Să ne rugăm. Tată, Îţi mulţumim în Numele lui Isus, Fiul Tău, pentru bunătatea cu care ne-ai binecuvântat, pentru sănătatea dăruită şi pentru privilegiul de a ne a putea aduna aici în această după-amiază, în Numele Fiului Tău iubit, Domnul Isus. Frânge Pâinea Vieţii pentru fiecare dintre noi, Tată, şi lasă ca Duhul Sfânt să vină, să ia cuvintele Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, şi să-L pună în inimile noastre, căci avem nevoie de aceasta. Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus. Amin.
Mulţumesc. Vă puteţi aşeza.
Buna ziua, prieteni. Este un privilegiu să pot fi aici, chiar dacă am ajuns mai târziu. Dar de data aceasta nu este vina mea, ci a echipei. Eu am fost aici la două şi jumătate, aşa cum am promis, dar ei au întârziat, iar aceasta mă face să mă simt oarecum bine, deoarece ei îmi reproşează mereu că întârzii, şi mă întreabă unde am fost… Dar ce e cu graba aceasta?
Iată că de data aceasta au întârziat ei. S-au întors lucrurile.
Fratele Wood este în biserică? Soţia lui este acolo dar pe el nu îl văd; dacă este, îl rog să meargă în spate la Billy. Fratele Billy Wood este cel care vinde cărţile, iar Billy are treabă cu el în spate, cu privire la încărcarea cărţilor şi alte pregătiri pentru plecare.
Dacă n-am fi întârziat, astăzi aş fi vrut să vorbesc despre Melhisedec, Marele Preot. Dar pentru că nu avem mai mult de patruzeci de minute, va trebui să alegem alt subiect. Aşa se face că vom citi din altă parte a Scripturii.
Mie nu-mi place să alerg la o adunare, să intru când ar fi trebuit să încep şi apoi să înceapă lucrarea de vindecare. Eu mă rog şi am încredere în Dumnezeu că în seara aceasta ne va da cea mai mare ungere de vindecare divină care a fost vreodată în Chicago. Nu din pricina acestei adunări, ci pentru că este o nevoie atât de mare de ea.
Am primit scrisorile, şi este multă disperare acolo. În dimineaţa aceasta, Billy mi-a spus că telefonul sună în continuu şi că mulţi oameni din afara oraşului mă cheamă în diverse locuri: „Vino aici, vino până aici, doar o zi, numai câteva ceasuri. Poţi să te opreşti din drum chiar aici.” Este atât de multă nevoie, de aceea, mă rog ca Dumnezeu să ne dea o asemenea ungere, în seara aceasta, încât să vă întoarceţi în comunităţile voastre şi să vă rugaţi pentru cei bolnavi şi pentru cei aflaţi în nevoie. Este foarte multă nevoie.
Şi acum, să ajungem cât putem de repede la Cuvânt. Acum câteva minute, când stăteam în maşină, m-am gândit să citesc din Psalmul 65.4.
Este un exemplu foarte bun. Îmi plac Psalmii lui David. Ştiţi că Psalmii nu sunt numai cântece ci şi proorocii? Ştiaţi aceasta? Aţi citit vreodată Psalmul 22, care conţine chiar cuvintele pe care le-a spus Isus? Ultimele Lui cuvinte de pe cruce sunt în Psalmul 22: „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?” (Psalmul 22.1). Despre toată suferinţa Lui se vorbeşte în Psalmul 22.
Mi se pare că avem puţină microfonie. Probabil inginerul de sunet a dat volumul prea tare. Acum mă auziţi bine, în spate? Şi pe scări? Scuzaţi-mă, am vrut să spun la balcon. Acesta ar fi un motiv să mă mustre soţia. Soră Wood, te rog să nu mă spui când vom ajunge acasă.
Bine, acum să citim Psalmul 65, versetul 4, şi să pornim de aici.
„Ferice de cel pe care-l alegi Tu, şi pe care-l primeşti înaintea Ta, ca să locuiască în curţile Tale! Ne vom sătura de binecuvântarea Casei Tale, de sfinţenia Templului Tău.”
Fie ca Domnul să adauge binecuvântările Sale la citirea Cuvântului Său. Psalmistul spune: „Binecuvântat este omul pe care l-a ales Dumnezeu să se apropie de El şi să locuiască în curţile Sale”. Cred că dacă am avea timpul necesar, Duhul Sfânt ne-ar scoate multe lucruri din cuvintele acestea.
Observaţi, apropierea de Dumnezeu. Dumnezeu are un anumit mod în care te poţi apropia de El. Ştiaţi că dacă vrei să vizitezi un rege, trebuie s-o faci într-un anumit fel? Sau, ca să fie şi mai simplu de înţeles, pentru ca un băiat să poată face cunoştinţă cu o tânără fată, trebuie să procedeze într-un anumit fel. Nu poate să meargă la ea şi să-i spună: „Salut, măi. Îmi pare bine că te-am întâlnit şi ţi-am strâns mâna.” Nu aşa se procedează cu o tânără doamnă, căci o să te pună la punct. Aşa este. Trebuie să o abordezi într-un anumit fel, cu respect.
Aşa este în toate lucrurile. Tot aşa, este o cale şi pentru abordarea lui Dumnezeu, iar dacă nu ştim cum s-o facem, n-o să fim primiţi în audienţă la El.
La tribunal este tot aşa. Nu poţi să spui: „Măi judecătorule, vreau să-ţi spun ceva.” Dacă vorbeşti aşa, vei fi scos de acolo şi închis pentru purtare necuviincioasă. Este un anumit mod pentru abordarea unui judecător. Aşa trebuie găsită o cale şi pentru abordarea Judecătorului Divin, a lui Dumnezeu.
Demult, omul putea veni altfel în faţa Majestăţii Sale, marele Împărat al cerurilor, dar de când acea relaţie a fost întreruptă de păcat…
Când un fiu merge în faţa tatălui său, o face într-un anumit fel; el zice: „Tată, am venit în legătură cu acest lucru…” Dar un străin va veni altfel în faţa acelui om. Vedeţi?
Dacă tatăl meu ar fi trăit şi aş fi vrut să discut cu el probleme financiare, ar fi fost un alt fel de apropiere. I-aş fi spus cât de mult m-am gândit la el şi aşa mai departe. Tot aşa este şi când vrem să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Când omul a păcătuit în vechime, în gradina Eden, s-a separat şi şi-a tăiat legătura cu Dumnezeu, şi-a tăiat singurul sprijin. S-a separat de Făcătorul său şi nu a mai avut nici o cale pentru a-L revedea vreodată. De ce? Din cauza păcatului, a necredinţei sale, a neîncrederii în Dumnezeu. Aceasta l-a separat, pentru că este un singur păcat: păcatul necredinţei. Necredinţa este păcatul vostru. Şi dacă astăzi nu suntem unde ar trebui să fim, este din cauza necredinţei noastre. Aşa este. De aceea nu sunt în biserică minunile care ar trebui să fie: din cauză că necredinţa ne separă de lucrurile acestea.
De aceea oamenii păcătuiesc, ucid, etc. Şi de aceea se întâmplă atâtea catastrofe: din pricina necredinţei în Dumnezeu. Aceasta este. Nu sunt decât două variante: crezi sau nu crezi; iar tu alegi una din ele.
Dacă cineva crede, îl vor urma roadele dreptăţii. Minciuna, hoţia şi aşa mai departe, sunt atributele necredinţei, iar răbdarea, bunătatea, mila şi aşa mai departe, sunt atributele credinţei în Dumnezeu. (Galateni 5.22) Dar omul şi-a tăiat legătura cu Dumnezeu, singurul său sprijin şi a rămas în întuneric, fără speranţă şi fără nici o cale de apropiere de Făcătorul său.
Vreau să observaţi ce s-a întâmplat. Dumnezeu a venit în căutarea omului. Întotdeauna Dumnezeu îl caută pe om, nu omul pe Dumnezeu. V-aţi gândit vreodată la aceasta? Nici un om, niciodată, la nici o vârstă, nu a aprins singur în sine însuşi dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu. Niciodată n-a fost aşa. Este în natura lui să fie împotriva acestui lucru.
S-ar putea să aibă nişte gânduri, să-i treacă prin minte să creadă în Dumnezeu, dar numai când crede din inimă se va schimba şi va deveni o fiinţă nouă, când va crede într-adevăr în Dumnezeu. S-ar putea ca cineva să creadă cu mintea, dar numai când va crede din toată inima, va fi schimbat şi va fi un mădular al Trupului lui Hristos. Când schimbarea vine prin inimă, nu prin intelect.
Dar omul nu-L caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om. Natura lui Dumnezeu, este sfântă şi înaltă. A omului, joasă şi stricată. Iar un om fără Dumnezeu (dacă pot spune aşa), nu este întreg la minte. Aşa este. Pot să dovedesc aceasta. Un om care nu-L are pe Dumnezeu nu este decât o brută. Sună tare, dar pot să vă dovedesc.
Singurul motiv pentru care astăzi există civilizaţie este Isus Hristos. Oamenii spun că religia lui Isus Hristos te înnebuneşte, dar dimpotrivă, ea te readuce în simţiri, îţi bagă minţile în cap. Şi nu eşti normal până nu Îl găseşti. Aşa este. Nu vreau să jignesc pe nimeni, fraţilor, domnilor şi doamnelor. Nu vreau să fac aceasta, dar trebuie să aşez lucrurile la locul lor şi să le spun pe nume.
