În dimineaţa aceasta Îi suntem recunoscători Domnului Dumnezeu pentru prezenţa Sa şi pentru că ne-a dat un Mesaj pe care ar trebui să-l ascultăm plini de respect căci, desigur, vrea să ne spună ceva. Sunt sigur că El va face ce a făgăduit, pentru că Se ţine întotdeauna de cuvânt.
Suntem bucuroşi că ne-am adunat din nou împreună ca să Îl lăudăm pe Domnul şi să auzim ce vrea să ne spună. Acesta este motivul pentru care am venit aici.
Eu am avut un vis. Desigur, voi ştiţi că eu cred în vise pentru că Dumnezeu îi vorbeşte omului şi prin ele. Acum însă am avut unul mai deosebit.
Se făcea că mergeam pe panta unui deal şi mă îndreptam spre locul unde trebuia să mănânc. Cu cât mă apropiam mai mult de locul acela, se auzea o melodie cântată de o orchestră de viori. Acea orchestră cânta tot timpul cât mâncau oamenii, dar pentru că am văzut ceva ce nu mi-a plăcut, am mers mai departe.
În timp ce urcam mai departe, am întâlnit pe cineva care urca pe panta dealului. Atunci am privit în jur şi am văzut o mulţime de oameni care urcau spre locul unde se lua masa, dar se părea că eu m-am îndepărtat de ei şi m-am întors spre dreapta mea.
Când am privit în vale, am văzut tabernacolul, iar o voce mi-a zis: „La o anumită răscruce te vei întâlni cu fratele Neville. El vine pe deal în jos, iar când îl întâlneşti să-i spui cutare şi cutare lucru. M-am grăbit să ajung la acea răscruce, iar acolo m-am întâlnit cu fratele Neville care era îmbrăcat cu costumul maro şi arăta ca în dimineaţa aceasta. El a venit şi mi-a zis:
„Frate Branham, dacă eşti în oraş ar fi bine să vii jos pentru că fratele Hank s-ar putea gândi că este ciudat faptul că nu ai vizitat tabernacolul deşi ai stat mai multe zile în oraş.” M-am trezit şi m-am simţit foarte ciudat.
Apoi am vorbit cu fratele Neville şi i-am spus că nu vreau să vin pe platformă fiindcă s-ar putea să aibă el ceva special pentru biserică. Totuşi el a fost drăguţ, ca de obicei, şi mi-a zis: „Vino numai aici!” Aşa se face că sunt aici şi cred că acesta este un lucru bun şi pentru mine, căci vreau să vă explic câteva lucruri.
Probabil pentru mulţi par un ciudat dar adevărul este că şi pentru mine sunt aşa. De ce aceasta? Pentru că încerc să urmez călăuzirea Duhului Sfânt cât se poate de bine.
Adevărul este că noi, oamenii, facem adesea lucruri de care ne pare rău, aşa că după aceea zicem: „Oare de ce am făcut aşa? Cum am putut face un asemenea lucru?” Este adevărat? Şi partea interesantă este că în timp ce faci acele lucruri te gândeşti că nu este bine şi că nu ar trebui să procedezi aşa. Dar dacă ai răbdare şi răbdare, şi eşti sigur că Dumnezeu este Cel care te-a călăuzit să faci un anumit lucru, vei vedea cum toate lucrurile lucrează exact. Desigur.
Cred că şi fratele Neville a constatat adesea lucrul acesta, şi nu numai el ci toţi oamenii duhovniceşti.
Sincer să fiu, încă din copilărie am simţit că sunt călăuzit să plec din Jeffersonville. În primul rând, clima de aici este mizerabilă şi niciodată nu m-am putut adapta la ea, apoi se pare că are loc şi o deprimare a duhului. Dacă mă uit înapoi, tot ce a rămas nedistrus de inundaţiile de atunci are efect negativ asupra mea.
Îmi amintesc că mama lui Graham Snelling şi fratele Nawkins, care are staţia de benzină din New Albany, mi-au spus, împreună cu mulţi alţii, că dacă rămân în oraş sunt de acord să construiască un tabernacol, ca să nu mai fie nevoie să umble dintr-un loc în altul.
Când am auzit-o pe acea mamă, care avea un copilaş în braţe şi pe altul îl ţinea de mână, spunând că vrea să construiască un locaş unde să poată sta să se închine, a fost prea mult pentru mine. Nu am putut să-i refuz. Astfel, am vorbit cu fratele George şi am hotărât să rămânem ca să construim acest Tabernacol.
În dimineaţa când l-am închinat Domnului am primit o vedenie pe care am scris-o pe piatra unghiulară de aici. În acea vedenie Duhul Sfânt mi-a spus: „Acesta nu este Tabernacolul tău!” iar când L-am întrebat care este Tabernacolul meu, m-a dus sub cerul albastru şi mi-a zis: „Fă lucrarea unui evanghelist!” şi aşa mai departe, cum ştiţi cu toţii. Toate aceste lucruri sunt puse împreună.
Apoi, într-o zi pe când coseam în grădină, acolo unde locuieşte acum fratele Wood, am auzit un glas care-mi zicea cât se poate de clar: „Eu nu te pot binecuvânta câtă vreme stai aici, de aceea va trebui să pleci din locul acesta şi să te desparţi de oamenii tăi.” Oh, aceste cuvinte m-au rupt în bucăţi timp de o săptămână şi ceva. Era ceva care mă avertiza tot timpul şi constant: „Pleacă de aici! Du-te în vest!” iar acest lucru mă necăjea foarte tare.
Săptămâna aceasta am decis să plec la Tucson şi să închiriez acolo o casă pentru iarna aceasta, astfel încât din septembrie să-i pot trimite pe copii la şcoală. Am primit şi un loc acolo.
Vreau să vă mai spun ceva. Voi ştiţi că eu nu am vrut să construiesc casa parohială de aici, dar mama soţiei mele era bătrână şi Meda a plâns mult zicând: „Mama este bolnavă şi bătrână. Nu pot s-o las singură pentru că nu-şi poate purta singură de grijă şi are nevoie de ajutor.”
Eu am înţeles-o aşa că m-am rugat Domnului şi I-am zis: „Doamne, nu-mi place aici dar ajută-mă Tu să-mi placă. Voi merge oriunde vrei, dar n-aş vrea să-mi întristez soţia, s-o duc undeva, într-un stat străin, unde nu cunoaşte pe nimeni. Eu sunt plecat tot timpul, dar ajută-mă să-mi placă să fiu aici cu ea.” Oh, dar acum când mama ei a fost luată în slavă, îndemnul de a pleca a venit din nou şi nu ştiu ce să fac.
Apoi, zilele trecute când fraţii au început acea doctrină, eu am coborât de la amvon ultima dată şi v-am spus că nu voi mai merge pe câmp câtă vreme nu retrag acele lucruri.
Fraţii au înţeles şi au curăţat totul în douăzeci și patru de ore aşa că acum câmpul este din nou deschis pentru mine deşi nu ştiu încotro să pornesc.
I-am cerut Domnului o vedenie şi L-am rugat să-mi spună ce să fac, dar El mă lasă aşa. Aseară, după ce am trimis-o pe soţie şi pe copii acasă, m-am predat din nou Domnului şi I-am zis: „Dacă mă vei binecuvânta pe calea pe care merg, Te voi sluji cu toată fiinţa mea; dar trebuie să-mi arăţi în ce parte s-o apuc, ce să fac şi cum să procedez.” Astfel, m-am încredinţat Domnului cu slujba şi cu toate.
Printre altele I-am zis: „Orice vei deschide şi oriunde vei merge, eu Te voi urma. Voi continua aşa până voi face o cale pentru Tine.” L-am rugat să nu îngăduie niciodată să fiu înşelat, deoarece cred sincer că ne aflăm la o răscruce şi trebuie să se întâmple ceva.
Am auzit de prorocia care a fost adusă prin fratele Neville, de aceea m-am rugat pentru voi şi am nevoie ca şi voi să vă rugaţi pentru mine, ca Duhul Sfânt să mă călăuzească exact unde ar trebui să merg şi să fac exact ceea ce trebuie, ca să nu greşesc.
Vedeţi voi, oamenii cred de multe ori că dacă cineva are un dar profetic, Dumnezeu îi spune: „Eu te iau de aici şi te duc acolo, iar tu să faci aşa şi aşa,” dar El nu-ţi spune niciodată toate lucrurile căci, dacă ar face-o, ce credinţă biruitoare ai mai avea? El te lasă singur mai mult decât pe orice alt om. Voi toţi puteţi veni la mine să mă întrebaţi cu privire la anumite lucruri, iar El nu a ezitat niciodată să vă răspundă, dar eu pot să Îl rog pentru mine însumi, căci de multe ori mă lasă singur, mă lasă să merg înainte şi să intru în tot felul de lucruri.
Adevărul este că şi eu am problemele mele de rezolvat şi hotărâri importante de luat, iar acest lucru este atât de vital încât nu pot păşi mai departe până nu ştiu ce spune El. Totuşi, Domnul nu-mi dă nici o vedenie ci mă lasă singur, aşa că stau neputincios şi nu ştiu încotro s-o apuc.
La un moment dat am simţit că trebuie să vin aici, la tabernacol, să-l ajut pe fratele Neville. Aşa se face că l-am întrebat:
„Cum progresează biserica?”
„Bine.”
Astfel, am auzit că aveţi încă daruri duhovniceşti printre voi: prorocii, vorbiri în limbi şi tălmăcire, tocmai ce am auzit acum câteva minute. M-am gândit că dacă Duhul Sfânt ne va călăuzi să facem ceva în seara aceasta, aş vrea ca înainte de a pleca să-mi scrieţi întrebările voastre ca să vedem ce gândeşte Biserica. Aceasta este modalitatea de a afla ce este în inimile oamenilor, de aceea, fiecare să scrie întrebarea lui şi s-o lase aici ca să mă uit peste ele şi să vă dau un răspuns biblic.
Dacă va fi cu voia Domnului, aş vrea să vorbim despre Peceţi, dar nu cred că vom reuşi să parcurgem totul anul acesta, pentru că este vorba de capitolul 6 până la capitolul 19. Totuşi, cred că pentru fiecare din primele patru Peceţi va fi suficientă o singură seară.
Dacă înţelegem unde să ne oprim, în această Carte a Apocalipsei, vom vedea unde este luată Biserica în slavă, restul timpului ocupându-se de evrei, nu de Biserică.
Dumnezeu se va ocupa de evrei ca naţiune, de aceea vom vedea ce se întâmplă în timpul desfăşurării acelor Peceţi, care este timpul rânduit pentru Biserica dintre neamuri; cum este luată Biserica şi cum Se va întoarce El ca să lucreze cu Israelul pentru timpul care i-a rămas. Acum înţelegeţi? După luarea Bisericii în slavă, Duhul Sfânt se întoarce la Israel şi lucrează cu el ca naţiune, în timp ce Mireasa este la Cina nunţi.
