SARBATOAREA TRAMBITELOR

SĂRBĂTOAREA TRÂMBIŢELOR

 

Deschideţi cu toţii la Levitic 23.23-24:

 

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „În luna a şaptea, în cea dintâi zi a lunii, să aveţi o zi de odihnă, vestită cu sunet de trâmbiţe, şi o adunare sfântă.”

 

Trâmbiţele. Ziua în care se suna din trâmbiţe este numită de către rabini, Yom Hadin sau „Ziua Judecăţii” judecata fiind ţinută în această zi; apoi este pecetluită cu ocazia Zilei Ispăşirii. Aceasta este tradiţia, dar există ceva biblic în legătură cu această sărbătoare legată de ziua judecăţii şi de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu.

Ceea ce putem vedea aici este că avem tema Trâmbiţelor, a judecăţii; apoi avem o altă temă, un număr, pentru că Sărbătoarea Trâmbiţelor sau ziua Trâmbiţelor inaugurează luna a şaptea din calendarul ebraic, care începe cu sunetul trâmbiţei. Aşadar, luna Tishri, luna a şaptea este deosebit de sfântă, este luna sabatică, este Sabatul lunilor, este luna în care avem cele mai sfinte zile ale calendarului ebraic, luna cu cele mai mari sărbători ale Bibliei, o lună deosebit de sfântă. În această lună avem tema Trâmbiţelor, a judecăţii şi a cifrei şapte. Trâmbiţe, judecată şi numărul şapte.

În continuare, le vom lua pe rând şi le vom pune împreună ca pe piesele unui Puzzle, pentru a obţine o Taină, un Mesaj care va schimba total felul în care vedem vremurile de sfârşit, Apocalipsa şi viaţa noastră.

Trâmbiţe, judecată şi cifra şapte. Unde mai regăsim aceasta în Biblie?

2. – Să mergem în Iosua capitolul şase, unde este vorba despre cucerirea Ierihonului de către Iosua:

 

„Ierihonul era închis şi întărit de teama copiilor lui Israel. Nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra în el.

Domnul a zis lui Iosua: „Iată, dau în mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi.

Înconjuraţi cetatea voi, toţi bărbaţii de război, dând ocol cetăţii o dată. Aşa să faci şase zile.

Şapte preoţi să poarte înaintea chivotului şapte trâmbiţe de corn de berbec; în ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori, şi preoţii să sune din trâmbiţe.

Când vor suna lung din cornul de berbec şi când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte. Atunci, zidul cetăţii se va prăbuşi şi poporul să se suie fiecare drept înainte.”

Iosua, fiul lui Nun, a chemat pe preoţi şi le-a zis: „Luaţi chivotul legământului şi şapte preoţi să poarte cele şapte trâmbiţe de corn de berbec înaintea chivotului Domnului.”

Şi a zis poporului: „Porniţi, înconjuraţi cetatea şi bărbaţii înarmaţi să treacă înaintea chivotului Domnului.”

După ce a vorbit Iosua poporului, cei şapte preoţi care purtau înaintea Domnului cele şapte trâmbiţe de corn de berbec au pornit şi au sunat din trâmbiţe. Chivotul legământului Domnului mergea în urma lor.

Bărbaţii înarmaţi mergeau înaintea preoţilor, care sunau din trâmbiţe, şi coada oştirii mergea după chivot; în timpul mersului, preoţii sunau din trâmbiţe.

Iosua dăduse porunca aceasta poporului: „Voi să nu strigaţi, să nu vi se audă glasul şi să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi spune: „Strigaţi!” Atunci să strigaţi.”

Chivotul Domnului a înconjurat cetatea şi i-a dat ocol o dată, apoi au intrat în tabără şi au rămas în tabără peste noapte.

Iosua s-a sculat cu noaptea-n cap şi preoţii au luat chivotul Domnului.

Cei şapte preoţi care purtau cele şapte trâmbiţe de corn de berbec înaintea chivotului Domnului au pornit şi au sunat din trâmbiţe. Bărbaţii înarmaţi mergeau înaintea lor, şi coada oştirii venea după chivotul Domnului; în timpul mersului, preoţii sunau din trâmbiţe.