Hristos nu te face să-ţi pierzi minţile, ci ţi le înapoiază, dacă ţi le-ai pierdut. Diavolul te face să ţi le pierzi. Un demon. Uitaţi-vă la îndrăcitul din Gadara. Când s-a întâlnit cu Isus, şi-a revenit, mintea lui s-a însănătoşit. Iar un om cu mintea nesănătoasă, indiferent cât intelect are, tot nu este sănătos. Un om care nu-L cunoaşte pe Hristos aproape că nu este cu nimic mai mult decât o brută. Pentru propriile lui pofte, poate lua copilul din braţele unei mame şi o poate ataca pe aceasta; din pricina poftelor lui animalice. Aşa este.
Va lua otrăvuri precum alcoolul, tutunul şi altele şi le va pune în trupul lui, iar acestea îl vor otrăvi şi-l vor omori în timp ce el este convins că este un om deştept şi educat. Vedeţi? Nu ştie mai mult de atât. Trebuie să fii născut din nou. Pentru un asemenea om, tu eşti cel care devine nebun, dar in ochii lui Dumnezeu devii binecuvântat.
Indiferent câte spune lumea despre aceasta, tu ştii că de atunci ai trecut din moarte la Viaţă, pentru că acum Viaţa domneşte în trupul tău muritor, prin Hristos.
Să ne gândim la un porc şi la un miel. Mielul i-ar spune porcului: „O, cu siguranţă nu mi-ar plăcea să fiu un porc. Uită-te la tine cum te tăvăleşti în noroi.” Iar dacă ar putea vorbi, porcul i-ar spune mielului: „Băiete, ia vezi-ţi de treabă. Eu ştiu ce vreau. Nu e treaba ta.” Vedeţi, n-are nici o dorinţă de a deveni miel, pentru că natura lui este cea a unui porc. Singurul fel de a-l scoate din noroi nu este spălarea, o nu, ci schimbarea naturii sale. Atunci n-o să mai fie nevoie să fie spălat, pentru că o să se spele singur. Aşa este.
Aşa că vorbitul frumos şi înscrierea la o biserică, cititul multor cărţi şi aşa mai departe, nu înseamnă că ai fost schimbat. A avea o concepţie mintală cum că Dumnezeu ar exista undeva, nu te face creştin; tu nu eşti creştin până nu intri personal în legătură cu Hristos, care îţi schimbă inima şi natura. Atunci devii copilul lui Dumnezeu, iar lucrurile vechi au trecut şi toate sunt acum noi.
Omul nu se poate apropia de Dumnezeu, aşa că este nevoie de mila Lui pentru aceasta. Dumnezeu l-a strigat pe om: „Adame, unde eşti?” (Geneza 3.9).
Astăzi este la fel: omul nu poate veni la Hristos, decât dacă este chemat de Dumnezeu. Vedeţi? Natura omului. Dacă aţi avut vreodată vreun gând de apropiere de Dumnezeu, înseamnă că El v-a chemat. Aşa este, pentru că Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl.” (Ioan 6.44). Şi nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu decât prin Hristos, nu-i aşa? Trebuie să fim chemaţi de Duhul Sfânt, altfel nici nu ne trece prin cap să-L urmăm. Ne-am vedea de treburile lumeşti. „Da, biserica este în regulă. Sigur, cred că este în regulă.” Dar pentru a fi atins cu adevărat, trebuie să facă Dumnezeu un gest.
Observaţi, Adam a încercat o cale proprie de apropiere de Dumnezeu. El şi-a zis: „Trebuie să ies şi să mă întâlnesc cu Dumnezeu.” şi şi-a făcut un şorţ din frunze de smochin ca să-şi ascundă ruşinea. Dar Dumnezeu i-a refuzat acel mod de apropiere.
Şi astăzi, oamenii se gândesc: „Am s-o ajut pe doamna Jones, pentru că este văduvă şi are nevoie de nişte cărbune. Am să donez din belşugul meu Crucii Roşii, sau altor organizaţii de caritate şi am să mă înscriu în biserică.” Dar felul acesta de apropiere va fi refuzat de Dumnezeu, pentru că este numai un singur mod în care ne putem apropia de El.
Dumnezeu a refuzat modul de abordare al lui Adam şi i-a făcut o cale de apropiere de Sine. I-a arătat cum: ucigând nişte oi şi luându-le pieile. Aşa că prin sânge a venit primul mod în care lumea păcătoasă s-a putut apropia de Dumnezeu. Căci „fără vărsare de Sânge nu este iertare” (Evrei 9.22) pentru păcate. Aşa este. Numai Sângele deschide calea.
Şi Dumnezeu a pregătit un mod de apropiere pentru Adam în gradina Eden, ca prin vărsarea de sânge nevinovat să fie curăţită o cale spre El. Apoi Adam a putut veni la Dumnezeu, să vorbească faţă în faţă cu El, prin sângele vărsat al Mielului, prin apropierea pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru el.
Aceasta a fost prima cale de apropiere de El pe care a dat-o oamenilor: prin Sângele vărsat. Şi până astăzi este la fel. Numai Sângele vărsat aduce apropierea de El.
De multe ori, Dumnezeu a dat simboluri, embleme ale unor lucruri, exemple referitoare la drumul spre Sânge, iar acum vom vorbi despre Iov.
Cartea lui Iov este cea mai veche din Biblie. Înainte ca dezastrul să se apropie de casa lui, acest om bătrân a simţit o îngrijorare. Avea copii, şi aceştia erau lumeşti, petreceau în lucrurile lumii. Şi noi, prinţii, ştim cum este aceasta. Ştim ce simte un părinte, când copiii noştri, iubiţii noştri, inimile noastre, încep să intre prin lucrurile lumeşti, să petreacă timp printre necredincioşi. Nu cred că Billy este aici acum; cred că este afară şi vorbeşte cu fratele Wood. Dar vreau să vă spun că la noi în oraş nu avem nici o şcoală creştină, iar la şcoala care este sunt o mulţime de copii lumeşti, fete şi băieţi. Mă gândeam cum este să-mi trimit băiatul la acea şcoală, să plece de lângă mine, ştiind că dacă nu va veni cu adevărat la Hristos, tot ce l-am învăţat poate fi pierdut odată ajuns în acea mulţime necredincioasă. Să fie un băiat bun, crescut într-o casă religioasă, a unui slujitor, nu este de ajuns. Influenţa pe care am încercat s-o avem asupra lui a fost cea a vieţilor noastre, trăite prin harul lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să trăiască nişte creştini. Aş vrea să meargă tot pe calea aceasta: pe calea Bibliei, a sângelui lui Hristos, pentru că aceasta îi pun în faţă, prin harul Domnului.
Dar dacă natura lui nu este schimbată, va face ca ei. Cum mă gândesc la acea zi de la începutul liceului… El a fost botezat, dar nu s-a şi predat complet lui Hristos, nu s-a consacrat Lui. Ştiind că este încă un copil, inima mea se frământa pentru el, şi mă rugam în maşină, făcând ture în jurul liceului şi spunând: „Doamne, nu-mi lăsa băiatul să fie umplut cu lucrurile acelea. Tu ştii, că mama lui a murit şi că eu i-am fost şi tată şi mamă. Te rog, nu-l lăsa să se încurce acolo, şi să intre în necazuri. Te rog, vrei să-l aperi, Doamne?”
O, de-aş avea timp să vă povestesc de câte ori Dumnezeu l-a oprit pe Billy! Nu cu mult timp în urmă, eram în New Albany. Fetiţa mea era la dentist; la şcoală o lovise cineva la un dinte, iar Billy, fusese la pescuit şi venise acasă cu o răceală puternică. Eu eram în New Albany şi discutam cu câţiva slujitori. Soţia mea era la dentist cu fetiţa, iar Ceva mi-a spus: „Ieşi din maşină şi mergi.” M-am gândit: „Asta ce o fi?”, dar am ieşit din maşină şi am început să merg pe stradă. Curând a venit Duhul Sfânt şi mi-a zis: „Du-te repede acasă, pentru că Billy este aproape de moarte.”
Vă daţi seama? Când am plecat l-am lăsat pe bicicletă, gata să meargă la pescuit. Cred că a căzut în apă, s-a udat şi a luat o răceala puternică, pentru că nu a venit imediat acasă, ci a mai stat la râu. Mai mult, în loc să vină direct acasă, a trecut şi pe la prietenul meu, doctorul Sam, şi i-a spus: „Doctore, fă-mi te rog o injecţie cu penicilină, pentru că azi m-am udat şi nu vreau să răcesc.” Doctorul i-a făcut injecţia cu penicilină, dar pe când a ajuns acasă i se umflaseră degetele de la picioare uite-atât.
Soacra mea l-a sunat imediat pe doctor, iar el a chemat un specialist din Louisville şi o ambulanţă; l-au dus imediat la spital şi i-au făcut două injecţii cu adrenalină, direct în inimă, pentru că aproape că nu mai bătea. Am alergat repede acasă. Ceilalţi slujitori m-au întrebat: „De unde ştii că Billy a păţit ceva?” „Aşteptaţi şi o să vedeţi,” le-am răspuns, şi am plecat grăbit. Când am ajuns, soacra mea era în curte, strigând cât putea de tare că Billy este pe moarte la spital. I-am lăsat acolo pe toţi cei aflaţi în maşină şi m-am grăbit la spital.