Voi avea nevoie de o tablă ca să pot desena şi să vă explic totul când vine timpul. Apoi Duhul Se va întoarce cu Mireasa. Oh, ce timp va fi acela! Înainte ca să putem lega corect aceste lucruri, sunt o mulţime de lecţii care constituie o piatră de poticnire pentru mulţi dintre teologi, cum ar fi de exemplu cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel.
Noi nu putem merge mai departe, în Apocalipsa, până nu legăm Mireasa şi Israelul împreună, cu cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel.
Dacă va fi cu voia Domnului, poate îmi va vorbi săptămâna aceasta despre cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel şi despre ultimele Peceţi, aşa încât săptămâna viitoare să pot lua săptămânile lui Daniel şi să vorbesc despre ele. Eu şi fratele Neville lucrăm împreună şi încercăm să facem totul în folosul oamenilor. De fiecare când vin înapoi, noi ne rugăm pentru bolnavi şi cred că o vom face de fiecare dată când avem bolnavi printre noi.
De multe ori aş vrea să nu mai am deosebirea. De ce aceasta? Eu am încercat tot timpul să trăiesc cât mai aproape de Dumnezeu, iar El îmi dă aceste vedenii. Dar problema este că de multe ori oamenii pierd diferite lucruri şi vin la mine să întrebe pe Domnul. Lucrul acesta este în ordine, dar necazul este că sunt prea mulţi, nu doar din localitate ci din lumea întreagă. Vedeţi? Şi aceasta mă chinuieşte foarte tare.
Aceasta a făcut ca unii dintre fraţi să se ridice cu acea învăţătură greşită, conform căreia eu sunt Domnul Isus întrupat. Noi ştim însă că asemenea învăţături rup slujba în bucăţi şi aduc numai ocară asupra lui Hristos. De aceea am oprit această mişcare şi am încercat să-i fac să înţeleagă că aşa ceva nu vine de la Domnul ci de la diavolul. Ei sunt oameni buni şi au arătat că sunt născuţi din Duhul lui Dumnezeu, pentru că atunci când au văzut adevărul Scripturii s-au întors imediat la Dumnezeu. În acelaşi timp însă, au arătat că Satana încearcă să facă ceva cu oamenii, măcar că sunt creştini evlavioşi.
După aceste lucruri, mulţi au venit la mine şi mi-au spus: „Noi avem şi mai multă încredere în tine decât înainte.” De ce aceasta? Din pricina darului care mi-a fost dat. Ce aş fi putut face cu el? Să-i îngenunchez pe oameni, chiar naţiuni întregi şi să-i aduc la picioarele mele. Când spun naţiuni, nu mă refer la oamenii de afară ci la creştini, la credincioşii adevăraţi, pentru că noi predicăm la cei născuţi din nou nu la cei ce trăiesc în lume şi sunt atât de întinaţi şi de mizerabili. Ceilalţi sunt doar ţărâna pământului pe care vor călca într-o zi cei biruitori. Deci, eu mă refer la creştinii născuţi din nou, la cei ce sunt credincioşi adevăraţi, iar dacă cineva nu este de acord cu ce am spus, aştept să mă contrazică.
Nu demult, cineva mi-a zis: „Oh, mi s-a părut atât de murdar faptul că Isus a scuipat jos şi a făcut tină, apoi a uns cu ea ochii acelui om! Ce neigienic a fost să dea cu acel noroi pe ochii cuiva!”
„Aşa este, dar omul acela şi-a recăpătat vederea.” Vedeţi? Aceasta contează.
Voi ştiţi că în apropiere de casa mea s-a deschis un ştrand pentru nudişti, iar omul care mi-a spus acele cuvinte a cumpărat bilete pentru fiecare dintre copiii lui ca să meargă să înoate în acel bazin, şi nu doar pentru copii ci şi pentru soţia lui. Aş vrea ca surorile să mă ierte pentru ce voi spune, dar acolo sunt cam o sută de oameni care înoată în acel bazin, în acea murdărie. Ei iau apă în gură şi o scuipă afară, apoi iau din nou apă în gură şi o scuipă. Acel lucru nu este neigienic? Aş vrea ca cineva să mă provoace cu privire la ceea ce spun.
Ei zic: „Dacă Hristos ar fi trăit astăzi ei l-ar fi arestat pentru lucrurile neigienice pe care le-a făcut.”
Dar despre ceea ce tocmai v-am spus, ce părere aveţi? Sunt sigur că aţi înţeles ce am vrut să zic. Ei merg şi înoată în bazinul acela, mulţi fiind bolnavi de sifilis, gonoree sau mai ştiu eu ce, apoi iau apă în gură şi o scuipă afară, ceea ce este foarte „sănătos”, nu-i aşa?
Oh, Doamne, în ce zile trăim! Este timpul venirii Domnului, iar Biserica are o singură nădejde: că El va veni cât mai repede. Eu nu pot spune aceste lucruri şi nici nu este nevoie, deoarece Biblia a spus cât se poate de clar că ele vor fi aici. Acesta este motivul pentru care nici nu pot fi oprite, dar doresc ca vocea mea să fie înregistrată în ceruri, dovedind că m-am ridicat împotriva lor. Da, vreau ca atunci când va veni judecata, să se ştie că am fost împotriva lor.
Eu cred cu toată convingerea că această Biblie este încă Cuvântul lui Dumnezeu şi că nimic nu poate sta împotriva ei şi n-o poate opri să se împlinească. Această Biblie este Adevărul; este Cuvântul lui Dumnezeu aşa că haideţi să ne adunăm pânzele şi să ancorăm puţin pe ţărmul plin de pace al odihnei cereşti. Apoi mâine vom naviga undeva departe. Acum însă, haideţi să ancoram şi să ascultăm glasul Tatălui ceresc în timp ce ne va vorbi Cuvântul Său.
Referitor la întrebările de mâine, vreau să ştiţi că nu voi răspunde la cele care sunt puse în aşa fel încât să rănească pe cineva. Să nu faceţi aceasta. Dacă veţi pune întrebări de felul: „Ce va spune Dumnezeu dacă voi face cutare lucru?” „Crezi că Dumnezeu va fi de acord să fac asta sau cealaltă?” sau: „Noi avem daruri care lucrează în biserică. Cum ar trebui să le folosim?”, voi încerca să vă răspund cu Scriptura, iar dacă nu voi avea nici o întrebare, voi alege un subiect şi voi vorbi despre el cum mă va călăuzi Domnul.
Duminica trecută am fost la fratele Cobble. Când am auzit clopotul bisericii bătând, am început să umblu în sus şi-n jos, iar în cele din urmă n-am mai rezistat şi am venit aici.
Acum haideţi să ne plecăm feţele înaintea Făcătorului nostru, pentru un moment de rugăciune. Are cineva vreo cerere deosebită? Ridicaţi mâna căci Dumnezeu vă cunoaşte inima.
Preasfântule Dumnezeu, Cel care ai creat cerurile şi pământul prin Cuvântul gurii Tale şi prin gândurile minţii Tale, noi am venit în prezenţa Ta prin Isus Hristos, Domnul nostru, ca să-Ţi mulţumim pentru tot ce-ai făcut pentru noi. Doamne, Îţi suntem recunoscători pentru că ştim unde stăm, în ce timp al istoriei ne găsim şi ce ne aşteaptă în viitor. Noi ştim că prin harul Tău am fost spălaţi în Sângele de la Calvar şi suntem pregătiţi să-l întâlnim pe El, dacă ar venit astăzi. Da, noi am putea spune: „Vino, Doamne Isuse!”
Privind în jur vedem păcatul care se înmulţeşte atât de mult încât se pare că lumea se clatină sub impactul lui. O, Dumnezeule, este atâta murdărie, iar oamenii nu pot vedea aceasta! Cei care ies pe stradă îmbrăcaţi cu haine imorale, nu-şi dau seama că sunt doar nişte ţărână din ţărâna pământului şi că s-ar putea ca săptămâna viitoare viermii să mănânce trupul acesta pe care ei îl cinstesc atât de mult. Oh, îşi dau ei seama că trupul lor va fi mâncat de viermi, în timp ce sufletul le va sta o veşnicie fără Dumnezeu, fără Hristos şi fără nădejde, prăbuşindu-se într-o cumplită disperare la venirea Lui?
Dumnezeule, dă-ne glasuri ca să putem avertiza! Fii cu noi astăzi şi dă-ne cuvinte înţelepte ca lui Solomon, care a spus în Eclesiastul că ar trebui să fim nişte zidari înţelepţi, nişte păstori adevăraţi.
Te rugăm, Doamne, să ne dai cuvinte potrivite care să poată fi percepute de orice inimă aflată în nevoie, căci nu am venit sub acest acoperiş fierbinte doar ca să ne vedem unii pe alţii, ci pentru că Te iubim şi dorim să Te auzim. Tu eşti Iubitul nostru şi dorim să ascultăm cuvintele Tale. Îţi suntem recunoscători pentru ce am auzit deja, iar acum Te rugăm să ne dai porţia pe care ne-ai pregătit-o pentru astăzi, căci o cerem în Numele lui Isus şi de dragul Lui. Amin.
(Se dă o vorbire în limbi cu tălmăcire).
Îi suntem recunoscători Domnului pentru aceste manifestări ale Duhului căci ele ne învaţă să veghem asupra cuvintelor pe care ni le va spune Duhul Sfânt astăzi. Nu ştim ce a pregătit pentru noi dar, credem că orice ar fi, va aduce la suprafaţă voia SA. Poate va răspunde la o întrebare pe care o avem în minte; poate ne va avertiza să fim atenţi la Cuvânt sau mai ştiu eu ce a pregătit?
Acum haideţi să deschidem Cuvântul scris la cartea Exodului, de unde vom citi pentru lecţia de şcoală duminicală.
Frate Neville, aveţi cumva botez? (Doar după-amiază la ora 6.00). Bine.
Vom citi din Exod 17.5-6:
„Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte.
Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea, şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.”
Pentru lecţia din dimineaţa aceasta mi-am ales ca titlu: „Apa, din Stâncă, veşnic prezentă.”
Noi ştim că întotdeauna Israelul a fost un tip spre Biserică, deoarece când au ieşit din Egipt, au fost poporul lui Dumnezeu, iar după aceea a fost Biserica lui Dumnezeu pentru că au fost separaţi de restul lumii. Tot aşa şi noi, când ne separăm de lume devenim Biserica, dar câtă vreme suntem încurcaţi cu restul lumii nu putem fi Biserica Sa. Noi nu putem fi Biserica până nu ne separăm de lume.
Separaţi-vă, ieşiţi afară dintre oamenii necuraţi şi nu aveţi de-a face cu ei ca să nu fiţi părtaşi la păcatele lor! Nu vă înjugaţi cu necredincioşii, ci separaţi-vă de toate lucrurile lumii.