Au înconjurat cetatea o dată, a doua zi; apoi s-au întors în tabără. Au făcut acelaşi lucru timp de şase zile.

În ziua a şaptea, s-au sculat în zorii zilei şi au înconjurat în acelaşi fel cetatea de şapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat cetatea de şapte ori.

A şaptea oară, pe când preoţii sunau din trâmbiţe, Iosua a zis poporului: „Strigaţi, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!” (Iosua 6.1-16).

În ordine. Ce vedeţi mai întâi de toate? Că în Rosh Hashana sau Sărbătoarea Trâmbiţelor avem trâmbiţe, judecată şi cifra şapte. Dar în Ierihon ce avem? Trâmbiţe, judecată şi cifra şapte.

Mai întâi, avem şapte preoţi cu şapte trâmbiţe care au înconjurat cetatea câte o dată în fiecare zi, timp de şase zile. Dar în ziua a şaptea, au înconjurat cetatea de şapte ori şi au sunat din şapte trâmbiţe, după care a venit biruinţa.

În Biblie mai este încă un loc în care avem aceste trei lucruri şi anume, în cartea Apocalipsei.

3. – Să mergem deci, în Apocalipsa 8, versetul doi şi apoi la versetul şase:

„Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.” (v. 2).

„Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să sune din ele.” (v.6).

Ce avem în cartea Apocalipsei? Şapte îngeri şi şapte trâmbiţe. Şi ce se întâmplă când sună din ele? Are loc judecata. Sunetul fiecăreia din primele şase trâmbiţe aduce o judecată asupra pământului, iar la final sună ultima Trâmbiţă, a şaptea, despre care scrie în Apocalipsa 11.15:

„Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Ce vedem aici? Trâmbiţe, judecată şi numărul şapte. Deci, în Apocalipsa avem Sărbătoarea Trâmbiţelor.

Adevărul este că există ceva în legătură cu zilele sfinte ale toamnei.

Primele zile sfinte din Biblie, scrise în calendar, cele timpurii, încep primăvara şi sunt: Paştele, Întâile roade şi Rusaliile. În Noul Testament le avem împlinite pe toate, pentru că au fost împlinite de Mesia, deci s-au împlinit la prima Sa venire.

Dar sărbătorile din urmă, sărbătorile târzii, sărbătorile toamnei, se vor împlini în zilele din urmă. Cât de desăvârşit este Dumnezeu!

Deci, avem sărbătorile de primăvară împlinite în primăvara veacului şi sărbătorile de toamnă care se vor împlini în toamna veacului.

Primele roade sau primele sărbători au fost pentru zilele dintâi, iar ultimele roade vor fi pentru ultimele sărbători, cele din zilele din urmă.

Cartea Apocalipsei vorbeşte despre zilele din urmă şi despre încheierea veacului. Totul este atât de desăvârşit încât noi trebuie să găsim împlinirea Sărbătorii Trâmbiţelor în această ultimă Carte. De aceea, profeţiile pentru zilele din urmă sunt pline de Trâmbiţe. Trâmbiţe, judecată şi cifra şapte.

Cifra şapte vorbeşte despre plinătate, despre împlinire, despre încheiere. Săptămâna are şapte zile, iar ziua a şaptea este ultima pentru că şapte înseamnă încheiere. Aşadar, avem trâmbiţele şi cifra şapte care înseamnă încheiere sau împlinire.

Ce obţinem dacă le punem împreună? Puse împreună avem plinătatea puterii lui Dumnezeu deoarece sunetul Trâmbiţelor aduce plinătatea puterii lui Dumnezeu care este descoperită în Apocalipsa.

– Trâmbiţele vorbesc despre venirea unui împărat, iar în Apocalipsa avem împlinirea pentru că atunci va veni Împăratul suprem.

–Trâmbiţele vorbesc despre judecată, iar în Cartea Apocalipsei avem judecata finală.

