitorii lor. Mulți îl urau din pricina puterii pe care o poseda de la Dumnezeu, cei mai împotrivitori dușmani ai săi fiind episcopii.”
Salutul
Apocalipsa 2.12: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri.”
Mesajul pentru cea de-a treia epocă a bisericii, Pergam, este pe cale să apară. Este în desfășurare a treia dramă despre „Hristos în mijlocul bisericii Sale.” Cu glas ca de trâmbiță, Duhul ni-L prezintă pe Cel ce nu poate fi pus alături de nimeni, pe „Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri.” Cât de diferită este această prezentare față de timpul când Pilat L-a prezentat pe Mielul lui Dumnezeu, îmbrăcat în batjocură cu acea haină de purpură, lovit și încununat cu o cunună de spini și a zis: „Iată Împăratul vostru!” Aici stă Cel înviat, încoronat cu slavă, stă Domnul înviat, „Hristos, puterea lui Dumnezeu.” În cuvintele „Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri” este o altă descoperire a Dumnezeirii.
În epoca Efes, El ne-a fost prezentat ca Dumnezeul neschimbător. În epoca Smirna, L-am văzut ca Dumnezeul cel Adevărat, iar în afară de El nu era altul. Acum, în epoca Pergam, vedem o altă descoperire a dumnezeirii Sale, pusă înainte prin asocierea Lui cu Sabia ascuțită cu două tăișuri, care este Cuvântul lui Dumnezeu.
Evrei 4.12: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simțirile şi gândurile inimii.”
Să citim în aceeași legătură şi textele din Efeseni 6.17 şi Apocalipsa 19.13-15a:
„Luați…şi sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu.”
„Era îmbrăcat cu o haină muiată în sânge. Numele Lui este: Cuvântul lui Dumnezeu.
…Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită ca să lovească neamurile cu ea …”
Şi Ioan 1.1-3: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.
El era la început cu Dumnezeu.
Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.”
1 Ioan 5.7: „(Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceștia trei sunt una.)”
Acum putem vedea asocierea cu Cuvântul. El este Cuvântul. Acesta este Cine este El. El este Cel ce este, iar Numele Lui este Cuvântul. În Ioan 1.1 citim că „la început era Cuvântul”. Aici avem rădăcina pentru a primi traducerea pentru cuvântul „Logos” care înseamnă „gândul, concepția sau noțiunea”.
Deci, Cuvântul are un dublu înțeles: al gândului şi al exprimării, pentru că un gând exprimat este un cuvânt sau cuvinte. Nu este minunat? Ioan spunea că gândul lui Dumnezeu a fost exprimat în Isus, iar Pavel spune același lucru în Evrei 1.1-3:
la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile.
El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Ființei Lui şi care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor…” Dumnezeu S-a exprimat pe Sine în persoana lui Isus Hristos, El fiind Imaginea exprimată a lui Dumnezeu.
În Ioan 1.14 citim: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Substanța lui Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi. Duhul cel mare, Dumnezeu, de care nu se poate apropia niciun om, pe care nu L-a văzut niciun om și nici nu putea să-L privească, a venit învelit în trup şi a locuit printre oameni, exprimând plinătatea lui Dumnezeu la oameni.
Pentru aceasta putem citi Ioan 1.18: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu: singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” Dumnezeu, care ocazional Își manifesta prezența prin Stâlpul de Foc sau de Nor, care făcea ca oamenii să se teamă, deci acest Dumnezeu al cărui caracter se făcea cunoscut numai prin descoperire, prin Cuvântul profeților, a devenit Emanuel, adică Dumnezeu cu noi, când S-a exprimat pe Sine Însuși într-un trup omenesc.
În limba greacă cuvântul „a descoperi” înseamnă „a face cunoscut cât se poate de clar ceva prin explicații”, iar Cuvântul viu, Isus, a făcut exact aceasta. El L-a adus pe Dumnezeu cu noi, fiindcă El era Dumnezeu; El ni L-a descoperit pe Dumnezeu cu o asemenea claritate, încât Ioan a spus în 1 Ioan 1.1-3: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul vieții –
pentru că viața a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată –,
deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveți părtășie cu noi. Şi părtășia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”
Când S-a descoperit Dumnezeu cu adevărat? Când S-a arătat în trup, pentru că Isus a zis: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” (Ioan 14.9b). Amin.
În Evrei 1.1-3 am văzut că Isus a fost chipul exprimat al lui Dumnezeu. El a fost Dumnezeu exprimându-Se pe Sine în om și către om. Dar mai este ceva ce trebuie văzut în aceste versete, mai ales în versetele 1 şi 2.
„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu,
la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul…” În original nu scrie „prin care” ci „în care a făcut”. Așa se citește corect.
În 1 Samuel 3.21b citim că „….căci Domnul Se descoperea lui Samuel, în Silo, prin Cuvântul Domnului.” Aceasta ne aduce o lumină clară asupra textului din 1 Ioan 5.7 unde spune că „Tatăl, Duhul şi Cuvântul sunt Unul”. Acum priviţi: Isus ni L-a descoperit pe Tatăl; Cuvântul L-a descoperit pe Tatăl, iar Isus era Cuvântul viu. Laudă lui Dumnezeu fiindcă astăzi El este încă acel Cuvânt viu.
Când a umblat pe pământ, Isus a spus: „Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.” (Ioan 14.10).
Aici se vede clar că descoperirea desăvârșită a lui Dumnezeu s-a înfăptuit în Fiul, prin Duhul lăuntric manifestându-se în Cuvânt şi lucrări. Exact aceasta am învățat tot timpul. Când Mireasa va merge înapoi ca să fie o Mireasă Cuvânt, Ea va face aceleași lucrări pe care le-a făcut Isus. Cuvântul este Dumnezeu şi Duhul este Dumnezeu, deci sunt Unul, mai bine zis, este Unul şi același Dumnezeu, iar dacă cineva are cu adevărat Duhul lui Dumnezeu, el va avea Cuvântul lui Dumnezeu. Așa s-a întâmplat şi cu profeții. Ei aveau Duhul lui Dumnezeu înlăuntrul lor şi Cuvântul a venit la ei. Așa a fost cu Isus. În El Duhul era fără măsură, El Însuși fiind Cuvântul.
Isus Și-a început lucrarea prin două lucruri: să vindece bolnavii şi să învețe norodul. Pentru aceasta putem citi Fapte 1.1 şi Ioan 7.16:
„…ce a început Isus să facă şi să învețe pe oameni.”
„Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine.” Amintiți-vă că Ioan era în același timp şi profetul şi mesagerul din ziua lui. El a fost umplut cu Duhul Sfânt din pântecele mamei lui. În timp ce boteza în Iordan, Cuvântul lui Dumnezeu (Isus) a venit la el pentru că Cuvântul vine întotdeauna la cel umplut cu adevărat de Duhul Sfânt.
Aceasta este ceea ce a spus Isus că ar fi dovada. El a spus: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va trimite un alt Mângâietor ca El să poată rămâne cu voi în veci. Chiar Duhul adevărului, pe Care lumea nu-L poate primi.” Noi știm ce este Adevărul. „Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17.17b). Iar în Ioan 8.43 scrie: „Pentru ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Pentru că nu puteți asculta Cuvântul Meu.”
Aţi văzut că lumea nu poate primi Duhul Sfânt? Tot așa, ei nu pot primi Cuvântul. De ce? Fiindcă „Duhul şi Cuvântul sunt unul”. Dacă ai Duhul Sfânt, ca profeții, Cuvântul va veni la tine și L-ai primi.
În Ioan 14.26 citim: „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile şi vă va aduce aminte tot ce v-am spus Eu.” Aici putem vedea din nou cum şi în ce legătură este Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu şi cum lucrează. În Ioan 16.13 scrie: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului (Cuvântul), are să vă călăuzească în tot adevărul (Cuvântul Tău este Adevărul); căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit (Cuvântul lui Dumnezeu) şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” Duhul aduce Cuvântul profetic.
Aş vrea să observați că Isus nu a spus niciodată că dovada primirii Duhului Sfânt este vorbirea în limbi, tălmăcirea, prorocia sau a dansa şi a te bucura în Duhul. El spune că dovada că aveți Duhul este că sunteți în Adevăr. Veți fi în Cuvântul lui Dumnezeu pentru epoca voastră. Dovada constă şi este în legătură cu primirea acelui Cuvânt. În 1 Corinteni 14.37 scrie: „Dacă crede cineva că este proroc sau insuflat de Dumnezeu, să înțeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului.” Vedeți? Dovada Duhului care locuia lăuntric era să înțeleagă şi să urmeze ceea ce a dat profetul lui Dumnezeu pentru epoca lui, așa cum a așezat el biserica în ordine.
Pavel i-a mustrat cu asprime pe cei care susțineau că au primit o altă descoperire, prin cuvintele: „Ce? De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns El?” Dovada că un credincios creștin este umplut cu Duhul Sfânt nu este să aducă un alt Adevăr (Cuvânt), ci să primească Adevărul (Cuvântul), să-L creadă şi să I se supună.
Aţi observat ce scrie în Apocalipsa 22.17? „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină!” Mireasa vorbește același Cuvânt ca şi Duhul. Ea este o Mireasa Cuvânt, dovedind că are Duhul.
În fiecare epocă auzim același Cuvânt: „Cine are urechi, să audă ce zice bisericilor Duhul.” Duhul dă Cuvântul, așa că dacă ai Duhul, vei auzi Cuvântul pentru epoca ta, asemenea tuturor creștinilor adevărați din trecut care au primit Cuvântul dat pentru timpul lor. Aţi înțeles gândul acesta? Repet: fiecare epocă a bisericii se încheie cu cuvintele: „Cine are urechi (individual), să audă ce zice Bisericilor Duhul.” Duhul dă Cuvântul. El dă adevărul pentru fiecare epocă şi fiecare epocă şi-a avut aleșii ei, iar acel grup ales a auzit întotdeauna Cuvântul, L-a primit şi a dovedit că poartă Sămânța în ei.
Astfel, în Ioan 8.47 scrie: „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultați pentru că nu sunteți din Dumnezeu.” Ei au refuzat Cuvântul (Isus) şi Cuvintele Lui pentru zilele lor, dar sămânța adevărată a primit Cuvântul deoarece ei erau din Dumnezeu.
Isaia 54.13: „Toți fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului.” Iar Isus a spus în Ioan 6.45: „În proroci este scris: Toți vor fi învățați de Dumnezeu.” Fiind una cu Cuvântul dovediți că sunteți din Dumnezeu şi umpluți cu Duhul. Nu există nici o altă unitate de măsură.
Ce este însă vorbirea în limbi, tălmăcirea şi toate celelalte daruri? Ele sunt manifestări; așa învață Cuvântul. Citiți în 1 Corinteni 12.7 şi veți vedea că așa este: „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”
După ce spune aceste cuvinte, Pavel enumeră aceste manifestări. Acum urmează o întrebare foarte bună pe care știu că doriți s-o puneți. De ce aceste manifestări ale Duhului din 1 Corinteni 12 nu sunt o dovadă a botezului cu Duhul Sfânt, deoarece, cu siguranță, nu ați putea manifesta Duhul Sfânt dacă nu ați fi într-adevăr umpluți cu Duhul? Aș vrea să pot spune că aceasta este corect, deoarece nu-mi place să-i rănesc pe oameni şi să calc învățătura lor, dar nu aș fi un slujitor adevărat al lui Dumnezeu dacă nu v-aş spune sincer tot planul lui Dumnezeu. Acesta este adevărul.
Pentru a înțelege aceste lucruri aş vrea să privim spre Balaam. El era un om religios care se închina lui Dumnezeu. El a înțeles metoda corectă de aducere a jertfei şi știa cum să se apropie de Dumnezeu dar nu era un profet din Sămânța adevărată a lui Dumnezeu deoarece a primit plata fărădelegii. Cel mai grav lucru făcut de el a fost că a condus poporul lui Dumnezeu în curvie duhovnicească și idolatrie. Totuși cine ar îndrăzni să nege că Duhul lui Dumnezeu S-a manifestat prin el într-una din cele mai frumoase porțiuni de profeție absolut precisă pe care a văzut-o lumea vreodată? Dar el n-a avut niciodată Duhul Sfânt.
Dar ce credeți despre marele preot Caiafa? Biblia spune că el a profețit cum va muri Domnul, dar noi știm că nu există nicio mărturie care să spună că era un om umplut cu Duhul şi condus de Duhul, ca scumpul bătrân Simeon sau acea dulce sfântă numită Ana. Cu toate acestea, asemenea lui Balaam, şi el a avut o manifestare veritabilă a Duhului Sfânt. Aceasta n-o poate tăgădui nimeni.
Deci unde este manifestarea ca o dovadă? Ea nu este acolo. Dacă ești umplut într-adevăr cu Duhul lui Dumnezeu, tu vei avea dovada Cuvântului în viața ta.
Lăsați-mă să vă arăt cât de adânc înțeleg şi simt eu acest adevăr, printr-o descoperire pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Totuși, înainte de a vă povesti această descoperire, vreau să vă spun altceva. Mulți dintre voi credeți că eu sunt profetul lui Dumnezeu. Eu nu spun că sunt, voi o spuneți. Dar știți cu toții că vedeniile pe care mi le-a dat Dumnezeu nu au dat niciodată greș. Dacă cineva poate dovedi că o vedenie a dat greș vreodată, vreau să știu aceasta. Acum să vă povestesc acea descoperire.
Cu mulți ani în urmă, când i-am întâlnit prima dată pe penticostali, am fost la una din adunările lor pe un câmp. Acolo exista manifestarea limbilor, interpretarea limbilor și profeții. În acel fel de vorbire erau implicați mai ales doi predicatori, care vorbeau mai mult ca oricare din ceilalți frați. Eu m-am bucurat sincer de acele servicii şi eram interesat cu adevărat de acele descoperiri deoarece păreau reale şi adevărate. Eu doream sincer să învăț totul despre aceste daruri, de aceea m-am hotărât să vorbesc cu cei doi bărbați, prin darul pe care l-a pus Dumnezeu în mine. Astfel, am căutat să recunosc duhul din primul predicator ca să văd dacă este cu adevărat de la Dumnezeu sau nu. După o scurtă conversație cu acest frate blând şi smerit, am știut că era un credincios adevărat. Da, era un credincios echilibrat şi corect, dar al doilea, un tânăr, nu era ca primul. El era mândru, iar când am discutat cu el, am avut o vedenie în care am văzut că era căsătorit cu o femeie blondă dar trăia cu una brunetă cu care avea şi doi copii. Dacă am întâlnit vreodată un om care nu crede ceea ce spune, atunci acela era unul. Vreau să spun că am fost șocat de ceea ce am văzut. Cum puteam să nu fiu? Stăteam în fața a doi oameni: unul dintre ei fiind un credincios adevărat, în timp ce celălalt era un păcătos şi un imitator. Cu toate acestea, amândoi manifestau daruri ale Duhului Sfânt. Vă spun sincer că lucrul acesta m-a pus într-o mare încurcătură.
Am părăsit adunarea cu hotărârea să-L caut pe Dumnezeu pentru un răspuns. Astfel, am mers singur într-un loc secret, ca să mă rog Domnului, în nădejdea că-mi va spune ceva. Neștiind ce parte din Scriptură ar trebui să citesc, am deschis întâmplător la Matei şi am citit acolo după care am așezat Biblia lângă mine şi am început să mă gândesc. În clipa următoare a venit o boare de vânt care mi-a deschis Biblia la Evrei 6. Am citit tot capitolul și am rămas foarte mișcat de versetele 4-9 unde scrie:
„Căci cei ce au fost luminați odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtași Duhului Sfânt
şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor,
şi care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși şi aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.
Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodește o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu.
Dar, dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârșește prin a i se pune foc.
Măcar că vorbim astfel, preaiubiților, totuși de la voi așteptăm lucruri mai bune şi care însoțesc mântuirea.”
După ce am citit aceste versete, am închis Biblia, am pus-o la o parte şi am meditat câteva minute, rugându-mă mai departe pentru că nu primisem încă răspunsul. Am deschis din nou Biblia dar nu citeam, însă vântul mi-a deschis a doua oară Biblia tot la Evrei 6, apoi s-a liniștit.
Am citit Cuvântul încă o dată după care am primit o vedenie. În ea am văzut un om îmbrăcat în alb care mergea să semene grâu într-un câmp proaspăt arat. Era ziuă şi semănatul se făcea de dimineața până seara când semănătorul îmbrăcat în alb s-a dus acasă. Apoi, am văzut un om îmbrăcat în negru care a venit pe ascuns și a început să semene mai multă sămânță pe ogorul care fusese deja însămânțat de semănătorul în alb. Zilele au trecut, iar soarele şi ploaia binecuvântau pământul. După o vreme, am văzut cum a răsărit mai întâi grâul, care era foarte frumos, dar o zi mai târziu a apărut şi neghina. Grâul şi neghina creșteau împreună, având parte de aceeași hrană, din același pământ. Ele au băut din aceeași ploaie şi din același soare. După aceea, am văzut cum cerul s-a închis şi s-a făcut ca arama. Toate plantele se aplecau şi erau fără putere, urmând să moară din cauza secetei.