Cu câteva zile în urmă îi spusesem fiului meu: „Billy, ai intrat pe un teren periculos. Renunţă la anturajul în care ai intrat. Domnul Isus mi-a arătat noaptea trecută, înainte de a merge la culcare, după rugăciune, că nu asculţi ce-ţi spun. Te-am văzut cum ai sărit pe o fereastră, te-ai răsucit în aer şi apoi ai început să cazi. Trebuie să renunţi la anturajul acela.” Dar el, un copil, n-a renunţat.
Am ajuns la spital şi l-am întâlnit pe prietenul meu, doctorul Sam. Când m-a văzut, şi-a aruncat pălăria jos şi mi-a zis: „Bill, cred că aproape ţi-am omorât băiatul. Doi specialişti se ocupă de el. I-au făcut două injecţii cu adrenalină în inimă, dar e încă fără cunoştinţă.”
Ca slujitor al Evangheliei şi ca tată, am început să-mi revin. I-am spus: „Este în ordine, doctore. Eşti prietenul meu. Sunt sigur că ai făcut ce ai ştiut că e mai bine.” El mi-a mai zis: „Nu ştiam că este alergic la penicilină, doar i-am mai făcut astfel de injecţii. Nu ştiu ce s-a întâmplat.” Şi stătea acolo, frângându-şi mâinile, căci suntem prieteni apropiaţi.
Am întrebat dacă-l pot vedea; mi-a spus că da, dar este intubat.
Am intrat încetişor şi l-am văzut. Avea faţa înnegrită şi ochii afundaţi în orbite. Respira cu ajutorul unui aparat; se auzeau nişte gâlgâituri, avea un tub în nas şi era legat la nişte aparate. Limba îi ieşise afară, gura îi era schimbată şi la fel ochii. M-am gândit: „Deci aici a ajuns.” Am îngenuncheat şi m-am gândit: „Doamne, ai să-mi iei singurul băiat? Tu ştii cum sunt copiii, Doamne. Te rog să-l ajuţi.”
Şi Dumnezeul cel Atotputernic, care îmi este Judecător, mi-e martor că în timpul rugăciunii am văzut din nou vedenia aceea. L-am văzut pe Billy căzând într-una, ca în seara aceea. Dar acum au apărut două mâini care l-au prins, şi au început să-l urce înapoi. După câteva clipe, m-am uitat la el, şi Billy mi-a zis: „Tăticule, unde sunt?”
„Totul este în regulă, fiule. Totul este în regulă.”
M-am dus şi l-am găsit pe doctor discutând cu un asistent. Am aşteptat până când acesta a plecat, apoi l-am luat de umeri şi i-am spus: „Totul este în regulă, doctore.”
„Crezi că va scăpa?” m-a întrebat el.
„A scăpat deja.” Prin harul lui Hristos. Amin. Vorbeam despre moduri de apropiere de EL.
Iov se gândea că poate copiii lui păcătuiesc; nu ştia sigur, dar voia să fie prevăzător. Şi avea o singură cale de apropiere de Dumnezeu: sub o ardere de tot.
Aşa se face că aducea câte o ardere de tot, câte o jertfă pentru fiecare dintre copiii săi. Poate că păcătuiseră. Poate că el nu ştia dacă păcătuiesc sau nu, dar ştiindu-i plecaţi singuri în lume… Vă spun, astăzi avem nevoie de mămici şi tătici de modă veche, care se roagă pentru copiii lor. Dacă ar fi aşa, am avea cel mai tare sprijin pentru oprirea delincvenţei juvenile. Dar întâi să avem acei părinţi de modă veche care se roagă pentru copiii lor.
Copiilor, fete şi băieţi, dacă aveţi astfel de părinţi, dacă Duhul Sfânt vorbeşte inimilor voastre, să ştiţi că mergeţi pe rugăciunile lor. Dar n-o să propăşiţi până nu vă întoarceţi şi voi înşivă la Hristos. Aşa este.
Iov spunea: „Poate că au păcătuit.” (Iov 1.5) şi aducea jertfă din ce avea mai bun, pe singura cale pe care o ştia pentru a se apropia de Dumnezeu: ucidea un miel pentru propria lui apropiere, altul pentru unul dintre băieţi, altul pentru un alt băiat, etc.; aducea tot timpul câte o ardere de tot pentru fiecare, ca să se poată apropia de Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a văzut onestitatea şi sinceritatea.
O să-mi spuneţi: „Stai puţin, frate Branham. Eu nu cred în influenţa rugăciunii părinţilor. Cred că este o problemă individuală.” Aşa este. Dar ni s-a spus să ne rugăm unii pentru alţii (Iacov 5.16), şi să-i aducem pe cei dragi în faţa lui Dumnezeu, căci El îi va mântui.
Iov a privit tot timpul spre Dumnezeu când a adus jertfele, nădăjduind că în cazul în care au păcătuit, apropierea lui îi va mântui. Poate veţi spune: „Dar în Noul Testament mai este acest lucru?”
Cu siguranţă.
El a spus: „Dacă sunt mântuit în casa mea, să plec din ea?”
Dacă nu eşti obligat, nu pleca. Eu aş rămâne, pentru că Pavel i-a spus temnicerului: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16.31). Aşa este. Soţia sfântă îl sfinţeşte si pe soţ. Trăiţi ca nişte creştini. Fiţi creştini! Rugaţi-vă tot timpul. Credeţi că Dumnezeu este aici, şi vă răspunde la rugăciune. Aduceţi-o pe calea pregătită.
Aşa a făcut Iov; avea o cale de apropiere, şi aceea era cea a jertfei arse. Astfel, a adus o ardere de tot, şi L-a abordat pe Dumnezeu din partea copiilor lui. Vedeţi? Avea o metodă de apropiere, pe care a folosit-o pentru copiii lui: „Doamne, am adus acest miel pe care îl jertfesc pentru John. Dacă a păcătuit, Doamne, Te rog să-l ierţi.” Vedeţi? Prin jertfa arsă, pentru că aceea era singura cale prin care se putea apropia de Dumnezeu.
Când dezastrul a lovit casa lui Iov, toţi copiii lui au fost ucişi; tot ce avea a fost distrus. Domnul nu-l mustra pe Iov. Îl curăţa doar. Amin. Îmi place cuvântul acesta: „curăţare”.
Creanga care aduce fructe este curăţată de Dumnezeu, şi va aduce şi mai multe fructe. Ne gândim de multe ori că Domnul este supărat pe noi. Dar El doar încearcă să ne cureţe, astfel încât să aducem mai multe fructe; ne dă nişte încercări prin care să trecem. Biblia ne spune că acestea ne sunt mai de folos decât aurul. (1 Petru 1.7).
Ştiaţi că fiecare fiu care vine la Dumnezeu trebuie să fie întâi încercat, lovit cu nuiaua, ca un copil? Nu este uşor. Dacă te gândeşti: „O să mă mai încurc puţin cu aceşti şmecheraşi”, Dumnezeu îţi dă câteva nuiele, sau o bătaie bună, de modă veche, pe genunchi. Dacă am avea aşa ceva şi astăzi, am avea nişte copii mai buni. Dumnezeu Îşi vrea familia îndreptată. De aceea ne mai bate din când în când cu nuiaua pentru îndreptare, şi ne face să-L iubim şi mai mult.
Tatăl meu mă bătea din când în când cu nuiaua, şi atunci strigam: „Aoleu!” dar acum aş vrea să-l pot chema pe fratele cărunt, pe tatăl meu, din tărâmul de dincolo; îi sunt recunoscător pentru fiecare nuia pe care mi-a dat-o. Nici n-am primit câte meritam. Atunci mă gândeam altfel, dar acum înţeleg că mă îndrepta. Deşi el nu se îndreptase, căuta să mă îndrepte pe mine. Amin.
El ne vrea îndreptaţi. Dacă părinţii noştri pământeşti vor asta, cu cât mai mult vrea Părintele nostru ceresc, Domnul Isus? Trebuie să ne îndrepte, iar Scriptura spune că trebuie să suferim pedeapsa, nuiaua, pentru că altfel suntem nişte fii nelegitimi, nu copii ai lui Dumnezeu. (Evrei 12.7,8). Dacă sunteţi născuţi din nou, înţelegeţi-mă, nimic nu vă mai poate despărţi de Dumnezeu. „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8.38,39). Voi spuneţi: „Odată, am început să fiu creştin. Începusem pe drumul acesta, dar mi-am zis că poate este mai bine pe un alt drum.” Înseamnă că nu ai ajuns la Dumnezeu, frate, căci dacă ai fi ajuns la El, dacă ai fi gustat din darurile Sale cereşti şi ai fi avut părtăşie cu natura Lui divină, nu mai poţi redeveni un păcătos, un necredincios, aşa cum o tulpină de porumb nu poate deveni un mărăcine. Aşa este.