Puse împreună avem cifra şapte, trâmbiţele şi judecata, toate regăsindu-se în Cartea Apocalipsei, dar şi în cartea lui Iosua care este legată de aceasta. Deci:

– în cartea lui Iosua avem trâmbiţe, iar în cartea Apocalipsei avem tot trâmbiţe;

– în cartea lui Iosua, trâmbiţele aduc judecata, iar în cartea Apocalipsei se întâmplă la fel;

– în cartea lui Iosua, trâmbiţele sunt legate de distrugere, iar în Apocalipsa este la fel;

– în cartea lui Iosua sunt şapte trâmbiţe, iar în Apocalipsa sunt tot şapte trâmbiţe;

– în cartea lui Iosua sunt şapte preoţi care sună din şapte trâmbiţe, iar în cartea Apocalipsei sunt şapte îngeri care sună din şapte trâmbiţe;

– cei şapte preoţi sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi la fel sunt cei şapte îngeri;

– cei şapte preoţi stau înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Sa şi la fel fac cei şapte îngeri;

– în cartea lui Iosua există şapte sunete de trâmbiţă, câte unul în fiecare zi, iar în cartea Apocalipsa avem tot şapte sunete de trâmbiţă;

– în cartea lui Iosua cele şapte trâmbiţe ajung la culme în ziua a şaptea, iar cele şapte trâmbiţe din cartea Apocalipsei ajung la culmea lor cu sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe.

– când sună cea de-a şaptea trâmbiţă din cartea lui Iosua, totul se schimbă, se transformă, iar când sună cea de-a şaptea trâmbiţă din cartea Apocalipsei se întâmplă la fel.

– în cartea lui Iosua nu este numai un şapte, ci este o înşiruire de şapte: şapte zile, şapte trâmbiţe, şapte sunete de trâmbiţă în ziua a şaptea; este un şapte de şapte, iar în cartea Apocalipsei avem acelaşi lucru: şapte Peceţi, iar când este deschisă Pecetea a şaptea avem: şapte îngeri, şapte trâmbiţe, şapte sunete de trâmbiţă. Este un şapte de şapte.

– în cartea lui Iosua sunetul trâmbiţei a şaptea este sunetul războiului şi al biruinţei, iar în cartea Apocalipsei, trâmbiţa a şaptea este sunetul izbăvirii finale, a biruinţei finale, finalul tuturor lucrurilor.

– trâmbiţele sună pentru a anunţa începutul şi sfârşitul timpurilor, schimbarea zilelor şi a anilor;

– în cartea Apocalipsei avem şapte Trâmbiţe care ne anunţă că aceasta este schimbarea finală a lumii.

Ce se va întâmpla? Taina ne descoperă că există o legătură între cartea Apocalipsei şi cartea lui Iosua. Totul este acolo. Ce ne arată aceasta? O altă descoperire despre Apocalipsa şi despre tot.

– Unde au avut loc evenimentele din cartea lui Iosua? Despre ce ne vorbeşte ea? Despre sfârşitul pribegiei prin pustie şi momentul în care poporul era pe punctul să intre în ţara făgăduită.

– Ce este cartea Apocalipsei? Despre ce vorbeşte ea? Despre sfârşitul timpului, despre momentul când suntem pe punctul să intrăm în Ţara făgăduită. Cartea Apocalipsei nu este numai despre nenorociri şi necaz, ci este despre sfârşitul a ceea ce este vechi, a lumii vechi şi despre intrarea în Ţara făgăduită a lui Dumnezeu.

– Când Israelul a intrat în ţara făgăduită, ei nu au luat-o pur şi simplu în stăpânire, ci au trebuit să lupte pentru fiecare bucăţică de pământ, a fost un timp de război, un război împotriva împăraţilor ţării.

– Cartea Apocalipsei, zilele din urmă sunt un timp de război, un război între Împărăţia lui Dumnezeu şi împăraţii acestei lumi;

– cartea lui Iosua este despre căderea împăraţilor ţării, iar cartea Apocalipsei este despre căderea împărăţiei acestei lumi; împărăţiile pământului şi civilizaţia aceasta vor cădea prin sunetul trâmbiţei, aşa cum s-a întâmplat cu Ierihonul în cartea lui Iosua.