Grâul a început să strige şi să ceară ploaie de la Dumnezeu. Dar imediat şi-a ridicat şi neghina glasul, implorând ploaie. Şi am văzut cum cerul s-a întunecat și a început să plouă. Atunci grâul s-a ridicat în toată puterea strigând: „Lăudat să fie Domnul!” dar, spre marea mea uimire, şi neghina readusă la viață a început să strige: „Aleluia!”
Acum știam adevărul despre adunarea aceea prin vedenia primită. De asemenea, puteam înțelege pilda despre Semănător și sămânță, textul din Evrei 6 şi manifestarea evidentă a darurilor duhovnicești într-o audiență amestecată. Totul a devenit foarte clar. Semănătorul în alb era Domnul, iar cel în negru era diavolul. Ogorul era lumea. Semințele sunt oamenii, cei aleși şi cei lepădați. Ambele semințe aveau parte de aceeași hrană, de aceeași apă şi de același soare. Ambele se rugau şi primeau ajutorul lui Dumnezeu, fiindcă El face ca ploaia şi soarele Său să vină şi peste cei buni şi peste cei răi. Deci, amândoi au avut aceeași minunată binecuvântare şi amândoi au avut aceleași manifestări minunate, dar cu toate acestea, între ei era o mare deosebire: erau din semințe diferite.
Aici este și răspunsul la Matei 7.21-23:
„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri.
Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
Atunci, le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.”
Isus nu neagă că ei ar fi făcut aceste lucruri puternice, care pot fi făcute numai prin Duhul Sfânt, dar cu toate acestea, El a negat că i-a cunoscut vreodată. Aceștia nu era alunecați înapoi, ci erau păcătoși, neînnoiți și lepădați; aceștia erau sămânța lui Satan. Iat-o acolo! Voi nu puteți pretinde că manifestarea darurilor este dovada nașterii din Duhul, a umplerii cu Duhul. Nu domnule. Eu admit că adevărata manifestare este dovada Duhului Sfânt făcând fapte puternice, dar aceasta nu este dovada că un individ este umplut cu Duhul, chiar dacă acel individ are o mulțime din acele manifestări. Astăzi, dovada primirii Duhului Sfânt este aceeași ca în zilele Domnului nostru, adică primirea Cuvântului adevărului pentru ziua în care trăiești. Isus nu a dat niciodată o mare importanță lucrărilor, ci a pus întotdeauna Cuvântul ca o condiție. El știa că dacă oamenii au Cuvântul, lucrările îl vor urma. Aşa spune Biblia. Domnul Isus știa că în epoca Pergam va fi o mare deviere de la Cuvântul adevărat pentru că Ioan a avut cu două sute de ani înainte această vedenie, pe insula Patmos. El știa că prin această deviere şi lepădare, totul va intra în Epocile întunecoase. El știa că primul lucru pe care-l vor face oamenii va fi că vor părăsi mai întâi Cuvântul, dar cine părăsește Cuvântul, Îl părăsește pe Dumnezeu deoarece, El S-a prezentat bisericii din Pergam şi la toate epocile bisericii ca: „Eu sunt Cuvântul. Dacă vreți Divinitatea în mijlocul vostru, primiți Cuvântul! Nu lăsați niciodată pe cineva sau ceva să intre între voi şi Cuvânt! Ceea ce vă dau Eu (Cuvântul) este o descoperire despre Mine Însumi. Eu sunt Cuvântul! Să nu uitați aceasta!”
Mă întreb adesea dacă suntem suficient de impresionați de Cuvântul care este în mijlocul nostru. Vreau să spun ceva acum. Cum ne rugăm? În Numele lui Isus, nu-i așa? Fiecare rugăciune se face în Numele Lui sau nu vine nici un răspuns. În 1 Ioan 5.14 scrie: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă.
Şi, dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” Acum întrebăm: „Care este voia lui Dumnezeu?” Există o singură cale pentru a afla voia Sa şi aceasta este prin Cuvântul lui Dumnezeu. În Plângerile lui Ieremia 3.37 scrie: „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” Iat-o acolo! Dacă aceasta nu este în Cuvânt, nu o puteți avea. Astfel, noi nu putem cere ceva dacă nu este în Cuvânt, și nu putem cere decât în Numele Lui. Iat-o din nou! Isus (Numele) este Cuvântul (voia), deci nu puteți să-L separați pe Dumnezeu de Cuvântul Său; Ei sunt Unul. Cuvântul pe care ni L-a lăsat şi care este tipărit, este o parte din El, iar voi Îl acceptați prin credință, într-o viață umplută cu Duhul
În Ioan 6.63b, Domnul Isus a spus: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt Duh şi Viață.” Dar aceasta este exact ceea ce este El. Ioan 14.6 t: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața”, iar în Romani 8.9b citim: „…dacă n-are cineva Duhul lui Hristos nu este al Lui.” Deci, El este Duh și El este Viață. Aceasta este exact ceea ce este Cuvântul; aceasta este exact ceea ce este Isus. El este Cuvântul. Astfel, când un om născut din Duhul şi umplut cu Duhul, ia Cuvântul în inima lui şi îl vestește, este ca şi cum ar vorbi Divinitatea. Atunci, fiecare munte trebuie să se ducă; Satan nu poate sta înaintea acelui om.
Dacă epoca a treia a bisericii, Pergam, ar fi ținut numai la descoperirea Cuvântului viu în mijlocul lor, puterea lui Dumnezeu, n-ar fi fost părăsită de puterea lui Dumnezeu cum s-a întâmplat în epocile întunecoase ale bisericii. Chiar și astăzi, când se întoarce la Cuvânt, în credință, putem spune fără nicio îndoială că slava lui Dumnezeu şi minunatele fapte ale lui Dumnezeu vor fi din nou în mijlocul ei.
Într-o noapte, în timp ce stăteam în rugăciune, Duhul mi-a spus: „Ia creionul şi scrie!” Am luat repede creionul să scriu, iar Duhul mi-a dat un mesaj pentru biserică, pe care vreau să vi-l aduc vouă… Are de-a face cu Cuvântul şi Mireasa.
„Prin legea reproducerii, fiecare specie produce după soiul ei, conform Geneza 1.11: „Apoi Dumnezeu a zis: Să dea pământul verdeață, iarbă şi sămânță, pomi roditori care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.” Şi așa a fost. Orice viață era în sămânță, a venit înainte într-o plantă și apoi într-un fruct. Aceeași lege se aplică astăzi pentru biserică. Orice sămânță a început biserica, va veni înainte și va fi ca sămânța originală, deoarece este aceeași sămânță.
În aceste zile din urmă, adevărata Biserică Mireasă (Sămânța lui Hristos) va veni la Piatra unghiulară și Ea va fi Super-biserica, o super-rasă, așa cum se apropie de El. Cei din Mireasă vor fi atât de mult ca El, încât vor fi întocmai în chipul Lui, ca să fie uniți cu El. Ei vor fi una; ei vor fi chiar manifestarea Cuvântului Dumnezeului celui viu. Denominațiunile nu pot produce aceasta (sămânță falsă). Ele vor produce crezurile lor şi dogmele lor, amestecate cu Cuvântul. Această încrucișare produce un hibrid.
Primul fiu (Adam) a fost sămânța-Cuvânt vorbită de Dumnezeu. Lui i s-a dat o mireasă ca să se reproducă pe sine. De aceea i s-a dat mireasa, ca să se reproducă, să producă un alt fiu al lui Dumnezeu. Dar ea a căzut, a căzut prin hibridare. Ea a făcut ca el să moară.
La al doilea Fiu (Isus), care era tot o Sămânță-Cuvânt vorbită de Dumnezeu, I s-a dat o Mireasă ca la Adam, dar înainte ca El să se poată căsători cu ea, ea a căzut, la fel ca Eva. Ea a fost pusă la încercare, ca nevasta lui Adam, ca să arate dacă va crede Cuvântul lui Dumnezeu, să trăiască, sau se va îndoi de Cuvânt şi va muri. Ea s-a îndoit, a părăsit Cuvântul și a murit.
Dintr-un grup micuț din Sămânța adevărată a Cuvântului, Dumnezeu Îi va dărui lui Hristos o Mireasă preaiubită, care este o fecioară a Cuvântului Său. Este o fecioară pentru că nu cunoaște crezurile sau învățăturile făcute de om. Prin mădularele Miresei va fi împlinit tot ceea ce a promis Dumnezeu că se va manifesta în fecioară.
Cuvântul făgăduinței a venit la fecioara Maria, dar acel Cuvânt al făgăduinței era El Însuși manifestat. Dumnezeu a fost manifestat. El Însuși a acționat la acel timp și a împlinit propriul Său Cuvânt făgăduit în fecioară. Cel care i-a adus mesajul era un înger, dar mesajul îngerului a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Isaia 9.6: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umerii Lui; Îl vor numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu Tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.”
El a împlinit la acel timp tot ce era scris despre El, deoarece ea a primit Cuvântul care i-a fost adus. Mădularele Miresei fecioare Îl vor iubi și vor avea posibilitățile Lui, pentru că El este Capul lor și toată puterea Îi aparține Lui. Ei Îi sunt supuși, așa cum mădularele trupului nostru sunt supuse capului nostru.
Priviți armonia dintre Tatăl şi Fiul! Isus nu a făcut niciodată nimic până când nu I-a fost arătat mai întâi de Tatăl. Ioan 5.19: „…Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai.” Această armonie urmează acum să existe între Mire și Mireasa Sa. El îi arată Cuvântul Vieții, iar Ea Îl primește și nu se îndoiește de El. De aceea, nu o poate vătăma nimic, nici chiar moartea pentru că, dacă sămânța va fi semănată, Apa o va ridica din nou. Aici este taina despre aceasta. Cuvântul este în Mireasă (așa cum a fost în Maria). Mireasa are gândul lui Hristos pentru că Ea știe ce vrea El să fie făcut cu Cuvântul. Ea îndeplinește porunca Cuvântului în Numele Lui deoarece Îl are pe „Așa vorbește Domnul.” Apoi Cuvântul este însuflețit de Duhul și Se împlinește. Asemenea unei semințe care este semănată și udată, ea vine la recolta deplină, servind scopului Ei. Cei ce sunt în Mireasă fac numai voia Lui, nimeni nu-I poate face să facă altfel. Ei Îl au pe „Așa vorbește Domnul” sau tac, deoarece știu că Cel ce face lucrările trebuie să fie Dumnezeu în ei, împlinindu-Și propriul Cuvânt.
El nu Și-a încheiat toată lucrarea când a fost în slujba Sa pământească, așa că acum lucrează în și prin Mireasă. Ea știe aceasta, pentru că atunci nu era încă timpul ca El să facă anumite lucruri pe care trebuie să le facă acum. Dar El va împlini acum, prin Mireasă, lucrarea pe care a lăsat-o pentru acest timp.
Haideți, deci, să stăm ca Iosua şi Caleb pentru că Țara noastră promisă apare la vedere întocmai ca țara lor. Iosua înseamnă „IaHVeH Salvatorul” şi îl reprezintă pe conducătorul din timpul sfârșitului, care va veni la biserică întocmai cum a venit Pavel ca și conducătorul original. Caleb îi reprezintă pe acei care au stat devotați cu Iosua.
Amintiți-vă că Dumnezeu a pornit cu Israelul ca şi cu o fecioară, cu Cuvântul Său, dar ei au vrut altceva. Așa a făcut și biserica din ziua din urmă. Vedeți, Dumnezeu nu a condus Israelul mai departe, nici nu l-a lăsat să intre în țara făgăduită până nu a sosit timpul hotărât de El.
Este posibil ca poporul să-l fi presat pe Iosua, conducătorul, spunând: „Țara este a noastră! Să mergem şi s-o luăm în stăpânire! Iosua, tu ești la capătul drumului, credem că ţi-ai pierdut însărcinarea și nu mai ai puterea pe care ai avut-o. Înainte auzeai de la Dumnezeu, cunoșteai voia Lui și acționai repede! Ceva este greșit cu tine!” Dar Iosua era un profet trimis de Dumnezeu şi cunoștea făgăduințele lui Dumnezeu, așa că a așteptat după ele. El a așteptat hotărârea clară a lui Dumnezeu, iar când a venit vremea să se miște, Dumnezeu a pus conducerea deplină în mâinile lui Iosua, pentru că a stat cu Cuvântul. Dumnezeu putea să se încreadă în Iosua, dar nu în ceilalți, acest lucru repetându-se și în această zi din urmă. Aceeași problemă, aceleași presiuni.
Un alt exemplu este Moise. Acest puternic profet uns al lui Dumnezeu, a avut o naștere deosebită. El s-a născut la timpul potrivit pentru eliberarea seminței lui Avraam din Egipt. El nu a stat în Egipt să argumenteze Scriptura cu ei, nici nu s-a certat cu preoții, ci a mers în pustie până când poporul a fost pregătit să-l primească. Dumnezeu l-a chemat pe Moise în pustie, dar așteptarea nu era din cauza lui Moise, ci din cauza poporului care nu era gata să-l primească. Moise se gândea că poporul va înțelege, dar ei nu au înțeles.
Apoi, a fost Ilie, la care a venit Cuvântul Domnului. Când a terminat propovăduirea Adevărului, grupului care era premergătorul grupului Izabelei americane de astăzi, care n-a primit Cuvântul, Dumnezeu l-a chemat de pe câmp şi a lovit cu plăgi generația aceea pentru respingerea profetului şi a Mesajului pe care l-a dat Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat în pustie şi Ilie nu s-a mai întors de acolo nici chiar la dorința regelui, iar cei care s-au dus să-l aducă cu forța, au murit. Dar Dumnezeu i-a vorbit credinciosului Său profet prin vedenie, iar el a ieșit afară din ascunzătoare şi a adus înapoi Cuvântul la Israel.
Apoi a venit Ioan Botezătorul, credinciosul premergător a lui Hristos, puternicul profet pentru ziua lui. El nu a mers la școala tatălui său şi nici la cea a fariseilor, nu a mers la nicio denominațiune, ci afară în pustie, și a fost chemat de Dumnezeu care l-a însărcinat să ducă la popor mesajul că „Mesia este aproape”. Aș vrea să luam de aici un avertisment Scriptural.
După ce Dumnezeu l-a ridicat pe Moise şi l-a legitimat ca fiind profetul Său, nu s-a ridicat oare ceata lui Core încercând să i se împotrivească? Core s-a contrazis cu Moise şi a pretins că avea o însărcinare la fel de puternică ca şi Moise şi că ar fi în stare să conducă poporul la fel de bine ca el deoarece şi alții ar avea parte de descoperirea lui Dumnezeu ca şi Moise. El a negat autoritatea lui Moise. După ce oamenii aceia au auzit Cuvântul adevărat și au fost bine familiarizați cu faptul că un profet adevărat era adeverit de Dumnezeu, eu spun că s-au luat după Core şi aliații lui. Deși Core nu era un profet Scriptural, poporul în mare număr și conducătorii lui au mers după el.
Așa este şi cu Evanghelia de astăzi. Evangheliștii au schemele lor proprii de vițel de aur ca şi Core. Ei au o prestaţie bună în fața oamenilor, la fel ca şi Core. Au sânge pe frunte, ulei pe mâini și mingi de foc pe platformă, dar cu toate acestea lasă femeile să predice, nu spun nimic când își taie părul şi poartă pantaloni lungi şi scurți. Ei trec pe lângă Cuvântul lui Dumnezeu pentru propriile lor crezuri şi dogme. Aceasta arată ce fel de sămânță este în ei. Dar nu toți oamenii s-au întors împotriva lui Moise şi au părăsit Cuvântul lui Dumnezeu. Nu. Aleșii au stat cu el. La fel se întâmplă astăzi.
Mulți părăsesc Cuvântul, dar unii stau cu el. Însă țineți minte pilda despre grâu şi neghină. Neghina trebuie să fie legată pentru a fi arsă. Aceste biserici lepădate se leagă mai aproape şi mai aproape una de alta, fiind gata pentru focul judecății lui Dumnezeu. Dar grâul urmează să fie adunat la Stăpân.
Acum vreau să fiți atenți ca să înțelegeți ce voi spune. Dumnezeu a promis că în timpul sfârșitului urmează să fie împlinit Maleahi 4. Trebuie să fie așa pentru că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu însuflețit de Duhul și vorbit de profetul Maleahi. Isus Însuși S-a referit la aceasta și se va împlini chiar înainte de venirea lui Hristos a doua oară. La vremea când vine Isus, toată Scriptura trebuie să fie împlinită. Când vine acel mesager din Maleahi, vremea neamurilor va fi în ultima ei epocă a bisericii. El va sta cu Cuvântul și va învăța toată Biblia de la Geneza la Apocalipsa. El va începe cu sămânța șarpelui şi va merge înainte cu mesajul ploii târzii, dar denominațiile îl vor respinge. Trebuie să fie așa deoarece se repetă ceea ce s-a întâmplat în zilele lui Ahab. Istoria lui Israel sub Ahab se întâmplă chiar aici, în America, unde apare profetul din Maleahi.
Așa cum Israelul a părăsit Egiptul pentru a merge să se închine în libertate, i-au împins afară pe băștinași și au ridicat o națiune cu conducători mari ca David şi Solomon, iar mai târziu au pus pe tron un Ahab cu o Izabela în spatele lui, ca să-l dirijeze, întocmai așa a făcut și America.