Acesta este felul nostru. Suntem prefăcuţi. Nu venim pe calea pregătită, ci pe una imaginată de noi. Dar ia să venim o dată pe calea pregătită de Dumnezeu, să vedeţi ce se întâmplă atunci. Da.
Iov căuta să-şi aducă copiii pe singura cale care exista, cea a jertfelor arse. Aş vrea să fiţi atenţi ca să vedeţi ce s-a întâmplat. După dezastrul în care Dumnezeu i-a luat toate oile, vitele, caii şi toate lucrurile, la sfârşitul bătăii, al curăţării, Dumnezeu i-a dublat totul.
Dacă avusese o mie de vite, acum avea două mii. Vedeţi? Nu este minunat? Dumnezeu l-a curăţat pe Iov cu scopul de a-l binecuvânta.
Voi spuneţi: „Frate Branham, sunt creştin, şi sufăr de o boală. Mă întreb de ce a venit peste mine.” Poate că Dumnezeu vrea să te curăţească (Amin), poate că te trece prin încercări ca să te aducă mai aproape de El, să te facă să te rogi, şi apoi te va vindeca, astfel ca să aduci o mărturie.
Hristos vă vindecă. Voi spuneţi: „Am auzit că pe alţii i-a vindecat.”
A fost îngrozitor de greu când am avut parte de încercarea mea, iar dacă aş fi fost singur, aş fi căzut. Dar Ceva din mine m-a ţinut. Întrebarea nu este dacă eu am putut s-o fac sau nu, ci dacă El a făcut aceasta. Eu cred că El a făcut-o. Aceasta clarifică totul. Amin.
Aceasta vine din inima mea, cu care mă încred în Dumnezeu, şi nu este ceva ce am făcut eu, ci El a făcut-o. Voi ziceţi: „Înseamnă că avem voie să păcătuim?” Nu, fratele meu. Dacă păcătuieşti, dacă intri în ceea ce noi numim păcat, adică băutură şi stăruinţă în lucrurile rele, aceasta arată că inima ta nu este în regulă. Din inimă trebuie să vină. Trebuie să vii în felul pe care l-a pregătit Dumnezeu.
După ce Iov a făcut totul aşa cum trebuia, s-a rugat pentru copiii lui. Şi la sfârşit, a primit dublul celor avute înainte. Dumnezeu i-a dat de două ori pe cât avusese, l-a curăţat şi i-a dat înapoi tot ce a avut.
Avusese o mie de capete de vite, iar acum avea două mii. Avusese şapte mii de capete de oi, iar acum avea paisprezece mii. Dacă ar fi avut treizeci de mii de capre, acum ar fi avut şaizeci de mii, pentru că Dumnezeu i le-a dublat. A avut şapte băieţi şi trei fete, iar Dumnezeu i-a dat înapoi cei zece copii ai lui. Aţi observat? Nu i-a dublat numărul copiilor, ci doar i-a adus înapoi copiii pe care-i avusese. Amin.
De ce? Cum de s-a întâmplat aceasta? Prin felul potrivit de apropiere, prin arderea de tot. Aşa este. Da, domnule.
Copiii erau în slavă, aşteptându-l să vină, iar Dumnezeu i i-a dat înapoi după ce aceştia muriseră. Nu i-a dat alţi douăzeci de copii. I-a dublat numărul animalelor, dar copiii nu, ci i-a dat înapoi chiar pe aceia pe care îi avusese. De ce? Pentru că se apropiase de Dumnezeu chiar pe calea dată de El: jertfa adusă prin ardere. Aceea era calea corectă. Când a îmbătrânit, Avraam a locuit ca străin în oraşul Ur. Dumnezeu l-a despărţit de poporul său, de toţi cunoscuţii săi, l-a separat de toţi cei dragi, şi l-a trimis pe el şi pe Sara într-un ţinut străin, ca să fie un străin, un venetic. Nu vă bucuraţi că şi voi sunteţi nişte venetici?
Un venetic, un pelerin. Amin. Un venetic, unul care este trimis departe. Cu alte cuvinte, Avraam era un misionar sau un apostol. Fusese trimis de Dumnezeu într-un ţinut străin. Cuvântul „apostol” înseamnă „unul care este trimis”, adică la fel ca un misionar.
El era altfel decât ceilalţi. Era un apostol, un călător şi un venetic. Aşa este oricare credincios care vine astăzi la Dumnezeu, prin jertfa Domnului Isus Hristos, care iese din locurile în care vieţuia.
Dumnezeu te separă de femei, de partidele de cărţi, de petrecerile nocturne, băutură, etc. El te separă de toate astea, şi ce te cheamă să fii? Un apostol. Un trimis din mulţime, un călător, un străin.
O, cât îmi place acel cântec vechi. Este cântat mereu la botezuri:
„Suntem călători şi străini,
Căutăm o cetate care va veni.
Barca de salvare vine curând
Să adune acasă toate nestematele.”
Cât îmi place acest cântec! Parcă aud plescăitul apei botezului când îl cântăm!
Cântam acest cântec când Steaua Dimineţii, Îngerul Domnului, Şi-a făcut pentru prima dată apariţia în public. Aceasta s-a întâmplat în iunie 1933, în timp ce ţineam un serviciu de botez în râul Ohio, la capătul străzii Izvorului.
Deci Avraam a fost chemat să se separe şi să devină un călător şi un străin. Şi ce avea el? O făgăduinţă: că Dumnezeu va binecuvânta lumea prin el. Avea şaptezeci şi cinci de ani când a fost chemat, iar între el şi Sara erau zece ani diferenţă, pentru că ea avea şaizeci şi cinci. Totuşi, el s-a dus şi a aşteptat douăzeci şi cinci de ani, plin de încredere şi credinţă, deşi era un străin. El venea la Dumnezeu pe calea potrivită, crezând că va avea un fiu. În cartea Genezei, capitolul 15, citim că atunci când avea o sută sau nouăzeci şi nouă de ani, Dumnezeu a venit la el; după douăzeci şi cinci de ani.
Avraam a zis: „Doamne, îmbătrânesc, dar cred că Tu poţi face lucrul acesta. Însă nu ştiu cum.” Amin. „Nu mă îndoiesc. Trebuie să fie aşa, Doamne. Dar ai putea sa-mi dai un semn că într-adevăr aşa va fi?” (Geneza 15.8). O, cât îmi place aceasta! „Cum ai să faci asta, Doamne? Eu sunt bătrân. Ştiu că ai s-o faci, dar ai putea să-mi arăţi cum?”
Dumnezeu a spus: „Vino aici, Avraame. Vreau să-ţi vorbesc. Eu sunt Cel Atotputernic, Atotputernicul Dumnezeu. Umblă înaintea Mea şi fii desăvârşit. Aşa am să fac acel lucru. Eu sunt Cel Atotputernic.” Vedeţi?
Cuvântul în ebraică este „El Shaddai”, care înseamnă „Cel Atotputernic”. „El” înseamnă „Dumnezeu”, iar „shad” înseamnă piept, sân. „Shaddai” este la plural. Adică, „Eu sunt Cel Puternic, Cel ce te satură.” Vedeţi? Avraam a observat numele cu care a apărut. Cuvântul este cel care se referă la locul de alăptare al unui bebeluş. Cu alte cuvinte: „Avraame, Eu sunt Cel Puternic, Dătătorul de viaţă.” Şi nu doar atât, ci „Cel care linişteşte şi îndestulează.”
Dacă un bebeluş este bolnăvior, agitat şi are dureri de burtică, este liniştit şi apoi săturat la pieptul mamei sale. Înţelegeţi? Poate se simte rău, nu-şi mai poate ţine bine căpşorul, dar odată ajuns la pieptul mamei sale, se linişteşte.
Nu contează cât îi e de rău, nu contează ce i s-a întâmplat, cât de mult durează până îi răspunde Domnul, câtă vreme credinciosul se sprijină pe pieptul Lui, luând din Cuvânt, este liniştit şi săturat.
„Acesta este felul în care trebuie să te apropii„, i-a spus El, „aşa îţi cer să te apropii de Mine. Eu sunt Cel care te satură. Crezi aceasta?” Amin. „Eu sunt Cel care îţi dă viaţa. Avraame, ai o sută de ani, dar pentru mine eşti ca un copilaş.” Vedeţi?
El a zis: „Uită-te la pielea mea: este uscată şi are riduri. Părul meu este cărunt, şi umerii mi s-au lăsat.”
„Dar Eu sunt Dătătorul Vieţii, Avraame.” Vedeţi?
Avraam L-a crezut pe Dumnezeu atunci, căci se apropiase printr-un simbol, printr-un nume.
La fel şi noi avem apropierea printr-un Nume: Isus. Ce înseamnă Isus pentru noi? Mântuitor. Amin. El Shaddai era pentru Avraam, Îndestulătorul, Cel Puternic, Dătătorul de mântuire, Dătătorul de putere. Ceea ce era El Shaddai pentru Avraam, este Isus pentru credincios. Nu vă dă fiori lucrul acesta?
Aceasta face ca lucrurile pământeşti să pară nişte nimicuri fără importanţă. Pare copilăresc numai să ne gândim la ele. Ar fi trebuit să fim nişte uriaşi în faţa lui Dumnezeu astăzi, nu nişte copii slăbuţi. L-am avut pe Isus aici, printre noi, iar El ne-a binecuvântat şi a făcut atâtea lucruri minunate, dar noi suntem încă copii.