Când Israelul era în Egipt, era poporul lui Dumnezeu, dar când au fost chemaţi afară, deci când au avut „Exodul”, au fost numiţi „Biserica”, pentru că s-au separat de restul lumii. De altfel cuvântul „Biserică” înseamnă „Chemat afară, ieşit.” Fiecare creştin a avut un „Exod” în viaţa lui. Noi toţi am avut un timp când am fost chemaţi afară din asociaţiile noastre, dintre oamenii cu care aveam părtăşie şi am devenit oameni noi, aşa că acum umblăm cu oameni diferiţi, care se poartă diferit şi vorbesc diferit de restul lumii. Da, în viaţa noastră a fost un Exod.
Un foarte bun exemplu, în acest sens, ni-l dă Israelul, care a fost chemat afară de Dumnezeu. Ei au avut un Exod, au ieşit afară dintre oamenii din lume şi au devenit un popor ciudat, o naţiune separată pentru Dumnezeu. Ei au umblat sub „umbra” tronului de îndurare, au trăit şi au călătorit cu Stâlpul de Foc, iar Dumnezeu i-a dus din Egipt spre ţara pe care le-o făgăduise. Mai mult, în acest Exod, Israeliţii au primit un conducător spiritual: pe Moise, care era un proroc uns, un om trimis de Dumnezeu pentru ei. Da, El l-a chemat încă înainte de naşterea sa; l-a ales încă înainte de întemeierea lumii, ca să fie conducătorul acelei generaţii, să-i ducă pe acei oameni în Exod.
Cu câtva timp în urmă le-am vorbit copiilor din Tabernacol şi le-am arătat cum Iochebed, mama lui Moise şi Amram, tatăl lui, s-au rugat lui Dumnezeu să trimită pe cineva care să elibereze poporul din robie. Apoi Amram a văzut o vedenie de la Dumnezeu: un înger care arăta spre nord şi îi spunea ce se va întâmpla. Nu mult după aceea s-a născut micuţul Moise pentru că ei nu s-au temut de porunca împăratului şi de ameninţările lui. Ei ştiau că mâna lui Dumnezeu era peste Moise şi asta era totul. Indiferent ce spunea împăratul, lumea politică sau ceilalţi oameni, ei ştiau că mâna lui Dumnezeu era peste fiul lor, Moise, aşa că nu s-au temut să-i dea drumul chiar în mijlocul crocodililor, când toţi erau îngrăşaţi cu copilaşii evrei care erau aruncaţi în gurile lor. Moise a fost pus într-o „arcă” micuţă şi trimis direct între crocodili, iar aceasta s-a întâmplat pentru că părinţii lui nu s-au temut de nimic şi credeau că Dumnezeu Îşi avea mâna întinsă asupra lui ca să-l ocrotească.
Ei bine, dacă noi am putea şti acelaşi lucru: că Dumnezeu L-a trimis pe marele nostru Conducător, pe Duhul Sfânt, ca să vegheze asupra noastră, atunci indiferent ce ar spune lumea, cât ar râde de noi şi cât ne-ar batjocori, L-am urma cu credincioşie pe El. Prieteni, Dumnezeu L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să fie Conducătorul nostru. Vedeţi?
„Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea, pentru că Eu voi fi cu voi, chiar în voi, până la sfârşitul lumii.” (Ioan 14.19) – parafrazare).
Marele nostru Conducător, Duhul Sfânt, este cu noi. Astfel, tot ce trebuie să facem noi este să-L ascultăm şi să-L urmăm în tot ce ne spune. Acest Conducător nu ne va lua de pe cale ci ne va ţine tot timpul exact pe Calea Scripturii. El nu va merge dintr-o parte în alta, nici de aici dincolo, ci va sta drept pe Calea Scripturii.
Şi Moise avea o rută pe care trebuia să conducă Israelul: drept prin Marea Roşie, drept prin râul Iordan şi drept prin pustie, până în ţara făgăduită. Şi încă ceva: nu Moise a ieşit din linie; nu Dumnezeu a ieşit din linie, ci poporul a ieşit din linia trasată de El, iar aceasta a adus necazul. Gândiţi-vă bine la aceasta.
El a făcut semne şi minuni înaintea bătrânilor lui Israel şi înaintea poporului, dovedind că Moise era unsul trimis de Dumnezeu să-i scoată din robie şi să-i ducă în ţara făgăduită. Da, ei au văzut acele lucruri mari pe care Moise le-a făcut în Numele lui Dumnezeu şi au dorit să-l urmeze, iar el i-a scos afară şi i-a condus prin Marea Roşie, pe care au trecut-o ca pe uscat, după care i-a dus în călătorie prin pustie, care înseamnă perioada de încercări.
Când un om Îl primeşte pe Dumnezeu ca Mântuitorul său, totul este foarte frumos, dar înainte ca să primească botezul cu Duhul Sfânt, trebuie să sufere un proces de sfinţire; trebuie să treacă printr-un timp de încercări. Voi toţi aţi avut un asemenea timp, pentru că orice fiu al lui Dumnezeu este încercat şi pedepsit, iar dacă nu poate suferi pedeapsa, dovedeşte că nu este un fiu de Dumnezeu ci doar un bastard. Dacă suferim însă pedeapsa ştiind că „toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, El ne va pecetlui cu Duhul Sfânt „pentru ziua răscumpărării.”
Vedeţi, aceasta este calea: încercarea, pedeapsa şi lucrurile prin care trebuie să trecem, iar Israelul, care este un tip istoric pentru Biserică, trebuia să treacă prin aceleaşi lucruri. Astfel, când ei erau în Egipt şi când Moise şi-a întins toiagul ca să aducă urgiile: apele s-au umplut de sânge, muştele au invadat ţara, soarele s-a întunecat, dar peste Israel, care se afla în Gosen, nu a venit nici una din acele plăgi, aşa că ei au petrecut un timp glorios: soarele nu s-a întunecat, muştele nu au invadat ţinutul şi întâii lor născuţi au fost ocrotiţi.
Păsările cântau, aşa că toată lumea părea frumoasă. Oh, Doamne, ce frumoase erau toate lucrurile când aţi fost salvaţi şi voi! Dar după aceea a venit perioada de încercare, de pedeapsă, a venit un timp de sfinţire şi de separare de lucrurile lumii: „Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne.” (Evrei 12.1).
Tu trebuie să renunţi la fumat, să nu mai bei, să nu mai mergi la ştrand, să nu-ţi mai pierzi nopţile la cărţi, ci trebuie să te sfinţeşti şi să te depărtezi de toate aceste lucruri, prin credinţa în Sângele lui Isus Hristos.
Voi femeile, trebuie să vă lăsaţi părul să crească, să vă lungiţi rochiile şi să vă purtaţi altfel decât v-aţi purtat înainte, pentru că treceţi printr-un timp de sfinţire.
De multe ori unii se răzvrătesc şi se întorc înapoi, dar cei ce fac aceasta dovedesc că nu sunt copiii lui Dumnezeu. Înţelegeţi Un copil al lui Dumnezeu priveşte numai spre Calvar şi ştie că încercarea este spre binele lui.
În timpul perioadei de încercare, o mare mulţime de oameni din Israel, au început să cadă într-o parte şi-n alta. Oh, şi atunci, în timpul lor de încercare, ei au zis: „Mai bine rămâneam în Egipt căci sufletele noastre nu mai pot suferi mâncarea aceasta!” În zilele noastre aceasta ar suna cam aşa: „Oh, în fiecare miercuri seara este rugăciune şi în fiecare duminică dimineaţa, biserică. Şi ce auzim? Predicatorul se ridică şi predică ceva, apoi cântăm şi plecăm acasă.” Vedeţi? Voi o luaţi ca o datorie, dar dacă gândiţi aşa nu sunteţi nişte închinători adevăraţi, căci un închinător adevărat merge acolo să se închine, să-L laude pe Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru bunătatea Sa şi pentru fiecare Cuvânt de care se ţine. Este ca într-o poveste de dragoste.
Dacă tu ieşi cu un băiat numai ca să-ţi faci datoria, şi zici: „Nu pot să-l suport dar mama mi-a cerut să ies cu el,” atunci nu vei câştiga nimic prin faptul că te vezi cu el. La fel este şi în cazul unui băiat care se întâlneşte cu o fată doar ca să-i facă pe plac mamei sale, „căci mamei îi place foarte mult de ea!” Vedeţi? Aşa ceva vă plictiseşte pentru că nu este dragoste. Este un lucru îngrozitor să mergi la întâlnire fără să-ţi doreşti aceasta. Păi când se apropie de tine, îţi doreşti să pleci cât mai repede acasă. La fel se întâmplă când zici: „Păi, de ce predică aşa de mult? De ce tot vorbeşte despre lucrurile acelea?”
Vedeţi? Voi nu iubiţi. Dar când te prinzi cu adevărat de fiecare Cuvânt, aşa cum v-a avertizat Duhul în dimineaţa aceasta când a zis: „Ţineţi-vă de fiecare Cuvânt!” aceasta este Viaţa veşnică. Atunci te bucuri să mergi la biserică indiferent de împrejurări: fie că este cald sau rece; chiar dacă oamenii se ceartă sau mârâie. Orice ar face, noi vom fi bucuroşi să mergem să auzim Cuvântul lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Îl iubim, suntem îndrăgostiţi de Hristos şi ne place să mergem la biserică.
Dacă spuneţi: „Scumpo, este duminică dimineaţa. Trebuie să ne pregătim copiii şi să mergem iar la biserică deşi este atât de plictisitor!” aceasta dovedeşte că nu sunteţi îndrăgostiţi. Dacă însă Îl iubiţi cu adevărat, abia aşteptaţi să vină duminică şi să mergeţi acolo cu ei. Atunci nu vă veţi plictisi în prezenţa poporului lui Dumnezeu, căci ei sunt fraţii şi surorile voastre şi veţi sta împreună aşa cum spune zicala: „Ca melasa de sorg într-o dimineaţă rece”, ceea ce înseamnă că nu curge ci stă strâns lipită. Poate nu am folosit expresia cea mai potrivită, dar dorinţa mea este să vă fac să înţelegeţi ce vreau să spun: că veţi sta în unitate. Cu cât devine mai rece se lipeşte mai tare şi nu curge, iar noi trebuie să fim la fel.
„Când prietenii ne părăsesc,
Mai tare de El să ne lipim.”
Astfel, când ne iubim unii pe alţii nu o facem pentru că suntem cineva ci pentru că Hristos, care este în noi, ne face să ne iubim unii pe alţii. Înţelegeţi? Noi Îl iubim pe Dumnezeu, care locuieşte în fraţii şi surorile noastre, de aceea ne place să ne adunăm împreună cum spune şi vechea cântare pe care obişnuiam s-o cântăm pe vremuri:
„Binecuvântată fie legătura
Ce leagă inimile noastre în dragoste creştină;
Părtăşia cu cei înrudiţi în gând
Este ca şi aceea ce este deasupra,
Înaintea tronului Tatălui,
Turnăm rugăciunile noastre fierbinţi,
Temerile, nădejdile şi ţinta noastră este una.