Strămoșii noștri au plecat spre țara aceasta să se închine şi să trăiască în libertate. Ei i-au alungat pe locuitorii acestei țări şi au cucerit-o, fiind conduși apoi de bărbați puternici ca Washington şi Lincoln. Dar după o vremea, țara a fost condusă de bărbați nevrednici, încât curând a fost așezat pe scaunul prezidențial un Ahab cu o Izabela în spatele lui, ca să-l dirijeze. Acesta este timpul în care trebuie să vină mesagerul din Maleahi. Apoi, în ploaia târzie va veni o arătare a Muntelui Carmel. Priviți aceasta cu atenție ca s-o vedeți în Cuvânt. Ioan a fost premergătorul din Maleahi 3.1. El a semănat pentru ploaia timpurie şi a fost respins de organizațiile din ziua lui. Apoi a venit Isus și a avut o arătare pe Muntele schimbării la față.
Al doilea premergător al lui Hristos va semăna pentru ploaia târzie, iar Isus va pune deoparte denominațiunile și crezurile, fiindcă El va veni să susțină Cuvântul Său și să-Și ia Mireasa în răpire. Prima arătare a fost pe Muntele Carmel; a doua a fost pe Muntele schimbării la față, iar a treia va fi pe Muntele Sion. Purtarea ciudată a lui Moise, Ilie și Ioan, care s-au retras dintre oameni în singurătate, i-a lăsat pe mulți în confuzie. Ei nu și-au dat seama că aceasta s-a întâmplat din cauză că Mesajele lor au fost respinse. Dar sămânța a fost semănată, semănatul s-a terminat și urmează judecata. Ei și-au îndeplinit scopul ca un semn pentru popor, așa că nu a mai rămas decât judecata.
Conform Cuvântului din Apocalipsa 13.16, eu cred că în curând Mireasa va fi oprită să mai predice Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că fiara pretinde semnul pe mână sau pe frunte, pentru a acorda permisiunea de a predica. Denominațiunile vor primi semnul sau vor fi obligate să-şi înceteze vestirea. Atunci va veni Mielul după Mireasa Sa și o va judeca pe curva cea mare.
Amintiți-vă că Moise a fost născut pentru o anumită lucrare, dar nu a putut s-o facă decât după ce a primit darurile care l-au făcut capabil pentru lucrare. Pentru aceasta a trebuit să meargă în pustie ca să aștepte acolo, deoarece Dumnezeu avea un timp hotărât. Astfel, trebuia să fie un anumit Faraon pe tron, iar poporul să ajungă într-o asemenea disperare încât să strige după pâinea vieții, înainte ca Dumnezeu să-l poată trimite înapoi.
Același lucru este adevărat și pentru ziua noastră. Dar ce avem noi în timpul acesta? O generație de căutători de minuni, pentru că sunt o mulțime de oameni care fac tot felul de semne şi minuni, dar știu puțin sau nimic despre Cuvântul lui Dumnezeu, sau despre o mișcare a Duhului lui Dumnezeu.
Dacă văd sânge, ulei și foc, sunt atât de bucuroși încât nu-i mai interesează ce spune Cuvântul. Ei vor sprijini orice semn, chiar și pe cele nebiblice, dar Dumnezeu ne-a avertizat deja cu privire la ei în Cuvântul din Matei 24, unde ni se spune că în zilele din urmă, cele două duhuri vor fi atât de aproape încât numai aleșii vor fi în stare să facă deosebirea, deoarece numai ei nu vor fi înșelați.
Cum puteți deosebi duhurile? Dați-le testul Cuvântului. Dacă nu vorbesc Cuvântul înseamnă că sunt de la cel rău. Așa cum cel rău le-a înșelat pe primele două mirese, el va încerca să facă același lucru şi cu Mireasa din această zi din urmă; va încerca s-o facă să se hibrideze prin crezuri, sau să se întoarcă pur și simplu de la Cuvânt la orice semn care îi convine ei. Dar Dumnezeu nu a pus niciodată semnele înaintea Cuvântului. Semnele urmează Cuvântul, ca atunci când Ilie i-a spus femeii să coacă mai întâi o turtă pentru el, conform Cuvântului Domnului, iar când ea a făcut cum a spus Cuvântul, a venit semnul potrivit. Veniți mai întâi la Cuvânt, apoi priviți minunea! Cuvântul Sămânță este activat de Duhul. Cum este posibil ca un mesager trimis de Dumnezeu să creadă numai o parte din Cuvânt și să nege ceva din El? Adevăratul profet al lui Dumnezeu, din această zi, va proclama tot Cuvântul. Denominațiunile îl vor urî. Cuvintele lui pot fi la fel aspre ca și cuvintele lui Ioan Botezătorul care i-a numit vipere, dar cei aleși vor auzi și vor fi gata pentru răpire. Sămânța împărătească a lui Avraam, cu credința ca a lui Avraam, vor ține la Cuvânt ca el, pentru că sunt aleși și rânduiți împreună.
Mesagerul zilei din urmă va apărea la timpul hotărât de Dumnezeu şi noi știm că acesta este timpul sfârșitului deoarece Israel este deja în patria sa. Prin urmare, conform Cuvântului din Maleahi 4.5, acest bărbat poate veni în orice clipă, iar când va apărea se va legitima prin Cuvânt. El va fi arătat în Cuvânt (în Apocalipsa 10.7), iar Dumnezeu va adeveri slujba lui. El va predica Adevărul cum a făcut Ilie şi va fi gata pentru decizia de pe Muntele Sion. Mulți nu-l vor înțelege pentru că au fost învățați într-un fel sau altul cu privire la Scriptură, considerând că ceea ce au este adevărul. Astfel, când profetul va predica împotriva acestor învățături, ei nu-l vor crede. Chiar şi unii dintre predicatorii adevărați îl vor înțelege greșit pe mesager, din cauză că multe învățături omenești au fost prezentate ca „Adevărul lui Dumnezeu”, de către amăgitori. Dar acest profet va veni, și așa cum premergătorul primei veniri a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, el va striga: „Iată Mielul lui Dumnezeu venind în slavă!” El va face aceasta, deoarece așa cum Ioan a fost mesagerul Adevărului pentru aleși, el este ultimul mesager pentru Mireasa aleasă născută din Cuvânt.”
Hristos îi laudă pe ai Săi
Apocalipsa 2.13: „Ştiu unde locuiești: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ții Numele Meu şi n-ai lepădat credința Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, unde locuiește Satan.”
„Eu știu faptele tale.” Acestea sunt cuvinte identice spuse în fiecare epocă fiecăruia dintre cei șapte mesageri în relație cu poporul lui Dumnezeu. Ele sunt adresate ambelor vițe(adevărată şi falsă), aducând bucurie în inimile grupării adevărate şi judecată peste gruparea falsă deoarece, deși suntem mântuiți prin har indiferent de fapte, adevărata mântuire va produce fapte care îl vor mulțumi pe Dumnezeu.
1 Ioan 3.7: „Copilașilor, nimeni să nu vă înșele! Cine trăiește în neprihănire este neprihănit, cum El însuși este neprihănit.” Dacă acest verset înseamnă totuși ceva, aceasta înseamnă că un om este ceea ce face el.
Romani 6.2: „Noi, care am murit față de păcat, cum să mai trăim în păcat?”
Matei 12.33-35: „Ori faceți pomul bun şi rodul bun, ori faceți pomul rău şi rodul rău; căci pomul se cunoaște după rodul lui.
Pui de năpârci, cum ați putea voi să spuneți lucruri bune când sunteți răi? Căci din prisosul inimii vorbește gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.”
1 Petru 1.23: „…fiindcă ați fost născuți din nou nu dintr-o sămânță care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne în veac.” El va produce Cuvântul. Rodul sau faptele vieții Lui vor fi un produs al felului de sămânță de viață care este în el. Lucrările lui, vor fi Scripturale. Oh, ce acuzație va fi adusă împotriva epocii Pergam! Acolo stă El, cu sabia cu două tăișuri în mâna Sa. Cuvântul lui Dumnezeu este Acela care ne va judeca în ziua din urmă. De fapt, Cuvântul ne judecă chiar acum, pentru că pătrunde gândurile şi simțirile inimii, despărțind carnea de duh. El ne face epistole vii citite de toți oamenii şi apreciate de ei, spre lauda lui Dumnezeu.
„Cunosc faptele tale.”
Dacă un om se teme că nu este pe placul lui Dumnezeu, lăsați-l să împlinească Cuvântul. Dacă un om este îngrijorat şi se îndoiește că Domnul îi va spune într-o zi: „Vino, slugă bună…” lăsați-l să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu în viața lui şi atunci cu siguranță va auzi acele cuvinte de laudă.
Unitatea de măsură din epoca Pergam a fost Cuvântul lui Dumnezeu, iar astăzi este la fel. Nu există nici o altă unitate sau standard; nu există un alt fir cu plumb. De aceea, așa cum lumea întreagă va fi judecată prin Acel Unul singur, Isus Hristos, tot așa ea va fi judecată prin Cuvânt. Dacă un om vrea să știe ce se va întâmpla cu el în ziua aceea, să facă ceea ce a spus Iacov: „Să se privească în oglinda lui Dumnezeu.”
„Cunosc faptele tale.” El stătea acolo cu Cuvântul Său şi verifica viața lor în lumina planului Său pe care l-a făcut cunoscut. În mare măsură, Domnul era mulțumit de ei fiindcă, asemenea înaintașilor lor, ei au suportat o mulțime de prigoane şi nedreptăți şi au ținut cu bucurie la Cuvântul lui Dumnezeu. Deși era foarte greu să slujească Domnului, ei au făcut-o totuși, închinându-Se în Duh şi Adevăr.
Dar cu vița falsă lucrurile stăteau cu totul altfel. Ei refuzaseră Viața adusă de Cuvânt, îndepărtându-se astfel tot mai mult de adevăr. Faptele lor mărturiseau adâncimea în care s-au împotmolit tot mai mult.
„Tu ții Numele Meu…”
„La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele Vieții veșnice.” Ei țineau cu toată ființa de Cuvânt, de Adevăr, de Domnul, dar nu oricum, nu ca oamenii lipsiți de roade, ci o făceau cu toată puterea lor, pe deplin încredințați că păcatele lor sunt iertate. Acesta este motivul pentru care purtau numele de „creștin”, ca mărturie că păcatele lor sunt iertate prin credința în Isus Hristos. Ei cunoșteau acel Nume care este mai presus de orice nume, de aceea şi-au plecat genunchii în fața lui, iar limbile lor Îl mărturiseau cu toată ființa, toate lucrurile făcându-se numai în Numele Domnului Isus. Ei pronunțau Numele Domnului şi stăteau departe de tot ce era rău. Ei şi-au ocupat poziția corectă şi erau dispuși să moară pentru acest Nume în încredințarea că vor avea parte de o înviere mai bună.
Ia Numele lui Isus cu tine,
Copil al întristării şi al nenorocirii.
El îți va da bucurie şi mângâiere.
Ia-l atunci oriunde te duci.
Scump Nume, o, ce dulce,
Nădejdea pământului şi bucuria cerului.
Încă din epoca a doua a bisericii, Smirna, „Tată, Fiu şi Duh Sfânt” a fost numit „trinitate”, ideea politeistă despre trei dumnezei devenind o doctrină a bisericii false. Nu a trecut multă vreme şi Numele Domnului Isus Hristos a fost înlocuit cu titlurile marelui Dumnezeu, în timp ce majoritatea bisericii s-a lepădat și a îmbrățișat învățătura trinitară şi astfel au început să boteze folosind titlurile marelui Dumnezeu în locul Numelui Său. Dar turma mică a continuat să boteze în Numele lui Isus Hristos şi a ținut cu tărie la Adevăr.
Foarte mulți însă au adus o mare batjocură lui Dumnezeu fiindcă L-au transformat în trei dumnezei, lepădându-se de Numele Său minunat pe care L-au înlocuit cu titlurile Sale. Ne mai mirăm atunci când aflăm că semnele şi minunile care se făceau în acest Nume au dispărut din mijlocul lor? De fapt, acele semne erau manifestate puternic şi minunat, dar nu în mijlocul viței false. Bărbați ca Martin au fost puternic binecuvântați în lucrarea Domnului, fiind legitimați prin semne, minuni şi darurile Duhului. Acest Nume a continuat să fie la fel de puternic ca şi în trecut şi va fi şi în viitor, atunci când sfinții Îl vor onora prin Cuvânt și credință.
„… şi n-ai lepădat credința Mea.”
Când a fost întrebat de norod cum s-a întâmplat minunea cu ologul de la Poarta Frumoasă, Petru a spus următoarele: Fapte 3.16: „Prin credința în Numele lui Isus a întărit Numele Lui pe omul acesta pe care-l vedeți şi-l cunoașteți; credința în El a dat acestui om o tămăduire deplină, cum vedeți cu toții.” Aici avem răspunsul: Numele lui Isus şi credința lui Isus a adus minunea. Petru nu a pretins că ar fi vorba de credința lui omenească sau de numele lui, ci a mărturisit că minunea s-a putut înfăptui prin credința în Numele lui Isus.
Despre credința aceasta vorbește Domnul în Apocalipsa 2.13 când spune: „N-ai lepădat credința Mea.” Aceasta este credința Lui. Aceasta nu era doar credința în El, ci propria Lui credință, pe care a dat-o aleșilor Săi.
Romani 12.3: „…potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu tuturor.” Din versetul 1 vedem că aici Pavel se referă la frați, nu la ceilalți oameni. Să citim şi Efeseni 2.8: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință, şi aceasta nu vine de la voi înșivă, ci este darul lui Dumnezeu.” şi Iacov 2.1: „Frații mei (observați că el le vorbește tot la frați), să nu țineți credința Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la fața omului.”
În această epocă Pergam, oamenii au amestecat credința şi învățătura biblică cu obiceiuri omenești. Prin aceasta ei s-au întors de la adevărul că „mântuirea vine de la Domnul,” şi au pus deoparte învățătura despre alegerea lui Dumnezeu, deschizând ușa bisericii pentru oricine voia să aibă părtășie cu ei. Ei au făcut aceasta chiar dacă părerile lor nu erau conform Cuvântului. Totuși, în această epocă de degradare rapidă, au fost unii care aveau măsura de credință a Domnului nostru Isus Hristos şi nu numai că au folosit acea credință în fapte de putere, ci s-au împotrivit celor care au îndrăznit să spună că sunt mântuiți pe baza aderării la o biserică. Ei știau că nimeni nu poate să creadă Adevărul, să primească dreptatea lui Dumnezeu şi Viața Veșnică fără această măsură de credință a Domnului Isus Însuși. Şi biserica de astăzi este plină de credincioși mintali care vorbesc despre nașterea din nou, despre Sângele vărsat, merg la biserică, iau parte la Cină, dar cu toate acestea nu au trăit niciodată nașterea din nou. Epoca a treia a Bisericii are aceeași problemă. Dar credința omenească (firească) nu a fost suficientă atunci şi nu este suficientă nici acum. Este nevoie ca credința Fiului lui Dumnezeu să cadă în inima unui om, astfel încât să-L poată primi pe Domnul slavei în templul care nu este făcut de mâini.
Aceasta este o credință vie. „Eu trăiesc prin credința Fiului lui Dumnezeu.” Pavel nu a spus că el a trăit prin credința în Fiul lui Dumnezeu, ci „prin credința Fiului lui Dumnezeu” care i-a dăruit o viață de biruință creștină. Nu, ei nu au negat că mântuirea era supranaturală de la început până la sfârșit, ci au ținut viu adevărul Numelui Lui şi credința Lui astfel încât au fost binecuvântați de Domnul şi socotiți vrednici de El.
Antipa, martorul Meu credincios
Nu există nicio altă mărturie în Cuvânt sau în vreo istorie lumească cu privire la acest bărbat, dar nici nu este nevoie. Ajunge să știm că el a fost cunoscut de Dumnezeu mai dinainte. Este mai mult decât suficient să vezi credincioșia Lui față de Dumnezeu, înregistrată în Cuvântul viu. Antipa era un creștin, avea Numele lui Isus, avea credința Domnului nostru Isus Hristos și era printre cei care au trăit prin aceasta. El a răspuns la cuvintele lui Iacov: „Să nu ținem credința Domnului nostru Isus Hristos având în vedere fața omului.” El era plin de Duhul Sfânt şi de credință, la fel ca Ştefan, nu se uita la fața omului şi nu se temea de nimeni, iar când s-a dat decretul care anunța moartea tuturor celor care țineau sus Numele Domnului şi umblau în credința lui Isus Hristos, a luat poziție alături de ceilalți martiri şi nu a dat înapoi. Da, el a murit, dar a primit de la Dumnezeu o mărturie asemenea lui Abel (numele lui este scris în Cuvânt), așa că, deși este mort, glasul lui vorbește pe paginile Evidenței divine a lui Dumnezeu. Un alt martir credincios a plecat la odihnă. Dar Satan nu a triumfat atunci, așa cum nu a triumfat nici pe Golgota când L-a ucis pe Domnul Vieții. Cine a biruit acolo? Domnul Isus, pentru că Satan a fost dezarmat. Sângele lui Hristos S-a vărsat pentru ca toți aceia pe care i-a văzut mai dinainte să își ia crucea şi să-L urmeze pe Domnul cu toată ființa lor.