Pavel a spus: „V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum nu le puteţi suferi”. Aşa este. Încă trebuie să mâncaţi lapte, laptele dulce al Evangheliei, când ar fi trebuit să fiţi tari şi să mâncaţi carne. Vedeţi?
Când vedem ce face Domnul, lucrările Lui mari şi Cuvântul Său dovedit, ar trebui să fim mari şi zdraveni. Aşa este. Şi ştiţi de ce nu suntem? Pentru că nu mâncăm destul.
Pentru Avraam, El a fost „Cel Atotputernic.”
A fost Cel Atotputernic pentru Daniel, când acesta era în groapa leilor. A fost „Cel Tare”, care a apărut sub forma unei Lumini, astfel încât leii nici nu îndrăzneau să se apropie de el. (Daniel 6.22).
El a fost „Cel Tare” în cuptorul încins, împreună cu copiii Săi evrei, când puterea Sa i-a ferit de flăcări, ba chiar şi de mirosul de fum: Cel Atotputernic. Amin. (Daniel 3.27).
Şi ce a spus împăratul Nebucadnetar? „N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi? Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei.” (Daniel 3.24, 25). Era cel Atotputernic, iar ei erau pe calea de apropiere de El. Este minunat.
Avraam era bătrân, dar Dumnezeu i-a dat făgăduinţa şi i-a arătat calea de apropiere prin care trebuia să vină: prin jertfirea sângelui. Şi El era în spatele Sângelui, Cel Care hrăneşte, Dătătorul de putere, Îndestulătorul, Cel Atotputernic. „Eu sunt Cel care are sânul.” Observaţi? Nu a zis: „Eu sunt El Shad”, ci „Shaddai”, dublu.
N-a murit numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru bolile noastre. Era rănit. Cine este calea noastră de apropiere? Domnul Isus. Pentru ce a fost El rănit? Pentru nelegiuirile noastre; un sân. Şi pentru ce a mai fost rănit? „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53.5; 1 Petru 2.24). Acesta este celălalt sân. Cine este El? Marele El Shaddai, Cel Puternic, Cel Atotsuficient, Dumnezeul care are pieptul pregătit pentru credincios. Amin şi amin. Vindecare dublă, nu tratament dublu. Doctorii au tratamente. Dumnezeu are vindecarea. Vedeţi? Biserica are tratamentul, dar Hristos are vindecarea, dubla vindecare.
Cred că Charles Wesley (fratele mai mic al lui John Wesley) este cel care a spus: „Păcătosul primeşte o vindecare dublă, este mântuit de mânie şi curăţat.” Dumnezeu ne poate mântui şi de păcate şi de boală: El Shaddai.
În Israel, El era calea de apropiere. Şi când Israel a venit în locul în care urmau să fie ridicaţi, Dumnezeu le-a dat o metodă de apropiere. Înainte de a continua cu Avraam, El a trebuit să-i arate calea de apropiere. Înainte de a-l trece pe Iov prin grelele încercări, trebuia să-i arate calea de apropiere. Înainte de a-l scoate afară pe Israel, trebuia să le arate cum să se apropie.
Moise le poruncise să ucidă un miel şi să ungă cu sângele lui stâlpii uşii şi pragul de sus. (Exodul 12.7). Observaţi semnificaţiile. Credinciosul dinăuntru nu mai putea ieşi decât pe calea pregătită, adică pe sub sânge.
Afară era moartea. Îngerul morţii nu se putea atinge de sânge. „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi.” (Exod 12.13). Dumnezeu urma să-i primească pe credincioşi prin calea de apropiere, să le dea minuni, să-i ia de lângă mâncărurile cu usturoi ale egiptenilor (Numeri 11.5) şi să le dea hrana îngerilor. Dar nu putea să facă aceasta până când poporul nu venea pe calea de apropiere. Amin.
Trebuia să-i ia de lângă vechile ape noroioase ale Egiptului şi să le dea Apa vie din stâncă. Dar nu putea să facă aceasta prin dorinţa lui, ci urmând calea stabilită pentru apropiere.
Urmau să vadă Marea Roşie deschizându-se. Urmau să vadă multe minuni. Dar înainte de asta (să ţineţi bine minte acest lucru), trebuiau să se apropie în felul stabilit de Dumnezeu. Vedeţi, creştinilor?
Nu pentru că ei voiau să vadă aceasta, nici pentru că voi vreţi să vedeţi întâmplându-se ceva. Dacă vreţi să vedeţi dacă Hristos este drept sau nu, veniţi la El pe calea stabilită de Dumnezeu. Atunci veţi afla.
Cei netăiaţi împrejur au încercat să facă acelaşi lucru, dar s-au înecat. Dacă vreţi să nu vă stricaţi vieţile, nu vă mai prefaceţi că sunteţi creştini, pentru că vă veţi îneca pe undeva. Da, veniţi pe calea pregătită de Dumnezeu.
Dacă aş încerca să plec acasă şi să merg peste câmpii, m-aş afunda pe undeva printr-o baltă. Autostrada este calea de apropiere de Jeffersonville, şi trebuie să merg pe acea cale pregătită. Odată intrat pe autostradă, se merge foarte uşor şi repede. Muriţi pentru sine! (Luca 9.24; Romani 12.1). Veniţi prin Sângele lui Hristos, apoi vă veţi putea apropia de Tatăl şi El vă va da Duhul Sfânt, care vă va face credincioşi, pentru că nu voi sunteţi cei care credeţi, ci Duhul Sfânt din voi. (Romani 8.9, 26). Natura voastră este schimbată.
O, aş fi vrut să avem mai mult timp… Nu mai am timp, dar iubesc atât de mult Cuvântul! Aşa-i că şi voi Îl iubiţi?
Înainte de a putea vedea minuni, trebuiau să vină pe calea pregătită de El. Înainte de a putea vedea Marea Roşie deschizându-se, trebuiau să fie părtaşi ai slavei; dar înainte de a fi părtaşi ai slavei, trebuiau să se apropie pe calea divină, pregătită dinainte. Nu se poate pe o cale proprie, nu se poate în mod intelectual, ci numai prin moartea faţă de sine şi naşterea din nou în Hristos Isus, prin jertfa Sângelui.
Veţi spune: „De ce nu am ştiut aceste lucruri mai demult?” Aţi încercat să vă apropiaţi prin biserica voastră. Aţi încercat să veniţi printr-o organizaţie. Aţi încercat să veniţi prin ceva auxiliar. Prin faptele voastre bune, prin meritele voastre, dar aşa nu veţi ajunge niciodată. Nu poţi ajunge decât dacă mori faţă de acele lucruri şi vii pe calea pregătită de Dumnezeu, care este Isus Hristos, umplut cu Duhul Sfânt. Aceasta este calea pregătită de Dumnezeu pentru păcătoşi. Nu veţi putea găsi hrană în bunătatea Vechiului sau Noului Testament. Acolo nu veţi găsi bucurie, pace, mulţumire şi nici vindecare pentru trupurile voastre. Veţi sta deoparte şi veţi cârti, spunând: „O, aşa o fi fost odată, dar acum această cale de apropiere s-a învechit şi a secat.” Calea de apropiere este Hristos; apoi Îl veţi găsi pe El Shaddai. Amin. Veniţi pe calea pregătită! Nu încercaţi să ocoliţi sau să o scurtaţi, ci veniţi pe calea pregătită.
Dacă am avea timp să vorbim despre parabola cinei de nuntă. (Matei 22.1-14). Cum mirele împărţea hainele de nuntă şi invita oamenii. Aşa se face şi acum în unele locuri din Orient, din India; este foarte frumos. Hainele de nuntă se dădeau la intrare, astfel încât toţi invitaţii arătau la fel.
La intrare, portarul le lua invitaţia şi primeau o haină de nuntă. După ce au intrat toţi, şi masa a fost gata, mirele a văzut că unul dintre cei prezenţi nu avea haină. Ce se întâmplase? Probabil intrase pe fereastră. Ocolise uşa şi intrase prin altă parte. Nu venise pe calea care fusese pregătită, pentru că nu ar fi fost lăsat să intre fără haină. Hainele acelea îi făceau pe toţi să arate la fel. Nu conta dacă unul era bogat şi altul sărac, sclav sau om liber, când purtau haina, arătau la fel. Astfel, nimeni nu putea să se mândrească cu haine mai deosebite, când purta acea haină.
Însă omul acela ocolise cumva uşa, pentru că Isus i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?” (Matei 22.12). Când a auzit întrebarea, omul a amuţit. Vedeţi, Dumnezeu a pregătit o cale, iar noi trebuie să intrăm pe ea. Şi fiecare om care vine pe acea cale, moare pentru sine însuşi, vine la Hristos, este reînnoit, născut din nou, umplut cu Duhul Sfânt, cu haina dreptăţii Domnului pregătită pentru el, şi de atunci încolo trăieşte pentru Hristos. Aceasta este dovada că a venit pe calea pregătită de Dumnezeu.
Atunci aveţi viaţa nouă în voi. Viaţa veche, a păcatului, a trecut. Vechile gânduri pământeşti, că Dumnezeu este undeva, departe… Dumnezeu este o Fiinţă vie, nu numai acolo departe, ci este aici chiar acum. Tot ce a spus El este Adevărat, iar voi credeţi fiecare părticică.
