Îţi mulţumesc, frate, şi vreau să ştii că mă bucur mult pentru că sunt aici.
Dumnezeu să vă binecuvânteze. Vă puteţi aşeza.
Consider un mare privilegiu faptul că în dimineaţa aceasta pot să stau la amvonul acesta, căci sunt pentru prima dată în Tucson.
În timp ce veneam încoace, mă gândeam că Dumnezeu mi-a dat privilegiul să vorbesc într-o mulţime de oraşe, dar este pentru prima dată când vin în acest frumos oraş din America.
Este ceva care mă face să doresc să rămân aici, căci este foarte multă linişte.
Am fost prin deşert şi privind în jur, aveam impresia că Dumnezeu vorbeşte la tot pasul, căci acolo nimeni nu se grăbeşte, nu se duce nicăieri, nu este nici o tulburare, ci totul este liniştit şi relaxant. Se pare că aşa sunt şi oamenii de aici: relaxaţi, fără nici o grabă. Nu se grăbesc să facă ceva, de aceea cred că aici este locul potrivit pentru un predicator nervos, căci se poate linişti. Când vii aici, parcă auzi: „Ce-i cu graba aceasta?” iar mie îmi place aceasta.
Dar mai este un lucru pe care îl putem învăţa din deşert, de aceea cred că ar trebui să le dăm mai multă atenţie acestor ţepi de cactus. După părerea mea, noi nu avem nici o maşină care să poată ascuţi atât de tare ca aceşti ţepi. Fiul meu ar putea spune „Amin” la aceasta, pentru că ieri a trebuit să-i scoatem un astfel de spin.
Dacă acel cactus ar fi în statul din care vin eu, cu siguranţă ar avea frunze moi, căci ţepii pe care-i are sunt de fapt nişte frunze răsucite; sunt o adaptare la condiţiile din deşert. Este felul lui de a se proteja.
Cred că ar fi bine să ne gândim puţin la aceasta. Dacă am aduce apă în acest deşert şi am iriga pământul timp de câţiva ani, acel cactus şi-ar modifica aspectul şi ar avea frunze moi.
Cam aşa se întâmplă şi cu bisericile atunci când mergem înainte fără apa duhovnicească. Ne răsucim şi ne strângem tare, apoi ne înţepăm unul pe celălalt, dar ia puneţi apă pe acei ţepi şi veţi vedea cum se vor înmuia şi vor deveni flexibili.
Eu cred că din cauza aceasta avem bisericile, căci ele sunt locul în care putem avea apa duhovnicească ce ne ţine blânzi şi moi, astfel încât să putem fi folosiţi de Dumnezeu, căci El ne vrea flexibili, fără să ne înţepăm unii pe alţii, şi purtându-ne povara unul altuia, împlinind împreună Legea lui Hristos.
Am avut ocazia să mă întâlnesc cu păstorul vostru, (este pentru prima dată când ne vedem) dar Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru că are aici această minunată biserică şi adunare de oameni.
Bunul meu prieten, fratele Norman şi soţia lui, s-au stabilit sus, dacă nu mă înşel, dar nu-i condamn pentru aceasta.
El mi-a spus odată: „În timp ce construiam această biserică şi i-am turnat ultima treaptă, m-am rugat şi am zis: „O, Dumnezeule, lasă ca prietenul meu, fratele Branham să calce pe această treaptă într-o zi, şi să vorbească acestei adunări.”
Se vede că lacrimile şi rugăciunea lui au fost ascultate, iar eu sunt bucuros pentru privilegiul ce mi s-a dat de a fi aici.
Eu cunosc câţiva prieteni aici: pe fratele Tony, dar nu ştiu să-i pronunţ celălalt nume italian şi pe fratele Otto sau cam aşa ceva. Eu nu prea ştiu să pronunţ aceste nume.
Ieri am avut o conferinţă internaţională. O numesc internaţională pentru că acolo a fost un german, un italian şi încă câţiva, eu participând ca irlandez.
Mulţi dintre băieţi au fost peste ocean, luptându-se cu diferite naţiuni, dar dacă v-aţi simţi şi voi aşa cum ne-am simţit noi în deşert, nu ar mai fi războaie, ci am trăi cu toţii ca fraţii; am fi fraţi, iar soluţia acestei probleme este Hristos.
Am stat şi am privit această vale minunată şi munţii înalţi care o înconjoară şi vă pot spune că-mi place. Când mă aflam acolo sus, am privit în Est, spre oraş şi m-am gândit: „Câţi exploratori din trecut au umblat prin locurile acestea şi au căutat chiar aici, în deşert, o mină de aur?” Ei au căutat o comoară pe pământ, dar voi nu trebuie să faceţi aceasta, pentru că comoara voastră este în cer. Acesta este motivul pentru care noi, cei de astăzi, nu mai explorăm, ci aşteptăm ca Dumnezeu să împlinească făgăduinţa pe care ne-a dat-o şi să toarne peste noi bogatele Lui binecuvântări.
El este acelaşi Dumnezeu, iar inima Lui este nerăbdătoare să ne dea ceea ce cerem, căci am venit aici să cerem şi mai mult: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3.16).
Şi vă spun: dacă El ne-a iubit în timp ce eram păcătoşi şi departe de El, cu atât mai mult dorește în dimineaţa aceasta, să ne dea din belşug tot ce am putea face sau ne-am gândi.
Noi am venit în vizită, iar mâine vom pleca în California, în partea de nord, iar apoi în alte locuri, dar cu siguranţă, pentru mine este un mare privilegiu faptul că în dimineaţa aceasta pot să fiu în această biserică drăguţă, în Adunarea lui Dumnezeu.
Vreau să spun că Adunarea lui Dumnezeu a fost unul din sponsorii mei în toată lumea, fiind alcătuită din oameni cumsecade, predicatori sinceri şi având un popor minunat.
De fapt, cred că tot poporul lui Dumnezeu este cumsecade, indiferent unde se află.
Fiind misionar, am avut ocazia să călătoresc prin toată lumea. Am fost în Japonia, Thailanda şi în multe alte locuri. Am fost în Africa de Sud, unde am văzut acei hotentoţi, acei bărbaţi şi femei care vin la biserică goi, şi aceasta pentru că nu ştiu altceva.
Dacă ai putea vorbi limba lor şi i-ai întreba: „Care este dreapta şi care este stânga ta?” nu ar şti despre ce vorbeşti. Tot ce ştiu ei este să omoare ceea ce se poate mânca, căutând orice cale de supravieţuire, la fel ca animalele.
Cu toate acestea, există Ceva care-i face la fel ca noi: dacă Duhul Sfânt vine şi se revarsă peste ei, se comportă la fel ca şi voi când Îl primiţi pe El, ceea ce dovedeşte că Dumnezeu nu priveşte la faţa omului sau la naţie, ci aşa cum spune Petru în Fapte 10.34-35: „…Dumnezeu nu este părtinitor, ci…în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire, este primit de El.”
Astfel, noi toţi am avea ceva în comun: pe Isus Hristos.
Cu puţin timp în urmă, am sunat-o pe soţia mea, și ea mi-a spus că acolo sus, sunt în jur de zero grade, şcolile sunt închise din cauza zăpezii, și străzile sunt alunecoase.
Dacă este cineva din Est, ar trebui să se bucure că se află aici, pentru că acolo este foarte frig, pe când aici este cald.
Din punctul acesta de vedere, între statul din care vin eu şi al vostru, nu este nimic în comun, dar totuşi avem ceva în comun: pe Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru, care este Acelaşi.
În dimineaţa aceasta am venit cu gândul să fac o prezentare a slujbei pe care Domnul Isus mi-a încredinţat-o ca să lucrez cu ea de-a lungul lumii, și cred că în dimineaţa aceasta, la şcoala duminicală aş putea să le explic oamenilor anumite lucruri care le-ar putea fi folositoare ca să-L poată primi pe Hristos pentru vindecarea trupurilor lor.
Dorinţa noastră este să aducem toate denominaţiunile: pe metodişti, baptişti, penticostali, Biserica lui Dumnezeu, Sfinţii Pelerini şi pe toţi ceilalţi împreună, ca să stăm cu toţii în locurile cereşti în Hristos, în nădejdea că Dumnezeu va revărsa Duhul Său, peste noi, din belşug.
Eu am spus întotdeauna şi cred că ştiţi cu toţii, că am fost şi sunt un misionar baptist, care a primit Duhul Sfânt. Mai mult, nu cred că cincizecimea este o organizaţie, ci este o experienţă cu Dumnezeu, pe care o poate trăi oricine doreşte. Noi nu putem ridica un gard în jurul ei, pentru că este lucrarea Duhului şi ea va trece pe deasupra gardurilor noastre.
Eu cred că orice persoană este salvată, indiferent că este metodist, baptist, catolic sau orice altceva, dacă se încrede solemn în Isus Hristos pentru harul Său.
Dar dacă este catolic şi crede numai ce spune biserica lui, este pierdut; dacă este penticostal şi crede că biserica lui îl poate salva, este pierdut, acest lucru fiind valabil pentru oricine gândeşte aşa.
Indiferent ce este un om, sau la care biserică merge, dacă el se încrede în sângele şi meritele lui Isus Hristos, este salvat, şi aceasta pentru că noi suntem salvaţi prin har, prin credinţă.
Pe vremuri, am fost în Colorado, unde mânam cirezile de vite din Troublesome River, o vale care aparţinea Asociaţiei Hereford. Cred că şi voi aveţi aici nişte legi referitoare la rase și înregistrarea la Camera de Comerţ.
Astfel, dacă obţineţi o tonă de fân de pe pământul vostru, puteţi trimite vita să păşuneze pe acea păşune; deci primiţi dreptul de păşunat.