Mângâierile şi grijile noastre.”
Vedeţi? Când unul primeşte o binecuvântare, ne bucurăm cu toţii, iar când cineva este trist, ne întristăm cu el pentru că vrem să fim una. Aşa ar trebui să fim şi aşa ar fi trebuit să fie şi Israelul, dar totul a devenit plictisitor: „O, trebuie să mâncăm iarăşi pâinea aceea uşoară, mana îngerilor. Ce ne pasă nouă de pâinea aceea? Sufletele noastre nu o mai pot suferi! Totul este greşit! Nu mai vrem mana aceasta care cade în fiecare zi; mai degrabă am prefera nişte usturoi din Egipt!” Vedeţi? Inimile lor nu erau pregătite pentru călătorie.
La fel se întâmplă cu un bărbat sau cu o femeie care începe să se plângă cu privire la mersul la biserică. Dacă obosesc să tot meargă acolo, dovedesc că nu sunt pregătiţi pentru călătorie; dovedesc că undeva este ceva greşit.
Oh, dar dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, te gândeşti că vei merge în ceruri împreună cu toţi ceilalţi fraţi.
„Ce părtăşie, ce bucurie divină
Să ne lăsăm pe braţul Său.
Oh, ce pace binecuvântată cu Domnul meu
Lăsându-mă pe braţul Lui.
Oh, ce pace binecuvântată cu Domnul meu
Cântând cântări, împărtăşind durerile noastre;
Durerile reciproc ni le purtăm
Şi des curge de la unul pentru altul
O lacrimă de înţelegere.
Când suntem departe unul de altul,
Ne dă o durere interioară.
Dar totuşi ne bucurăm din inimă
De nădejdea că ne vom întâlni din nou
La următoare adunare de rugăciune.”
Atunci sunteţi pregătiţi pentru călătorie, sunteţi gata să intraţi în ţara făgăduită. În timpul încercării voi sunteţi în pustiul deşertului, pe terenul lui periculos.
Când Israelul a trecut prin timpul lui de încercare a început să cârtească, să nu mai suporte mana şi să se certe pentru că doreau să se întoarcă în Egipt. Acesta este motivul pentru care au început să se plângă de conducătorul lor. Oh, se temeau că Moise îi va conduce „pe lângă” şi aceasta după ce li se dovedise clar că el era conducătorul pus de Dumnezeu.
„Păi”, ziceau ei, „poate am fost puţin fanatici şi am păşit greşit cu toţii!” sau ceva de felul acesta. Înţelegeţi? Ei flecăreau împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise; împotriva lui Dumnezeu şi a slujitorului Său.
Prieteni, când ajungem să spunem: „Nu ştii dacă Cuvântul vrea să spună asta sau cealaltă, iar în privinţa Duhului Sfânt sunt puţin sceptic. Dacă ceilalţi au dreptate?”, atunci ne putem întoarce în Egipt. Înţelegeţi? Dacă însă eşti hotărât să stai pe cale, stai exact cu acest Conducător, cu Duhul Sfânt; stai exact cu Cuvântul, stai cu Duhul, căci El te va ţine lângă Cuvânt. Aşa este.
El te va duce de-a lungul liniei cărării Cuvântului lui Dumnezeu. Şi nu te teme căci nu vei păţi nimic, iar dacă eşti rănit te va ajuta să mergi mai departe. Da, El îţi va vindeca rănile şi te va conduce mai departe. Cine? Duhul Sfânt.
Citind în Exod, aflăm că după o vreme Israelul a ajuns într-un loc numit Horeb. Haideţi să despărţim cuvântul „Horeb”: „H-O-R-E-B”. „Horeb” înseamnă „Loc uscat” sau „Deşert”.
Prieteni, când ieşim afară din părtăşia pe care o avem unii cu alţii în biserică şi din părtăşia cu Duhul Sfânt, ajungem într-un loc uscat, într-un deşert, undeva unde nu este viaţă şi unde totul are ţepi. Aţi văzut cactuşii din deşert? Ştiţi ce sunt ţepii aceia de pe ei? Nişte frunze delicate care, din cauza lipsei de apă s-au transformat în ţepi. Da, s-au strâns atât de mult în sine încât s-au transformat în ţepi.
Când vedeţi pe cineva aşa, gândiţi-vă că s-ar putea să fie un suflet scump care udat corect poate fi o frunză delicată şi plăcută. Aşa însă, se răsuceşte înăuntrul lui până devine un spin, înţepându-i pe toţi şi găsind greşeli în orice. Voi ştiţi cum este aceasta. Singurul lucru care-i trebuie este puţină apă. Asta-i tot. Are nevoie de o trezire, de o înviorare din partea Domnului. Dacă-l veţi pune în apă, se va desfăşura. Dar cei ce trăiesc în acele condiţii trebuie să sufere. Ce pot spune? Cei ce doresc să trăiască într-o atmosferă de ceartă, împunsături şi pufăieli, ei bine, n-au decât s-o facă. Asta-i tot. În ce ne priveşte, vreau să ştiţi că nu trebuie să trăim acolo; nu este necesar aşa ceva.
Horeb este locul în care oamenii au căzut în deznădejde pentru că au hoinărit până au ajuns în acea stare. Dumnezeu i-a dus acolo pentru că nu au vrut să păşească drept pe cale. Ei au părăsit drumul principal; au părăsit calea adevărată, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să ia acea decizie teribilă. Prin atitudinea lor, l-au determinat să-l facă pe Moise să ia toiagul judecăţii, cu care a judecat Egiptul, şi să lovească cu el Stânca să iasă apă din ea. Aici este o lecţie foarte bună pentru noi, dacă o vom înţelege.
Pentru că suntem prea preocupaţi şi legaţi de lume şi de celelalte lucruri, Dumnezeu a luat toiagul judecăţii şi l-a lovit cu El pe propriul Său Fiu, la Calvar. De ce? Ca să fim noi eliberaţi. Înţelegeţi ce vreau să spun?
Acel loc uscat a fost făcut un Calvar, iar Dumnezeu i-a zis lui Moise:
„Ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână toiagul cu care ai lovit râul, şi porneşte!
Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului…” (Exod 17.5-6).
„Şi Stânca era Hristos.” (1 Corinteni 10.4b).
Eu am avut ocazia să văd foarte multe picturi despre această stâncă, iar cu puţin timp în urmă am văzut una demnă de toată critica. În această pictură, Stânca era atât de micuţă încât era aşezată pe vârful unui deal. Moise o lovise deja, căci din ea curgea o apă mică, un pârâiaş, iar Israelul era jos cu nişte căni de ceai în mână, căutând să bea fiecare puţină apă. Desigur, aceea era părerea acelui artist.
Adevărul este că acolo erau peste două milioane de oameni, afară de vite şi cămile, deci a fost o adevărată revărsare de apă din care au băut toţi pe săturate.
Aşa încearcă să-l prezinte şi astăzi pe Hristos, Duhul Sfânt: ca un izvoraş micuţ, suficient doar ca să te facă să crezi că există Dumnezeu. Dar nu este aşa, căci El este o abundenţă de apă. Astfel, David a spus: „Paharul meu este plin de dă peste el,” ceea ce înseamnă că este o adevărată revărsare a Duhului Sfânt.
Oamenii se tem de El; se tem să meargă prea adânc şi zic: „Păi, mă tem să fac asta şi cealaltă. Mă tem să merg prea adânc. Pot să-ţi arăt pe cineva care a mers puţin prea adânc.” Da? Dar nu poţi să-i arăţi pe cei care nu au mers destul de departe. Vedeţi? Cum este cu cei care nu merg destul de departe? Noi am avut nişte oameni care au păşit greşit, dar aceasta nu s-a întâmplat din vina lui Dumnezeu ci din pricina unei călăuziri greşite. Ei au păşit greşit şi au alunecat în fanatism, iar lumea i-a arătat imediat cu degetul, zicând: „Îi vedeţi?” Păi, daţi-mi voie să arăt spre acele zeci de milioane de ori când s-a greşit şi nu s-a făcut nici un scandal. Şi atunci cum rămâne? Vedeţi? Priviţi la starea lor.
Voi spuneţi: „Păi, penticostalii sunt necivilizaţi şi n-au nici o educaţie!” Da? Atunci ce părere aveţi despre indivizi ca Eichman? Eichman a fost unul dintre cei mai educaţi oameni din lume, dar la ce i-a folosit toată educaţia când a trimis la moarte şase milioane de bărbați, femei, copii? De ce nu arătaţi cu degetul şi spre un asemenea individ? Vedeţi? Dar dacă vreun neînsemnat, care nu prea ştie să citească şi pronunţă cu greutate nume din Biblie, spune ceva sau face ceva greşit, imediat toate ziarele vor scrie cu litere mari: „Să nu aveţi încredere în aceştia.”
Dar ce au ei astăzi? Uitaţi-vă la Adolf Hitler şi la celelalte creiere luminate ale lumii de astăzi. Ceea ce trebuie să faceţi voi este să deosebiţi, prin Duhul Sfânt, ceea ce este bine şi ce este rău şi să alegeţi întotdeauna binele.
Deci, noi am văzut că ei au avut acel Calvar, unde apele vieţii s-au revărsat pentru popor.
Mulţi oameni sunt de părere că după ce Israelul a băut din Stânca aceea şi după ce şi-au adăpat şi animalele, şi-au făcut bagajele, le-au încărcat pe cămile şi au plecat mai departe lăsând Stânca să-şi reverse apele în continuare, dar nu este aşa, ci adevărul este că ea i-a urmat şi la fel apa.
Dacă nu greşesc, cred că în 1 Corinteni 10.4 scrie că „…stânca…venea după ei…” Aceasta înseamnă că Stânca îi urma oriunde mergeau ei, şi la fel apa.
Ce ancoră minunată este tabloul acesta pentru credinciosul de astăzi, care ştie că odată ce Stânca a fost lovită, Apa s-a revărsat la Calvar şi vine după noi oriunde suntem. Oh, Doamne! Noi nu trebuie să ne mai întoarcem şi să zicem: „Păi, am avut apă alaltăieri!” pentru că avem apă proaspătă astăzi, chiar aici, şi aceasta pentru că acea Stâncă era Hristos, iar El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Puteţi vedea aceasta? Acea Stâncă mergea după Israel. Nu ei mergeau după Stâncă, ci Stânca mergea după ei. Amin. Când au pornit în călătorie, israeliţi aveau un singur lucru de făcut: să ţină drumul drept, exact spre ţara făgăduită, iar Stânca şi apa îi urmau.