Unde este tronul Satanei
Motivul pentru care Duhul îi laudă pe ai Săi din Pergam este că acești bravi ostași ai crucii, au biruit chiar acolo unde era tronul Satanei. Ei au câștigat bătălia prin Numele şi credința lui Isus, chiar în tabăra conducătorilor întunericului. Ce laudă binemeritată! Ca vitejii lui David care s-au dus chiar în cetatea dușmanului ca să aducă apă pentru potolirea setei împăratului lor, tot așa s-au dus acești uriași ai credinței în împărăția Satanei, în mijlocul cetății lui, pentru ca prin vestirea Cuvântului să ducă apa Vieții la cei ce trăiau sub umbra morții.
Acest verset din Cuvânt nu este doar un simbol, ci este un adevăr istoric deoarece, cu adevărat, Pergam a fost tronul şi sediul Satanei, creștinii adevărați fiind nevoiți să se ridice şi să denunțe răul care a dobândit supremația în biserică.
Pergam, tronul și reședința Satanei
Pentru mulți, aceste cuvinte erau mai degrabă o poveste decât un adevăr istoric. Dar ele sunt cu siguranță reale, iar istoria dovedește aceasta. Pergam era într-adevăr tronul şi reședința Satanei. Aceasta s-a întâmplat în felul următor: La început Babilonul şi nu Pergam a fost cartierul general al Satanei. Babilonul a fost întotdeauna, literar şi figurativ, cartierul lui general, locul în care își avea originea închinarea satanică.
Să citim pentru aceasta Geneza 10.8-10 şi 11.1-9:
„Cuş a născut pe Nimrod; el este acela care a început să fie puternic pe pământ.
El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.”
El a domnit la început peste Babel, Eres, Acad şi Calne în țara Șinear.”
Geneza 11.1-9:
„Tot pământul avea o singură limbă şi aceleași cuvinte.
Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear şi au descălecat acolo.
Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var.
Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului!”
Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor şi toți au aceeași limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând.
Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înțeleagă vorba unii altora!”
Şi Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului, așa că au încetat să zidească cetatea.
De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.”
Babel este numele original al Babilonului şi înseamnă „amestec, încurcătură, confuzie”. Zidirea cetății Babel a fost începută de Cuș, fiul lui Ham, dar a devenit o împărăție puternică numai sub fiul său Nimrod, puternicul vânător. Conform relatării din Geneza 11.1-9, Nimrod şi-a propus să facă trei lucruri, acest plan fiind consemnat şi în istorie.
-El a vrut să zidească o națiune puternică, ceea ce a făcut;
-a vrut să răspândească propria lui religie, ceea ce a reușit.
– a vrut să-şi facă un nume mare, ceea ce a izbutit.
Realizările lui au fost monumentale: a reușit să ridice o împărăție, împărăția babiloneană, capul de aur, cum a fost numită de celelalte puteri ale lumii antice. Faptul că religia lui a primit prioritate, se datorează legăturii pe care a avut-o cu Satan, acest lucru fiind dovedit de Isaia 14.4 şi de Apocalipsa capitolele 17 şi 18.
Pe baza acestor versete şi cu ajutorul istoriei putem dovedi că religia lui Nimrod a invadat întreaga lume, fiind baza tuturor religiilor idolatrice şi schema mitologiei. Deși numele zeităților diferă de la o națiune la alta, Nimrod şi-a făcut un nume, pentru el şi pentru urmașii săi, așa că atâta timp cât va dura această epocă, mai bine zis până la descoperirea lui Isus în mijlocul fraților Săi, oamenii i se vor închina lui, chiar dacă n-o vor face sub numele de Nimrod şi nici într-un templu puțin diferit de cel ridicat în Babilon unde a fost adorat original.
Cum însă Scriptura nu relatează în detaliu istoria altor națiuni, este necesar să luăm cele mai vechi scrieri pentru ca în felul acesta să primim un răspuns cu privire la ceea ce s-a întâmplat în epoca bisericii Pergam care a devenit, după cum spune Cuvântul, scaunul religiei satanice a Babilonului. Principalele surse de informare sunt relatările din cultura egipteană şi greacă, deoarece egiptenii au preluat știința şi matematica de la haldei (babilonieni) iar grecii, la rândul lor, au luat-o de la egipteni. Preoții acestor popoare trebuiau să predea aceste științe deoarece aceste științe erau folosite ca o parte a religiei lor. Aceasta ne dă cheia prin care putem înțelege de ce a devenit religia babiloneană atât de puternică în aceste două țări.
Un alt motiv al răspândirii ei este că atunci când o națiune o cucerește pe alta, după puțin timp religia învingătorului devine religia celui supus. Astfel, este bine cunoscut faptul că grecii au avut aceleași semne ale Zodiacului ca şi babilonienii; iar în evidențele egiptene antice, s-a găsit că egiptenii le-au dat grecilor cunoștința lor despre politeism. Astfel, „taina Babilonului” s-a răspândit de la o națiune la alta până când a ajuns la Roma, în India, China. Chiar și în America de Nord și de Sud găsim aceeași închinare de bază.
Istoricii antici au știut şi au susținut, la fel ca Biblia, că religia babiloneană nu a fost religia originală a popoarelor timpurii ale pământului, ci a fost prima care a deviat de la credința originală. Istorici ca Wilkinson şi Mallett au dovedit, cu ajutorul documentelor antice, că la început oamenii au crezut într-un singur Dumnezeu Atotputernic, nevăzut şi veșnic, care a chemat toate lucrurile la existență prin Cuvântul gurii Sale. De asemenea, se știa că în caracterul Lui, El era iubitor, bun şi drept. Satan este însă cel care va căuta întotdeauna să nimicească planul lui Dumnezeu. El a reușit să întunece atât de mult mințile oamenilor şi inimile oamenilor, încât nu mai pot vedea Cuvântul adevărului și Îl resping. Da, el a încercat tot timpul să primească închinare de parcă ar fi Dumnezeu şi nu un slujitor, o creație a lui Dumnezeu. El a deviat închinarea de la singurul Dumnezeu spre sine pentru a fi mai mare, mai înălțat. Dorința lui a fost să-şi răspândească religia în întreaga lume, şi a reușit.
Acest lucru putem să-l citim şi în Romani 1.24-25: „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimii lor, așa că își necinstesc singuri trupurile,
căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin.”
Amintiți-vă că Satan era o creatură a lui Dumnezeu, Fiul zorilor. A fost o vreme când oamenii au cunoscut adevărul şi au umblat în El, dar într-o zi, un grup mare s-a depărtat de Dumnezeu şi a început să răspândească o formă diabolică de închinare pe tot pământul.
Istoria arată că cei ce se trăgeau din linia lui Sem au rămas credincioși Adevărului neschimbat, fiind într-o continuă opoziție cu urmașii lui Ham care s-au întors de la Adevăr şi au primit minciuna diavolului. Noi nu avem acum timp să discutăm despre aceasta, dar vreau să spun că încă de la început au existat două religii, iar cea rea s-a răspândit peste tot pământul. În Babilon, monoteismul a fost transformat în politeism, minciuna diavolului şi tainele lui ridicându-se împotriva adevărului lui Dumnezeu și a tainelor Lui. Satan a devenit cu adevărat dumnezeul acestei lumi şi a pretins închinare de la cei pe care i-a înșelat, făcându-i să creadă că el era într-adevăr Domnul.
Religia politeistă a vrăjmașului a început cu învățătura trinitariană. Astfel, cu mult înaintea erei noastre, a venit la suprafață ideea „unui Dumnezeu în trei persoane.” Este ciudat că teologii noștri moderni nu au remarcat aceasta, dar este evident că sunt la fel de păcăliți de Satan, ca înaintașii lor, astfel încât cred în trei persoane în Dumnezeire. Să ni se arate un singur text din Scriptură care autorizează o asemenea învățătură. Nu vi se pare ciudat că descendenții lui Ham au mers pe calea lor în închinarea Satanei care a implicat o concepție de bază despre trei dumnezei, pe când pentru descendenții lui Sem nu există nici măcar o dovadă că au avut vreo închinare ceremonială care să implice măcar un model al acesteia? Nu este ciudat faptul că evreii au crezut conform Scripturii: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul tău este un singur Domn”, dacă existau trei persoane în dumnezeire? Avraam, descendentul lui Sem, a văzut în Geneza 18 un singur Dumnezeu şi doi îngeri.
Cum a fost exprimată această trinitate? Trinitatea a fost exprimată printr-un triunghi echilateral, întocmai cum este exprimată şi în Roma de astăzi. Era exprimată printr-un triunghi simplu, fiecare latură purtând un titlu al lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ciudat este faptul că evreii nu au avut niciodată o asemenea concepție şi nici n-au acceptat-o vreodată. Acum cine are dreptate? Evreii sau babilonienii? În Asia ideea politeistă despre trei dumnezei într-unul este exprimată printr-o statuie cu trei capete pe un singur trup, arătând spre trei inteligențe diferite. În India găsim un zeu în trei forme. Da, aceasta este o bună teologie modernă. În Japonia au un mare Buda cu trei capete, asemănător cu cele relatate mai sus. Dar cel mai revelator dintre toți este acela care pune înainte concepția trinitariană despre un Dumnezeu în trei persoane:
1.- capul unui om bătrân care-L simbolizează pe Dumnezeu Tatăl;
2.- un cerc care în „taine” a semnificat „sămânța”, simbolizându-L pe Fiul;
3.- aripile şi coada unei păsări (porumbel) care-L simbolizează pe Duhul Sfânt. Aici este doctrina despre Tată, Fiu şi Duh Sfânt, trei persoane în dumnezeire. O trinitate veritabilă.
Același lucru puteți să-l vedeți şi la Roma. Acum lăsați-mă să vă întreb încă o dată: Nu este ciudat că diavolul şi închinătorii lui au primit de fapt mai mult Adevăr descoperit decât părintele credinței (Avraam) și descendenții lui? Nu este ciudat că închinătorii Satanei știau mai mult despre Dumnezeu decât copiii lui Dumnezeu? Tocmai aceasta vor să ne spună teologii moderni atunci când vorbesc despre o trinitate. Dar de acum înainte țineți minte acest lucru: că aceste Scripturi sunt fapte şi că Satan este un mincinos şi tatăl minciunii chiar dacă uneori vine ca înger de lumină. El rămâne cu toate acestea un ucigaș şi un mincinos iar învățătura lui trinitară a distrus şi va distruge până vine Isus.
Conform istoriei, schimbarea concepției despre dumnezeire şi înlocuirea singurului Dumnezeu cu trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, nu s-a făcut dintr-o dată ci în mod treptat, pas cu pas, îndepărtându-i pe oameni de la Adevăr. Concepția despre divinitate era acum aceasta:
- -Tatăl cel veșnic;
2 -Duhul lui Dumnezeu încarnat într-o masă pământeană (Nu vă pune pe gânduri așa ceva?);
3 -Un Fiu dumnezeiesc, rodul încarnării (Sămânța femeii).
Dar diavolul nu era încă mulțumit. El nu era încă venerat de oameni decât indirect, de aceea a continuat să-i îndepărteze pe oameni tot mai mult de la Adevăr. Prin așa zisele lui „taine”, el le „descoperă” oamenilor că marele şi nevăzutul Dumnezeu nu se interesează deloc de viața lor, ci rămâne tăcut şi nepăsător în relația cu ei, așa că ar fi bine ca şi oamenii să I se închine în tăcere. În realitate, aceasta înseamnă ignoranță totală față de Dumnezeu.
Totuși, această învățătură s-a răspândit peste tot în lume, așa că, dacă veți ajunge în India, veți întâlni temple construite în cinstea „Dumnezeului tăcut”.
Priviți! Din moment ce nu mai era necesară închinarea la Tatăl Creatorul, şi normal că închinarea s-a îndreptat spre „mamă şi fiu”. În Egipt am văzut aceeași combinație de mamă şi fiu: Isis şi Osiris. În India este Isi şi Iswara, în alte părţi ale Asiei era Cybele şi Deoius, iar în China, Grecia și Roma, au urmat cursul. Puteți să vă imaginați surpriza unui misionar romano-catolic care merge în China și găsește o madonă cu un copil care are în jurul capului un cerc luminos? Acest tablou poate fi schimbat fără nici o problemă cu unul de la Vatican, singura diferență fiind că trăsăturile feței şi îmbrăcămintea sunt puțin deosebite.
Acum aș vrea să privim puțin originea învățăturii despre mamă şi copil. Zeița-mamă îşi are originea în Babilon unde era cunoscută sub numele de Semiramis, în timp ce în țările răsăritene era numită Rhea. În brațele ei își ținea fiul care, deși era un bebeluș, era reprezentat ca fiind înalt, puternic, chipeș, și impresiona femeile. În Ezechiel 8.14 era numit Tammuz, în timp ce scriitorii clasici l-au numit Bachus. Pentru babilonieni însă el era Ninus.
Ce însemnătate are faptul că acest copil din brațele mamei sale era ilustrat ca fiind un bărbat înalt şi puternic? Ei îl cunoșteau ca „Fiul-Soţ”, unul din titlurile sale fiind „Soțul mamei sale”. Şi în India, unde cei doi sunt cunoscuți ca Isi şi Iswara, el (soțul) este reprezentat ca bebeluș la pieptul propriei sale soții. Faptul că Ninus este Nimrod din Biblie poate fi dovedit prin mărturiile istoriei și a Genezei.
Astfel, Pompei a spus: „Ninus, rege al Asiriei, a schimbat modul de viață al oamenilor prin dorința de a cuceri totul. El a fost primul care a purtat război împotriva vecinilor săi. El a cucerit toate popoarele începând din Asiria până în Libia, pentru că oamenii aceștia nu cunoșteau arta războiului.”
Diodorus, un alt istoric, a scris: „Ninus a fost cel dintâi rege al Asiriei pomenit în istorie. El avea calități războinice şi a antrenat mulți tineri în arta războiului. El a biruit Mesopotamia în vremea când încă exista cetatea Babilon.”
Astfel, vedem că acest Ninus era un bărbat mare în Babilon. El a construit orașul Babel și a cucerit Asiria devenind regele ei. După aceea a continuat să cucerească alte teritorii vaste, deoarece oamenii nu erau învățați să poarte război și trăiau pașnic, cum a spus Pompei. În Geneza 10 scrie despre împărăția lui Nimrod:
„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în țara Şinear.
Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah
şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.”
În limba caldeană „Asur” înseamnă „a deveni tare”, dar traducătorii au făcut o greșeală traducându-l ca substantiv. Astfel, Nimrod a ajuns tare (și a stabilit împărăția prin formarea primei armate a lumii, pe care a instruit-o prin regulile aspre ale vânătorii). El a mers cu armata lui puternică spre Şinear și a supus națiuni şi a zidit cetăți ca Ninive, care a fost numită după numele lui, o parte din ruinele acestei cetăți fiind numite şi astăzi „Nimrod”. (Grupul de ruine numite „Rirs Nimrod” se află pe malul drept al Eufratului, la aproximativ 4 km de acesta şi la 9 km sud-vest de Milleh, indicând amplasamentul turnului lui Nimrod, turnul Babel).
Acum, dacă știm cine a fost Nimrod, trebuie să vedem cine a fost tatăl lui. Conform istoriei, tatăl lui a fost Bel, întemeietorul Babilonului. (Bel este numit întemeietorul Babilonului în sensul că el a pornit această întreagă mișcare, dar cel care a ridicat cetatea şi a fost primul ei rege este Nimrod). Dar, conform Scripturii, tatăl lui Nimrod a fost Cuș fiindcă este scris: „Cuș a născut şi pe Nimrod” (Geneza 10.8). Mai departe, vedem că acest Cuş era fiul lui Ham (v.6). În cultura egipteană, Bel a fost numit Hermes, iar Hermes înseamnă „fiul lui Ham”. Conform istoriei, Hermes a fost marele profet al idolatriei, interpretul dumnezeilor. Tot Cuş a fost numit şi „Mercur” (Fapte 14.11-12).
Vechiul istoric Hyginus spune următoarele despre zeul care era cunoscut sub numele de Bel, Hermes sau Mercur: „Mulți ani oamenii au trăit sub stăpânirea lui Jove (nu Jove al romanilor, ci IeHoVaH al evreilor) care era cu mult înainte de întemeierea Romei, fără orașe, fără domenii şi legi, când toți vorbeau o singură limbă. Dar după ce acel Mercur (Cuş, Bel) a interpretat vorbirea oamenilor, națiunile au fost împărțite de același individ. Atunci a apărut neînțelegerea.”
De aici vedem că Bel sau Cuş, tatăl lui Nimrod, a fost conducătorul cercului și i-a îndepărtat pe oameni de adevăratul Dumnezeu, încurajându-i să primească explicațiile lui cu privire la zei și să ia o altă formă de religie. El este deci conducătorul original al acestei lucrări. El i-a încurajat pe oameni să continue înălțarea turnului început de fiul său, ceea ce în final a dus la încurcarea limbilor și împărțirea oamenilor. Astfel, el a fost amândouă, „cel care explica şi cel care încurca lucrurile”.