Acolo, în valea râului Troublesome, ei au un gard foarte înalt şi de multe ori, dimineaţa, îmi puneam piciorul pe cornul de la şea şi mă uitam la fermieri şi la vitele lor.
Într-o zi, în timp ce-i priveam, m-am gândit: „Aşa va fi şi atunci când ne vom aduna cu toţii la poarta cea mare din ceruri.”
Am observat că acolo erau vreo 15-16 rase diferite de vaci, iar fermierul nu se uita atât de bine la rase, cât dădea atenţie la eticheta pe care-o avea fiecare vită la ureche, și pe care era trecut testul de sânge . Dacă nu aveau acea etichetă, vitele nu primeau aprobarea să pască acolo.
„Exact aşa va fi şi la judecată”, îmi ziceam, „căci El nu se va uita la „rasa” mea, dacă sunt baptist, penticostal, prezbiterian, sau orice altceva, ci se va uita la „emblema” de sânge, căci El a spus odinioară: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o urgie…” (Exod 12.13). Astfel, noi vom intra înăuntru după ceea ce suntem, nu după cine suntem.
La ce oră va începe serviciul, frate? La 7.45. Atunci cred că la 6.30 va trebui să se împartă numere de rugăciune. Bolnavii ar trebui lăsaţi să vină în faţă, astfel încât să fiu cât mai aproape de ei. Băiatul va aduce numere de rugăciune, le va amesteca în faţa voastră, iar după aceea va împărţi câte unul la fiecare. Deci, dacă doriţi un număr de rugăciune, puteţi să-l obţineţi.
La început am dat fiecărui păstor cu care colaboram, câte o sută de numere. Ei bine, primul şi-a adus grupul lui şi asta a fost tot; ceilalţi n-au mai reuşit să ajungă. Poate acest lucru s-a datorat şi faptului că am stat numai trei seri aşa că nu am putut să iau prea mulţi oameni.
Totuşi procedura aceasta nu a mers, aşa că am luat cu mine un lucrător care împărţea numerele de rugăciune. El aparţinea de o organizaţie şi la un moment dat a început să favorizeze organizaţia lui, ceea ce a dus la diferite probleme.
Apoi, am chemat pe platformă 10-15 oameni, de obicei pe primii 15, dar când făceam aceasta, ceilalţi aruncau numerele lor, pentru că alţii nu mai puteam chema. Astfel, am înţeles că nici aşa nu era bine.
Atunci am ales un băiat mai mic şi l-am întrebat:
„Băiete, ştii să numeri?”
„Da, domnule.”
„Ei bine, atunci numără.”
Şi el număra: 1,2,3,4,5,6…până se oprea şi unde se oprea el, chemam şi eu un anumit număr de oameni. Ei bine, noi suntem oameni, aşa că adesea greşim. Astfel mamele au avut grijă să le spună copiilor lor, să se oprească din numărat chiar la numărul ei de rugăciune, aşa că am constatat că nici cu micuţii nu a mers.
Apoi am avut pe cineva despre care s-a spus că vindea numere de rugăciune. Desigur, ca să ajungă la rând, mulţi oameni au fost de acord ca să-şi cumpere numărul. Deci nici aşa nu a mers.
Dar într-o noapte, Domnul mi-a descoperit cum este mai bine să procedez. El mi-a zis să iau câţiva bărbaţi care să vină şi să amestece biletele în faţa audienţei, iar apoi să le împartă. Aşa, unul poate primi numărul 1, celălalt numărul 35, celălalt numărul 62 şi tot aşa. Prin aceasta, oamenii puteau să vadă că numerele de rugăciune nu au fost „aranjate”, ci au fost amestecate sub privirile lor.
Mai mult, când vin la adunare, uneori încep cu numărul 1, alteori iau numărul 25 sau numărul 50, uneori îi iau pe toţi oamenii care stau pe rând şi fac o înmulţire, apoi îi chem pe cei ce urmează după numărul care iese. Oh, fac în toate felurile numai să fie bine.
Dar mai este ceva: totul depinde de nivelul credinţei din audienţă. Astfel, în timp ce pe platformă este vindecat un om, în sală sunt vindecaţi în jur de cincizeci.
Mesajul nu este adus cu scopul de a vindeca pe cineva, pentru că vindecarea, asemeni salvării, a fost deja câştigată.
Astfel, tu nu ai fost salvat săptămâna trecută, nici anul trecut sau acum cinci ani, ci ai fost salvat când a murit Hristos pentru tine la Calvar. Atunci s-a plătit salvarea ta, iar săptămâna trecută, acum doi ani sau astăzi, doar ai acceptat-o.
La fel este şi cu vindecarea pentru că Biblia spune: „…El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre….şi prin rănile Lui suntem (în engleză scrie: „am fost”, timpul trecut) tămăduiţi.” (Isaia 53.5).
Ceea ce trebuie să facem noi, este să-i ajutăm pe oameni să vadă, să-şi dea seama că Hristos este aici. Aceasta aduce rezultate deosebite miilor de oameni care sunt vindecaţi.
Acum, înainte de a ne apropia de Cuvânt, haideţi să ne plecăm capetele şi printr-un cuvânt de rugăciune, să ne apropiem de Autor.
Scumpul nostru Tată ceresc, în dimineaţa aceasta ne apropiem de sfinţenia Ta, în Numele lui Isus Hristos, Fiul Tău, pentru că El ne-a învăţat prin Cuvânt că dacă Îţi cerem ceva în numele Lui, ne vei da.
El nu ne-a dat nici un alt nume în care să fim siguri că vom fi ascultaţi, afară de acest minunat Nume: Domnul Isus Hristos.
Îţi mulţumim, Tată, pentru că prin harul nemăsurat pe care l-ai revărsat peste noi, ne-ai dat o mulţime de binecuvântări; apoi Îţi mulţumim pentru harul pe care ni L-ai dat în dimineaţa aceasta, de a sta în această biserică nouă, ridicată în locul acesta spre slava Numelui Tău, astfel ca păcătoşii să poată veni înăuntru şi să fie salvaţi; astfel ca bolnavii care nu mai pot fi ajutaţi de medici şi de cunoştinţele lor, să poată veni în prezenţa Celui Atotputernic şi să fie vindecaţi.
O, cum Te vom iubi întotdeauna, Tată, şi cât Îţi mulţumim pentru aceste lucruri!
Noi suntem un popor privilegiat, iar când spunem aceasta, ne gândim că în dimineaţa aceasta, rachetele ruseşti, care sunt controlate de un necredincios, stau ca o avertizare că am ajuns aproape de sfârşitul timpului.
O, Dumnezeule, şi mă gândesc ce va fi dacă vor ajunge să lanseze bombe? Atunci, bătrânul Pământ va fi aruncat în spaţiu şi timpul nu va mai fi. Dar noi am fost învăţaţi din binecuvântatul Tău Cuvânt, că înainte ca să se întâmple aceasta, Biserica va merge Acasă pentru a fi cu Domnul ei.
O, Noe a intrat în corabie înainte să cadă ploaia, iar Lot a fost chemat afară din Sodoma înainte ca să cadă focul, de aceea, Doamne, noi credem că Biserica Ta va fi luată înainte ca să vină marea distrugere.
Tată, suntem atât de bucuroşi să ştim că ne apropiem de acel timp, căci s-ar putea ca la noapte, sau foarte curând, o ţară micuţă sau vreun fanatic, ar putea da drumul uneia din aceste bombe şi totul va fi spulberat în bucăţi.
Dar înainte ca să se întâmple aceasta, va avea loc răpirea: trâmbiţa va suna, iar noi vom fi chemaţi în ceruri să-L întâlnim pe Domnul nostru. Şi mă întreb: dacă ştim toate acestea, ce fel de oameni ar trebui să fim în dimineaţa aceasta?
Cred că ar trebui să fim bucuroşi, că ar trebui să ne ridicăm capetele şi să privim cum smochinul înfrunzeşte în timp ce ştiinţa ne spune că mai sunt numai trei minute până la miezul nopţii şi că în orice clipă poate veni nimicirea.
O, Doamne Dumnezeule, umple Biserica Ta, în dimineaţa aceasta, cu Puterea Ta şi cu nemăsurata Ta înţelepciune. Lasă ca marile Tale aripi să se întindă peste această mică adunare şi ia sub ele copiii Tăi, aşa cum Îşi adună cloşca puii, apoi hrăneşte-i pe aceşti bolnavi până îi aduci la o deplină sănătate fizică şi duhovnicească.
Binecuvântează biserica aceasta; binecuvântează scopul strângerii noastre laolaltă, pe păstor, pe bătrâni, pe diaconi, pe administratori, pe credincioşi şi pe străinii care au intrat aici.
Şi nu doar această biserică, ci Te rugăm să binecuvântezi fiecare biserică şi să faci ca de la această mică adunare, astăzi să înceapă o trezire de modă veche care să „măture” toată Arizona, dintr-o parte în alta.
Dă-ne aceasta, Doamne, pentru că ne plecăm cu umilinţă înaintea Ta şi-Ţi cerem în seara aceasta în Numele lui Isus, Preaiubitul Tău Fiu şi Mântuitorul nostru. Amin.
Nu vreau să ţin o predică, ci doar să vă pregătesc inimile pentru evenimentul din seara aceasta, căci dorim şi credem că Tatăl nostru ceresc Se va întâlni cu noi.
Dacă va fi cu voia Domnului, aş vrea să ştiţi că mi-ar place să mai venim aici, poate pentru mai multe zile, căci acum suntem doar în vizită.