Dumnezeu a luat judecata ce trebuia să cadă peste noi şi a pus-o peste Hristos, lovindu-L pe El.
Aţi observat că de atunci încolo în acea Stâncă a rămas o despicătură? Da, Stânca avea o despicătură acolo unde a fost lovită de Moise. Şi Hristos a avut o despicătură din clipa când a fost lovit, căci „El era zdrobit pentru fărădelegile noastre şi în rănile Lui am fost tămăduiţi.” (Isaia 53.5). Din acea Viaţă a ieşit Apa Vieţii care ne place atât de mult astăzi. Şi nu uitaţi: Viaţa lui Hristos stă cu Biserica. Aleluia! O, dacă ne-am putea ancora acolo gândurile pentru următoarele zece minute!
Prieteni, Hristos nu-şi părăseşte Biserica pentru că a făgăduit: „Eu voi fi cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28.20), ci oamenii sunt aceia care Îl părăsesc pe El. Da, oamenii sunt aceia care Îl părăsesc prin necredinţa lor.
Israel a părăsit apa, nu apa l-a părăsit pe el. Vedeţi? Biblia spune că Stânca mergea după ei, şi la fel apa, şi-i însoţeau oriunde se aflau. Oh, mi-ar plăcea să avem timp în dimineaţa aceasta să deschidem puţin Biblia la Iosua capitolul 1, acolo unde El i-a spus: „Orice loc unde va călca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise…Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise, nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.” (Iosua 1.3+5).
Acelaşi Dumnezeu merge şi în dimineaţa aceasta cu Biserica Sa, de aceea, oriunde veţi fi, se va afla şi Dumnezeu să vă ude şi să vă dea Viaţă, căci: „Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacului”, şi: „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.”
Poate ziceţi: „Bine, frate Branham, dar atunci de ce nu facem lucrările pe care ar trebui să le facem? De ce darurile şi celelalte lucruri din biserică nu sunt aşa cum ar trebui? De ce biserica nu se află în starea în care ar trebui să fie?”
De-a lungul timpului, oamenii au căzut de pe cale, la fel ca Israelul, iar atunci au crezut că sunt părăsiţi de Dumnezeu, dar amintiţi-vă că Stânca nu l-a părăsit niciodată pe Israel, ci Israelul a părăsit Stânca. Da, ei au uitat că Stânca îi însoţea tot timpul, dar ea a fost acolo până la capătul drumului.
Unii din voi aţi alunecat şi aţi făcut ce este rău, de aceea aţi pierdut bucuria mântuirii, iar Apa voastră a secat de mult. Dar nu uitaţi că El vine încă după voi. El ştie fiecare mişcare pe care o faceţi şi aşteaptă doar să-l chemaţi în scenă. Da, prieteni, chiar dacă am făcut ceva rău, chiar dacă am păcătuit şi i-am întors spatele, El a rămas încă cu noi pentru că așa a făgăduit. Biblia spune că Apa a venit după Israel iar când le-a fost sete au ştiut că Apa este aproape.
Aceste lucruri sunt controlate de nişte legi. Da, tot sistemul lui Dumnezeu se bazează pe legi. Haideţi să ne aşezăm puţin şi să le privim.
De exemplu, Pământul se învârte în jurul axei sale; la fiecare douăzeci și patru de ore el face o rotaţie completă, care este atât de perfectă încât noi, cu toată ştiinţa noastră, nu putem face un ceas atât de performant ca să indice exact. Chiar şi cele mai bune ceasuri, din timp în timp, rămân în urmă sau o iau înainte, dar pământul nu greşeşte niciodată ci se învârte la secundă. Totul este atât de perfect încât astronomii pot spune cu mulţi ani înainte când se vor suprapune soarele şi luna, şi aceasta cu o precizie de o secundă. Aleluia! De ce aceasta? Pentru că totul funcţionează după Legea lui Dumnezeu.
Odată am fost în Canada, în zona marilor lacuri, şi m-am oprit lângă lacul Michigan, gândindu-mă: „Câte mii de mile acoperă această întindere de ape? După ce am trecut de Lacul Superior am intrat în Lacul Michigan, care este aproape la fel de mare, apoi am intrat în Lacul Ontario, iar de acolo în Lacul Huron şi în toate celelalte. Câte miliarde şi miliarde de metri cubi de apă proaspătă cuprind aceste lacuri?”
Şi în Nevada, în Arizona, New Mexico şi estul Californiei sunt milioane de arii de pământ pustiu, dar bun, căci dacă ar fi udate de apa din acele lacuri, această naţiune ar putea hrăni întreaga lume. Atunci nimeni n-ar mai fi flămând, iar surplusul s-ar arunca în mare. Aşa este. Acele milioane de arii de teren ar putea produce milioane de tone de cartofi şi varză, fasole şi ridichi, ţelină şi castraveţi, sau mai ştiu eu ce. Da, acel pământ ar produce toate acestea, dar aşa, tânjeşte după apă. Noi vedem cum acolo este acea cantitate mare de apă, iar dincoace acel pământ uscat şi, oricât am vrea să le punem împreună, nu putem face nimic pentru că acolo este o lege: legea gravitaţiei.
Îmi amintesc că odată am fost cu fratele Wood în Kentucky, la vânătoare de veveriţe. Pentru că veveriţele erau cam rare, a trebuit să mergem la ferma unui om care avea mai mulţi arii de pădure. Fratele Wood mi-a spus că acel bărbat este un necredincios.
Când am ajuns acolo, sub mărul de lângă casă stăteau doi bărbaţi în jur de șaptezeci de ani.
Fratele Wood s-a dus la stăpânul locului şi i-a zis:
„Aş putea vâna pe terenul tău?”
„Sigur că da”, a răspuns bătrânul. „Eşti băiatul lui Jim Wood?”
„Da”, a răspuns el.
„Ei bine, du-te şi vânează unde doreşti. Simte-te ca acasă.”
Eu îl aşteptam în maşină şi mă gândeam că un predicator şi un necredincios nu merg prea bine împreună, iar dacă ar fi vorba de favoarea unui necredincios…
După un timp, fratele Wood i-a zis:
„Aş putea să-l iau şi pe predicatorul meu cu mine? Cred că nu este nici o problemă dacă vine şi el, nu-i aşa?”
Auzind aceasta, bătrânul a privit spre fratele şi i-a zis:
„Wood, vrei să zici că ai decăzut atât de mult încât trebuie să cari şi predicatorul după tine?”
Când am auzit aceasta, m-am gândit că ar fi timpul să ies din maşină, aşa că m-am dus la ei şi am început să discutăm. Bătrânul mi-a dat repede de înţeles că nu prea agreează predicatorii pentru că, zicea el, „Vorbesc despre ceva ce habar n-au!” El a mai spus: „Când vorbesc cu cineva, vreau ca acel om să-mi spună despre ceea ce ştie sigur, nu despre nişte presupuneri.” Ei bine, mi-a plăcut aceasta, mi-a plăcut bătrânul acela.
„Desigur, fiecare are dreptul la părerea lui”, i-am răspuns.
„Cu câţiva ani în urmă a fost aici un predicator şi a ţinut o adunare în Acton. Nu era din ţinutul acesta, dar la adunare a participat o cunoştinţă de-a mea, căreia i-a spus fără s-o cunoască: „Tu ai în buzunar o batistă. Te numeşti Cutare şi Cutare şi ai o soră care locuieşte sus pe deal, se numeşte Cutare şi este bolnavă de cancer.” Apoi a continuat: „Ia batista pe care-o ai la tine şi pune-o peste bolnavă, căci: „Aşa vorbeşte Domnul: ea nu va muri ci va trăi!” Femeia aceea era atât de grav bolnavă încât doctorii au trimis-o acasă să moară, iar noi mergeam şi o ridicam cu un cearşaf ca să-i schimbăm aşternutul.” Dacă nu greşesc, şi Ben a fost acolo când i-a fost dusă batista. Este adevărat, Ben? (Amin, aşa este.).
Bătrânul a continuat: „În dimineaţa următoare acelei adunări, noi am urcat pe deal să vedem ce mai face femeia, iar când am intrat, stătea la masă şi mânca plăcintă cu mere deşi avusese cancer la stomac. Acum nu numai că-şi face toate treburile ei, dar îi ajută şi pe vecini, atât de bine se simte. Vezi, predicatorul acela ştia despre ce vorbeşte, de aceea mi-ar face plăcere să vorbesc cu el.”
Fratele Wood a privit spre mine, iar eu spre el, apoi am zis:
„Ai vrea să vorbeşti cu bărbatul acela ca să-ţi spună cum a procedat, nu-i aşa?”
„Da, domnule, asta am vrut să spun.”
„Păi acesta este un gând bun!” am spus eu, după care m-am aplecat şi am luat un măr de jos. Am muşcat din el şi am continuat:
„Este un măr foarte bun. De câtă vreme ai copacul acesta aici?”
„Oh, l-am sădit în urmă cu treizeci, patruzeci de ani.”
„Domnule, aş vrea să te întreb ceva. Deşi suntem doar la mijlocul lui august, văd că pe jos sunt o mulţime de mere căzute şi nu doar mere, ci şi frunze. Oare de ce cad, căci n-a fost nici măcar o boare rece ca să nu mai vorbim de îngheţ sau de brumă?”
„Păi, seva părăseşte copacul”, a răspuns el.
„Şi unde se duce?”
„Jos în rădăcină.”
„Şi cât timp stă acolo?”
„Până la primăvară.”
„Apoi va urca din nou în copac şi va produce frunze, care vor ţine umbră, şi alte mere pentru mâncat?”
„Da, aşa este.”
„Dacă este aşa, aş vrea să te întreb ceva, domnule. Mi-ai vorbit despre aceşti predicatori care habar n-au despre ce vorbesc, dar ai putea să-mi explici ce inteligenţă face ca seva să părăsească copacul şi să coboare în rădăcină? Ce inteligenţă o face să stea acolo până la primăvară, iar când vine căldura să urce din nou în copac pentru a da frunze şi mere? Pune apă pe un stâlp şi vezi dacă în august acea apă va merge pe stâlp în jos, iar la primăvară va veni înapoi ca să facă roadă. Acolo este o lege şi o Inteligenţă care a dat acea lege, de aceea totul lucrează conform ei.”
„Să ştii că nu m-am gândit niciodată la asta”, a răspuns bătrânul.
„Dacă-mi poţi spune ce inteligenţă face ca seva să coboare din crengi în rădăcină, iar primăvara să se întoarcă înapoi, îţi voi spune şi eu ce Inteligenţă mi-a spus în seara aceea să-i spun femeii: „Du-te şi pune batista pe femeia aceea.”
„Oh, deci tu eşti predicatorul acela?”
„Da, domnule, eu sunt”.