Atunci nu-i mai critici pe ceilalţi. Nu-i mai cauţi vină păstorului tău, ţi-e milă de femeile care fac aceasta, şi te rogi pentru ele. Atunci vii pe calea pregătită de Dumnezeu. Vedeţi? Dacă Hristos ar fi găsit atât de multe greşeli în viaţa ta încât n-ar mai fi murit pentru tine? Dar, vedeţi, El a fost calea pregătită pentru apropierea noastră de Dumnezeu. Prin El. Înţelegeţi?
Când copiii lui Israel aveau nevoie de vindecare, au primit un lucru divin, care reprezenta calea: un şarpe spre care priveau prin credinţă şi erau vindecaţi. (Numeri 21.9). Aş fi vrut atât de mult să avem timp… dar s-a făcut târziu şi trebuie să ne grăbim.
Îmi vin în minte multe alte exemple, dar trebuie să mă grăbesc. Fiţi atenţi.
Cum este cu apropierea creştină? În gradina Eden, Dumnezeu a luat un miel nevinovat, care îl simboliza pe Hristos, l-a ucis, l-a jupuit şi a făcut o învelitoare pentru omul păcătos, pentru ca el să aibă învelitoarea nevinovăţiei.
Dumnezeu L-a dus pe Fiul Său la Calvar şi a scos din El Sângele, purtătorul vieţii, dând Duhul Său pentru ca dreptatea lui Isus Hristos să îi acopere pe cei vinovaţi. Aceasta este calea pregătită de Dumnezeu.
Ce lucru divin a dat Dumnezeu împreună cu aceasta? În mila Sa, după ce L-a pus pe Hristos la dreapta Sa, Dumnezeu a trimis înapoi Duhul Sfânt. Şi Duhul Sfânt a aşezat în biserică slujbele şi darurile Lui: apostoli, învăţători, evanghelişti, daruri de vindecare, minuni, vorbiri în limbi, tălmăcirea limbilor, semne şi minuni care îi însoţesc pe credincioşi. Duhul Sfânt este prezent, iertarea divină este aici, şi este venit chiar din Viaţa lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos. Prezenţa Sa este aici.
Predicarea Cuvântului aduce Prezenţa Lui, iar Prezenţa Lui aduce minunile. Dacă cineva vrea să se apropie de Dumnezeu, trebuie să vină prin Isus Hristos, Fiul Său, care este calea pregătită de El.
El are celelalte lucruri: învăţarea Cuvântului, predicarea Evangheliei; are vedeniile, semnele şi minunile. Toate acestea însoţesc apropierea de El, astfel încât să fiţi conduşi la El şi să ajungeţi la Viaţa Veşnică.
Cu mult timp în urmă, înainte ca Îngerul Domnului să mi se arate, într-o seară pe când locuiam în casa mamei mele, mă rugam. Aceasta se întâmpla la câţiva ani după ce o pierdusem pe prima mea soţie. Mama este o femeie de la ţară, o femeie de modă veche. Spălase rufele şi le pusese pe un scaun. Eu m-am dus la ea şi i-am spus că vreau să îi vorbesc.
„Stai jos, Billy”, a răspuns ea. M-am aşezat şi am vorbit despre Domnul, apoi m-am dus în camera cealaltă, zicând: „Aş vrea să mă rog pentru o vreme, mamă.”
„Poftim”, mi-a spus ea. M-am dus în cameră, am îngenuncheat şi m-am rugat cam până la ora 1.00. Apoi m-am ridicat şi m-am gândit că ar fi bine să ies puţin. Când m-am uitat în colţ, am crezut că văd rufele lăsate de mama pe scaun, căci era ceva alb, dar după aceea mi-am dat seama că era o lumină care venea spre mine.
Când a ajuns la mine, m-am uitat şi am văzut o casă veche, o „casă-carabină” cum îi spunem noi, de la asemănarea cu o puşcă, având două sau trei cămăruţe aliniate. Am pornit spre ea, mergând de la sud spre nord, iar când am ajuns acolo, am văzut că avea hârtie roşie lipită pe pereţi şi un pătuc pe care era culcat un băieţel. Avea nişte buze foarte subţiri şi era îmbrăcat cu un fel de salopetă albastră. Trupul lui era foarte răsucit; mâinile îi erau răsucite, fiecare picior îi era răsucit; tot trupul lui era răsucit, ca şi cum cineva ar fi încercat să i-l stoarcă.
M-am gândit: „O, fie-Ţi milă… Trebuie să se întâmple din nou…” Pe atunci nu ştiam că erau vedenii. Fusesem învăţat că nu există aşa ceva, şi totuşi se întâmplau, nu puteam face nimic. Aşa că, iată-mă, stăteam acolo, mă uitam la băieţel şi mă gândeam: „Sărmanul băieţel!…”
Tatăl băieţelului l-a luat în braţe şi mi l-a adus. Apoi am auzit o Voce. Nu l-am văzut pe Înger şi nu aveam să-l văd vreme de câţiva ani, dar Îi auzeam Vocea. Şi Vocea mi-a spus: „Pune-ţi mâinile peste copil.” După ce mi-am pus mâinile peste el, a sărit din braţele tatălui său şi picioarele i s-au de-sucit, unul după altul, şi la fel restul trupului. Apoi a venit spre mine, mi-a luat mâinile şi m-a privit. Parcă avea o mustaţă mică de lapte, sau de ciocolată cu lapte pe buze, şi mi-a spus: „Sunt sănătos, frate Branham,!”
Când s-a terminat vedenia, iată că cineva bătea la uşă. (Fratele Branham bate in amvon – nota editorului). Era dimineaţa, foarte devreme, dar iată că la uşă era un om care striga: „Doamnă Branham, fratele Branham este aici?” Mama nu auzise, pentru că dormea încă, iar eu şedeam pe pat şi încercam să-mi revin după vedenie. Apoi am auzit-o pe mama strigând: „Billy?”
„Da,” am răspuns.
„E cineva la uşă.” M-am dus la uşă, iar când am deschis, am văzut că era domnul Emil.
„Bună, Billy,” a zis el.
„Salut, John, nu te-am mai văzut de ceva vreme.”
L-am invitat înăuntru, iar el a intrat şi s-a aşezat; eu îmi tot ştergeam faţa, pentru că îmi amorţeşte tot timpul după ce se întâmplă acele lucruri.
Unii oameni se întreabă, ba chiar am primit şi o scrisoare azi, în care cineva mă întreba: „De ce îţi ştergi mereu faţa?” Pentru că o simt amorţită. Aşa se face că şedeam acolo şi-mi ştergeam faţa. Aceasta se întâmpla cam acum şaisprezece ani.
Şi el mi-a zis: „Billy… mai întâi şi întâi vreau să spun că îmi pare rău pentru ceea ce am făcut.”
„Ce s-a întâmplat, domnule Emil?”
Şi el a continuat: „Îţi aminteşti că odată când eram pe malul râului, tu tăiai porumb? Noi pescuiam puţin mai jos, şi ne-ai vorbit despre Domnul Isus Hristos”
„Da, îmi amintesc.”
„Tu m-ai îmbrăcat cu pantalonii tăi, apoi m-ai luat pe mine şi familia mea, am mers la râu şi ne-ai botezat.”
„Da, aşa am făcut; am făcut asta de multe ori. Când eram paznic de vânătoare, intram în apă aşa, în uniformă, şi botezam, apoi mă uscam puţin, mă urcam în maşină şi-mi continuam patrularea. Vedeţi, nu este nevoie de cine ştie ce ceremonie. Când un credincios este pregătit, botează-l. Dacă este timpul pentru botez, fă-o. Pentru Dumnezeu nu trebuie ritualuri. Totul este aşa: „Cine crede şi se botează va fi mântuit.” (Marcu 16.16).
El mi-a zis: „Frate Branham, am doi copii, doi băieţei.”
„Da, îmi amintesc.” Se întâmplase cam cu cinci, şase ani in urmă.
Şi a continuat: „Am apucat pe un drum greşit. Lucram la una din fabricile astea de praf de puşcă, şi am omorât un om. Ne-am bătut şi l-am lovit cu un ciocan. El m-a lovit primul, şi voia să mă arunce într-un bazin în care se fierbea bumbac sau aşa ceva. Dar după ce m-a lovit, am apucat un ciocan şi l-am lovit şi eu, şi omul a murit. Am fost închis doar un an, pentru că fusese autoapărare. Când m-am întors acasă, în loc să vin la Domnul, m-am apucat de băut şi de tot felul de nelegiuiri. Apoi mi-am pierdut fiul cel mare. Frate Branham, acum un ceas, doctorul de aici din oraş, doctorul Bruner, tocmai ne-a vizitat. Băieţelul cel mic moare de pneumonie. Doctorul mi-a spus că nu mai apucă să vadă lumina zilei. M-am gândit să vin să te întreb dacă mă ierţi pentru ceea ce am făcut, şi dacă ai vrea să vii să te rogi pentru copilaşul meu?”
„Sigur că da, frate.” i-am răspuns eu.