Acum aş vrea să citesc din Evanghelia lui Luca 2.26:
„Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să-L vadă pe Hristosul Domnului.”
De aici îmi voi lua titlul: „Aşteptarea”.
De obicei, aşteptarea se bazează pe credinţă, pentru că înainte să poţi aştepta ceva, trebuie să crezi, iar credinţa vine în urma auzirii Cuvântului.
Eu v-am spus adesea că Dumnezeu este obligat faţă de Cuvântul Său, de aceea, am să vă citesc un verset sau două, pentru că ceea ce spun eu ar putea cădea, dar ceea ce spune Cuvântul Lui nu poate cădea, pentru că El este Dumnezeu.
Când Dumnezeu ia o hotărâre, prima Sa hotărâre rămâne valabilă pentru totdeauna, de aceea voi să vă bazaţi credinţa numai pe „Aşa vorbeşte Domnul!” Voi trebuie să credeţi că este Cuvântul lui Dumnezeu şi să staţi neclintiţi pe El, pentru că aceasta este singura nădejde pe care o avem.
Fiind infinit, Dumnezeu nu poate face nici o greşeală; El este desăvârşit, de aceea toate făgăduinţele Lui trebuie să fie tot desăvârşite.
În Ioan 1.1 și 14 citim: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu….şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Cuvântul însuşi.
Deci Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu; este însuşi Dumnezeu pus pe hârtie.
Acum, nici un om nu este mai bun decât cuvântul său, iar dacă nu pot să iau cuvântul lui, înseamnă că nu pot avea nici o treabă cu el. Omul trebuie să fie onest şi sincer, mai ales dacă pretinde că este creştin.
Acum acesta este un text cam micuţ, dar nu este doar atât cât se vede, pentru că nu contează cantitatea, ci calitatea Cuvântului, căci este Cuvântul lui Dumnezeu.
Simeon din vechime spunea că i-a fost făgăduit prin Duhul Sfânt că nu va muri până nu-L va vedea pe Hristos Domnul.
Astfel, el avea un motiv întemeiat ca să Îl aştepte: pentru că Dumnezeu îi descoperise acest lucru prin Duhul Sfânt.
Noi am văzut că şi Avraam a primit, prin descoperire, făgăduinţa că va avea un fiu de la soţia sa Sara, care era şi stearpă şi bătrână. Când a primit făgăduinţa, Avraam avea șaptezeci și cinci de ani, iar Sara șaizeci și cinci.
Sara fusese stearpă toată viaţa, dar cu toate acestea, Dumnezeu a spus că Avraam va avea un fiu cu Sara. Apoi, i-a spus să se separe de totul din cauza făgăduinţei.
Aşa trebuie să facem şi noi. Când Îl luăm pe Dumnezeu pe Cuvânt, trebuie să ne separăm de toate lucrurile din jur; de tot ceea ce este contrar cu acel Cuvânt.
Tu nu poţi merge la oameni şi să-i întrebi: „Acuma crezi că am primit vindecarea?” pentru că ceea ce cred ei nu are nici o legătură cu credinţa ta. Tu trebuie să crezi.
Aşadar, lui Avraam i s-a cerut să se separe, iar el a făcut întocmai, stând în aşteptarea acelui copil.
Biblia spune că fiul făgăduit nu a venit imediat, ci după douăzeci și cinci de ani, dar în loc să slăbească în credinţă, Avraam s-a întărit şi mai mult căci aşteptarea era mai mare.
Dacă a trecut o lună şi Sara era mai bătrână cu o lună, ea a crezut mai mult, pentru că ştia că Dumnezeu îşi va împlini făgăduinţa. Pentru ea era mult mai bine să aibă copilul la nouăzeci de ani decât să-l aibă la șaizeci și cinci. Înţelegeţi ce vreau să spun? Cu cât trecea timpul, minunea devenea tot mai mare, iar Avraam nu a slăbit în credinţă, ci s-a întărit tot timpul.
Biblia spune că noi suntem copiii lui Avraam. Astfel, prin faptul că suntem morţi în Hristos şi sămânţa lui Avraam, noi suntem moştenitori prin făgăduinţă; suntem moştenitorii făgăduinţei lui Avraam, pentru că lui i-a fost dată.
Şi dacă suntem moştenitori cu Avraam, înseamnă că suntem copiii lui. Astfel, când Dumnezeu face o făgăduinţă, noi avem aceeaşi credinţă ca şi părintele nostru, ştiind că ea se va împlini negreşit. Nu poate fi altfel.
Când au primit făgăduinţa, Avraam avea șaptezeci și cinci de ani, iar Sara avea șaizeci și cinci, ceea ce înseamnă că trecuseră deja douăzeci de ani de când intrase în menopauză. Biblia spune că ei erau pe jumătate fraţi şi că erau căsătoriţi de când aveau vreo șaisprezece sau șaptesprezece ani, dar nu avuseseră niciodată copii.
Cu toate acestea, Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam şi i-a spus că va avea un copil cu Sara, iar el a aşteptat cu credincioşie să se întâmple aceasta, pentru că aşa spusese Dumnezeu.
Vă puteţi închipui un bărbat la șaptezeci și cinci de ani şi o femeie de șaizeci și cinci de ani, mergând la medic să facă aranjamente la spital pentru că vor avea un copil? Ce ar spune oamenii? Dar medicul?
„Desigur, cu bătrânul acesta nu este ceva în ordine!”
Şi eu vă spun ceva: orice bărbat sau femeie care Îl ia pe Dumnezeu pe Cuvânt şi acceptă făgăduinţele Lui prin credinţă, este considerat de lume un fel de nebun, sau fanatic, şi aceasta pentru că „lucrările lui Dumnezeu sunt o nebunie pentru lume.” aşa cum lucrurile lumii sunt o nebunie pentru Dumnezeu. Astfel, ceea ce numeşte omul bine, este o nebunie pentru Dumnezeu.
Însă Avraam a crezut. După prima lună, el a întrebat-o pe Sara:
„Cum te simţi, scumpo?”
„Nu e nici o diferenţă.”
„Nu-i nimic. Lăudat să fie Domnul, căci vom avea oricum acel copil.”
O, a fost atâta aşteptare! Poate că Sara a tricotat botoşei şi o păturică. De ce? Pentru că aştepta să se întâmple ceva. Şi pentru că a aşteptat, s-a întâmplat. Cu fiecare an care a trecut, Avraam s-a întărit şi mai mult în credinţă, lăudându-L pe Dumnezeu.
Poate că după ce a împlinit nouăzeci de ani, a fost întrebat:
„Ce zici, Avraame, acum renunţi?”
„Nu, domnule, nu renunţ, pentru că vom avea oricum acel fiu. Avem hăinuţele şi totul este pregătit.”
„De cât timp le ai?”
„De douăzeci și cinci de ani, dar deşi a trecut atâta timp, ştiu că Dumnezeu ni-l va da.”
Îmi place aceasta. Este pozitiv. Dacă Dumnezeu a spus ceva, asta-i tot.
Când Dumnezeu ia o hotărâre, El trebuie s-o facă pentru totdeauna. Eu, un om, pot să iau o hotărâre, iar după cinci minute să mă întorc şi s-o consider greşită, aşa că iau o altă hotărâre. Şi voi puteţi face aceasta, pentru că sunteţi fiinţe umane, dar fiind infinit, Dumnezeu nu poate greşi. El este neschimbător, omniprezent, omnipotent, atotputernic şi infinit. Amin. Astfel, când ia o hotărâre, aceea este valabilă pentru totdeauna. El nu poate reveni asupra ei şi să spună: „Am greşit.” Nu este posibil.
Astfel, dacă la început Dumnezeu a hotărât că orice făgăduinţă dată de El se împlineşte pe baza credinţei, înseamnă că dacă noi credem Cuvântul Său, orice făgăduinţă a Sa ne aparţine, pentru că El este şi astăzi acelaşi Dumnezeu neschimbător.
Nici o făgăduinţă a Sa nu poate cădea, de aceea dacă vei crede Cuvântul, trebuie să ţinteşti chiar la mijloc.
Unii predicatori spun că zilele minunilor au trecut şi că astăzi Dumnezeu nu mai vindecă bolnavi, dar eu vă spun: dacă odinioară Dumnezeu a fost chemat în scenă la un om bolnav şi l-a vindecat pe baza credinţei lui, înseamnă că dacă un alt om bolnav vine la El, prin credinţă, Dumnezeu trebuie să-l vindece şi pe el, pentru că altfel a greşit atunci când l-a vindecat pe primul om.
Dacă Biblia spune că Dumnezeu a dat Duhul Sfânt unui om care L-a ascultat, pe baza făgăduinţei din Fapte 2.39, unde scrie că „această făgăduinţă este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru”, înseamnă că dacă un alt om se întâlneşte cu El pe baza acestor cuvinte, Dumnezeu este obligat faţă de Cuvântul Său, să-l umple cu Duhul Sfânt, căci dacă nu o face, a greşit prima dată. Iar dacă a făcut o greşeală, înseamnă că El este un om şi nu Dumnezeu; înseamnă că este mărginit ca noi, şi nu infinit.
Vedeţi? Ca şi copii ai lui Dumnezeu, noi luăm făgăduinţele Sale şi ne ţinem de ele. Indiferent ce se întâmplă, noi stăm chiar acolo, la fel de credincioşi, pentru că aşa a spus Dumnezeu şi asta-i tot.
Făcând aceasta, tu ştii că nu te-ai înşelat, iar Satana ştie la fel de bine acest lucru, aşa cum ştie şi când eşti înşelat. Dacă jos, în inima ta este ancorat Ceva, şi tu ştii că aşa este, se va întâmpla cu siguranţă ceva.