Anul trecut când am trecut pe acolo, el nu mai era. Ne-am oprit lângă acel măr şi am cerut cuiva permisiunea să luăm din el. Când am întrebat de bătrân, ne-a spus: „Înainte de a muri, a făcut o mărturisire deplină şi s-a predat lui Hristos.” Vedeţi ce face acea Inteligenţă care mişcă şi seva din copaci? Acolo este o lege aşezată de Dumnezeu, care veghează asupra tuturor. Amin.
Astfel, chiar dacă spuneţi: „În vara aceasta nu va mai străluci soarele!” el va străluci oricum. Oricât veţi spune: „Nu voi lăsa să vină noaptea!” ea tot va veni. De ce aceasta? Pentru că toate lucrurile din lumea în care trăim sunt controlate de Legea lui Dumnezeu.
Dacă suntem născuţi din nou, din Duhul lui Dumnezeu, El nu are părţi mai slabe şi mai puternice, ci este totul în toţi. Dacă posedaţi destul din Dumnezeu, acea putere este suficientă să vă facă un pământ nou; este suficientă să facă o nouă lună şi un nou sistem, căci El este Dumnezeu şi este Atotputernic. Fiecare credincios de aici are Viaţa veşnică, adică Duhul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă destulă putere ca să învie morţii şi să vindece bolnavii.
Prieteni, totul este controlat de o Lege, de acel Duh care este în voi, iar dacă sunteţi fii şi fiice de Dumnezeu, Duhul care locuieşte în voi vă va învia în ziua învierii.
Când Isus a murit, sufletul Lui a coborât în iad şi a propovăduit sufletelor care erau în închisoare şi care nu s-au pocăit în zilele lui Noe. Trupul Lui a mers în mormânt, dar înainte de a muri El Şi-a încredinţat Duhul în mâinile lui Dumnezeu; sufletul Său a coborât în iad, iar trupul a mers în mormânt pentru că trebuia să stea acolo trei zile şi trei nopţi. Dar când s-au împlinit Scripturile, bariera s-a ridicat iar Duhul Lui a coborât în sufletul Lui şi sufletul a intrat în trup, înviindu-l. Când murim, sufletele noastre merg sub altarul lui Dumnezeu, loc pe care am avut privilegiul să-l văd acum câteva zile într-o vedenie.
Duhurile noastre merg la Dumnezeu, care le-a dat, iar trupurile ni se vor întoarce în ţărână, dar într-o zi, când Scripturile se vor împlini, duhurile noastre vor fi eliberate de Dumnezeu, vor lua sufletul şi sufletul va veni în trup, înviindu-l.
Oh, iar puterea care ne va ridica este chiar acum în noi, de aceea suntem în locurile cereşti; suntem în puterea învierii. Dacă acolo nu ar fi fost o Lege, Dumnezeu ar fi creat o lume doar pentru fiii şi fiicele Lui, o lume în care să trăiască numai ei.
Dar voi posedaţi puterea s-o faceţi. Dacă aveţi o umbră a puterii lui Dumnezeu în voi, aveţi puterea s-o faceţi. Înţelegeţi ce vreau să spun? Voi puteţi aduce la suprafaţă o lume în care să trăiţi. Aceasta este puterea pe care o are Biserica acum, dar ea este controlată de o Lege care ne cere să ţinem o grămadă de porunci, pentru că este o lege a credinţei.
Isus a spus: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9.23). Deci, dacă poţi crede tot ce te va călăuzi Dumnezeu, în sufletul tău, îţi aparţine. Fiecare loc pe care va călca talpa piciorului vostru, vă aparţine prin credinţă. Amin. Dacă puteţi găsi cheia legii credinţei, care se deschide în voi, este al vostru, îl posedaţi. Înţelegeţi ce vreau să spun? Dacă eşti un fiu sau o fiică de Dumnezeu, acea putere nu te va părăsi ci te va însoţi tot timpul. Necredinţa vă ţine departe, dar ea este acolo. Aleluia!
Când eşti salvat, Dumnezeu îţi dă credinţă să te ridici din mocirla păcatului şi să biruieşti lumea şi lucrurile din ea. Dar ce este credinţa? Credinţa este acel lucru pe care Dumnezeu l-a pus în tine ca să fii un fiu de Dumnezeu. Astfel, nu mai minţi, nu mai furi, nu mai bei, nu mai faci nimic rău, pentru că credinţa te ridică deasupra tuturor acestor lucruri. Amin. Dar dacă nu poţi face aceasta înseamnă că n-ai nici o credinţă „căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă…” (Efeseni 2.8).
Cu cât credinţa voastră este mai liberă, aveţi mai multă putere pentru că în voi locuieşte puterea de a face cerul şi pământul; în voi locuieşte Dumnezeu. De aceea sunteţi fiii şi fiicele Lui. Amin. Deci este vorba de credinţa voastră, căci Isus a spus adesea: „Facă-se după credinţa ta!” „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.” „Adevărat vă spun că dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” (Marcu 11.23).
Atunci vă întreb: ce fel de oameni ar trebui să fim dacă avem credinţă în acest Isus înviat, care trăieşte în noi, în această Stâncă lovită care nu-şi părăseşte niciodată Biserica? El a spus: „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacului.”
De la Calvar s-a turnat peste Biserică marea revărsare a salvării şi a puterii Dumnezeului celui viu, iar Stânca lovită merge cu noi peste tot în călătoria noastră.
Israelul şi-a pierdut credinţa, a căzut de pe cale, de aceea poporul a început să tânjească după oalele cu carne din Egipt. Dacă ar fi stat pe credinţa că Dumnezeu îi va duce în ţara făgăduită nu ar fi existat nimic care să le stea în cale.
Ei deschiseseră marea, îi loviseră pe duşmani cu plăgi şi-i lăsaseră morţi în urma lor, dar cu toate acestea n-au putut avea credinţă să meargă să ia făgăduinţa. Dar Iosua şi Caleb au avut credinţă, de aceea au spus:
„Noi suntem mai mult decât în stare să biruim tot ce ne va sta în cale.”
Aici este necazul cu biserica. Noi putem birui orice boală pentru că avem puterea în noi; noi suntem fii şi fiice de Dumnezeu şi nu este nimic să ne poată sta în cale, dar ne lipseşte ceva: credinţa. Prieteni, singurul lucru pe care Îl vrea Dumnezeu este să găsească pe cineva care să Îl creadă; pe cineva care să creadă ceea ce El a făcut deja printre noi. Nu ce vom fi, ci ce suntem acum, căci prezenţa Duhului este tot timpul cu noi. Amin.
Aceasta am vrut să vă spun când am anunţat subiectul din dimineaţa aceasta: „Apa, din Stâncă, veşnic prezentă”. Apa din Stâncă este chiar aici; acea Apă ce curge din Stânca lovită la Calvar. Când Duhul Sfânt a ieşit din El, pe Calvar, S-a reîntors peste Biserică în ziua de Rusalii, iar în dimineaţa aceasta este aici. Cine? Acelaşi Duh. De altfel, chiar aceasta ne-a făgăduit El şi acesta este motivul pentru care umblu printre bolnavi, căci El m-a însărcinat să fac aceasta, iar eu L-am crezut.
Aşa se întâmplă şi cu vedeniile: Dumnezeu a făgăduit acest lucru şi nu poate minţi. Ceea ce ne trebuie nouă astăzi nu este rugăciunea pentru mai multă putere, căci voi aveţi suficientă putere ca să faceţi un pământ nou; ceea ce vă trebuie este credinţa ca să puteţi folosi acea putere. Ceea ce vă trebuie este să puteţi controla acea Viaţă şi să trăiţi o viaţă duhovnicească, astfel încât să primiţi ceea ce cereţi de la Dumnezeu. Noi ne încredem în Dumnezeu şi ştim că dacă păzim poruncile Lui nu ne va refuza nici un lucru bun pe care îl cerem. Trebuie doar să umblăm cu El, pentru că El umblă cu noi. Oh, Doamne!
Israelul avea un singur lucru de făcut: să stea pe cale şi să nu hoinărească într-o parte şi-n alta, iar Biserica trebuie să facă acelaşi lucru: să stea pe cale.
Ei aveau Stâlpul de Foc, de aceea, tot ce trebuiau să facă era să ţină drumul drept şi să Îl urmeze pe El pentru că puteau să îl vadă. Ei L-au văzut lucrând prin Moise şi ştiau că el este conducătorul lor.
Astăzi, noi avem Cuvântul şi Îl urmăm pretutindeni pentru că îl vedem lucrând în credincioşi. Da, Dumnezeu lucrează cu noi confirmând Cuvântul Său prin semnele şi minunile care îl urmează. Noi stăm aici cu El, iar El, Cuvântul, aduce rezultate.
Israelul a stat cu Moise pentru că el urma acel Stâlp de Foc, iar când au început să se întoarcă împotriva lui, când au început să se certe cu Moise şi cu Dumnezeu, au ajuns să hoinărească dintr-o parte în alta, apoi au venit necazurile. Noi stăm cu Cuvântul iar El produce semnele, căci Isus a spus: „Aceste semne îi vor însoţi pe cei ce cred Cuvântul.”
Dar ce a făcut Israelul? S-a abătut de la cale şi a pierdut rezerva de apă. Cred că acelaşi lucru l-a făcut şi Biserica de astăzi: s-a abătut de la calea Scripturii, s-a plecat spre ismuri, a început să-şi ia îngăduinţe pe care Cuvântul nu i le dă şi a adoptat tot felul de lucruri nebiblice, cum ar fi: „crezul apostolic”. Unde găsiţi aşa ceva în Biblie? Ei au acceptat catehismul; au adoptat denominaţiunea în locul experienţei Duhului Domnului; au adoptat strângerea mâinii în locul experienţei naşterii din nou; au adoptat stropirea în locul botezului în apă; au adoptat o formulă drăcească în locul botezului în Numele Domnului Isus Hristos.
Dacă vreţi însă aceeaşi Apă, există o singură cale: să vă întoarceţi la Adevărul Scripturii pentru că El nu a plecat încă, ci este aici. Voi aţi acceptat crezuri în locul lui Hristos şi hoinăriţi pentru că v-aţi ieşit din fire. Unul spune: „Eu sunt metodist! Altul: „Eu sunt baptist!” dar aceasta dovedeşte un singur lucru: că nu sunteţi creştini.
Prieteni, noi suntem ai lui Hristos; îi aparţinem Lui. Dacă tot ceea ce ştii este: „Păi, eu sunt baptist!” înseamnă că nu eşti al lui Hristos, ci eşti numai un baptist. Dacă zici: „Păi eu sunt penticostal!” şi eşti penticostal doar prin denominaţiune, înseamnă că asta eşti; dar dacă ai o experienţă de Rusalii…căci Cuvântul cincizecimii aduce cu sine şi o experienţă de Rusalii.