– când cei şapte preoţi au sunat din trâmbiţele lor, judecata a venit asupra Ierihonului, iar când cei şapte îngeri vor suna din trâmbiţele lor, va veni judecata lui Dumnezeu peste acest veac rău.

– în cartea lui Iosua, ţara făgăduită israeliţilor era ocupată de naţiuni păgâne. Astăzi, Pământul făgăduit poporului lui Dumnezeu este ocupat de împăraţi şi sistemele lor rele, este ocupat de vrăjmaş, iar la sfârşitul epocii, răul se va manifesta cel mai mult.

– în cartea lui Iosua, împărăţiile care ocupau ţara făgăduită au fost nimicite, iar în cartea Apocalipsei se întâmplă la fel cu împărăţiile lumii.

– în cartea lui Iosua, zidurile s-au prăbuşit, iar poporul lui Dumnezeu a luat ţara;

– în cartea Apocalipsei, împărăţiile lumii se vor prăbuşi, iar Împărăţia lui Dumnezeu va stăpâni această lume. Astfel, când a sunat din trâmbiţă îngerul al şaptelea din cei şapte îngeri, „în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa 11.15).

– în cartea lui Iosua, israeliţii au trecut de la cortul în care au pribegit din loc în loc timp de patruzeci de ani, la locuinţa permanentă;

– în cartea Apocalipsei, la sfârşitul timpului, poporul lui Dumnezeu se va muta din locuinţa sa temporară, în locuinţa sa veşnică.

– în Ierihon, israeliţii au trecut de la umbră, de la timpul în care au vorbit despre ţara făgăduită, fără să o vadă, la realitate, la vederea ei, la intrarea în ea, la sosirea acasă.

– la fel se întâmplă în cartea Apocalipsei: noi trecem de la făgăduinţă la împlinire; de la promisiunea că vom vedea Împărăţia lui Dumnezeu, la intrarea în posesia ei.

– la Ierihon, israeliţii au trecut de la „a tânji şi a dori”, la „a poseda, a stăpâni”, iar cu noi va fi la fel. Cartea Apocalipsei este un Ierihon universal, în care se trece de la timpul când am dorit şi am tânjit după Împărăţie, la clipa în care vom intra acolo, la realitate.

Cele şapte trâmbiţe ale celor şapte îngeri ne dau o descoperire pe care cei mai mulţi credincioşi o ratează. Astfel, dacă am fi fost acolo în zilele Ierihonului, s-ar fi părut că a fost doar o zi de distrugere şi nenorocire, iar dacă privim în cartea Apocalipsei, care este un tablou universal al Ierihonului, dacă o privim cu ochii fireşti, s-ar părea că este numai sfârşitul tuturor lucrurilor, că este un timp al nenorocirilor şi al distrugerii, dar adevărata poveste a Ierihonului nu este despre distrugere, ci despre intrarea în posesia făgăduinţei. Tot aşa, adevărata descoperire a Apocalipsei nu este despre distrugere şi nenorociri, ci despre intrarea în posesia făgăduinţei, a Împărăţiei.

Deci, ceea ce pare a fi sfârşitul este de fapt o intrare. Adevărata poveste a Ierihonului nu este despre ceea ce s-a terminat, ci despre ceea ce a început, despre faptul că poporul lui Dumnezeu a intrat în ţara făgăduită.

Adevărata poveste a vremurilor de sfârşit nu este despre distrugere şi nimicire, ci despre intrarea în Ţara făgăduită.

Mesia a vorbit despre sfârşitul timpului şi l-a asemănat cu o femeie aflată în durerile naşterii. Astfel, punctul principal nu îl constituie durerile naşterii, ci faptul că se naşte ceva. Imediat după ce naşte, femeia uită de dureri, nu se mai concentrează asupra lor, ci se concentrează pe viaţa nouă care s-a născut, pe copilaşul pe care l-a adus pe lume. Despre aceasta ne vorbesc vremurile de sfârşit.