Aşa a făcut şi Avraam. El L-a crezut pe Dumnezeu; L-a luat pe Dumnezeu pe Cuvântul Său şi astfel a aşteptat douăzeci și cinci de ani împlinirea făgăduinţei. Cu fiecare an care a trecut, aşteptarea lui a fost mai mare, dar în final, copilul s-a născut pentru că l-a aşteptat în toţi aceşti ani.
Noi ştim că Dumnezeu i-a cerut să se separe de rudele lui şi nu l-a binecuvântat până nu L-a ascultat pe deplin.
Câtă vreme l-a avut în apropiere pe tatăl său, bătrânul i-a cauzat numai probleme.
Apoi s-a unit cu Lot, dar şi acesta i-a făcut numai probleme, aşa că până la urmă a trebuit să se despartă de el; a trebuit să se separe de toată necredinţa. Atunci Dumnezeu a venit jos, i-a vorbit şi imediat s-a întâmplat ceva.
Frate, atunci când ne îndepărtăm de toate duhurile de necredinţă şi-L luăm pe Dumnezeu pe cuvânt, ţie nu-ţi mai pasă ce spune unul sau altul, pentru că ştii că Dumnezeu a făcut o făgăduinţă şi stai neclintit pe ea. Oh, atunci El va răspunde cu siguranţă.
Nu uitaţi: Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam, l-a călăuzit din loc în loc şi l-a hrănit, dar nu i-a dat făgăduinţa până nu s-a separat complet de orice lucru din lume.
După ce l-a lăsat pe nepotul său să plece unde a vrut, iar tatăl său a murit, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Suie-te şi uită-te spre miază-noapte şi spre miază-zi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac.” (Geneza 13.14-15).
Dacă o biserică sau un individ, ajunge într-un punct în care se separă complet de lucrurile lumii, poate primi toate făgăduinţele din Biblie; toate sunt ale voastre.
Este ca o mare arcadă (element arhitectural format dintr-un arc şi din elemente care-l susţin). „Printr-un singur Duh, noi toţi suntem botezaţi într-o singură Arcadă (într-un singur Trup).”
Unii oameni vin în această Arcadă, prin botezul Duhului Sfânt şi spun: „Păi, mulţumesc Domnului, căci Îl am; Îi mulţumesc că sunt aici.” Dar nu este aceasta. Ce i-a zis Dumnezeu lui Avraam?
„Ridică-te şi priveşte ţara, căci toată este a ta.” Vedeţi? Aşa vreau să privesc în jur, când vin în Hristos.
Eu ştiu că El m-a salvat, dar ce altceva mai am acolo? Dacă cineva îmi dă o arcadă mare şi intru în ea, îmi place să privesc atent lucrul acela ca să văd ce am primit.
Aceasta este problema cu creştinii de astăzi: ei nu cercetează cu atenţie făgăduinţele lui Dumnezeu să vadă că „oricine vrea, să vină.”
Eu găsesc ceva mai înalt, şi atunci îmi aduc o scară, mă uit şi văd ce-mi aparţine.
Problema este că voi, creştinilor, nu cercetaţi cu atenţie ceea ce vă aparţine, căci vindecarea este a voastră; salvarea este a voastră; bucuria este a voastră; pacea este a voastră; orice făgăduinţă din Biblie este a voastră.
Când un om este umplut cu Duhul Sfânt, primeşte de la Dumnezeu un cec cu Numele lui Isus Hristos pe el. Nu vă temeţi să-l completaţi, căci El vi l-a dat şi v-a trimis binecuvântările şi făgăduinţele Sale peste voi.
Moise era în spatele deşertului, păstorind turmele socrului său Ietro, când într-o zi, a văzut un tufiş care ardea şi nu se mistuia, apoi a ajuns în prezenţa acelui Foc.
Chiar dacă fusese un mare teolog, pentru că fusese învăţat în toată înţelepciunea Egiptului, când mama lui i-a spus cine este şi că a fost chemat pentru un scop, toată experienţa lui a devenit un nimic pentru el.
Să nu credeţi că vreau să spun că experienţa teologică este un nimic, dar ea nu va putea lua locul experienţei pe care o aveţi atunci când vă întâlniţi cu Dumnezeu, pentru că atunci se întâmplă ceva deosebit; acel om devine o făptură nouă, care uneori face lucruri ce par ciudate pentru lume.
Eu pot să mi-l închipui pe Moise mergând înaintea măgarului pe care stă Sefora ţinându-l în braţe pe micuţul Gherşom. Unde se duc ei? Să cucerească Egiptul.
Moise păşeşte încet, cu un băţ uscat în mână, în timp ce pletele albe îi atârnă de-o parte şi de alta pe umeri. Văzându-i oamenii îl întreabă: „Unde te duci, Moise?”
„Mă duc să biruiesc Egiptul!”
Vă daţi seama? Un singur om, împotriva unui imperiu. Este ca şi cum un singur om s-ar duce să cucerească Rusia.
Ceea ce este important, este că el a făcut-o pentru că marele Dumnezeu făcuse o făgăduinţă, iar Moise credea că El o va împlini.
Odinioară, Moise păşise în faţă, fără voia lui Dumnezeu, şi omorâse un egiptean, acea pată aflându-se pe mâinile lui; dar patruzeci de ani mai târziu, a mers şi a ucis întreaga naţiune, acest lucru fiind o slavă pe mâinile lui. De ce? Pentru că prima dată a făcut-o Moise, dar a doua oară a făcut-o Dumnezeu. Aceasta este diferenţa.
Moise aştepta ca Dumnezeu să-i izbăvească, pentru că atunci când îl însărcinase, îi spusese:
„Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupririlor lui; căci îi cunosc durerile.
M-am pogorât (pronume personal: Eu M-am pogorât) ca să-i izbăvesc şi te trimit pe tine, Moise, în locul Meu. ” (Exod 3.7). Asta a fost.
Prieteni, El a văzut suferinţa voastră. A văzut că doctorul a spus: „Nu mai pot face nimic!”, de aceea a venit jos, în forma Duhului Sfânt, ca să ne izbăvească dacă Îl vom lăsa să o facă. Şi eu vă spun: dacă ştiţi că a făgăduit acest lucru, ţineţi-vă cu tărie de Cuvântul Lui şi staţi în aşteptare.
Simeon era un om onorabil, cu reputaţie bună printre oameni. Vă puteţi imagina însă un om de optzeci şi ceva de ani, zicând:
„Eu nu voi muri până nu-L voi vedea pe Hristosul lui Dumnezeu.” ?
Auzindu-l ce spune, marii rabini au zis cu siguranţă: „Bietul bătrân este într-o stare jalnică. Cu siguranţă este puţin sărit, căci încă din Eden, de patru mii de ani, poporul nostru L-a tot aşteptat pe Mesia. Acuma suntem aici, sub robia romanilor, aşa că orice posibilitate de împlinire a acestei făgăduinţe pare închisă pentru noi. Suntem în robie; nici măcar nu mai suntem un popor, oh, iar bătrânul acesta care este cu un picior în groapă, zice că-L va vedea pe Hristosul lui Dumnezeu. Aşa ceva nu se poate întâmpla.”
Dar Simion ştia că aşa va fi.
Eu pot să mi-i imaginez pe unii rabini, zicând: „Daţi-i pace bătrânului, căci nu face rău nimănui. Umblă doar încoace şi încolo, mărturisind tuturor celor pe care-i întâlneşte, că va face asta şi cealaltă şi că va trăi să-L vadă pe Mesia venind.”
Alţii ziceau: „Ei bine, Simioane, ce te face să spui acest lucru? Iată că Ilie L-a aşteptat, David L-a aşteptat, prorocii din vechime L-au aşteptat şi la fel am făcut noi în fiecare epocă. Acum însă, zilele minunilor au trecut şi totul s-a întunecat. Au trecut sute de ani de la ultimul proroc, Maleahi, şi nu s-a întâmplat nimic, iar acum vii tu să ne spui că nu vei muri până nu-l vei vedea pe Mesia. De unde ştii că se va întâmpla aşa?”
„Pentru că aşa mi-a descoperit Duhul Sfânt.”
Aceea era temelia lui şi aceea trebuie să fie temelia voastră. Aceea trebuie să fie temelia mea. Când Duhul Sfânt ne descoperă ceva şi este conform Cuvântului, atunci nu va mai fi nimic care să ne oprească, ci vom privi numai acolo pentru că este făgăduit în Cuvânt.
Astfel, vindecarea divină este o făgăduinţă scrisă în Cuvânt. Deci, dacă Duhul Sfânt vă va descoperi că El a murit ca să vă vindece şi ca să vă salveze, atunci staţi liniştiţi în aşteptare, căci Dumnezeu va veghea asupra făgăduinţei Sale ca s-o împlinească.
S-ar putea ca medicul să spună: „Lăsaţi-l în pace, căci va muri oricum.” Dar voi să vă aduceţi aminte că dacă Dumnezeu a dat o făgăduinţă, iar voi staţi pe ea indiferent care sunt circumstanţele, se va împlini negreşit.
Poate ziceţi: „Păi, eu am cancer.”, „Eu am TBC.” Aceasta nu are nici o importanţă, căci dacă Dumnezeu ţi-a descoperit că te-a vindecat, El îşi va ţine făgăduinţa. Asta-i tot.
Eu mă gândesc de multe ori la Iona, și dacă oamenii vorbesc despre simptome, atunci el avea cu adevărat un caz cu simptome. De ce spun aceasta? Pentru că era în pântecele balenei, cu mâinile şi cu picioarele legate şi în adâncul mării.