Faceţi exact ce au făcut şi ucenicii: staţi în camera de sus până sunteţi umpluţi cu Duhul Sfânt. Dar dacă ceea ce primiţi este contrar Cuvântului şi duhul din voi acţionează contrar Cuvântului, înseamnă că nu este Duhul Sfânt ci este diavolul care Îl imită pe Duhul Sfânt. Vedeţi unde putem ajunge? Oh, unii din noi au vorbit în limbi, au strigat şi au făcut alte lucruri de felul acesta şi totuşi au negat Cuvântul. Unii au suferit prigoane pentru că au combătut tot ce nu era conform Scripturii; dar unde am ajuns astăzi? Suntem din nou în pustiu, într-o organizaţie uscată. Ne-am organizat şi am pierdut Apa. Exact aceasta au făcut penticostalii. Ei au început să se organizeze şi au rupt părtăşia spunând: „Nu ne vom asocia cu aceia pentru că cred aşa…”
Prieteni, mergeţi mai departe şi fiţi fraţi până când cel care a greşit ajunge la cunoştinţa Adevărului. Dar ce facem noi? Trebuie să ne organizăm şi să spunem: „Dacă nu sunteţi unitarieni; dacă nu sunteţi trinitarieni sau altceva de felul acesta, nu vom avea nici un fel de părtăşie cu voi!” Ce facem când procedăm aşa? Ne îndreptăm din nou spre un pustiu. Aşa este.
Amintiţi-vă însă că atunci când Israelul s-a abătut de pe cale, Stânca nu i-a părăsit ci a stat lângă ei, şi la fel apa.
Aşa procedează şi Duhul Sfânt: stă chiar acolo. De aceea n-ar trebui să ne abatem.
Prin textul citit în dimineaţa aceasta, Dumnezeu ne învaţă o lecţie mare şi anume, că Hristos a fost lovit o dată şi ne-a dat experienţa de Rusalii. Tot aşa, Stânca trebuia lovită o singură dată. Înţelegeţi? Ea fusese lovită o dată, dar Moise a greşit prin faptul că a lovit-o de două ori, aceasta fiind dovada slăbiciunii credinţei lui în ceea ce priveşte legământul.
După ce Hristos a fost lovit o dată, nu era nevoie să mai fie lovit şi a doua oară. Dar ce a făcut Moise? A încercat să facă ceva nou, o cale nouă, şi necazul este că mulţi dintre predicatorii noştri au încercat să urmeze această cale. Da, mulţi au încercat să facă ceva nou: „Noi vom face Adunarea lui Dumnezeu! Noi vom face Biserica Penticostală a lui Dumnezeu! Noi vom face Consiliul General! Noi vom face asta sau cealaltă!” dar nu aceasta ne cere Dumnezeu; nu aceasta este voia Lui. Hristos a fost lovit o dată, aceea fiind calea originală şi experienţa originală.
Petru a spus în ziua de Rusalii: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos…” dar voi ziceţi: „Noi vă stropim în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt,” şi le daţi oamenilor tot felul de crezuri nebiblice. Nu-i de mirare că dacă părăsim Cuvântul nu mai ajungem nicăieri.
Prieteni, Dumnezeu ne-a învăţat o lecţie, de aceea, să luăm aminte la ea! Moise nu trebuia să spună: „Vom începe ceva nou…” Dar noi cum am făcut? „Noi vom face Biserica Catolică.” Da, acesta este primul lucru greşit pe care l-au făcut. Apoi, după un timp au zis: „Păi, vom începe ceva nou; vom face Biserica Luterană.” A urmat Biserica Anglicană, apoi cea baptistă, Biserica lui Hristos şi toate celelalte. Vedeţi? Ei s-au organizat unii după alţii făcând denominaţiuni. Şi ce au făcut? De fiecare dată au lovit Stânca pentru că voiau ceva nou. Oh, dar nouă nu ne trebuie o doctrină nouă!
Fiecare credincios din Biblie a fost botezat în Numele lui Isus Hristos şi a primit Duhul Sfânt venit pe calea lui Dumnezeu. Da, toţi au procedat la fel şi au trăit aceeaşi experienţă fiind urmaţi de aceleași semne. De ce? Pentru că au trăit lângă Stâncă şi au avut aceeaşi Apă.
Motivul pentru care avem atât de multe crezuri şi denominaţiuni, este că începem ceva nou. Dar noi nu avem nevoie de ceva nou. Moise nu trebuia să lovească Stânca din nou; nu trebuia să înceapă ceva nou, ci trebuia să vorbească poporului despre Stânca originală. Oh, nădăjduiesc că înţelegeţi! Moise trebuia să vorbească despre Stânca originală care fusese lovită, nu să încerce s-o lovească din nou. Dumnezeu să mă ajute.
Prieteni, chiar dacă voi muri sărac, voi vorbi numai despre Stânca originală; voi vorbi numai despre experienţa originală; voi vorbi despre Scripturile originale care au dat botezul Duhului Sfânt conform făgăduinţei:
„Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”
Şuvoiul de apă din Stânca veşnică este încă cu noi, aducând la suprafaţă aceleaşi lucruri, rodind vedenii, vindecări, prorocii şi toate celelalte lucruri pe care le-au avut ei.
Când Israelul s-a aliniat din nou cu Scriptura şi s-a întors la calea originală, a intrat în ţara făgăduită, dar le-au trebuit patruzeci de ani pentru aceasta.
Penticostalii hoinăresc de patruzeci, cincizeci de ani prin pustie. Întoarceţi-vă la Stâncă! Este chiar la vedere! Duhul Sfânt este aici făcând aceleaşi lucruri pe care le-a făcut întotdeauna. Apa veşnic prezentă este aici, de aceea, tot ce trebuie să faceţi este să vă întoarceţi la ea; să vă întoarceţi la original. Dar cum a fost originalul?
„Păi, şi-au strâns mâna cu predicatorul!” Nici vorbă!
„Au fost botezaţi în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Nici vorbă! În Biblie nu există nici o persoană care să fi fost botezată aşa. De altfel, timp de trei sute de ani nu a fost botezat nimeni în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, căci aceasta este o dogmă catolică nu o învăţătură a Bibliei. Vedeţi?
La început ei au avut Duhul Sfânt, iar aceste semne îi însoţeau pe toţi cei ce credeau. Da, iar astăzi va fi la fel. Această Stâncă veşnic vie este şi astăzi la fel ca întotdeauna.
Astfel, haideţi să nu mai spunem: „Vino şi alătură-te la biserica noastră penticostală; intră în rândurile noastre.” De ce? Pentru că aceasta arată că loviţi Stânca din nou; este încercarea de a face ceva.
Spuneţi-le doar atât oamenilor: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre…şi aceste semne îi vor însoţi pe cei ce vor crede.”
Dacă faceţi aceasta, sunteţi din nou pe cale; sunteţi la aceeaşi apă care vă va împrospăta la fel ca pe ei, vă va da aceeaşi putere de curăţie. Va da aceeaşi putere de vindecare şi va face aceleaşi lucrări ca atunci. Condiţia este să ne întoarcem la acelaşi Duh.
Viaţa dintr-o vie va rodi struguri. Dacă anul trecut a rodit struguri şi anul acesta va rodi tot struguri pentru că aceasta este o lege a lui Dumnezeu. Deci, dacă viaţa este de viţă de vie, lăsaţi-o în pace şi nu încercaţi s-o încrucişaţi cu altceva, căci dacă n-o veţi încrucişa va rodi din nou struguri.
Aici am greşit noi, prin faptul că am încrucişat biserica cu penticostalismul şi cu tot felul de ismuri. De ce nu o lăsaţi în pace? Întoarceţi-vă la Viţă şi ea se va întoarce la aceeaşi putere. Amin! Amin! Îmi place aceasta.
Voi ziceţi: „Să începem ceva nou!”, dar nu încercaţi să vă arătaţi autoritatea zicând: „Fondatorul bisericii noastre este doctorul Cutare”, căci aceasta este exact ceea ce a făcut Moise: „Am să le arăt ce pot, căci voi scoate apă oricum!” El a lovit Stânca, dar pentru că nu a ieşit nimic, a strigat din nou: „Să vă arăt ce pot face!” Însă Dumnezeu l-a „sancţionat” pentru greşeala aceasta.
Nu vă gândiţi că este destul dacă aparţineţi de o denominaţiune căci, dacă credeţi aşa, veţi avea de-a face cu Dumnezeu. Aşa este. Este nevoie să vă întoarceţi la original. Întoarceţi-vă şi vorbiţi-le oamenilor! Botezaţi-vă în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, iar dacă inima voastră este corectă, veţi primi darul Sfântului Duh, căci aceste seme îi vor urma pe cei ce cred. De ce aceasta? Pentru că Stânca lovită vine cu Apele sale după ea, producând aceleaşi lucruri ca înainte.
Oh, dar noi vrem să arătăm cine suntem: „Noi suntem metodişti; noi suntem baptişti; noi suntem… „Lăsaţi aceasta şi vorbiţi Stâncii, căci El este veşnic prezent. Voi puteţi să vă alăturaţi metodiştilor, baptiştilor sau penticostalilor, dar Lui nu vă puteţi alătura. Cu siguranţă, nu! Este nevoie să fiţi umpluţi cu El. Asta-i tot. Umpluţi cu ce? Cu putere, cu Viaţă, cu pace, bucurie, răbdare, blândeţe; cu puterea Duhului Sfânt, pentru că prezenţa Lui veşnică este acolo.
Nu uitaţi că Stânca aceea nu i-a părăsit niciodată. Tot aşa, nici Hristos nu ne va părăsi niciodată pentru că a făgăduit aceasta: „Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacului.” (Matei 28.20). Este corect? Acea Stâncă a stat tot timpul cu ei, tot drumul de la Horeb la Nebo, iar când au ajuns la Iordan era încă acolo. Oh, Dumnezeule, şi eu doresc s-o văd la Iordan. Stânca a fost tot timpul cu Moise, iar când au ajuns la Iordan era tot acolo. El stătea şi privea spre acea mulţime de oameni care alunecaseră şi se depărtaseră de Dumnezeu, iar inima îi era atât de întristată din cauza aceasta! El stătea lângă Iordan (vorbesc duhovniceşte), şi moartea îl înfăşura încet, dar când a privit într-o parte a văzut că Stânca era acolo. Astfel, tot ce a trebuit să facă a fost să păşească pe ea şi îngerii au venit şi l-au luat, pentru că El îi făgăduise: „Nu te voi părăsi ci voi fi cu tine!”
Prieteni, indiferent cât de grele sunt timpurile care vin sau cât de mult îmbătrânim, să nu uitaţi că Stânca va fi la Iordan. Ea nu ne va părăsi niciodată. Apa din Stâncă va fi tot timpul cu noi, chiar şi la Iordan.
Haideţi să ne plecăm capetele (Este spusă o prorocie).