Prin urmare, Cuş a fost întemeietorul sistemului politeist, iar atunci când oamenii au fost zeificați de către urmași, bineînțeles că el a devenit „tatăl zeilor”. Deci Cuș a fost numit şi Bel, iar în mitologia romană a fost numit Janus. Era înfățișat ca având două fețe şi purta în mână un toiag de fier cu ajutorul căruia a încurcat lucrurile, împrăștiindu-i pe oameni. Ovid scrie că Janus ar fi spus despre sine: „Anticii m-au numit Haos”. Astfel, noi vedem în Cuş pe principalul rebel împotriva monoteismului, fiind numit de popoarele antice: Bel, Hermes, Janus, etc. El pretindea că primește descoperiri de la zei ca să le transmită oamenilor, dar prin aceasta a atras mânia lui Dumnezeu care i-a împrăștiat. Învățătura lui a adus numai încurcătură şi despărțire.
Până acum am văzut cum s-a născut politeismul sau închinarea la mai mulți zei. Dar aţi observat că am găsit şi un om numit Cuș căruia i s-a dat numele de „părintele zeilor”? Ați văzut că zeii se identifică cu oamenii? De acolo vine şi închinarea la strămoși. Să privim deci în istorie pentru a vedea începutul închinării la strămoși. Cuş a introdus o închinare trinitară la tată, fiu şi duh care erau considerați egali. Pentru că știa de venirea seminței femeii, în tabloul lui trebuia să fie și o femeie și sămânța ei. Aceasta s-a întâmplat atunci când a murit Nimrod. Soția lui, Semiramis, l-a zeificat şi astfel, printr-un lucru rușinos, s-a declarat „mama fiului” şi, de asemenea, mama zeilor.
(Voi știți că biserica romană a divinizat-o pe Maria spunând că ea era fără păcat şi mama lui Dumnezeu). Ea (Semiramis) l-a numit pe Nimrod „Zoroashta” care înseamnă „sămânța făgăduită” sau „sămânța femeii”. Dar nu a trecut mult şi femeia a primit mai multă închinare decât fiul. Curând ea a fost zugrăvită călcând în picioare șarpele. Ei au numit-o „împărăteasa cerului” şi au făcut-o zeiță. Același lucru s-a întâmplat cu Maria, mama lui Isus, care a fost declarată nemuritoare, iar acum, în timpul nostru (septembrie 1964), Consiliul Vatican II încearcă să-i dea Mariei o calitate pe care n-o posedă, numind-o „Maria mijlocitoarea” şi „Maria, mama tuturor credincioșilor” sau „Mama bisericii”. Dacă a existat vreodată o închinare babiloneană la strămoși într-o religie, aceasta poate fi găsită astăzi în religia sistemului roman.
Dar nu numai închinarea la strămoși își are originea în Babilon, ci şi închinarea la natură. Astfel, zeii erau identificați cu soarele și luna, etc. Obiectul principal în natură era soarele care are proprietatea de a da căldură şi lumină oamenilor şi apare ca o minge de foc pe cer. Astfel, Zeul Soare, Baal, a devenit zeul principal, adesea fiind zugrăvit ca un cerc de flăcări, pentru ca mai târziu, în jurul acestei flăcări să apară şi un șarpe. Nu a trecut mult şi șarpele a devenit un simbol împreună cu soarele, aducându-i-se închinare şi jertfe. Astfel, dorința din inima lui Satan a fost împlinită, așa că a fost venerat ca Dumnezeu. Sclavii lui au început să i se închine chiar în templul Domnului.
În Pergam, oamenii se închinau la Satan într-un mod foarte rușinos, la un șarpe viu din templu. Pomul cunoștinței binelui şi răului, simbolizat acum prin șarpele viu din templu, nu a înșelat-o numai pe Eva ci şi pe majoritatea rasei umane.
Dar cum a devenit Pergam reședința Satanei dacă la început tronul lui a fost Babilon? Răspunsul îl primim tot din istorie. Când Babilonul a căzut în mâinile mezo-persanilor, regele-preot Attalus a fugit din cetate şi a mers la Pergam împreună cu preoții lui şi cu tainele sacre. Acolo el şi-a așezat împărăția în afara Imperiului Roman şi a propășit sub ocrotirea Diavolului.
Acesta este doar un rezumat foarte scurt despre istoria religiei babiloniene şi venirea ei la Pergam. Multe întrebări au rămas probabil fără răspuns şi ar fi fost necesar să spun mai multe lucruri pentru a aduce o lumină mai clară, dar scopul meu nu a fost să fac un studiu istoric, ci am vrut să vă ajut puțin pentru a înțelege mai bine Cuvântul.
Linia falsă din Pergam
Apocalipsa 2.14-15: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.
Tot așa, şi tu ai câțiva care, de asemenea, țin de învățătura Nicolaiților pe care Eu o urăsc.”
În epoca bisericii Pergam, Domnul numește două linii, două învățături pe care le urăște:
1. Învățătura lui Balaam, care a adus idolatrie și căderea în păcat a Israelului la Baal-Peor;
2. Învățătura Nicolaiților, care în timpul epocii Efes era numită „faptele Nicolaiţilor”.
Puneți acest lucru alături de faptul că Dumnezeu numește Pergam scaunul Satanei şi atunci veți înțelege realitatea petrecută, că religia babiloneană a fost amestecată cu creștinismul. Aceasta nu este numai o presupunere, ci un fapt istoric împlinit pe care-l vom dovedi cu ajutorul istoriei, începând cu anul 36 d.Hr., până în anul 325 d.Hr., anul Conciliului de la Niceea.
După ce au fost expulzați din Ierusalim, creștinii (în principal iudei prin naștere) au mers pretutindeni predicând Evanghelia, mai ales în sinagogi. Astfel, în jurul anului 36 d.Hr., Evanghelia a fost dusă şi la Roma, prin Andronic şi Iunie care, conform textului din Romani 16.7, erau apostoli, rude cu Pavel. Lucrarea a cunoscut o mare propășire timp de câțiva ani dar, din cauza certurilor dintre evreii din Roma, împăratul Claudiu i-a expulzat din Roma. Prin această expulzare a iudeilor, temelia micuței biserici creștine din Roma a fost ruptă, deoarece bătrânii (care probabil erau toți evrei) au fost siliți să plece. În felul acesta turma a rămas fără călăuzire, iar datorită faptului că Cuvântul nu era încă scris pentru învățătura lor, a fost foarte ușor ca această turmă mică să devieze spre filozofiile păgâne. Cu lupii răpitori dând târcoale, cu duhul anticreștin slobozit asupra lor, creștinii rămași în Roma au alunecat tot mai mult, fără nădejde, și curând biserica a primit tot felul de ceremonii păgâne sub denumiri creștine.
Perioada expulzării a durat treisprezece ani, așa că întemeietorii bisericii din Roma, Iunie și Andronic, au putut să se întoarcă în oraș numai în anul 54 d.Hr. Închipuiți-vă ce au simțit ei când au găsit o biserică cu denumire creștină care era însă păgână. În comunitate erau altare pe care puneau tămâie, și aveau ritualuri păgâne. Conducătorii, care se așezaseră bine la cârma bisericii, nu mai ascultau de nimeni, așa că Andronic şi ceilalți au început să întemeieze o altă biserică cu frații care rămăseseră credincioși. Aceasta a fost cea de-a doua biserică din Roma, iar Dumnezeu lucra minunat în mijlocul ei prin semne şi minuni. A fost înființată şi cea de-a treia biserică, iar prima a fost respinsă şi declarată păgână, deoarece rămăsese creștină doar cu numele. Aceasta a rămas până astăzi prima biserică din Roma: biserica romano-catolică.
Acum, majoritatea dintre noi au părerea greșită că dacă cineva se numește pe sine creștin, va fi imediat ținta Satanei şi, ca urmare, va avea de suferit prigoane din partea statului, dar nu este așa. Astfel, prima biserică a început să propășească şi să se înmulțească atât de mult încât domnitorii şi funcționarii de stat o preferau din motive politice. (Aceasta s-a întâmplat după expulzarea evreilor din Roma). Când au văzut aceasta, conducătorii primei biserici i-au împins pe domnitori şi pe funcționarii statului să prigonească biserica adevărată dacă nu se va întoarce în sânul primei biserici. Unul dintre episcopii din prima biserică din Roma care a fost pentru acest lucru era Anicetus, care a trăit în sec. al II-lea şi era contemporan cu Policarp. Când venerabilul Policarp a auzit de devierea primei biserici din Roma, care prin ceremoniile ei păgâne aducea batjocură la adresa Evangheliei şi a lui Dumnezeu, s-a hotărât să plece la Roma pentru a-i implora să se întoarcă la Adevăr. Ajuns acolo, el a văzut cum se închinau înaintea chipurilor care erau numite după numele apostolilor şi ale sfinților; a văzut cum aprind lumânări şi ard tămâie pe altar; a văzut cum serbează Pesah sub denumirea de Paști, cum foloseau o pâine rotundă în cinstea zeului Soare şi cum turnau peste ea vin, ca o jertfă de băutură pentru idoli. Dar deși călătorise o mie cinci sute de mile, acest bătrân credincios nu a reușit să-i scoată din groapa pieirii, deoarece în Osea 4.15, Dumnezeu spune: „Efraim este căsătorit cu idolii lui, lăsați-l în pace.” Policarp nu s-a mai întors niciodată acolo deoarece ei nu au vrut să se pocăiască.
După episcopul Anicetus a urmat unul şi mai rău, numit Victor, care a introdus şi mai multe serbări păgâne şi ceremonii în cadrul primei biserici şi încerca să le convingă pe adevăratele biserici creștine să introducă aceleași idei. Pentru că au refuzat să facă aceasta, i-a îndemnat pe funcționarii de stat să pornească prigoana împotriva lor. Astfel, mulți dintre creștini au fost duși în fața tribunalelor, aruncați în închisoare sau chiar uciși. Un exemplu despre faptele sale mârșave este redat de istorie, care spune că împăratul Septimus Severus a ucis șapte mii de creștini adevărați din Tesalonic, la îndemnul lui Callistus, un bun prieten al lui Victor, deoarece serbau Cina Domnului conform Bibliei şi nu în forma păgână de închinare la Astarteea.
Încă de atunci, vița falsă a început să-şi arate ura față de creștinii adevărați şi față de Dumnezeul cel viu, aşa cum a făcut şi Cain, strămoșul lor, care l-a ucis pe Abel. Biserica adevărată a încercat să-i aducă la pocăință dar nu a reușit, deoarece biserica falsă a devenit tot mai mare şi cu influență în stat. Ea a început să ducă o luptă constantă de discreditare a bisericii adevărate susținând că ea este prima şi singura biserică aleasă de Domnul Isus Hristos pentru a-L reprezenta în fața poporului, pretenție pe care o are şi astăzi. Ei erau într-adevăr prima biserică și sunt prima biserică.
Aşa se face că în epoca a treia a bisericii, Pergam, găsim două biserici care poartă același nume, dar cu o amară diferență între ele:
-una căzută de la Adevăr, căsătorită cu idolii, fără viață în ea, deoarece s-a hibridat cu lucrurile lumii şi poartă semnul morții (nu viața); ea este puternică deoarece are mulți membri și este favorizată de lume;
-cealaltă este un grup mic şi prigonit, dar urmează Cuvântul și este urmat de semnele Duhului: sunt vindecați şi morții sunt înviați. Ea este vie, cu Viața şi Cuvântul lui Dumnezeu. Nu-și iubește propria viață, ci ține cu tărie la Numele şi la credința Lui, chiar dacă trebuie să moară pentru aceasta.
Şi astfel, cumplita prigoană a Romei oficiale a căzut peste credincioșii adevărați, până când s-a ridicat împăratul Constantin și a acordat libertate religioasă. Acolo par să fie două motive pentru care a fost acordată această libertate. Primul motiv a fost faptul că înaintea lui au fost domnitori mai indulgenți care nu au permis prigonirea creștinilor. Dar când aceștia erau urmați de alții, se schimbau şi legile, așa că adesea urmau noi perioade de prigoană până când opinia publică şi-a dat seama că ar fi mai bine să-i lase pe creștini în pace.
Al doilea motiv l-a constituit bătălia grea pe care împăratul o avea în față pentru a prelua controlul împărăției. Se spune că într-o noapte i-a apărut în vis o cruce albă, ceea ce l-a determinat să creadă că dacă creștinii se vor ruga pentru el, va birui. Astfel, Constantin a promis libertate religioasă în cazul că era victorios. El a fost victorios şi libertatea de închinare a fost acordată prin Edictul de la Nantes în anul 312 d. Hr. Dar această libertate împotriva prigoanei și morții, nu era chiar atât de mare cum se părea la prima vedere. Constantin a devenit protectorul bisericii, iar ca protector, interesul său era mai mare decât acela al unui simplu observator, deoarece a decis că biserica avea nevoie de ajutorul lui în problemele ei. El a văzut că biserica nu era unită în multe probleme şi voia să mijlocească între grupurile care se contraziceau.
Astfel, Arius, episcop de Alexandria, îi învăța pe adepții săi că Isus nu ar fi adevăratul Dumnezeu, ci o ființă mai mică, fiind creat de Dumnezeu. Pe partea cealaltă, biserica din vest susținea că Isus era chiar esența lui Dumnezeu şi „egal cu Tatăl”. Datorită acestor neînțelegeri şi pentru pătrunderea ceremoniei păgâne în închinare, împăratul a convocat în anul 325 d.Hr. Conciliul de la Niceea, cu gândul de a aduce toate grupurile împreună, pentru a ajunge astfel la o înțelegere şi la unitate. Nu este ciudat că deși aceasta a început cu Constantin, nu a murit ci este foarte vie și astăzi ca și „Consiliul Mondial al Bisericilor? Și ceea ce nu a reușit să facă Constantin, se va realiza în această zi prin mișcarea ecumenică. Amestecul statului cu biserica este un lucru rău deoarece lumea nu înțelege nici adevărul Scripturii nici adevărata menire a bisericii.
Deși la Conciliul de la Niceea s-a hotărât că părerea lui Arius era falsă, ea a fost acceptată doi ani mai târziu de către împărat, așa că pentru mulți ani acea învățătură falsă a fost servită oamenilor ca adevăr. Dar Domnul a știut dinainte că statul se va amesteca cu biserica, acest lucru fiind dovedit de numele pe care Duhul l-a hotărât pentru această epocă a bisericii: Pergam = căsătorit de tot. Da, biserica şi statul s-au căsătorit; religia şi politica au devenit una, dar urmașii acestei uniri sunt cei mai oribili hibrizi pe care lumea i-a văzut vreodată. Adevărul nu este în ei, ci sunt toate căile rele ale lui Cain (primul hibrid).
Dar biserica nu numai că s-a căsătorit cu statul, ci religia Babiloniană a fost unită oficial ca prima Biserică. Astfel, Satan a avut acum acces la Numele lui Hristos şi a fost încoronat și a primit închinare ca Dumnezeu.
Pasul următor a fost că, cu ajutorul statului şi la îndemnul clerului, s-au construit clădiri impunătoare, cu altarele de marmură albă şi cu statui ale sfinților decedați. Astfel, în această epocă „fiara din Apocalipsa 13.3 care a fost rănită de moarte (Imperiul Roman păgân) a revenit la viață şi putere ca „Imperiul Roman Sfânt.”
Ca putere fizică, Roma pierduse foarte mult şi urma încă să decadă, dar aceasta nu conta prea mult deoarece împărăția lor religioasă urma să se ridice tot mai mult, chiar dacă la exterior părea slăbită.
Lăsați-mă să vă Adevărul biblic exact, pentru ca nu cumva cineva să creadă că eu prezint aici o descoperire personală care nu este scrisă în Biblie. Să citim împreună din Daniel 2.31-45:
„Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfățișarea lui era înfricoșătoare.
Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi brațele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă;
fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut.
Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăți.
Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.
Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului.
Tu, împărate, ești împăratul împăraților, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăție, putere, bogăţie şi slavă.
El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur!
După tine, se va ridica o altă împărăție, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăție, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul.
Va fi o a patra împărăție, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăți.
Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot așa şi împărăția aceasta va fi împărțită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai așa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul.
Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot așa şi împărăția aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.
Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu vor fi lipiți unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.
Dar, în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărății şi ea însăși va dăinui veșnic.
Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat şi tâlcuirea lui este temeinică.”
Aici avem desfășurarea viitorului, mai bine zis profeția despre lucrurile care urmau să se întâmple din zilele lui Daniel până când Isus va veni şi va domni ca Fiul lui David. Această perioadă este cunoscută ca „vremea neamurilor” şi este împărțită în patru perioade istorice, fiecare fiind cunoscută sub denumirea împărăției dominante:
- împărăția babiloneană
- împărăția medo-persană
- împărăția greacă
împărăția romană
Împărăția cea mai mare şi mai puternică a fost Împărăția Babiloneană, simbolizată prin capul de aur. Următoarea a fost Împărăția Medo-persană, aşa cum dovedește istoria. Ea a fost mai slabă decât cea babiloneană şi este simbolizată în Biblie prin pieptul şi brațele de argint. A urmat Împărăția Greacă, cu un conducător militar îndrăzneț, cunoscut în istorie ca unul dintre cei mai mari conducători de oști: Alexandru Macedon. În tabloul lui Daniel această împărăție a fost simbolizată prin pântecele şi coapsele de aramă deoarece, deși puternică, împărăția greacă n-a atins strălucirea primelor două împărății.