Dacă ar fi privit la circumstanţe, Iona avea ce vedea, căci în partea aceasta era burta balenei; în partea cealaltă era burta balenei, şi oriunde privea în jur era numai burta balenei.
Sunt sigur că nici unul dintre cei aflaţi aici nu este într-o stare atât de rea ca el, dar ştiţi ce a spus Iona?
„…iarăşi voi vedea Templul Tău cel sfânt…” (Iona 2.4b).
Vedeţi? El ştia că în ziua când Solomon a închinat Templul din Ierusalim, Domnului, a spus: „Doamne, dacă poporul Tău va fi în strâmtorare undeva şi va privi către acest Templu, să-l asculţi din ceruri.” Şi ştia că Dumnezeu a ascultat rugăciunea acelui bărbat.
Ce a urmat? Dumnezeu l-a ţinut în viaţă, în pântecele chitului, timp de trei zile şi trei nopţi şi l-a dus la Ninive. Probabil atâta timp i-a trebuit acelui peşte ca să înoate până acolo.
Iona a stat în burta balenei trei zile şi trei nopţi, aşteptând ca Dumnezeu să facă ceva, pentru că El dăduse o făgăduinţă, iar Iona a crezut-o. El a putut trăi o minune ca aceea, pentru că făgăduinţa era conform Cuvântului şi el a crezut-o.
Şi vă întreb: cu cât mai mult putem fi vindecaţi noi, în dimineaţa aceasta, dacă avem privirile aţintite spre un Templu care nu este făcut de mâini omeneşti?
În final, Solomon a alunecat pentru că femeile lui l-au îndepărtat de Dumnezeu, dar noi privim la dreapta lui Dumnezeu, unde şade Isus, cu propriul Său Sânge, veşnic viu să facă mijlocire pentru păcatele noastre.
Aceasta ne dă curajul de a spune oricărei boli: „Eşti o deşertăciune mincinoasă! Nu te cred, pentru că El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut asupra Lui şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi, de aceea Satană, ia-ţi lucrul tău şi ieşi afară de aici, pentru că Îl cred pe Dumnezeu şi aştept ca El să-Şi împlinească făgăduinţa.” Asta este.
Dacă nu se întâmplă chiar acum, se va întâmpla după un timp; dacă nu se va întâmpla astăzi, se va întâmpla mâine; dacă nu se va întâmpla mâine, atunci va fi săptămâna viitoare, orice ar fi, se va întâmpla oricum pentru că aşa a spus Dumnezeu.
Aveţi credinţă şi staţi în aşteptare, și Dumnezeu va face întocmai cum a spus pentru că nu poate minţi.
Tot aşa a crezut şi Simeon, care avea o mare reputaţie.
Reputaţia nu are nici o importanţă, deşi ea contează foarte mult în bisericile noastre de astăzi. Chiar şi în bisericile penticostale se aleargă după aceasta: să fim bine văzuţi în societate şi alte lucruri de felul acesta.
Însă eu vă spun: ceea ce ne trebuie nouă este o religie de modă veche, care să ucidă păcatul; ne trebuie cineva care să predice Evanghelia fără compromisuri, care să taie adânc astfel încât aşchiile să sară care încotro. Avem nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să stea cu putere pe Cuvânt, ca să aducă biserica acolo unde trebuie să fie, căci ceva nu este bine, iar noi ne dăm cu toţii seama de aceasta. O ştim cu toţii şi ne temem, iar bisericile noastre se îndepărtează şi sunt tot mai slabe.
Ceea ce ne trebuie nouă, nu este o nouă organizaţie, nici o altă ploaie târzie, ci ceea ce ne trebuie este întoarcerea înapoi la credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu; la credinţa Bibliei lui Dumnezeu.
Avem nevoie de o experienţă care să cutremure sufletul în biserică; de o curăţire şi de o îndreptare care să „măture” toate bisericile şi organizaţiile noastre.
Încetaţi să mai trageţi aceste linii de separare!
O anumită organizaţie, din cauză că am lăsat să stea pe platformă un predicator care nu aparţinea organizaţiei lor, mi-a spus:
„Frate Branham, noi am tras o linie, iar pe tine te-am pus dincolo de ea. Eşti în afara cercului nostru.”
„Dacă este aşa, voi trage şi eu o altă linie, una atât de mare încât vă voi duce înapoi, ceea ce înseamnă că nu mă veţi mai putea împinge afară”, am răspuns eu.
Da, eu voi trage o linie deasupra voastră şi vă voi lua înapoi, şi aceasta pentru că suntem fraţi; pentru că nu suntem împărţiţi, ci formăm un singur trup. Aşa este. Suntem creştini născuţi din nou, din Duhul Său şi spălaţi în Sângele Său.
Oh, dacă suntem creştini, ar trebui să ne purtăm ca nişte creştini, atât bărbaţii cât şi femeile. Aceasta este ceea ce îi lipseşte bisericii de astăzi: să se comporte ca şi creştinii. Astfel, mergem în jur şi ne purtăm ca nişte muşte moarte. Este îngrozitor.
Nu avem destulă credinţă să punem punctul pe „i”, pentru că am pierdut ceva, de aceea, ceea ce ne trebuie este să ne ridicăm umerii.
Cu ani în urmă, aici în Sud şi în special în Georgia, era o piaţă de vânzare a sclavilor. Astfel, albii mergeau în Africa şi luau sclavi pe care îi aduceau prin Jamaica în Florida şi îi vindeau.
Acel lucru era rău, pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om, iar omul şi-a făcut sclavi. Nici un om nu ar trebui să fie sclav, pentru că Dumnezeu ne-a făcut liberi în Hristos. Noi nu suntem sclavii unei naţiuni, nici ai unei organizaţii, ci suntem fiii şi fiicele lui Dumnezeu.
Prin urmare, întindeţi braţele spre orice frate căzut, indiferent unde este, căci este loc pentru toţi.
Deci ei cumpărau aceşti sclavi şi îi duceau pe plantaţiile lor, făcând un contract de vânzare-cumpărare, exact ca şi pentru o maşină.
Eu am citit despre un mare sudist, Abraham Lincoln, care mergând odată la New Orleans, a văzut într-un ţarc cu sclavi, un negru mare şi robust. Sărmana lui soţie stătea deoparte împreună cu cei doi copii ai lor şi plângea, pentru că el urma să fie vândut ca să se împerecheze cu alte femei sănătoase, ca să se nască copii mari şi puternici.
Văzând acea scenă, Abraham Lincoln a zis:
„Acest lucru nu este bun, aşa că într-o zi mă voi ridica împotriva lui, chiar dacă mă va costa viaţa.” Şi a făcut-o.
Daţi-mi voie să vă spun ceva, fraţilor. Necredinţa este de la diavolul, de aceea, Doamne, lasă-mă s-o lovesc chiar dacă aceasta mă va costa viaţa. Lasă-mă să rup acel rău din biserică, acele legături, astfel încât să putem vedea că printr-un singur Duh, noi toţi suntem botezaţi într-un singur Trup şi suntem creştini.
Noi suntem fraţi. Nu contează dacă un om aparţine Bisericii lui Dumnezeu, iar eu aparţin Adunării lui Dumnezeu; nici dacă acesta este baptist sau prezbiterian: noi suntem fraţi în Hristos.
Haideţi să doborâm toate aceste ziduri şi să deschidem braţele pentru oricare frate.
Nu demult, cineva mi-a spus: „Frate Branham, dacă te-ai alătura organizaţiei noastre…” dar eu i-am răspuns:
„Nu, eu nu sunt cu organizaţia voastră, dar vă spun ce am să fac: voi deschide braţele în ambele părţi pentru voi toţi.” De ce? Pentru că cu toţii suntem una în Hristos.
Şi iată că într-o zi, a trecut un negustor pe la una din acele plantaţii. El l-a întrebat pe stăpân:
„Câţi sclavi aveţi aici?”
„Peste o sută,” a răspuns el.
„Aş putea să mă uit puţin la ei?”
„Desigur.”
Sclavii erau la lucru. Toţi erau trişti, cu moralul la pământ, pentru că ştiau că niciodată nu se vor mai întoarce în ţara lor de baştină şi că nu-şi vor mai vedea părinţii şi copiii. Supraveghetorii îi biciuiau tot timpul ca să nu mai fie melancolici şi să muncească, dar privind cu atenţie, negustorul a observat printre ei un tânăr care nu trebuia să fie lovit deloc. El avea umerii ridicaţi, bărbia sus şi păşea cu demnitate. Văzându-l, negustorul i-a zis stăpânului:
„Aş vrea să-l cumpăr pe acela.”
„Oh, dar acela nu este de vânzare.”
„Am observat că el nu trebuie lovit ca să lucreze.”
„Aşa este.”
„Din ce cauză? Este şeful celorlalţi sclavi?”
„Nu, este doar un simplu sclav.”
„Atunci îl hrăniţi mai bine decât pe ceilalţi sclavi?”
„Nu, ci mănâncă alături de ceilalţi.”
„Atunci ce îl face atât de diferit de ceilalţi?”
„Mi-am pus şi eu această întrebare, iar într-o zi am aflat că în ţara lui de baştină, în Africa, tatăl lui este şeful unui trib. Chiar dacă acum este un simplu sclav, un străin, totuşi el este fiul unui împărat, aşa că se poartă ca atare.”
O, Dumnezeule, noi suntem fiii şi fiicele lui Dumnezeu, suntem fii Împăratului cerurilor, deci cum ar trebui să ne purtăm? Ca nişte slăbănogi împinşi tot timpul de la spate? Nu, domnilor.