Dacă ne uităm la sărbătorile ebraice sfinte, putem vedea un tipar. Astfel, sărbătorile de primăvară: Paştele, Întâile roade, Azimile şi Rusaliile sunt despre ieşire, sunt o aducere aminte a ieşirii, a Exodului din Egipt, a Exodului din lumea veche, fiind numite chiar sărbătorile Exodului, ale ieşirii. Aceste sărbători încep cu Paştele şi se încheie cu Rusaliile care sunt legate de Sinai, adică de încheierea ieşirii lor. Ei au ieşit din Egipt şi au ajuns la Sinai.

Acestea sunt primele sărbători sfinte, de la Paşti la Rusalii; anotimpul acela a fost numai despre ieşirea afară. Dar israeliţii nu au ieşit numai afară şi aceasta a fost tot, ci au şi intrat. Ei au ieşit dintr-o ţară şi au intrat în alta; au ieşit dintr-o ţară a robiei şi au intrat într-o ţară a făgăduinţei. Pentru aceasta, au traversat Marea Roşie ca să iasă afară, dar mai târziu au traversat râul Iordan ca să intre în ţara făgăduită.

Aşadar, sărbătorile de primăvară sunt despre ieşirea afară, în timp ce sărbătorile de toamnă sunt despre intrarea înăuntru. Sărbătorile de toamnă sunt legate de anumite evenimente, cum ar fi adunarea înăuntru, venirea înăuntru.

De exemplu, la Sărbătoarea corturilor, evreii se adunau cu toţii împreună pentru ultima dată în Ierusalim. Ziua Ispăşirii este despre intrarea înăuntru, în prezenţa lui Dumnezeu, iar Trâmbiţele sunt semnul intrării în ţara făgăduită.

Aşadar, din punct de vedere profetic, începutul veacului este despre ieşirea afară, iar sfârşitul veacului este despre intrarea înăuntru. Sărbătorile de toamnă sunt despre intrarea în ţara făgăduită. Primele sunt despre început, despre ieşire, iar ultimele sunt despre intrare.

Deci, cele şapte Trâmbiţe din Apocalipsa vorbesc despre intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru. Chiar şi sărbătorile sfinte sunt despre aceasta, despre intrarea înăuntru.

În limba originală avem ceva interesant în legătură cu Cuvântul spus lui Iosua. Când i s-a spus: „preoţii vor suna din şofar la Ierihon”, a fost folosit cuvântul „techia”. Vă sună cunoscut? „Techia” este cuvântul folosit în cadrul Sărbătorii Trâmbiţelor pentru „a suna din trâmbiţă”, iar în Iosua scrie: „ei vor techia din şofar”. Apoi, când Biblia spune că poporul a strigat când au auzit, „techia”, sunetul şofarului, cuvântul folosit este „teruah”, un alt cuvânt care apare la sfârşit, „teruah” fiind folosit pentru Sărbătoarea Trâmbiţelor şi fiind tradus ca „a striga sau strigăt”. Ei au strigat „teruah” şi zidurile Ierihonului s-au prăbuşit. Sărbătoarea Trâmbiţelor este numită în ebraică „Yom Teruah” adică „Ziua sunării din Trâmbiţe” sau „Ziua strigătului.” Deci, cuvintele care au fost folosite la Ierihon se regăsesc în Sărbătoarea Trâmbiţelor.

Un alt lucru interesant regăsit în limba originală a relatării cărţii lui Iosua este în legătură cu prăbuşirea zidurilor Ierihonului. „Când zidurile au căzut la pământ”, în ebraică scrie: „beyahal haam”, adică „poporul a mers în sus”. Desigur, în cadrul relatării biblice scrie că „poporul a intrat în cetate”, dar în limba originală nu scrie că a mers în cetate, ci scrie că „s-a ridicat, s-a înălţat”. Este foarte interesant pentru că dacă ne gândim la Apocalipsa, la sunetul Trâmbiţei poporul lui Dumnezeu se va ridica în sus, va fi înălţat, va avea loc răpirea.