În sfârșit, ultima împărăție, simbolizată prin picioarele chipului, este împărăția romană.
Dar dacă primele trei împărății au fost simbolizate prin metale curate (aur, argint şi aramă), în cazul împărăției romane, avem de-a face cu un amestec: fier şi lut. Adevărul este că fierul nu se amestecă cu lutul şi nu produc consistență şi tărie. Partea interesantă este că împărăția romană va dăinui în starea ei amestecată până la revenirea lui Isus.
Imperiul Roman de fier, (fierul semnifică putere şi mare forță distructivă împotriva opoziției), urma să fie format din două diviziuni principale. Şi acesta este adevărul. Imperiul Roman s-a divizat în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit, ambele fiind foarte puternice, așa că zdrobeau tot ce li se împotrivea. Dar așa cum trece strălucirea și puterea fiecărei împărății, așa a început să decadă şi Imperiul Roman până când s-a prăbușit. Roma Imperială păgână nu a mai fost de fier și s-a sfărâmat. Ea a fost rănită de moarte și nu mai putea stăpâni. Se părea că totul s-a sfârșit, așa credea lumea, dar nu era așa căci, deși capul (Roma) era rănit de moarte, rana i s-a vindecat: Apocalipsa 13.3: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Oamenii privesc la Roma, privesc la națiunea din Italia, dar nu văd că în Roma sunt granițe, că există un stat în care își are reședința Papa. O națiune într-o națiune şi are ambasadori şi primește ambasadori.
Un stat care are o conducere şi legi proprii. Roma papală falsă, care se pretinde creștină, este numită şi „Oraşul etern”. Ce batjocură! Roma papală falsă controlează prin religie și este mai abilă decât vechea împărăție romană fizică care controla prin puterea fierului. Roma a primit un nou fel de viață atunci când împăratul Constantin a unit biserica cu statul şi a susținut uniunea prin forță. Duhul care a susținut Roma păgână este același duh care susține acum Roma creștină falsă. Voi puteți vedea aceasta cu toții deoarece știți că al patrulea Imperiu al lumii nu s-a terminat niciodată ci s-a schimbat doar la exterior.
După ce biserica a primit asigurarea puterii statale la Conciliul de la Niceea din anul 325 d.Hr., se părea că în calea bisericii creștine nu va mai exista nici o piedică. Numele de creștin, care era în legătură cu prigoana, era purtat acum chiar de prigonitori. În timpul acesta s-a ridicat Augustin din Hippo (354 – 430) care a scos un edict prin care se spunea că biserica trebuie să se folosească de forță, dacă este necesar, pentru a-și aduce copiii înapoi în staul și că era în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu să-i omoare pe eretici şi lepădați.
În controversa sa cu donatiștii, el a scris: „Este mai bine ca oamenii să fie călăuziți să se închine lui Dumnezeu prin învățătură decât să fie aduși prin frica de pedeapsă sau durere, dar aceasta nu înseamnă că metoda forțării trebuie neglijată (deși prima metodă este mai bună şi aduce la suprafață oameni mai buni).” Mulți erau de părere că este necesar ca oamenii să fie forțați mai întâi şi abia pe urmă să fie învățați, căci în felul acesta vor trăi în practică ceea ce învață. Augustin spunea în continuare: „Este adevărat că o minoritate se va lăsa convinsă prin dragoste, dar cei mai mulți vor trebui aduși cu forța. Cine ar putea să ne iubească însă mai mult decât Hristos, care Şi-a dat viața pentru oile Sale? Dar dacă pe Petru și pe ceilalți apostoli, i-a chemat doar prin cuvintele Sale, pe Pavel nu l-a convins numai prin cuvinte, ci l-a trântit la pământ prin puterea Sa așa că a fost adus prin forță. El a folosit forța pentru cel care umbla prin întunericul necredinței. Pentru a-l face să dorească lumina inimii, El l-a lovit mai întâi cu orbirea fizică a ochilor, de aceea şi biserica trebuie să folosească forța pentru a-i convinge pe fiii pierduți să se întoarcă. Domnul Însuși a spus: „Mergeți afară la drumuri şi garduri şi siliți-i să vină înăuntru.”
De aceea, ne vom folosi de puterea pe care biserica a primit-o prin hotărârea divină la vremea potrivită, prin instrumentul de forțare care este puterea statului, cei care sunt găsiți pe drumuri şi la garduri – adică ereticii care au o învățătură diferită de cea a bisericii – vor fi constrânși să se supună.”
Setea de sânge devenea tot mai mare. Viţa falsă din Spania l-a convins pe împăratul Maximilian (Maximus) să treacă de partea lor şi astfel să-i prigonească pe creștinii adevărați care aveau în mijlocul lor Cuvântul, semne şi minuni. Astfel, câțiva dintre cei care țineau învățătura vestită de Acuila şi Priscila, au fost duși la Treves de către episcopul Ithacus (385) şi acuzați de vrăjitorie şi imoralitate, și mulți dintre ei au fost executați. Martin din Tours şi Ambrose din Milano s-au ridicat şi au protestat cerând să se oprească imediat prigoana creștinilor, dar degeaba. Când persecuția a fost prelungită, cei doi episcopi au refuzat să mai aibă părtășie cu episcopul Hydatus şi cu alții ca el. Este de necrezut că Sinodul de la Treves nu a luat nici o măsură împotriva ucigașilor, ci a aprobat uciderile.
Începând din această perioadă, şi mai ales în Epoca întunecoasă, copiii firești i-au prigonit şi ucis pe copiii făgăduinței, deși ambii pretind că ar avea un singur Tată, ca în cazul lui Isaac şi Ismael. Întunericul stricăciunii spirituale se va adânci tot mai mult, iar adevărata lumina a lui Dumnezeu va deveni tot mai slabă, astfel încât va răsări doar pentru foarte puțini creștini. Totuși, făgăduința lui Dumnezeu trebuia să rămână în picioare căci: „Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o.” (Ioan 1.5).
Dar nu v-am spus încă esențialul şi anume, modul în care s-a produs amestecul dintre religia păgână a lui Nimrod şi religia creștină. Am spus că Attalus, regele preoților, a fugit din Babilon atunci când medo-persanii au ocupat cetatea şi s-a așezat în Pergam, care se afla în afara Imperiului Roman. Acolo, religia lui a cunoscut o mare înflorire, fiind ocrotită de dumnezeul acestei lumi. După moartea lui Attalus au urmat o serie de regi-preoți până la domnia lui Attalus al treilea care, din motive cunoscute numai de Dumnezeu, a lăsat prin testament împărăția la Imperiul Roman. Din acel moment, Iulius Cezar a preluat împărăția şi fizic şi spiritual, declarându-se „Pontif Maximus” al religiei babiloniene şi astfel era „împărat-preot”. Acest titlu a fost adoptat şi de împărații următori până la Maximilian al treilea care l-a refuzat.
Conform spuselor istoricului Stevens, din acel moment titlul refuzat de împărat a fost preluat de episcopul de Roma care s-a declarat Papă. De fapt el este „Pontif – Maximus”, poartă o triplă coroană şi locuiește la Roma ceea ce înseamnă că el este şi astăzi în lume.
În Apocalipsa 17, Dumnezeu nu se mai referă la Pergam ca scaunul de domnie al Satanei, pentru că tronul Satanei nu se mai află în Pergam, ci ne vorbește despre „taina cea mare, Babilonul”. Dar nu este vorba despre cetatea Babilon, ci despre „taina Babilon”, iar orașul despre care ne vorbește este așezat pe șapte coline. Capul lui este Antihristul, fiindcă a uzurpat poziția lui Hristos, care este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, deci singurul care poate ierta păcatele. Da, Pontif- Maximus este şi astăzi printre noi.
Învățătura Nicolaiților
Apocalipsa 2.15: „Tot așa, şi tu ai câțiva care, de asemenea, țin învățătura Nicolaiților pe care Eu o urăsc.”
Cred că vă amintiți că în epoca bisericii Efes am explicat cuvântul „nicolait” care vine din limba greacă de la cuvintele „Niko” = a birui şi „lao” = poporul sau laicii. Deci cuvântul „nicolait” înseamnă a birui pe laici.
Acum, de ce este acest lucru atât de grav? Este grav pentru că Dumnezeu nu a încredințat niciodată conducerea bisericii Sale în mâinile unui om care se mișcă cu înclinarea politică, ci a condus-o întotdeauna personal prin oameni trimiși de El, umpluți cu Duhul Sfânt, care trăiesc fiecare Cuvânt şi învață poporul numai Cuvântul lui Dumnezeu. El nu a separat niciodată oamenii în clase şi categorii, astfel încât masele să fie conduse de o așa zisă preoție sfântă. Este adevărat că slujitorii Domnului trebuie să fie sfinți, dar şi adunarea trebuie să fie sfântă. În plus, nu există niciun loc în Cuvânt care să spună că preoții, slujitorii sau altcineva ar trebui să mijlocească între Dumnezeu şi oameni. Nu există niciun text biblic care să arate că preoții au o rugăciune aparte, ci voia lui Dumnezeu este ca toți oamenii să-L iubească şi să-L slujească împreună.
Nicolaismul a desființat însă toate aceste lucruri şi i-a despărțit pe slujitori de popor astfel încât, în loc să slujească poporului, aceștia au devenit stăpânii poporului. Această învățătură a Nicolaiților a început de fapt în prima epocă a bisericii Efes, unde a fost cunoscută ca „faptele Nicolaiților”, iar problemele au început de la două cuvinte:
- cuvântul „bătrân” sau „prezbiter”;
- cuvântul „supraveghetor” sau „episcop”.
Deși Scriptura învață că în fiecare biserică există câțiva bătrâni, unii au început să învețe că trebuie să fie un episcop cu rang şi autoritate care să-i controleze pe bătrâni. Unul dintre cei care au susținut această părere a fost şi Ignațiu. Adevărul despre cuvântul „bătrân” este următorul: cuvântul „bătrân” arată cine este persoana, iar cuvântul „episcop” arată slujba acelui om. Deci, bătrânul este omul, iar cuvântul „episcop” arată slujba omului. Când este vorba de bătrân se face referire la vechimea în credință, la faptul că acel om este mai bătrân în lucrarea lui Dumnezeu. Bătrânul este un om echilibrat, de încredere, cu o experiență îndelungată şi cu o bună mărturie din partea oamenilor ca şi creștin. El nu este unul nou în credință, înțelegeți?
Dar episcopii nu s-au ținut de epistolele lui Pavel, ci au luat numai o parte din relatarea biblică referitoare la timpul când Pavel i-a chemat pe bătrânii din Efes la Milet: Fapte 20.17: „Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe prezbiterii bisericii.” Dacă în versetul 17 scrie că Pavel i-a chemat pe prezbiteri, deci pe bătrânii bisericii, în versetul 28 spune clar că ei sunt supraveghetori, adică episcopi: „Luați seama la voi înșivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți biserica Domnului pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.”
Deși Cuvântul este foarte clar, acești episcopi, (fără îndoială înclinați politic şi râvnitori de putere) au susținut că Pavel ar fi acordat episcopilor o însărcinare mai mare decât unui bătrân local care răspunde de o singură biserică. Pentru ei, episcopul era un om cu autoritate lărgită care are în subordine mai multe biserici; dar o astfel de învățătură nu are nici un suport biblic şi nici istorică. Cu toate acestea, un bărbat de statura lui Policarp a fost gata să fie de acord cu o asemenea părere.
Astfel, ceea ce a început ca o faptă în prima epocă, a fost făcută o învățătură şi așa este ea astăzi. Episcopii încă pretind putere să-i controleze pe oameni şi să-i trateze cum vor. Ei ordinează slujitori după cum vor, tăgăduind şi înlăturând astfel conducerea Duhului Sfânt, care în Fapte 13.2 a spus: „Puneți-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” şi Matei 20.25-28: „Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiți că domnitorii neamurilor domnesc peste ele, şi mai-marii lor le poruncesc cu stăpânire.
Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru;
şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob.
Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viața ca răscumpărare pentru mulți.”
Aceasta înseamnă că ceea ce avem astăzi, este în opoziție cu Cuvântul.
Matei 23.8-9: „Voi să nu vă numiți „Rabbi”. Fiindcă Unul singur este Învățătorul vostru: Hristos, şi voi toți sunteți frați.
Şi „Tată” să nu numiți pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri.”
Ca să vedeți mai bine greșeala Nicolaiților, vreau să privim şi în Apocalipsa 13.3: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira după fiară.” Noi știm cu toții că acest cap rănit era Imperiul Roman păgân, acea mare putere politică mondială. Acest cap s-a ridicat din nou ca „imperiul spiritual
Romano-catolic”. Ţineți minte aceasta!
Ce a făcut Roma păgână politică? Care era cheia succesului ei? Ea a dezbinat şi a biruit. Aceea era deviza Romei: „Dezbină şi biruiește!” Astfel, dinții ei de fier au sfâșiat şi au devorat totul, iar ceea ce sfâșia și devora ea, nu se mai ridica niciodată. Priviți orașul Cartagina! El a fost atât de distrus că nu s-a mai ridicat niciodată. Dar aceeași sămânță de fier a rămas în Roma şi atunci când s-a ridicat ca biserică falsă și politica ei a rămas aceeași: „Dezbină şi biruiește!” Acesta este Nicolaismul, iar Dumnezeu îl urăște.
Acum istoria dovedește că atunci când această greșeală s-a strecurat în biserică, oamenii au început să se zbată după funcția de episcop, iar rezultatul a fost că această poziție a fost atribuită numai celor care aveau pregătire, o bază materială bună şi orientare politică. Astfel, cunoștința omenească şi programele au început să ia locul înțelepciunii divine, aşa că Duhul Sfânt nu a mai putut să-Şi facă lucrarea în biserică. Episcopii învățau poporul că nu este necesară călăuzirea Duhului pentru predicarea Cuvântului (ceea ce este un mare rău), ci elementul principal din biserică ar fi ceremoniile. Această învățătură greșită a permis ca în biserică să intre tot felul de oameni răi care, ajungând la conducere, au rupt biserica în bucăți.
Prin această învățătură făcută de om, care-i ridica pe episcopi la un rang neacordat de Biblie, s-a făcut încă un pas spre înființarea de noi titluri graduale, așa că în scurtă vreme biserica a avut o ierarhie solidă. Da, curând au apărut arhiepiscopi peste episcopi și cardinali peste arhiepiscopi, iar în timpul lui Bonifacius al treilea a existat un Papă peste toți, un Pontif.
Prin învățătura Nicolaiților şi prin amestecarea creștinismului cu religia păgână babiloneană a rezultat ceea ce scrie în Ezechiel 8.10: „Am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase şi toți idolii casei lui Israel zugrăviți pe perete de jur împrejur.” Şi Apocalipsa 18.2: „El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.
pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei…”
Dar această învățătură nicolaită, această regulă care a fost stabilită în biserică, nu a fost acceptată de toți oamenii, deoarece ei puteau să citească epistolele şi scrierile care fuseseră scrise de bărbați credincioși Cuvântului. Ce a făcut atunci biserica? I-a excomunicat pe toți învățătorii neprihăniți şi a ars toate scrierile, după care a spus: „Este nevoie de o pregătire specială ca să citești şi să înțelegi Cuvântul deoarece chiar Petru a spus că unele lucruri scrise de Pavel sunt greu de înțeles.”
Prin aceasta, ei au luat Cuvântul de la popor și curând oamenii au fost nevoiți să asculte și să facă ceea ce spunea preotul. Ei au numit aceasta Dumnezeu şi Cuvântul Lui sfânt. În felul acesta, biserica a pus stăpânire pe mințile şi pe viețile oamenilor, care au ajuns servitorii unei preoții despotice.
Acum, dacă vreți o dovadă că biserica catolică stăpânește viețile şi mințile oamenilor, ascultaţi ce spune Edictul lui Teodosius al zecelea:
„Noi, trei împărați, voim ca supușii noștri să adere statornic la religia învățată de romani de la sfântul Petru, care a fost păstrată cu credincioșie prin tradiție şi care este mărturisită acum de către pontiful Damasus al Romei şi de Petru, episcop de Alexandria, un om cu sfințenie apostolică, conform instituirii apostolilor şi învățăturii Evangheliei. Voim să credem într-o dumnezeire a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, de majestate egală în „sfânta treime”.
Noi poruncim ca adepții acestei credințe să fie numiți creștini catolici şi-i însemnăm pe toți ceilalți cu infamul nume de eretici, interzicându-le orice adunare şi denumirea de biserică pentru locul lor de întâlnire. Pe lângă condamnarea justiției divine, ei trebuie să se aștepte şi să suporte pedeapsa care este călăuzită de înțelepciune cerească şi pe care autoritatea noastră va gândi că este potrivit să o aplice…”
Cele cincisprezece legi penale scoase de acest împărat în tot atâția ani, i-a văduvit pe credincioșii adevărați de toate drepturile de exercitare a credinței, i-a exclus din toate funcțiile oficiale şi i-a amenințat cu amenzi, cu confiscarea averilor, cu exil şi, în unele situații, au fost chiar uciși.