Tatăl meu este bogat,
cu case şi pământuri,
El ţine toată bogăţia lumii
în mâinile Sale:
Rubine, diamante, aur şi argint,
Cuferele Lui sunt pline
De bogăţii supreme.
Femeilor, nu fiţi ca lumea; nu vă îmbrăcaţi ca lumea şi nu faceţi lucrurile pe care le face lumea, ci staţi departe de ea, pentru că voi sunteţi fiicele Împăratului.
Fraţilor, voi nu trebuie să fiţi loviţi şi puşi la colţ, căci sunteţi fiii Împăratului, de aceea, ridicaţi-vă umerii şi staţi sus.
Noi aşteptăm ca Dumnezeu să facă ceva pentru noi, dar El nu poate face nimic câtă vreme stăm ofiliţi, pe jumătate morţi.
Fraţilor, Dumnezeu vrea o biserică vie; vrea ca mădularele ei să fie pietre vii zidite împreună într-o casă a credinţei.
Acceptaţi-L şi credeţi-L, luându-L pe Cuvânt.
Poate ziceţi: „Frate Branham, eu am o mare reputaţie. Sunt om de afaceri şi joc cărţi în societatea mea.”
Frate, mie nu-mi pasă ce societate ai tu, căci nu există o societate mai mare decât societatea lui Isus Hristos, iar în aceea, nu veţi putea adera niciodată.
Poate zici: „Dar eu sunt membru al bisericii!”
Există o singură biserică, o singură cale, o singură Uşă, iar aceea este Isus Hristos. Cel ce intră pe o altă cale, este asemeni unui hoţ şi tâlhar.
Printr-un singur Duh, noi suntem botezaţi într-un singur trup. Da, domnule. Şi noi suntem fiii şi fiicele Împăratului.
Reputaţia noastră de pe pământ nu valorează nimic, dar vrem să avem o reputaţie în ceruri; vrem să stăm în prezenţa lui Dumnezeu.
Deci noi am aflat că Simeon avea un motiv întemeiat ca să spună că nu va muri până nu-L va vedea pe Hristos, căci Duhul Sfânt îi descoperise acest lucru. Indiferent cât de bătrân era, sau câţi alţii nădăjduiseră că-L vor vedea, Simeon avea să-L vadă negreşit, pentru că aşa spusese Duhul.
O, frate şi soră, dacă aţi putea primi Duhul Sfânt să vă descopere, aţi spune:
„Voi fi vindecat. Nu ştiu ce se va întâmpla cu restul, dar eu voi primi vindecarea, căci acesta este timpul meu.”
Sau: „Acesta este timpul în care voi primi Duhul Sfânt, căci Dumnezeu a făgăduit că mi-L va da.” şi atunci s-ar întâmpla cu siguranţă ceva.
Este ca si când adâncul cheamă adâncul: „Un val cheamă un alt val, la vuietul căderii apelor Tale.” (Psalmul 42.7), cum spunea David. Cu alte cuvinte, dacă acolo este un adânc care cheamă, aici trebuie să fie un adânc care răspunde acelei chemări.
Câţi din voi doresc să aibă o umblare mai apropiată de Dumnezeu? Ridicaţi mâna. Bine. Câţi din voi cred că Dumnezeu este Vindecătorul? Ridicaţi mâna. Sigură că da.
Ei bine, dacă în voi este Ceva care vă spune acest lucru, atunci acolo afară trebuie să fie ceva care să răspundă acelei dorinţe.
Cum vine asta? Înainte să fi existat aripioara de pe spatele peştelui, trebuia să fie o apă în care să înoate acel peşte, căci altfel nu ar fi avut nevoie de acea aripioară.
Înainte ca să crească vreun copac pe pământ, trebuia să existe pământul din care să răsară acel copac, căci altfel nu ar fi avut cum să crească.
Îmi amintesc că în oraşul nostru era un băiat care mânca toate gumele de la creioane. Văzându-l, învăţătorul i-a scris mamei băiatului şi i-a spus acel lucru, apoi într-o altă zi, chiar mama şi-a văzut băiatul mâncând cauciucul de pe pedala bicicletei, aşa că l-a dus la medic ca să afle ce se întâmplă cu el. După ce l-a examinat cu atenţie, medicul a constatat că băiatul avea nevoie de sulf, ori gumele şi cauciucul conţin acel element.
Vedeţi? Câţ timp în el era dorinţa după sulf, trebuia satisfăcută, dar înainte ca să apară dorinţa, trebuia să existe sulful.
Înţelegeţi ce vreau să vă spun, fraţilor?
Mai întâi trebuia să existe sulful, ca să poată apare dorinţa după el. Puteţi vedea aceasta?
Acesta este motivul pentru care doriţi să aveţi mai mult din Dumnezeu în voi. Acesta este motivul pentru care doriţi vindecarea divină.
Avraam căuta o cetate al cărei Ziditor şi Meşter era Dumnezeu. El aştepta pentru că Dumnezeu îi făgăduise, înţelegeţi? Dar înainte ca să existe vreo creatură, trebuia să existe un Creator. Şi eu vă spun: câtă vreme simţiţi că credeţi în vindecarea divină, înseamnă că există un Izvor deschis. Câtă vreme credeţi că există un Dumnezeu care vă va umple cu Duhul Sfânt, există un Izvor din care se revarsă acel Duh, căci altfel nu ar fi acea dorinţă în voi.
Mulţi alţii nu doresc aceasta, pentru că nu le-a fost descoperit, dar vouă v-a fost descoperit. De ce? Prin ce? Vouă v-a fost descoperit prin Duhul Sfânt, adică prin Acelaşi Duh Sfânt prin care i-a fost descoperit şi lui Simeon că-L va vedea pe Hristos. Şi câtă vreme El descoperă, înseamnă că undeva există un Izvor. Oh, dacă L-am putea vedea!
Undeva este un Izvor deschis, pentru că Duhul Sfânt v-a descoperit aceasta; El v-a descoperit că Dumnezeu este Vindecătorul. Dacă nu ar fi acel Izvor, nu ar fi nici dorinţa din inima voastră.
Aceasta vă face să renunţaţi la toată gândirea voastră despre altceva, pentru că El biruieşte totul şi umple inima voastră cu credinţă.
Nu există două Duhuri Sfinte, ci este numai un singur Duh Sfânt; şi Acela care i-a descoperit lui Simeon că-L va vedea pe Hristos, v-a descoperit şi vouă acelaşi lucru.
Este un Izvor umplut cu Sânge
Tras din venele lui Emanuel.
Păcătoşii s-au scufundat în El
Spălându-şi petele de păcat.
Acest Izvor este pentru orice păcătos, iar Petru a spus în ziua de rusalii:
„Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Domnului Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, apoi veţi primi darul Sfântului Duh.” (Fapte 2.38 ).
Oh, cum este posibil să puneţi acest lucru la trecut, când El a spus mai departe:
„Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” (v.39)…………………………………………………………………
… Dumnezeu nu greşeşte, iar Puterea Lui nu a scăzut deloc, pentru că El este la fel de Strălucitor şi de proaspăt ca întotdeauna, şi aşa va rămâne în veci. O, da, şi aceasta pentru că El este veşnic Acelaşi!
Fiii lui Dumnezeu sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, credeţi aceasta? Da, copiii lui Dumnezeu sunt călăuziţi de Duhul Său, dar aşa cum spunea fratele DuPlesis, problema este că noi avem prea mulţi nepoţi, pe când Dumnezeu nu are nici unul, căci El are numai fii şi fiice.
Metodiştilor, staţi puţin, vă rog. Dacă noi avem încă fii şi fiice de Dumnezeu la metodişti, este bine. Dacă avem la baptişti, la luterani, nazarineni, sfinţii pelerini sau la penticostali, este bine, dar necazul este că şi noi, la penticostali, facem la fel ca ceilalţi, adică ne aducem copiii la biserică pentru că suntem noi acolo, făcându-i astfel membrii bisericii penticostale. Aceştia sunt nepoţii, dar Dumnezeu nu are nepoţi.
Este nevoie ca pentru acei fii şi fiice să se plătească acelaşi preţ ca pentru noi, şi să primească Duhul Sfânt ca şi noi, pentru că altfel, Dumnezeu nu-i va recunoaşte deoarece El nu are nepoţi.
Tu spui: „Eu aparţin la Biserica Metodistă, pentru că acolo a fost şi mama mea.”
Aceasta înseamnă că eşti un nepot, iar Dumnezeu nu te va recunoaşte. Tu eşti un nepot din Biserica Metodistă; eşti un nepot din Biserica Penticostală, sau mai ştiu eu de unde, dar Dumnezeu nu te va recunoaşte, pentru că El nu are nepoţi.
Fiecare bărbat şi femeie, trebuie să fie născut din nou, individual; trebuie să fie un fiu sau o fiică de Dumnezeu. Numai aceasta îi face plini de Duhul şi de Viaţă.
În curând va veni primăvara, iar atunci toate păsările de aici vor pleca în alte zone unde-şi vor face cuiburi şi vor scoate pui. O pasăre mamă poate să-şi facă un cuibuşor drăguţ şi apoi să pună în el mai multe ouă. Ea le poate cloci plină de devotament, întorcându-le din când în când şi poate chiar să înfometeze rămânând fără putere, dar dacă nu a fost cu un mascul, acele ouă nu vor scoate niciodată pui. Aşa este, pentru că nu sunt fertile.
Sângele vine de la partea masculină; astfel, femela produce oul, dar este nevoie ca acel ou să fie fertilizat de mascul, pentru că altfel este mort.