„Mă duc să-l iau şi pe vărul meu” – care mai apoi a devenit unul dintre asociaţii mei, Graham Snelling. Este creştin, şi m-am gândit să veniţi amândoi să ne rugăm.” Chiar atunci a intrat mama în cameră.
„Am să mă pregătesc până atunci, şi când te întorci, treci pe aici şi ia-mă şi pe mine. M-am pregătit şi am ieşit.
Mama mi-a spus: „Ce s-a întâmplat, Billy?”
„Mamă, este o vedenie. Omul acesta are un copilaş bolnav, şi cred că va fi vindecat.” Ea nu-l cunoştea. Şi i-am spus: „Cred că o să fie vindecat în dimineaţa aceasta.”
„Pleci acum?”
„Nu chiar acum, pentru că se întoarce după mine.” A venit repede, m-a luat şi am pornit pe lângă râu, pe lângă vechiul şantier naval.
L-am întrebat: „Unde locuieşti, domnule Emil?”
„Mai sus de Utica, a răspuns el. În partea de sus a ţinutului.”
„Nu am mai auzit de ani de zile de tine. Nu locuieşti cumva într-o casă lungă, o casă-carabină?”
„Ba da, a răspuns el.”
„Intri pe o poartă ca aceasta, urci pe nişte pietre şi apoi treci pe lângă un copac, un sicomor.”
„Ba da.”
„Şi ai hârtie roşie lipită pe pereţi.”
„Aşa este.”
„Şi băieţelul tău stă într-un pat, în dreapta uşii; cum intri, este un pat de fier forjat.”
„Ai fost vreodată acolo?” m-a întrebat el mirat.
„Da, domnule, am fost.”
„Păi, când ai fost, Billy, că noi locuim acolo numai de două săptămâni. Până atunci am locuit în Ohio.”
„Am fost acolo acum o oră şi jumătate.”
„Billy, nu înţeleg nimic!” a spus omul şi mai surprins.
Dar eu am continuat: „Nu poartă băieţelul tău nişte pantalonaşi de salopetă, albaştri?”
„Chiar acum este îmbrăcat cu ei.”
„Aşa mă gândeam şi eu. Şi soţia ta nu este slăbuţă, cu părul negru?”
„Ba da. Dar… cum ai fost acasă la mine acum o oră?…”
„Domnule Emil, am fost acasă la tine acum o oră, o oră şi jumătate, in vedenie, sau în Duhul care m-a dus acolo. Domnul îţi va vindeca băieţelul.” Când a auzit aceasta, omul a frânat vechiul său Ford, a căzut peste volan, a ridicat mâinile şi a spus: „Dumnezeule, ai milă de mine. Am să Te slujesc, Doamne.” Apoi l-am îmbrăţişat şi l-am condus înapoi la Domnul Isus Hristos.
Acum vreo doi sau trei ani eram în Florida. Şi aud pe cineva strigând: „Billy!”………………………………………………………..
…M-am uitat în jur şi l-am văzut; eram pe o stradă în apropiere de oficiul poştal şi am oprit maşina. Şi acum locuieşte tot acolo.
Deci, am mers la el acasă… Am să vă arăt câtă desăvârşire.
Văzusem în vedenie o scenă: Înainte ca să ajungă băieţelul în braţele mele, mama copilului se sprijinea de perete, iar o femeie în vârstă care a intrat pe uşă, ştergându-şi ochelarii, s-a aşezat pe un scaun într-o parte. Era şi un tânăr blond, care se uita pe fereastră.
Când am văzut, nu ştiam ce este, ce înseamnă. Dar acum, când intram în casă… Am văzut mama băieţelului şi pe băieţel întins pe pat. Mama lui plângea, iar băieţelul abia mai respira.
Am înţeles vedenia. Pneumonia îl sufoca de aceea respira foarte greu (fratele Branham imită sunetul – nota editorului). Bietul băieţel… Era doar un copilaş cu părul şaten.
I-am zis tatălui: „Adu-l aici, domnule Emil, şi ai să vezi slava lui Dumnezeu.”
Bărbatul a luat copilul în braţe şi s-a grăbit să mi-l aducă. Priviţi ce am făcut. Aţi observat? Nu am venit pe calea care-mi fusese indicată. Vedeţi? I-am spus: „Adu-l la mine.” M-am încrezut în mine însumi, fiind sigur că văzusem în vedenie că va fi vindecat. Numai că trebuia să vin pe calea pregătită de Dumnezeu. L-au adus la mine, mi-am pus mâinile peste el şi am spus: „Doamne, Te rog să-l vindeci pe acest micuţ. Ai spus că ai să faci aceasta.” Dar copilaşul a mai încercat de trei-patru ori să respire, apoi şi-a pierdut cunoştinţa de tot.
L-am privit. Atunci mama lui a început să ţipe: „A murit! A murit!”
M-am gândit: „Oare ce s-a întâmplat? O, ştiu! Asta trebuie să fie.” A, uitaţi-l pe Graham Snelling stând aici printre noi. Este blondul care stă lângă persoana aceea cu părul creţ.
Mi-am dat seama că trebuia să fie o femeie în vârstă aşezată pe scaunul acela. Mobila şi toate celelalte erau aşa cum le văzusem, dar ceva nu era în regulă. Nu venisem pe calea care-mi fusese indicată.
Iar femeia nu trebuia să stea aici, lângă soţul ei, ci să se sprijine de uşă. M-am gândit: „O, Doamne, l-am omorât pe băieţaş! Vai!…”
Tatăl a lăsat copilaşul jos şi a început să ţipe şi să strige… Eu şedeam acolo şi mă gândeam: „Vai, ce am făcut? Ce am făcut?” Am mai stat puţin, dar copilaşul era tot mai rău.
M-am gândit: „Dacă am omorât acel copilaş, nu am făcut-o direct, dar am fost totuşi o cauză… O, dacă aş fi urmat întocmai ce mi-a spus El să fac…” Aşa este, oameni buni. Dumnezeu din ceruri ştie că aşa a fost, vă spun cu Biblia în faţă.
Trecuse aproape o oră de când stăteam acolo. Începea să se lumineze. Domnul Snelling a spus: „Eu ar cam trebui să plec la serviciu acum…”
M-am gândit: „Dacă el pleacă…” era tânărul blond care stătea la fereastră… Dacă pleacă, întreaga vedenie este stricată, toată imaginea aceea este stricată.” Oh, simţeam că inima ardea în mine. Ei îmi vorbeau, dar eu nu auzeam nimic. Pur şi simplu înlemnisem acolo. Nu puteam să spun nimic, dar mă gândeam că Dumnezeu va reface totuşi imaginea pe care o văzusem. Acesta este motivul pentru care stăteam pur şi simplu şi priveam în jur.
La un moment dat, mi-au zis: „Frate Branham, n-ai vrea să te mai rogi încă o dată pentru copil?” M-am aşezat şi mă gândeam: „Oare unde e femeia în vârstă?” Fratele Graham s-a dus şi şi-a luat haina, iar John mi-a zis: „Frate Branham, vrei să te întorci cu noi la Jeffersonville?”
„Nu, mulţumesc,” am răspuns eu.
Stăteam acolo şi mă gândeam: „,Nu ştiu cum mai poate rezista copilaşul acesta încă un ceas.” Curând avea să răsară soarele, iar copilaşul era tot în starea aceea. Şi ştiţi ce se întâmplă uneori cu oamenii bolnavi rău când se luminează… „Vai, ce am făcut!…” mă gândeam supărat.
Domnul Snelling îşi îmbrăcase haina şi se pregătea să iasă. Emil i-a spus soţiei sale: „Am să mă întorc repede, pentru că îl duc doar pe Graham la serviciu.” Lucra la una din fabricile acelea.
„Am să mă învoiesc de la serviciu şi mă întorc repede.”
„Bine, dragă,” i-a spus ea.
În timp ce stăteam şi priveam la ce se petrecea în jur, m-am uitat pe geam şi am văzut-o pe bunica copilului venind cu o sacoşă în mână. Purta ochelari, era căruntă şi se pregătea să intre pe uşa din spate. De obicei intra pe uşa din faţă, dar acum intra prin bucătărie.
Când am văzut-o, m-am gândit: „O, este chiar femeia din vedenie!” Atunci nu ştiam că e bunica micuţului, dar ştiam că este femeia pe care o văzusem în vedenie. Mi-am zis: „Asta este! Harul Domnului va birui!” Acestea erau gândurile care îmi treceau prin minte în timp ce o priveam pe femeia aceea.
Ea a ocolit casa şi a intrat pe uşa din dos, iar când a intrat, am întrebat cine este. Fratele Graham era la uşă, se pregătea să plece cu domnul Emil.
Mama copilului s-a dus în bucătărie să vadă cine intrase, apoi a revenit şi mi-a zis: „Este mama”. John şi Graham tocmai plecau, aşa că m-am ridicat imediat, pentru că Graham trebuia să fie acolo. Bunica a venit şi a întrebat (chemând copilul pe nume), cum se simte. „Mai trăieşte? Este mai bine?”
Mama copilului a răspuns: „Nu, mamă, este aproape mort.” Apoi şi-a sprijinit mâinile de perete şi a început să plângă. Ştiţi cum? În hohote, în timp ce-şi îmbrăţişa mama.