Voi știți că astăzi noi ne îndreptăm exact spre acest lucru? Biserica catolică se numește pe sine „biserica mamă” sau biserica originală. Este adevărat, ea este prima biserică din Roma, dar prima care a alunecat de la Adevăr şi a mers în păcat. Ea este prima care s-a organizat şi are la bază faptele şi învățătura Nicolaiților. Nimeni nu neagă faptul că ea este o mamă; ea este o mamă și a produs fiice. Acum o fiică iese dintr-o femeie.
Ea este femeia îmbrăcată în purpură care șade pe cele șapte coline ale Romei, iar fiicele ei sunt bisericile protestante care au ieșit din ea, dar apoi s-au întors înapoi în organizație și Nicolaism. Această mamă a fiicelor este numită curvă, ceea ce înseamnă că nu a fost credincioasă legământului ei de căsătorie. Ea a fost căsătorită cu Dumnezeu, dar după aceea a curvit cu diavolul, din curviile ei născându-se aceste biserici-fiice care sunt la fel ca ea. Această combinație de mamă-fiice este anti-Cuvânt, anti-Duh și prin urmare, Antihrist. Da, Antihrist.
Înainte de a merge mai departe, vreau să vă mai spun că acești episcopi timpurii credeau că ei s-ar afla deasupra Cuvântului, așa că le-au spus oamenilor că au putere să le ierte păcatele pe baza spovedaniei (mărturisirea în fața preotului) ceea ce nu este adevărat. Din secolul al doilea, ei au început să boteze sugarii şi au făcut multe alte lucruri de felul acesta.
Nu este deci de mirare că oamenii de astăzi sunt într-o încurcătură atât de mare. Dacă ei erau atât de încurcați atunci, deși erau așa aproape de Rusalii, ce să mai spunem noi astăzi când suntem la aproape două mii de ani de Rusalii, de Adevărul original? Oh, biserică a lui Dumnezeu, mai există o singură nădejde pentru tine: Întoarce-te la Cuvânt şi rămâi cu El!
Învățătura lui Balaam
Apocalipsa 2.14: „Dar ce am împotriva ta: tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam care a învățat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie.”
Biserica nu poate avea învățătura Nicolaiților fără s-o primească şi pe cealaltă, învățătura lui Balaam. Dacă voi puneți la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi mișcarea Duhului, trebuie să găsiți un înlocuitor, o formă de închinare, și orice înlocuire este de fapt învățătura lui Balaam, deoarece Cuvântul spune că închinătorii adevărați I se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr.
Pentru a înțelege ce înseamnă învățătura lui Balaam în biserica Noului Testament, trebuie să ne întoarcem în Vechiul Testament ca să vedem însemnătatea ei acolo, după care o vom aplica epocii Pergam, apoi o vom aduce până în timpul nostru. Această întâmplare o găsim în Numeri, capitolele 22-25.
Acum, noi știm că în timpul acela Israelul era poporul ales al lui Dumnezeu. Ei aveau semnele Rusaliilor în mijlocul lor, aveau acoperirea prin sângele mielului, toți au fost botezați în Marea Roșie, iar după ce au ieșit din apă au cântat în Duhul, și s-au bucurat de lucrarea Duhului în timp ce prorocița Maria (Miriam) cânta la tamburină.
După un timp de călătorie, copiii lui Israel au ajuns la hotarele Moabului. Ştiți cine era Moabul? Era fiul lui Lot prin una din propriile lui fiice, iar Lot era nepotul lui Avraam. Așa se face că Israelul şi Moab erau înrudiți. Prin urmare, Moabiții cunoșteau Adevărul şi știau dacă trăiesc sau nu conform Lui. Când au ajuns la granițele Moabului, a trimis soli la împăratul lor ca să îi spună: „Noi suntem frați. Lăsați-ne să trecem prin țara voastră căci, dacă oamenii noștri sau animalele vor mânca sau vor strica ceva, vă vom plăti bucuroși.” Auzind aceste cuvinte, împăratul Balac a devenit foarte agitat.
Capul grupului Nicolait nu voia ca biserica adevărată, care avea în mijlocul ei semne şi minuni, descoperiri din partea Domnului şi vedenii şi în mijlocul căreia strălucea slava şi măreția lui Dumnezeu, să treacă prin organizația lui. Era prea riscant pentru el şi se temea că-şi va pierde o parte din membri. Astfel Balac a refuzat să lase Israelul să treacă dincolo. De fapt, se temea atât de tare, încât a trimis soli la un proroc numit Balaam pe care l-a închiriat pentru a-L ruga pe Dumnezeu să blesteme Israelul.
Balaam, care râvnea să facă o carieră politică, să se ridice mai sus şi să devină vestit, a fost foarte încântat de ofertă. Dar el știa că pentru a avea o întrevedere cu Dumnezeu era nevoie să se apropie de El. Da, pentru că de la sine nu putea să blesteme, el s-a dus înaintea lui Dumnezeu şi i-a cerut aprobarea. Nu era el la fel ca Nicolaiții pe care-i avem astăzi printre noi şi care-i blestemă pe toți aceia care nu merg pe drum cu ei? Dar când s-a rugat pentru a primi aprobarea lui Dumnezeu, Domnul l-a refuzat. Ce lovitură! Doamne acesta l-a înțepat!
Dar Balac a insistat pe lângă Balaam trimițând o altă solie prin care i-a promis o răsplată mai mare şi mai multă onoare. Astfel, Balaam s-a dus a doua oară înaintea lui Dumnezeu, măcar că ar fi trebuit să se mulțumească cu primul răspuns al Domnului. Dar încăpățânatul Balaam nu era mulțumit, așa că Dumnezeu i-a dat voie să meargă. Bucuros, Balaam şi-a pus repede șaua pe măgar şi a pornit la drum, dar el trebuia să-și dea seama că lucrează în voia îngăduită a lui Dumnezeu şi nu în cea desăvârșită şi că nu va putea blestema Israelul niciodată, chiar dacă ar încerca de douăzeci de ori.
Așa sunt oamenii şi astăzi, ca Balaam. Ei cred în trei dumnezei, se botează în trei titluri în loc de singurul Nume dat pentru omenire, şi totuși Dumnezeu îngăduie ca Duhul Său să vină peste ei așa cum a venit şi peste Balaam. Prin aceasta, ei merg mai departe în drumurile lor crezând că posedă Adevărul, dar în realitate sunt la fel ca Balaam.
Deci, care este învățătura lui Balaam? „Mergeți înainte şi faceți ce vreți!” Deci, duceți-vă înainte oricum! Iar dacă le spui ceva, îţi răspund: „Păi, Dumnezeu ne-a binecuvântat!” Eu știu că El v-a binecuvântat, nu tăgăduiesc aceasta, dar voi vă aflați într-o organizație care merge pe urmele lui Balaam, care defăimează Cuvântul lui Dumnezeu, are o învățătură falsă.
Balaam a mers foarte repede, până când i s-a pus în față îngerul Domnului. Dar acel proroc (episcop, cardinal, președinte, supraveghetor general) era atât de orb duhovnicește din cauza dorinței de a primi onoare, slavă şi bani încât nu l-a văzut pe îngerul, care-i oprea înaintarea, cu sabia în mână. El stătea acolo ca să blocheze înaintarea prorocului neînțelept. Măgarul l-a văzut şi a refuzat să meargă mai departe, așa că, întorcându-se, a înghesuit piciorul lui Balaam de o stâncă. Atunci, mânios, Balaam a sărit jos de pe el şi a început să-l bată, dar măgarul a început să vorbească cu el. Vedeți, Dumnezeu i-a dat măgarului grai ca să vorbească într-o limbă.
Acel măgar nu era hibrid, ci era o sămânță originală. El i-a spus prorocului orb: „Nu sunt eu măgarul tău şi nu te-am purtat întotdeauna cu credincioșie?” „Ba da” i-a răspuns Balaam, „tu ești măgarul meu şi m-ai purtat cu credincioșie până acum, dar dacă nu te pot convinge să mergi mai departe, am să te omor.” Apoi, deodată, s-a trezit şi şi-a zis: „O, ce este aceasta? Vorbesc cu un măgar? Este ceva ciudat! Oare chiar a vorbit măgarul meu și eu i-am răspuns?”
Dumnezeu a vorbit de multe ori în limbi: la serbarea lui Belşaţar, la Rusalii, şi o face şi astăzi. Aceasta este o avertizare despre judecata care vine curând. Imediat după aceea, îngerul s-a făcut vizibil şi pentru Balaam căruia i-a spus că mai este în viață numai datorită măgarului, căci altfel ar fi fost omorât pentru că-L ispitise pe Dumnezeu. Atunci Balaam a promis că se va întoarce înapoi, dar a fost lăsat să meargă cu condiția să spună numai ce-i arată Dumnezeu. Astfel, Balaam s-a dus şi a zidit șapte altare pentru animalele curate care trebuiau jertfite. Apoi a jertfit un berbec care simboliza venirea lui Mesia. El știa cum să procedeze ca să se apropie de Dumnezeu. El avea mecanica în ordine, dar îi lipsea dinamica, la fel ca astăzi. Nu puteți vedea aceasta, Nicolaiților?
Poporul Israel era jos în vale, aducând aceleași jertfe și făcând aceleași lucruri, dar știți care era deosebirea? Numai Israelul avea în mijlocul lui semnele Duhului, pe Dumnezeu. O formă moartă nu vă poate duce nicăieri, nu poate înlocui descoperirea Duhului. Formalismul a început la Niceea unde au desființat învățătura lui Dumnezeu, înlocuind-o cu învățătura lui Balaam. Ei s-au poticnit, au căzut şi au murit duhovnicește.
După ce a adus jertfa şi totul era pregătit pentru a aduce prorocia, Dumnezeu a luat gura lui Balaam sub controlul Său și el nu a putut blestema Israelul, ci l-a binecuvântat. Auzind aceasta, Balac s-a supărat foarte tare, dar Balaam nu putea face nimic privitor la prorocie, deoarece era o proorocie vorbită prin Duhul Sfânt. Atunci, Balac i-a spus lui Balaam să coboare jos în în vale ca să privească părțile din spate ale Israelului, căci poate așa va găsi o cale de a-i blestema. Tactica lui Balac este aceeași tactică folosită şi astăzi. Astfel, organizațiile mari privesc grupările mici şi caută ceva la ele, după care produc scandal şi le împrăștie. Dacă trăiesc ei în păcat, nu spune nimeni nimic, dar așteptați numai să ajungă unul din aleșii Domnului în necaz, și fiecare ziar va publica povestea cu litere de-o șchioapă, de-a lungul țării. Da, Israel avea părțile lui firești, care nu erau de lăudat, dar Dumnezeu lucrează prin har, conform alegerii Sale şi nu după fapte, așa că Stâlpul de Nor era toată ziua cu ei, în timp ce noaptea era Stâlpul de Foc. Ei aveau Stânca lovită, aveau șarpele de aramă, aveau semne şi minuni. Ei au fost adeveriți, dar nu datorită lor, ci lui Dumnezeu.
În schimb, Dumnezeu nu avea niciun respect pentru acei Nicolaiți cu PHD, LLD şi DD, cu toate organizațiile lor fine și frumoase cu care se puteau lăuda, dar a avut respect față de Israel pentru că ei aveau Cuvântul în mijlocul lor. Desigur, Israel nu arăta prea șlefuit, fiindcă abia ieșise în grabă din Egipt, dar era un popor binecuvântat oricum.
Tot ce știau face de patru sute de ani încoace era să păstorească turmele, să lucreze pământul şi să facă cărămizi, în frică de moarte sub egipteni, dar de curând ei pășiseră în libertate. Da, prin suveranitatea lui Dumnezeu, Israelul era un popor binecuvântat, iar Moabul şi celelalte națiuni din jur se uitau de sus la acest popor neînsemnat.
Organizațiile îi înjosesc întotdeauna pe cei neorganizați şi sunt decise să facă totul pentru a-i distruge dacă nu aderă la ele. Cineva ar putea să mă întrebe: „Frate Branham, ce te face să crezi că Moab era organizat, iar Israel nu era organizat? De unde ai luat aceasta?” Eu o cred drept de aici, din Biblie. Tot ce este scris simbolic, sub formă de poveste, în Vechiul Testament este dat pentru învățătura noastră, iar în Numeri 23.9 citim: „Îl văd din vârful stâncilor, Îl privesc de pe înălțimea dealurilor. Este un popor care locuiește deoparte şi nu face parte dintre neamuri.” Aşa este.
Dumnezeu privește de sus, de pe vârful stâncilor, nu din vale, ca să vadă punctele lor slabe şi să-i condamne. El îi vede așa cum vrea El să-i vadă, de la înălțimea iubirii şi îndurării Sale. Vedeți, ei locuiau separat de celelalte popoare, nu erau organizați. Ei nu aveau împărat, ci doar un profet şi profetul Îl avea pe Dumnezeu în el prin Duhul. În felul acesta, Cuvântul a venit la profet şi Cuvântul a mers la popor. Ei nu aparțineau la ONU, nici la Consiliul Mondial al Bisericilor, nici la baptiști, penticostali, prezbiterieni, Adunarea lui Dumnezeu sau altui grup. Ei nu aveau nevoie de acest lucru deoarece erau uniți cu Dumnezeu. Ei nu aveau nevoie de sfatul vreunui consiliu, deoarece Îl aveau pe „Așa vorbește Domnul!” în mijlocul lor. Aleluia!
Deși știa cum trebuie să se apropie de Dumnezeu ca să primească descoperirea Domnului, deși era înzestrat cu putere, Balaam rămânea totuși un episcop din gruparea falsă. Știți ce a făcut el ca să câștige favoare înaintea lui Balac? A născocit un plan prin a cărui aplicare L-a silit pe Dumnezeu să pedepsească Israelul. Același lucru s-a întâmplat în Eden. Atunci Satan a știut că dacă o va amăgi pe Eva să păcătuiască trupește, Dumnezeu va fi obligat să judece păcatul prin moarte. Astfel, el a făcut un plan prin care a atras poporul Israel de partea sa, ca să se amestece cu păcatul. Pentru aceasta a trimis invitații lui Israel ca să vină la serbarea lui Baal-Peor, serbare pe care poporul Israel o cunoștea din timpul robiei în Egipt. Aşa se face că oamenii s-au gândit că nu fac nimic rău dacă se duc acolo ca să-i privească şi dacă vor mânca chiar împreună. „Ce rău este în faptul că avem părtășie?” spun unii. „Noi trebuie să ne iubim… altfel cum am putea să-i atragem de partea noastră? Nu este nici o greșeală în faptul că suntem prietenoși.” Vedeți, așa s-a gândit şi Israel. Dar când atrăgătoarele fete moabite îmbrăcate sexy, au început să danseze rock and roll și twist, apoi să se dezbrace în timp ce se învârteau roata, pofta s-a trezit și astfel, israeliții au fost atrași în curvie, ceea ce a făcut ca Dumnezeu să fie obligat să nimicească douăzeci și patru de mii de oameni în mânia Lui.
Același lucru l-a făcut şi Constantin şi urmașii lui, de la Niceea încoace. Ei invitau poporul lui Dumnezeu la Conciliile lor şi astfel biserica s-a așezat să mănânce şi să bea, după care s-au ridicat să joace, adică a acceptat tradiții strămoșești care nu sunt altceva decât ceremonii şi serbări păgâne vopsite creștinește. Ea a fost prinsă în cursă și a comis curvie. Care a fost urmarea? Dumnezeu i-a părăsit. Desigur. Când un om se desparte de Cuvântul lui Dumnezeu şi aderă la o organizație religioasă în loc să primească Duhul Sfânt, acel om moare. Mort! Așa este el, mort! Nu vă uniți cu o biserică şi nu acceptați tradițiile ei sau orice lucru care ia locul Cuvântului şi a Duhului, căci dacă faceți aceasta, sunteți morți! Totul s-a terminat! Sunteți morți, despărțiți veșnic de Dumnezeu!
De atunci, în fiecare epocă a bisericii s-a întâmplat la fel. Astfel, Dumnezeu eliberează poporul; ei ies din lume, sunt spălați prin Sânge, sfințiți prin Cuvânt, trec prin botezul în apă şi sunt umpluți cu Duhul Sfânt; dar după o vreme, ei pierd dragostea dintâi și cineva le propune să se organizeze şi să-şi dea un nume. În generația a doua ei sunt deja organizați, așa că merg mai departe fără călăuzirea Duhului Sfânt, având doar o formă de evlavie şi de închinare, ceea ce înseamnă că sunt morți, deoarece s-au hibridat cu forme şi doctrine fără viață.
Balaam a reușit să ducă Israelul în curvie. Știați că curvia trupească este de fapt același duh care zace în religia organizată? Astfel, toți curvarii vor fi aruncați în focul iadului unde vor avea partea lor. Dar același lucru se va întâmpla şi cu organizațiile. Da, domnule, curva şi fiicele ei vor fi aruncate în iazul de foc. Denominațiile nu vin de la Dumnezeu. Ele nu au fost şi nici nu vor fi vreodată de la Dumnezeu. Acesta este un duh rău care separă oamenii lui Dumnezeu în ierarhie şi laici, un duh care îi separă pe oameni de oameni. Aceasta este ceea ce face organizația şi denominațiunile. În momentul în care o grupare se organizează, se desparte de Cuvântul lui Dumnezeu şi merge în curvie spirituală.