Aceasta este problema bisericilor de astăzi. Bisericile penticostale…să nu credeţi că am ceva împotriva acestei minunate biserici, căci nu am nimic cu ea, iar pe păstorul vostru l-am întâlnit şi ştiu ce crede. Dar problema este că astăzi, noi avem biserici mai mari ca niciodată, în timp ce credinţa este tot mai mică. De ce aceasta? Pentru că aducem înăuntru membri, nepoţi, nu fii şi fiice de Dumnezeu………………………………………………………….…. …Ce am spus că se întâmplă cu ouăle depuse de pasărea femelă dacă ea nu a fost cu un mascul? Vor sta acolo şi vor putrezi. Voi ştiţi cu toţii că acesta este adevărul.
Ca urmare, ai un singur lucru de făcut, frate: curăţă cuibul. Aşa este.
Ceea ce-i trebuie mişcării penticostale de astăzi, este să-şi cureţe cuibul; să scoată afară toate ouăle stricate şi să le arunce.
Noi am greşit prin faptul că am adus înăuntru membri, apoi i-am bătut cu mâna pe umăr şi i-am făcut diaconi în biserică; dar ei nu ştiu despre Dumnezeu mai mult decât ştie un hotentot despre o noapte egipteană.
Ceea ce ne trebuie nouă, este o experienţă a naşterii din nou, cu întoarcerea înapoi la botezul cu Duhul Sfânt şi cu adevărata credinţă de la Rusalii în biserică.
Atunci, când vorbeşte Cuvântul, îl crezi şi spui „Amin”, asemeni lui Simeon care i-a dat făgăduinţa.
Mai demult ştirile nu circulau ca acuma.
Uitaţi-vă la Maria. Ea nu a cunoscut nici un bărbat, dar Duhul Sfânt a venit la ea şi i-a spus: „Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu, acest lucru înfăptuindu-se prin Duhul.”
Ce a făcut Maria? Ei bine, ea a aşteptat ca Dumnezeu să-şi ţină făgăduinţa. Nu a zis: „Voi depune mărturie despre aceasta, atunci când voi simţi viaţa în mine.” Nu, nu, căci nu este important ceea ce simţi.
Isus nu a spus niciodată: „Ai simţit?” ci cuvintele Lui au fost: „Crede şi vei primi!”
Poate cineva zice: „Păi, nu am simţit nimic deosebit!”, dar aceasta nu contează. Aici nu este vorba despre trupul de carne, ci despre omul din interior, care crede. El controlează totul.
Când Maria a auzit cuvintele îngerului, a răspuns simplu: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca 1.38), după care a plecat şi a mărturisit ce i s-a întâmplat. Vedeţi? Ea s-a dus la verişoara ei, Elisabeta, şi i-a spus că va avea un copil, deşi nu ştie de bărbat. Elisabeta a rămas foarte surprinsă de ceea ce a auzit. (Voi ştiţi că micuţul Ioan avea deja şase luni în pântecele mamei lui, dar era mort).
Marele înger i se arătase şi lui Zaharia şi-i vestise naşterea lui Ioan, dar pentru că se îndoise, acesta îi spusese: „Iată, că vei fi mut şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se va naşte copilul.”
Voi ştiţi că Dumnezeu poate face copii ai lui Avraam din aceste pietre, aşa că dacă tu nu vrei să-L primeşti, o va face altcineva.
Când a ajuns la Elisabeta, Maria i-a urat de bine şi i-a spus: „Duhul Sfânt a venit peste mine şi voi avea un Fiu, căruia Îi voi pune Numele Isus, şi care va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”
Micuţul Ioan avea deja şase luni în pântecele mamei lui, dar nu mişcase niciodată (noi ştim că acest lucru este anormal), însă de îndată ce a auzit urarea Mariei, de îndată ce ea a pronunţat pentru prima dată Numele Domnului Isus, acel copilaş mort a săltat de bucurie, umplându-se încă de atunci cu Duhul Sfânt.
Fraţilor, dacă atunci când Numele lui Isus a fost pronunţat pentru prima dată de buzele omeneşti, a făcut ca un copil mort să salte în pântecele mamei lui şi să vină la viaţă, ce ar trebui să facă simpla Lui pronunţare într-o biserică născută din nou?
Eu cred că ar trebui să aducă credinţa pentru descoperirea Puterii Sale. Să nu credeţi că sunt emoţionat, căci ştiu foarte bine ce vorbesc.
Eu mă simt foarte bine atunci când vorbesc despre aceste lucruri, pentru că Numele lui Isus are Viaţă, iar când este pronunţat cu credinţă şi cu putere, nu există nimic care să stea în prezenţa Sa. Acesta e adevărul.
Haideţi să zicem că Simeon stătea şi studia. Poate că era luni dimineaţa, iar preoţii erau la treburile lor. În Palestina din timpul acela erau cam două milioane de evrei, ceea ce înseamnă că în fiecare noapte se năşteau câţiva bebeluşi, iar în a opta zi, băieţii trebuiau duşi în Templu pentru a fi tăiaţi împrejur.
Să zicem că Simeon stătea în biroul lui şi citea din Cuvântul Domnului. El a luat sulul cu scrierile lui Isaia şi a ajuns la capitolul 9.6 unde scrie:
„Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.”
Chiar în timpul acela, Maria era pe drum, îndreptându-se spre Templu cu copilaşul, căci trebuia tăiat împrejur.
Toţi bebeluşii erau îmbrăcaţi cu nişte hăinuţe frumos croşetate, ştiţi voi. Erau nişte drăgălaşi, fără dinţi, iar mămicile lor stăteau acolo aşteptându-şi rândul.
Şi printre acei copilaşi, era şi El înfăşat într-un scutec. Poate că era o cârpă pe care o luaseră de pe spatele vreunui bou din grajdul în care se născuse. Cine? Chiar Creatorul cerului şi al pământului.
O, Doamne, iar noi ne îmbrăcăm cu un costum de cincizeci de dolari, apoi ne ridicăm nasul în vânt, încât dacă ar ploua ne-am îneca, atât suntem de mândri, şi aceasta în timp ce Salvatorul nostru abia dacă avea un amărât de scutec înfăşat în jurul Lui.
El spunea odată: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-şi odihni capul.” (Matei 8.20).
Cine suntem noi? Cum ar trebui să fim?
Poate ziceţi: „Păi, ei aparţin la cea mai mare biserică din oraş!” O, frate şi soră, dacă gândeşti aşa, chiar atunci te îndepărtezi de Dumnezeu.
Dumnezeu nu te-a obligat la nimic, ci tu eşti obligat faţă de El, pentru că în ce-L priveşte, Şi-a făcut partea Sa. Tu trebuie să crezi cum au crezut ceilalţi; şi trebuie să vii aşa cum au venit ei.
Pot să-l văd pe Simeon stând acolo, când deodată a intrat în clădire Maria cu Pruncul. Imediat, celelalte femei s-au îndepărtat de ea. Cred că voi, cei născuţi din nou ştiţi la ce mă refer.
Ele stăteau la distanţă şi şuşoteau între ele: „O vedeţi pe femeia aceea? O, ea are acel copil în afara căsătoriei. S-a căsătorit cu Iosif doar de câteva luni, dar era deja însărcinată, ceea ce înseamnă că fiul ei este nelegitim. Şi ce curaj are, să-l aducă pe acel nelegitim în Templul lui Dumnezeu! Staţi departe de ea!”
Dar Maria stătea liniştită, ţinând la pieptul ei acel Copilaş care ştia bine al cui Fiu este.
Aşa este cu fiecare credincios. Voi ştiţi că medicul poate spune: „Nu crede acel lucru căci este fanatism! ” Şi la fel poate spune soţul tău, însă tu stai liniştită pentru că ştii bine că în inima ta s-a născut Ceva. Dumnezeu ţi-a descoperit acel lucru şi aceasta este totul, aşa că stai liniştit să se întâmple ceva.
Chiar dacă toţi ar spune: „Nu te duce la biserica aceea! Nu trebuie să ai de-a face cu cei de acolo!” împotriva părerii tuturor vei păşi chiar acolo, pentru că în inima ta este Ceva.
„O, dar aceia sunt o grămadă de holly-rollers!”
Nu mă interesează, pentru că ştiu bine ce este învelit în scutecul acela. Ştiu că acolo este Duhul Sfânt. Exact.
Ea îşi ţinea Copilaşul în braţe, în timp ce celelalte păstrau distanţa.
Aşa este. Când ai Duhul Sfânt, eşti un om însemnat. Toată lumea te înseamnă şi spune despre tine:
„O, aceea este una din cei care vorbesc în limbi; este o penticostală, aşa că nu vă apropiaţi de ea. Nu o invitaţi la partida noastră de cărţi!”
Nu vă faceţi griji, căci dacă are Duhul Sfânt ea nu va merge nici invitată.
Femeile continuau să şuşotească şi să râdă de Maria, zicând: „O vedeţi? Ea este. E una dintre femeile acelea…”
Maria ştia ce spuneau celelalte, dar atenţia îi era îndreptată doar spre Copilaşul ei, deoarece ştia cine era El, iar aceasta însemna mai mult decât orice altceva; decât toate societăţile lor. Pe ea nu o interesa ce credeau ceilalţi, pentru că ea ştia bine ce avea.
Aşa suntem şi noi, căci ştim bine ce avem; ştim ce este acea făgăduinţă.
Oh, iată-L în Templul Său: Dumnezeu într-un trup de carne. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5.19). Iată-L pe micuţul IeHoVaH stând în braţele mamei Lui: un copilaş ca oricare altul, fără să se deosebească cu nimic de ceilalţi copilaşi.
„Păi şi noi mergem la biserică, la fel ca tine!”. Este adevărat, dar există totuşi o diferenţă, căci tu ai locul corect şi lucrul adevărat.