În timp ce Duhul lui Dumnezeu se mişcă printre noi, vreau să ştiu dacă în dimineaţa aceasta este printre noi cineva care nu Îl cunoaşte pe Hristos; cineva care nu este aproape de acea Stâncă? Să ştiţi că ea este prezentă, este la lucru, de aceea poate fi văzută pretutindeni, mişcându-se printre oameni. Aceasta este Apa veşnic prezentă; este salvarea; este Duhul care varsă paharul şi ia liniştea sufletului până când se întâmplă ceva.
Dacă nu Îl cunoaşteţi, n-aţi vrea să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „Roagă-te şi pentru mine, frate Branham pentru că doresc să Îl cunosc în plinătatea Duhului Său. Doresc să-I vorbesc şi să am siguranţa că El este tot timpul lângă mine. Sunt însetat şi flămând după Dumnezeu şi doresc să-l cunosc mai bine.”?
Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi cei care aţi ridicat mâna. Gândiţi-vă la prezenţa veşnică a Apei din Stâncă, a aceluiaşi Duh care a fost în El în ziua când a luat păcatele noastre asupra Lui, suferind judecata în locul nostru. Atunci păcatele voastre au fost înfăşurate în jurul toiagului care l-a lovit, iar Sângele şi apa au ţâşnit afară din trupul Său.
Când era pe punctul să moară, El a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul.” Oh, iar în ziua de Rusalii S-a întors ca să meargă cu noi în călătoria pe care o facem spre Ţara făgăduită.
Haideţi să cântăm cântarea: „Doamne, vin Acasă”. Poate că în timp ce vom cânta este cineva care doreşte să vină la altar ca să-şi închine sufletul lui Hristos. Amin.
„Am rătăcit departe de Dumnezeu
dar acum mă întorc Acasă.
Cărarea pe care mult am rătăcit.
Doamne, eu vin Acasă.
Nu mai vreau să hoinăresc,
Deschide-ţi larg braţele, plin de iubire
Căci, Doamne, eu vin acum Acasă.”
Iată, trei băieţi au păşit la altar cu lacrimile şiroind pe obraji. Desigur, ei sunt iertaţi; au fost iertaţi încă înainte de a se ridica de pe scaune, când s-au hotărât în inima lor să vină. Poate sunt şi printre bătrâni câţiva care doresc să îngenuncheze şi să spună: „Doamne, am hoinărit departe de cărarea Ta; m-am îndoit şi m-am abătut de pe cale intrând în păcat, dar acum vreau să mă întorc până nu-i prea târziu. Dumnezeule, chiar vreau să vin să îngenunchez la picioarele Tale.” Amin.
Iată, au venit şi cele trei fete ale lui Arthur Seam, care sunt cam de aceeaşi vârstă, şi au îngenuncheat la altar. Vine încă o fată care are cu ea un frăţior mai mic. Când mama ei s-a dus la spital să nască, i-am spus fratelui Wood că va avea un băiat, şi aşa a fost.
Se pare că în dimineaţa aceasta copiii din clasa sorei Arnold îşi închină vieţile Lui. Partea din dreapta altarului este plină de copii. Ar fi fost frumos dacă aveam şi câţiva adulţi alături de ei.
Haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune; să ne rugăm pentru aceşti micuţi.
Tată ceresc, dacă va mai fi un mâine, dacă Isus va mai zăbovi zece sau cincizeci de ani, băieţii şi fetele acestea sunt cei care vor duce Mesajul mai departe, la generaţia care va veni. Fără îndoială, ei îşi vor aminti toată viaţa de această zi în care au îngenuncheat la altar.
Doamne, ei sunt nişte nestemate micuţe; sunt tineri şi necopţi, dar iată că inimile lor îi osândesc în dimineaţa aceasta. Ei nici măcar nu au auzit tot Mesajul pentru că abia au venit din camera unde sora noastră Arnold îi învaţă, şi s-au adunat în jurul altarului ca să-Ţi dăruiască vieţile lor.
Tată, eu tocmai am spus că Duhul Sfânt locuieşte în noi şi că credinţa în acest Duh face toate lucrurile, de aceea, cred că chiar în ceasul acesta ai iertat orice păcat săvârşit de cei ce Ţi s-au predat. Te rog, cu toată credinţa care este în inima mea, să-i păstrezi pe cale şi să-i ajuţi să nu se mai abată niciodată.
Oh, Dumnezeule, este ciudat că i-ai lăsat pe ceilalţi deoparte şi i-ai luat pe copilaşi, căci întregul grup care a venit la altar în dimineaţa aceasta este format numai din copilaşi. Nu este nici măcar un adult. Deşi a fost un Mesaj mare, greu de înţeles chiar şi pentru adulţi, iată că aceşti copilaşi au prins Duhul din el şi au păşit în faţă. Îţi mulţumim pentru aceasta, Doamne.
Ca slujitor al Tău, Ţi-i închin ca trofee ale acestei întâlniri, în amintirea Apei veşnic prezente care va curge peste ei de-a lungul întregii lor vieţi. Ajută-i să creadă, căci Tu i-ai ridicat de pe scaune şi i-ai trimis aici şi călăuzeşte-i in toate zilele vieţii lor. Fie ca micuţele lor daruri să fie aduse la Tine, în ziua morţii lor, iar trupurile să le fie aduse la viaţă în ziua învierii, căci sunt ai Tăi, Tată. Noi Ţi-i închinăm în Numele lui Isus. Amin.
În timp ce avem capetele plecate, le voi cere acestor copii, care au îngenuncheat la altar, să creadă că Isus este Mântuitorul lor şi că El este Cel care le-a cerut să vină aici.
Credeţi că Isus va iubeşte şi vă iartă păcatele? Aş vrea să vă ridicaţi cu toţii şi să priviţi către audienţă. Acesta este modul în care le puteţi arăta oamenilor că credeţi că Isus v-a salvat. Ridicaţi-vă în picioare astfel ca oamenii să vadă că Îl iubiţi pe Isus. Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Haideţi să cântăm cu toţii: „Isus mă iubeşte, asta o ştiu, căci aşa a spus Biblia.”
Să ridicăm mâinile în timp ce vom cânta. În ordine.
Copiii să repete după mine:
„Cred (cred) că Isus Hristos (că Isus Hristos) este Fiul lui Dumnezeu (este Fiul lui Dumnezeu). Astăzi (astăzi) Îl accept ca Mântuitorul meu (Îl accept ca Mântuitorul meu). De azi înainte (de azi înainte) Îl voi iubi (Îl voi iubi) şi Îl voi sluji (şi Îl voi sluji). Amin (Amin).
Cineva spune: „Frate Branham, am şi eu pe inimă patru copii pentru care aş vrea să te rogi.” Sigur că da, frate Ben.
Tată ceresc, acest bărbat vede că şi alţi micuţi vin la Hristos şi strigă ca un părinte pentru micuţii lui, căci ştie că Duhul care i-a adus pe copilaşii aceştia, poate să îi salveze şi pe copiii lui. Îndură-Te, căci Ţi-i închin în Numele lui Isus. Amin.
Acum, în timp ce micuţii vor merge la locurile lor, aş vrea să daţi mâna cu ei. Noi vă iubim pe toţi pentru că sunteţi mădulare ale Trupului lui Hristos, exact ca şi ceilalţi.
Haideţi să ne plecăm capetele pentru rugăciune, căci am câteva cereri şi batiste. Billy mi-a spus că sunt şi o pereche de botoşei de la un bebeluş din Anglia, care este şchiop.
Fratele Ben spune: „Frate Branham, te rog să mă ierţi pentru că te întrerup. Roagă-te şi pentru cei care mi-au lovit maşina astă-noapte, ca să fie descoperiţi.” Sigur că da, frate. Ne vom ruga.
Doamne, noi ştim că acea Stâncă lovită este cu noi în timp ce mărşăluim; ştim că Apa veşnic prezentă urmează Biserica. Oh, veşnicule Dumnezeu, dă-ne credinţă şi încredinţează-ne dacă am primit trecere înaintea Ta.
Tată, fratele nostru a spus că cineva i-a lovit maşina, iar noi ştim că nu are bani să plătească reparaţiile. Te rog să faci ca acel om să se simtă osândit în cugetul lui, să se căiască de răul pe care l-a făcut şi să vină să spună: „Domnule, eu ţi-am stricat maşina şi am să ţi-o repar.” Ajută-l pe fratele nostru Ben şi pe cei dragi ai săi.
În mâinile mele sunt batiste şi cereri care dovedesc că cei ce le-au trimis au credinţă în Dumnezeu.
Daniel a avut credinţă în acel Dumnezeu şi a fost scăpat din gura leilor. Şadrac, Meşec şi Abed-Nego au crezut în El şi au biruit focul; Pavel a crezut în El iar într-o zi, când serviciul a fost destul de greu şi nu a putut ajunge la toată lumea, a luat o batistă şi a spus: „Cred că Dumnezeu este cu mine.” Astfel, oamenii au pus peste cei bolnavi batiste şi şorţuri, şi duhurile rele au ieşit, iar bolile i-au părăsit.
Tată, eu cred în acelaşi Dumnezeu, de aceea, fie ca cel rău să plece. Doamne, fă ca boala, suferinţele şi neputinţele să plece. Tu eşti acelaşi Dumnezeu care mi-a vorbit în Stâlpul de Foc, acolo jos la râu. Eşti Cel din fotografia de pe perete; eşti cu noi, Doamne, eşti veşnic prezent; eşti acelaşi Stâlp de Foc, iar noi ne-am putut bucura în fiecare zi de Apa din stâncă, aşa cum ne bucurăm în Duhul. Tu eşti aici, iar noi ne încredem în Tine, Doamne; credem că vei trimite ungerea Ta şi ne vei ajuta. Nu pentru slava noastră, Doamne, căci atunci am fi ca şi Moise când a procedat greşit, ci dorim să facem ceva prin care să-Ţi fim de ajutor.
Tată, arată-ne ce vrei să facem. Prin credinţă, eu condamn boala care-i apasă pe cei reprezentaţi de aceste cereri şi batiste. Tată, eu ştiu şi cred din toată inima că o vei face. Vindecă toate bolile din mijlocul nostru şi salvează-i pe cei care au ridicat mâna şi au spus că vor să vină după Apă la Stâncă.
Dumnezeule, fă ca viaţa lor să fie atât de sărată încât să înseteze după Hristos. Îndură-Te şi fii cu noi, în seara aceasta, Tată. Binecuvântează-l pe fratele Neville şi pe soţia lui; binecuvântează micuţa noastră biserică, administratorii, diaconii, membrii şi Trupul tău de pretutindeni şi fii cu noi toţi, căci încredinţăm totul în mâinile Tale, în Numele lui Isus Hristos.
Haideţi să cântăm cu toţii:
„Noi mărşăluim spre cer
Minunata cetate a lui Dumnezeu…”
– Amin –