Vedeți, Constantin organiza pentru popor serbări speciale, dar acestea erau vechile sărbători păgâne care primiseră nume noi, creștine. De multe ori au fost înființate ritualuri așa zis creștine care erau în legătură directă cu ceremoniile păgâne. Astfel, Constantin a luat ceremonia de închinare la zeul Soare şi a schimbat-o în ceremonia de închinare la Fiul lui Dumnezeu. Apoi, în locul zilei de 21 decembrie, când se serba ziua zeului Soare, s-a pus ziua de 25 decembrie şi au numit-o ziua nașterii Fiului lui Dumnezeu. Noi știm însă că El s-a născut în aprilie, când pretutindeni apare viața, şi nu în decembrie. Apoi au luat sărbătoarea Astarteei şi au numit-o Paști. În felul acesta oamenii erau îndemnați să sărbătorească moartea şi învierea Domnului, deși în realitate era vorba de o serbare păgână în cinstea Astarteei.
În continuare, s-au construit în biserici altare şi s-au pus statui; au scos tot felul de doctrine despre care spuneau că sunt date de apostoli, măcar că nu sunt scrise în Biblie, i-au îndemnat pe oameni să se închine la strămoși, astfel încât biserica romano-catolică a devenit cea mai mare biserică spiritistă din lume, un locaș al oricărei păsări necurate şi rele.
Dar şi protestanții fac același lucru deoarece şi ei s-au organizat. „…să mănânce din lucrurile jertfite idolilor…” Ei au mâncat lucruri jertfite idolilor, dar eu nu spun că ei au mâncat literar carne jertfită idolilor, căci hotărârea bisericii din Ierusalim a vorbit clar împotrivă la așa ceva. Pavel nu a făcut prea mult caz din aceasta, după care a spus că idolul nu este nimic. Interdicția cu privire la mâncarea cărnii se datora fraților mai slabi care se poticneau, deci era o problemă de conștiință.
Mai departe, această descoperire are de-a face cu neamurile şi nu cu iudeii, deoarece acestea sunt biserici ale neamurilor. În ce mă privește, eu văd aceste cuvinte în aceeași lumină în care văd cuvintele spuse de Domnul Isus: „…dacă nu mâncați trupul Fiului omului şi nu beți sângele Lui, n-aveți viața în voi înșivă.” (Ioan 6.35). Vedeți? Noi nu trebuie să trăim numai cu pâine, ci „cu fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Deci, „a mânca” înseamnă „a lua parte la,” în sens duhovnicesc.
Astfel, acești oameni se închinau în fața chipurilor, aprindeau lumânări şi se spovedeau în fața preotului, la fel ca în ceremoniile păgâne, dar prin aceasta aveau părtășie cu dracii şi nu cu Dumnezeu. Da, prin aceasta ei slujeau idolilor şi nu lui Dumnezeu, fie că recunoșteau lucrul acesta sau nu. Ei pot vorbi cât vor despre altarele de tămâiere care le-ar aduce aminte de rugăciune sau de statuile și icoanele care le amintesc de Domnul, căci ceea ce fac la exterior arată ce este în interiorul inimii lor.
Pot spune cât vor că spovedania în prezența preotului ar fi făcută chiar înaintea lui Dumnezeu sau că preotul îi iartă în Numele Domnului, pot spune ce doresc şi cât doresc, căci tristul adevăr este că ei iau parte la religia babiloneană satanică, iar prin faptul că au legătură cu idolii, săvârșesc curvie spirituală, ceea ce înseamnă moarte. Ei sunt morți.
Biserica s-a căsătorit cu statul, apoi s-a unit cu idolii. Având puterea statului în spatele ei, biserica a ajuns să creadă că „împărăția lui Dumnezeu a venit pe pământ şi că voia Lui s-a împlinit”. Nu este de mirare că biserica romano-catolică nu mai așteaptă revenirea Domnului Isus. Ei nu așteaptă Împărăția de o mie de ani deoarece au împărăția lor aici. Papa domnește chiar acum și cred că Dumnezeu domnește în el. După cum văd ei, El vine când sunt pregătite cerurile noi și pământul, dar sunt greșiți. Adevărul este că Papa este capul bisericii false şi că în curând va începe Mileniul, dar el şi cei care-l urmează nu vor fi acolo. El va fi în altă parte.
Avertizarea
Apocalipsa 2.16: „Pocăiește-te dar, altfel voi veni la tine curând şi Mă voi război cu sabia gurii Mele.”
Ce altceva poate spune El? Poate să treacă El cu vederea păcatul celor care au luat Numele Lui în deșert? Există o singură cale de a primi îndurare în fața Sa şi aceasta este pocăința. Voi trebuie să mărturisiți că sunteți greșiți. Întoarceți-vă la Dumnezeu şi rugați-L să vă ierte apoi cereți-I Duhul Sfânt. Aceasta este porunca lui Dumnezeu, iar cine nu o respectă va muri, deoarece El a spus: „Mă voi război cu sabia gurii Mele”.
Fiara a făcut război cu sfinții, dar Dumnezeu va face război cu fiara, în timp ce toți aceia care s-au luptat împotriva Cuvântului, vor afla într-o zi că Cuvântul se luptă cu ei. Este ceva îngrozitor să adaugi sau să scoți ceva din Cuvântul lui Dumnezeu, iar cei care L-au schimbat şi au făcut cu El cum le-a convenit, vor avea ca răsplată moartea. Totuși, harul lui Dumnezeu îi cheamă încă la pocăință.
Oh, ce dulci sunt gândurile pocăinței!
Nimic nu aduc în mâinile mele,
Simplu de crucea Ta mă lipesc.
Eu aduc tristețea mea și mă pocăiesc,
Căci sunt ceea ce sunt şi ceea ce am făcut.
Acesta este Sângele, nimic decât sângele lui Isus.
Ce vei alege? Pocăința sau Sabia morții? Totul depinde de voi.
Răsplata
Apocalipsa 2.17: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui îi voi da o piatră; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primește.”
Mesajul din fiecare epocă are ceva încurajator pentru credincios, arătând că biruitorii vor fi răsplătiți de Domnul Însuși. În această epocă, Duhul promite mana ascunsă şi un nume nou care este scris pe o piatră albă.
Fiecare din aceste mesaje pentru biserică este adresat îngerului (mesagerului uman) pentru epoca respectivă, purtând în sine o mare răsplătire, dar şi o mare răspundere. Acestor bărbați, Dumnezeu le face făgăduințe speciale, la fel ca celor doisprezece apostoli, cărora le-a spus că vor sta pe douăsprezece scaune de domnie pentru a judeca cele douăsprezece seminții ale lui Israel.
Amintiți-vă că şi Pavel a primit o făgăduință deosebită şi anume că el va înfățișa poporul lui Dumnezeu ca o Mireasă curată în ziua venirii Domnului. 2 Corinteni 11.2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.”
La fel va face cu fiecare mesager care a fost credincios Cuvântului din ceasul și epoca sa. Acest lucru este valabil pentru toate epocile, deci şi pentru epoca aceasta, așa că şi noi vom primi aceeași răsplătire deosebită ca şi apostolul Pavel dacă vom ține cu tărie la Cuvânt.
Cred că vă amintiți că odată v-am spus că mă tem de moarte. Da, mă temeam pentru că mă gândeam că nu mi-am făcut întotdeauna datoria așa cum ar fi trebuit şi că din cauza aceasta s-ar putea ca Domnul să nu fie mulțumit de mine. Eu m-am tot gândit la aceasta, iar într-o dimineață când stăteam încă în pat, am avut o vedenie deosebită. Spun deosebită pentru că, deși am avut mii de vedenii, niciodată nu mi s-a părut că părăsesc trupul. În vedenia aceasta însă am fost luat în sus, așa că atunci când am privit înapoi am putut să-mi văd trupul așezat lângă soția mea care dormea alături de mine. Apoi, m-am aflat în locul cel mai minunat pe care l-am văzut vreodată. Era cu adevărat un paradis.
Am văzut grupuri de oameni, cei mai frumoși şi fericiți oameni pe care i-am văzut vreodată. Toți erau tineri, ca la optsprezece sau douăzeci și unu de ani. O, acolo nu era nimeni cu părul cărunt, nici cu fețele brăzdate de riduri sau alte urme ale bătrâneții. Femeile tinere erau foarte frumoase şi aveau părul până la brâu, în timp ce oamenii tineri erau chipeși şi puternici.
Oh, ce primire mi-au făcut! Toți m-au îmbrățișat şi mi-au spus: „Fratele nostru iubit!” după care au început să-mi povestească cât sunt de fericiți şi cât de mult se bucură că mă văd. În timp ce-i ascultam mă întrebam cine pot fi acei oameni, iar cineva de lângă mine a spus: „Ei sunt poporul tău.”
Uimit am întrebat: „Toți aceștia sunt Branham?”
„Nu” a spus Vocea, „ei sunt aceia care au venit la credință prin tine.” După aceea a arătat spre o tânără foarte frumoasă şi mi-a zis: „O vezi pe tânăra aceea de care te-ai mirat mai înainte? Ea avea nouăzeci de ani când ai adus-o la Hristos.”
„Oh, Doamne”, am răspuns eu, „şi când mă gândesc cât de mult m-am temut de aceasta!”
Omul a spus: „Noi ne odihnim aici şi așteptăm venirea Domnului.”
„Aş vrea să-L văd!” am spus eu atunci, dar el mi-a răspuns:
„Acum nu-L poți vedea încă, dar El vine curând, iar când vine, El va veni mai întâi la tine, ca să fii judecat conform cu Evanghelia pe care ai vestit-o, iar noi vom fi supușii tăi.”
„Vrei să spui că sunt răspunzător pentru toți aceștia?”
„Pentru fiecare dintre ei”, a răspuns el, „pentru că ai fost născut conducător.”
„Fiecare conducător va fi răspunzător? Şi apostolul Pavel?”
„Desigur, Pavel va fi răspunzător pentru ziua lui.”
„Dar eu am predicat aceeași Evanghelie ca şi Pavel” am spus eu. În clipa aceea toată mulțimea aceea a strigat: „Pe aceasta ne odihnim noi!”
Da, eu pot să văd că Dumnezeu va da mesagerilor Săi o răsplată deosebită, în funcție de felul în care şi-au adus la îndeplinire însărcinarea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Astfel, dacă au trăit o viață conform Cuvântului descoperit şi predicat, ei vor primi o mare răsplată.
Cu acest gând în minte aş vrea să priviți versetul care spune: „Îi voi da din mana ascunsă…” Noi știm că mana era hrana îngerilor, iar Dumnezeu a dat această hrană şi poporului Israel în timpul celor patruzeci de ani cât au pribegit prin pustie. Mana era o hrană desăvârșită, așa că niciunul dintre ei nu s-a îmbolnăvit. Este de mirare cum a fost posibil ca acele bobițe mici să țină poporul cu o sănătate desăvârșită.
Când a fost construit Chivotul, ei au luat din acea mană şi au pus înăuntru, după care Chivotul a fost pus în locul preasfânt. Numai marele preot putea să intre acolo, o dată pe an, după ce mai întâi aducea o jertfă de ispășire pentru păcatele lui şi ale poporului. El trebuia să aibă sângele jertfei. Pâinea din ceruri, simbolizată prin mană, a venit într-o zi din ceruri şi a adus Viață tuturor celor ce cred în El, spunând: „Eu sunt Pâinea vieții.” (Ioan 6.48). Versetul 51: „Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac…” Apoi, când a plecat la cer, ne-a lăsat Cuvântul Său căci „omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”Vedeți?
Cuvântul Său este o pâine. El este mana desăvârșită care dă Viață veșnică celui care trăiește conform Lui. Un astfel de om nu va muri niciodată.
După moartea apostolilor se părea că nimeni nu mai știa nimic despre Adevăr. Se părea că această mană va rămâne ascunsă pentru popor, dar Dumnezeu a restituit tot ceea ce s-a pierdut aducând la suprafață prin descoperire Cuvântul care era hotărât pentru fiecare epocă. Conform Apocalipsa 10.7 va veni un profet care va descoperi toate tainele și atunci va veni Domnul. Eu am spus deja că fiecare trimis al bisericii a primit Adevărul pentru epoca respectivă, având datoria să-L arate poporului. Este la fel ca atunci când Domnul Isus a înmulțit pâinea şi peștii. El le-a dat la ucenici, iar ei au trebuit să le dea la popor. Dumnezeu dă biruitorilor din mana ascunsă. El nu Îşi va deschide niciodată comorile pentru cei care-L batjocoresc şi resping ceea ce este deja descoperit.
Tot ce am spus despre trimișii pentru fiecare epocă, care au primit câte ceva din Adevărul original de la Rusalii, este simbolizat deja în Vechiul Testament, prin Moise, care a fost însărcinat de Dumnezeu să adune un omer de mană şi s-o pună într-un vas de aur care urma apoi să fie dus în Chivotul așezat în Sfânta Sfintelor. Acolo putea să intre numai marele preot, o dată pe an, pe baza sângelui jertfit. El putea să ia şi să guste din mana originală (fiindcă aceasta nu s-a stricat) care era o parte din original, şi s-o mănânce.
Tot așa, trimisul pentru fiecare epocă a primit descoperirea pentru timpul lui, o bucățică din mana ascunsă. După ce trimisul era luminat, el urma să ducă Adevărul primit la popor, iar cei ale căror urechi au fost deschise de Duhul, auzeau acel Adevăr, Îl credeau și Îl trăiau.
Mai am încă un gând cu privire la faptul că noi vom mânca din mana ascunsă. Eu cred că este vorba de a avea parte de descoperirea lui Isus Hristos în veacurile veșniciei care sunt încă înaintea noastră. Cum altfel am putea cunoaște bogățiile nespuse ale Ființei Sale? Tot ceea ce am tânjit să cunoaștem, toate întrebările noastre fără răspuns, totul va fi descoperit. Aceasta o va face Hristos, care este Viața noastră, pentru că noi o primim. Uneori ni se pare că știm câte ceva despre El, şi Cuvântul Lui aici jos, şi aceasta este bine, căci în felul acesta putem să ne bucurăm, dar într-o zi, când trupurile noastre se schimbă, când vom deveni Cuvântul, vom vedea ceea ce nu am visat niciodată că ar fi posibil.
Aici mai scrie că El va da biruitorilor o piatră albă și în piatră (nu pe piatră), va scrie un nume nou pe care-l va cunoaște numai cel care primește piatra. Problema schimbării numelui ne este deja cunoscută, deoarece Avram a devenit Avraam, Sarai a devenit Sara, Iacov a devenit Israel, Simon a devenit Petru, Saul a devenit Pavel. Aceste nume au adus o schimbare acolo sau au fost date din cauza unei schimbări. Astfel, numele lui Avraam şi al Sarei au fost schimbate numai după ce au fost gata să primească fiul care venea. Iacov a trebuit să biruiască mai întâi, apoi a fost numit Israel. La fel, numele lui Simon şi al lui Saul au fost schimbate când L-au primit pe Domnul. Astăzi, fiecare dintre noi, credincioșii adevărați, am avut o schimbare în nume. Noi suntem creștini. Acesta este un nume comun pentru noi toți, dar într-o zi, vom avea o altă schimbare; noi vom primi cu certitudine un nume nou. Este posibil ca acel nume să fie numele nostru original care este scris în Cartea Vieții Mielului înainte de întemeierea lumii. El cunoaște numele, dar noi nu. Într-o zi, prin îndurarea Lui, îl vom cunoaște și noi.
O piatră albă. Ce minunat! Aici este un tablou care ne arată că sfinții vor primi din mâna Domnului răsplata pentru necazurile pe care le-au îndurat pe acest pământ.
Voi știți că, după ce Constantin a unit biserica cu statul, această biserică falsă a putut să-şi bage mâna în vistieria statului şi astfel a construit clădiri impunătoare în care a așezat o mulțime de statui drăguțe din marmură albă, care erau de fapt idolii romani care au primit nume de sfinți. Bisericile şi mobilierul interior erau de o rară frumusețe, așa cum putem vedea şi astăzi, dar cu toate acestea Dumnezeu nu era cu ei. Unde era Dumnezeu? Cu sfinții Săi care erau adunați într-o casă micuță, într-o peșteră sau într-o zonă muntoasă, unde se ascundeau de membrii bisericii false. Ei nu aveau nici clădiri impunătoare, nici coruri în uniformă, nici haine fine sau alte atracții lumești, dar posedau marea făgăduință a răsplătirii dumnezeiești care a fost dată pentru biruitorii din fiecare epocă a bisericii.
Lăsați-l pe cel bogat să-l privească de sus pe cel sărac! Lăsați-i să dea sume mari de bani bisericii ca să fie pomeniți sau ca să li se facă vreo statuie sau icoană, astfel încât să-i laude toți, deoarece într-o zi Dumnezeu le va răsplăti pe văduvele care şi-au dat ultimul bănuț pentru Domnul. Da, biruitorii vor primi mana ascunsă şi un nume nou într-o piatră albă. Ce bun este Domnul care ne răsplătește şi pe noi, nevrednicii! Oh, eu doresc să fiu pregătit în fiecare clipă ca să fac voia Lui, astfel încât să-mi adun comori în ceruri!
-Amin-