Vedeţi? Dacă Duhul Sfânt îi descoperise lui Simeon că-L va vedea pe Hristos, mai departe era treaba Duhului să poarte de grijă Cuvântului ca să-L împlinească.
Deci Simeon era în Templu, unde citea şi se ruga. Şi ce s-a întâmplat? Duhul Sfânt a venit şi i-a zis: „Simeon, ridică-te şi du-te.”
El nu a întrebat: „Unde vrei să mă duc?” nici: „Ce vrei să fac?” căci aceasta nu era treaba lui. Tu fă ceea ce-ţi cere El, căci mai departe are grijă El.
„Ridică-te şi du-te!”
„Unde să mă duc?”
„Nu are importanţă. Du-te înainte!”
Du-te! Credeţi că fiii şi fiicele lui Dumnezeu sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu? Ei bine, atunci ei merg pur şi simplu înainte.
Deci, Simeon s-a ridicat şi s-a dus, aşa că toţi au putut să-l vadă pe bătrân ieşind în faţa audienţei. El a întrebat:
„Unde vrei să merg, Tată?”
„Du-te către şirul acela de femei.”
El a păşit acolo, gândindu-se: „Oare care este problema?”
Simeon tocmai citise acel text din Isaia şi pusese degetul pe el. (Voi ştiţi, fraţilor, că Duhul Sfânt face uneori lucruri tare ciudate).
El a păşit de-a lungul şirului şi s-a oprit exact unde era micuţa femeie. Vedeţi voi, în timpul acela nu exista nici televiziune şi nici radio şi nimeni n-a dat anunţ la ziar ca să se ştie că s-a născut acel Copilaş.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat astăzi, iar cineva ar fi vrut să spună ceva despre naşterea Lui dubioasă, există o mulţime de ziare de scandal care ar putea face aceasta, dar în vremea aceea nu era aşa ceva.
Şi Simeon s-a oprit în dreptul ei.
Vedeţi, Duhul Sfânt îi descoperise că nu va vedea moartea până nu-L va vedea pe Hristosul Domnului. Şi observaţi? Duhul Sfânt l-a călăuzit chiar la Copilul de care râdeau toţi ceilalţi. Credeţi că tot aşa v-a călăuzit şi pe voi în dimineaţa aceasta? Credeţi că este Acelaşi Duh Sfânt care a făcut-o?
El aştepta să-L vadă pe Hristos şi iată că de îndată ce a ajuns lângă El, L-a recunoscut.
Acuma, tu vii aici, iar dacă eşti un sceptic, stai jos şi priveşti câteva minunate. Dar Îl aştepţi să vină în scenă, în seara aceasta? Eu da. Vedeţi? Eu Îl aştept, iar dacă fac aceasta, El va veni negreşit.
Şi când L-a văzut pe Copilaş, Simeon l-a luat în braţe, l-a strâns la piept, apoi a spus: „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta…” (Luca 2.29-30).
Prieteni, păstraţi aceste cuvinte în inima voastră, şi veţi vedea în seara aceasta mântuirea lui Dumnezeu.
Ţineţi minte acest lucru: lăsaţi-L pe Duhul Sfânt să vă călăuzească în seara aceasta, ca să vedeţi mântuirea lui Dumnezeu. Urmăriţi şi vedeţi ce va face.
Astăzi, noi suntem într-o mare aşteptare, la fel ca Simeon. Dar acolo mai era cineva care stătea în aşteptare: prorociţa Ana.
Ea era o femeie bătrână şi oarbă, dar putea vedea dincolo de zidurile acelui Templu.
Nădejdea mea este ca orice organizaţie separată să poată vedea dincolo de zidurile ei. Este bine în organizaţia voastră, dar uitaţi-vă dincolo de zidurile ei. Înţelegeţi?
Prorociţa Ana stătea şi aştepta mângâierea lui Israel. Poate că Duhul Sfânt i-a zis şi ei: „Ridică-te, Ana!” Şi iat-o venind; iat-o facându-şi cale, călăuzită de Duhul Sfânt. Ce a făcut ea?
A aşteptat, iar Duhul Sfânt a călăuzit-o. Unde a dus-o El? Printre acea mulţime de femei şi a oprit-o chiar lângă Simeon care stătea acolo cu lacrimile curgându-i pe barba albă ca zăpada, şi spunea: „O, Stăpâne, slobozeşte pe robul Tău în pace acum…”
Mă întreb ce a gândit mulţimea aceea care şuşotea şi râdea de Maria şi de Copilaşul ei? Care era marea lor grijă?
Desigur şi-au zis: „Iat-o pe Ana cea oarbă şi pe bătrânul Simeon!”
Vedeţi? Indiferent care era atmosfera din interior, cei doi au stat de partea corectă; în locul corect.
Acolo aş vrea să stau şi eu.
Dumnezeule, lasă-mă să stau întotdeauna în locul în care trebuie!
Iat-o deci, pe acea femeie făcându-şi cale spre El.
Prieteni, dacă Duhul Sfânt a putut să-i facă o cale acelei femei oarbe, ca să ajungă la El, cu cât mai mult poate să vă aducă pe voi în punctul în care să credem cu toţii că El îi va vindeca pe bolnavi şi-i va salva pe cei pierduţi.
Şi de îndată ce a ajuns lângă Prunc, Ana şi-a ridicat mâinile, L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi a început să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului.
Vedeţi, ea era o prorociţă, iar Duhul Sfânt era peste ea, călăuzind-o până la El, pentru că-L aşteptase.
Şi eu Îl aştept, iar dacă şi voi sunteţi în aceeaşi aşteptare, Dumnezeu ne va răsplăti credincioşia.
Acum câţiva ani, un muzician s-a dus în Rusia pentru un concert. El a cântat atât de bine acea uvertură, încât publicul rus l-a ovaţionat în gura mare. Ei au strigat, au aplaudat şi l-au ovaţionat cerându-i să mai cânte, dar el stătea ca împietrit şi privea undeva în sală.
Acum fiţi atenţi.
Văzând că deşi îl aplaudă şi-i cer să mai cânte o dată acea uvertură, el nu face nici o mişcare, oamenii spuneau: „Desigur, ceva nu este în ordine cu tânărul acesta. Nu vede că îl aplaudăm ca să mai cânte o dată? Oare ce este cu el?”
Ei şi-au dat seama că el priveşte undeva şi că nu le dă nici o atenţie, aşa că după o vreme, au privit spre locul unde privea tânărul. Acolo era un bătrân; era bătrânul maestru care stătea în audienţă, iar tânărul dorea să ştie care era părerea lui despre concert; voia să ştie dacă el este mulţumit şi dacă poate să-l aplaude şi el.
Vedeţi? Lui i-a păsat prea puţin care era părerea publicului, el voia să ştie ce zice maestrul.
Prieteni, dacă oamenii vă spun că zilele minunilor au trecut şi că Isus Hristos nu este acelaşi ieri, azi şi în veci, să nu-i băgaţi în seamă, ci voi să priviţi la Maestrul care a scris Cuvântul acesta. Aţintiţi-vă privirea spre El. Vedeţi care este părerea Lui despre acest lucru.
Cercetaţi Cuvântul Lui ca să vedeţi dacă vindecarea divină este valabilă şi astăzi, apoi veniţi şi aşteptaţi-L.
Să ne plecăm capetele pentru un minut.
Doamne scump, eu Îţi sunt recunoscător pentru această audienţa mică, ce stă aici şi aşteaptă, şi Te rog să sădeşti în inima lor acea Sămânţă care să-i facă să vină din nou aici, în seara aceasta, într-o asemenea aşteptare încât şchiopii să umble, orbii să vadă, orice problemă de inimă să fie rezolvată şi orice boală vindecată astfel ca la plecarea de aici, să nu mai fie nici o persoană slăbită printre noi.
Fie ca Duhul Tău cel Sfânt să vină jos, chiar în oasele lor, pentru ca mulţi să fie vindecaţi încă înainte ca să ajungă la biserică, căci noi aşteptăm lucruri măreţe, Doamne.
Călăuzeşte-i Tu pe oameni la Casa Ta, în seara aceasta; călăuzeşte-i pe păcătoşi, pe acel băiat încăpăţânat, sau pe acea fiică neascultătoare care umblă noaptea pe cine ştie unde, astfel ca lacrimile mamei să fie şterse.
Lasă ca Duhul Sfânt să vorbească şi să călăuzească paşii lor la casa lui Dumnezeu, apoi la altar, ca să-L găsească pe Hristos, Mântuitorul lor. Şi asemeni lui Simeon din vechime, fă ca şi noi să-L îmbrăţişăm pe scumpul Domn Isus, cu braţele credinţei, în timp ce inimile ne tresaltă de bucurie.
Fă ca experienţa noastră cu El să fie ca un bandaj care să ne facă să trăim diferit de azi înainte.
Binecuvântează-l pe fratele nostru păstor şi pe ceilalţi lucrători, şi binecuvântează întreaga audienţă, dându-ne un serviciu deosebit, astfel ca ziua aceasta să n-o uităm niciodată.
Ţine-ne tari ca să Te slujim doar pe Tine şi binecuvântează-Ţi poporul în timp ce merge acasă, pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.
Predau serviciul păstorului şi vă rog să mă iertaţi pentru că v-am ţinut aşa de mult. Ştiu că obişnuiţi să plecaţi la ora 12.00, iar eu am depăşit deja timpul cu un sfert de oră.
În nădejdea că Dumnezeu va face lucruri mari şi minunate pentru noi, doresc ca El să fie cu voi toţi până ne vom revedea.
Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.
– Amin –