Bunica s-a dus, s-a aşezat pe scaun, şi-a scos ochelarii şi a început să-i şteargă pentru că venea de afară, unde era rece, şi se aburiseră. M-am gândit: „Perfect; dacă ar veni şi fratele Graham şi s-ar aşeza acolo…” Si fratele Graham, fiind rudă cu ei, a început şi el să plângă, când a văzut că mama copilului plângea atât de tare, apoi s-a dus şi s-a aşezat.
Acum totul era cum trebuie, aşa că am spus:
„Domnule Emil, mă poţi ierta?”
„De ce?” m-a întrebat el surprins.
„Mai crezi?”
„Da, Billy, de ce întrebi?”
„Mai devreme am vorbit fără să mă gândesc prea bine. Îmi pare rău şi mă căiesc în faţa lui Dumnezeu. De aceea nu am spus nimic în aceste două ceasuri. Prima dată nu am aşteptat ca lucrurile să fie ca în vedenie, dar când s-a ridicat fratele Graham, am înţeles totul.”
„Ce vrei să spui?”
„Totul este în ordine. Dacă încă mă mai crezi, adu-mi acum copilul.”
Şi tatăl a luat copilul în braţe şi a venit cu el la mine. Atunci am spus: „Tată ceresc, iartă-mi prostia, iartă-mi greşeala şi împlineşte ceea ce ai promis.”
Apoi mi-am pus mâinile peste copil şi copilul şi-a pus braţele în jurul gâtului tatălui său, şi a strigat: „Tati, tati, tati!”
Toţi cei prezenţi au început să ţipe şi să strige. Ziceai că a venit Armata Salvării pe dealul acela. După câteva minute, am spus: „Haideţi să plecam.”
„Frate Bill, copilul meu este bine de-acum?”
„Conform celor ce mi s-au arătat, copilul a revenit de la colţ şi s-a răsucit de trei ori, o dată un picior, apoi celalalt picior şi încă o dată trunchiul. Trei paşi, însemnând trei zile. Aşa mi s-a spus, ceea ce înseamnă că copilaşul va fi vindecat complet în trei zile.”
L-au întins înapoi pe pat şi copilaşul, care abia vorbea mai înainte, acum povestea cu tăticul lui. Am luat maşina şi am mers acasă, iar miercuri seara am povestit întâmplarea în biserică, apoi am spus: „Câţi dintre voi vor să meargă poimâine acolo, şi să mă vadă când voi intra în casă? Ei nu ştiu nimic despre aceasta, dar copilaşul va veni la mine îmi va lua mâinile şi-mi va zice: „Frate Bill, sunt sănătos!” Va avea la guriţă o mustaţă de lapte.”
Au mers o mulţime de oameni, un camion plin. S-au strâns la ferestre curioşi să vadă ce se va întâmpla. Eu am coborât din camion, şi am bătut la uşă. Erau oameni săraci, nu aveau nici măcar covor pe jos. Copilaşul se juca pe jos cu o fetiţă din vecini, venită în vizită. Când am bătut la uşă, Meda, soţia mea, era lângă mine. În vremea aceea nu eram căsătoriţi, dar stătea lângă mine, împreună cu alţi trei sau patru oameni.
Şi doamna Emil a spus, „O, este fratele Bill. Intră, frate Bill. Vreau să-ţi arat ceva.”
M-am uitat la însoţitorii mei şi am intrat. Băieţelul se juca cu nişte cutii, într-un colt, şi bea lapte. S-a uitat la mine, cu o mustăcioară de lapte de toată frumuseţea, apoi a venit, m-a luat de mână şi mi-a zis: „Frate Bill, sunt sănătos!”
Cum s-a întâmplat aceasta? Trei zile a fost hrănit de El Shaddai; promisiunea divină a lui Dumnezeu, apropierea stabilită de Dumnezeu. El are o cale pregătită. Credeţi aceasta? Să ne rugăm.
Tată ceresc, Îţi mulţumim. O, inimile noastre ard pentru că avem calea dată de Tine. Avem toate lucrurile din Biblie, dovezi vii, chiar aici; Dumnezeul Îndestulător ne dă tot ce avem nevoie. Doamne, astăzi ne apropiem de Tine prin Jertfa supremă, pentru că legea a fost doar umbra lucrurilor viitoare (Coloseni 2.17). Noi nu putem ajunge la Tine prin imaginea unui lucru, dar acest Om, Hristos, a murit o dată şi a stabilit calea aceasta odată pentru totdeauna. Dumnezeu este numai unul şi este o singură Cale către El, prin Isus Hristos, Fiul Lui, prin Sângele vărsat.
Prin cererea Duhului Sfânt, Te rog ca această Cale să fie deschisă pentru toate persoanele din Prezenţa Divină. Îngăduie aceasta, Doamne, căci se apropie seara, se apropie slujba de vindecare.
Tată, poate că aici sunt şi oameni indiferenţi şi rătăciţi, care nu Te cunosc, care nu ştiu cum să se apropie de Tine, care nu au încercat cu adevărat să vină la Tine, să fie născuţi din nou şi apoi să se apropie de Tine. Ei încercau să vină la Tine pe afară. Ajută-i să intre prin Hristos chiar acum, să vină la pieptul lui El Shaddai, care a fost rănit pentru nelegiuirile noastre şi să-şi sprijine capetele de pieptul Dumnezeului – Mamă, pentru că Singurul care ne poate naşte desăvârşit este Dumnezeu, Mama noastră, Tatăl nostru, Mântuitorul nostru, Cel pe care Îl iubim, toate împreună. Îngăduie aceasta, Doamne, chiar acum.
Să spunem acum, încetişor, peste muzica ce a început, ca fiecare suflet rătăcitor să găsească intrarea în paradisul lui Dumnezeu şi să spună: „Doamne, fie-Ţi milă de mine, păcătosul, cel care a căzut, căci mă apropii de Tine prin Domnul Isus. Primeşte-mă, Tată.”
În timp ce stăm cu capetele plecate, mă întreb dacă este cineva în clădire, care vrea să ridice mâna şi să spună: „Frate Branham, am fost nehotărât şi rătăcitor, şi speram să ajung la Dumnezeu printr-un fel de experienţă, simţind ceva, sau văzând nişte luminiţe… Dar acum las toate acestea deoparte şi vin pe Calea Domnului; vin pe calea crucii. Îmi ridic mâna spre Dumnezeul Atotputernic şi spun: „Doamne, ai milă de mine.”
Domnul să te binecuvânteze. Domnul să te binecuvânteze. Domnul să te binecuvânteze, şi pe tine, şi pe tine, şi pe tine. Domnul să te binecuvânteze. Continuaţi să vă rugaţi. Domnul să te binecuvânteze. Domnul să te binecuvânteze. Domnul să te binecuvânteze şi pe tine. O, da.
Poate este şi la balcon cineva care vrea să spună: „Frate Branham, chiar acum, vreau să ajung la uşă prin credinţă. O văd deja. Înţeleg acum că nici una din căile mele nu mă putea aduce aici. Gândurile mele sunt deşarte. Gândurile mele despre vindecarea divină nu erau bune de nimic. Încercam să străpung un zid de fier, dar cu cât băteam mai mult, îmi era mai rău. Nu ajungeam nicăieri, frate Branham, aşa că am să primesc ce mi-ai spus acum. Vin pe calea pregătită de Dumnezeu. Vin fără să mă uit în jur. Vin la Domnul Isus pe calea crucii, şi Îl primesc ca fiind Cel Puternic, ca fiind El Shaddai.”
Dumnezeu să te binecuvânteze, bunicule; un om bătrân, cu părul alb, a cărui mâna ridicată tremură, vrea să fie amintit. Să ne rugăm.
Doamne Isuse, uită-Te la ei, cât de multe mâini sunt ridicate. Cred că sunt două duzini. Bieţi fraţi care au tot rătăcit, au încercat să se înscrie în biserici sau să facă fapte bune. Acesta a fost un lucru bun, Tată. Tu i-ai văzut când s-au dus la biserică şi şi-au înscris numele acolo. Tu i-ai văzut, Tată, când făceau fapte bune, hrăneau văduvele, cărau cărbuni pentru un sărac, tăiau lemne pentru un vecin, ajutau pe cineva să treacă strada, punând un bănuţ în automatul din parcare, astfel încât poliţistul să nu-l amendeze pe fratele lor care uitase s-o facă. Poate că uneori doar au văzut un om suferind şi au trecut pe lângă el şi le-a părut rău pentru el. Toate acestea au fost bune, iar Tu le-ai văzut, Doamne. Tu îi iubeşti pentru aceasta, şi acum le-ai vorbit inimilor lor, de aceea, vor să se apropie de Tine pe calea pregătită; nu prin faptele lor, ci prin predarea dorinţelor lor Ţie şi primirea Ta ca Mântuitor. Primeşte-i chiar acum, Tată, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus.
În timp ce stăm în rugăciune, cu capetele plecate, dacă vreţi, am să-l rog pe fratele Joseph să vină şi să termine chemarea la altar, până când eu am să merg să mă rog şi să mă pregătesc pentru slujba de vindecare.
Vreau ca toţi cei care au ridicat mâna, să vină aici şi să se roage personal Domnului Isus, în timp ce muzica va cânta şi voi vă rugaţi. Domnul să fie cu voi până ne vom revedea deseară.