Aceasta ne oferă o nouă descoperire a Apocalipsei şi a tainelor care au legătură cu viaţa voastră. Gândiţi-vă la aceasta acum. Dacă epoca aceasta se va sfârşi cu un Ierihon universal, ce se va încheia o dată cu Ierihonul? Pribegia prin pustie.

Ce ne spune aceasta? Aceasta înseamnă că epoca aceasta, lumea aşa cum o ştiţi voi, viaţa voastră, se va încheia în acest Ierihon universal, ceea ce înseamnă că viaţa aceasta, lumea aceasta este pustia. Viaţa aceasta este călătoria prin pustie şi se încheie odată cu prăbuşirea zidurilor Ierihonului.

Sărbătoarea Corturilor sărbătoreşte ţara făgăduită şi este la câteva săptămâni după Trâmbiţe. Astfel, viaţa aceasta nu este Casa noastră, ci este călătoria spre Casă; viaţa aceasta nu este nici cerul, nici pământul, nu este nici Egiptul, nici ţara făgăduită, ci este călătoria de la una la cealaltă, de la ceea ce este vechi, firesc, spre ceea ce este nou, duhovnicesc. Pustia este locul locuirii în corturi, ceea ce înseamnă că viaţa aceasta este timpul locuirii în corturi, ceva vremelnic şi nu veşnic.

Scenariul este că noi ne schimbăm tot timpul umblarea, cadrul acestei vieţi se schimbă tot timpul, lucrurile vin şi pleacă; noi suntem în călătorie pe aici, în trecere, suntem străini şi călători şi călătorim spre o Împărăţie veşnică. Noi suntem în trecere pe aici, suntem călători; totul se încheie cu Ierihonul, iar vestea bună este că indiferent prin ce treceţi, nu este pentru totdeauna, ci este trecător; voi treceţi prin ceva şi mergeţi mai departe, nu rămâneţi acolo pentru totdeauna.

Ce ne spune aceasta? Că noi trebuie să trecem nevăzuţi prin lumea aceasta, adică nu trebuie să ne ataşăm de lume şi de lucrurile din ea, nu trebuie să investim prea mult în lucruri, averi sau bani pentru că totul este trecător, totul va trece şi nu veţi păstra absolut nimic din ceea ce este aici. Aşadar, orice s-ar întâmpla, nu vă descurajaţi, ci amintiţi-vă că sunteţi doar nişte străini şi călători pe aici. Indiferent cu ce vă confruntaţi, spuneţi în inima voastră: „Sunt doar în trecere! Casa mea nu este aici!” Spuneţi-i şi vecinului vostru: „Sunt numai în trecere pe aici!”

Aş vrea să ţineţi minte un lucru: lucrurile acestei vieţi, obţinerea lor, pierderea lor, lupta pentru ele, invidia că cineva are mai mult decât voi, totul, este numai echipamentul pentru drumeţie. De ce râvniţi cortul fratelui vostru şi tânjiţi după el când este numai un echipament de drumeţie? Ceea ce contează, aşa cum a fost şi în cazul israeliţilor când au pribegit prin pustie, nu este pin ce treceţi, ci cu Cine treceţi prin acele lucruri. Evreii nu erau singuri, ci Dumnezeu locuia cu ei, în mijlocul lor, ceea ce a făcut ca Balaam să spună: „Cât de binecuvântate sunt corturile tale, Israele!”

Aşadar, viaţa voastră nu este despre scenariu, circumstanţe sau situaţii, nu este despre ceea ce se petrece în jurul vostru, ci este despre prezenţa Lui care călătoreşte cu voi, care trece prin toate cu voi.

Voi sunteţi doar în trecere pe aici: lumea este pustia, viaţa voastră este călătoria, iar cheia nu este nici scenariul, nici circumstanţele, ci este faptul că pustia aceasta vă pregăteşte pentru Ţara făgăduită. Totul se va sfârşi o dată cu Ierihonul, aşa că folosiţi fiecare clipă ca să vă pregătiţi pentru Ţara făgăduită, folosiţi fiecare secundă ca să vă apropiaţi şi mai mult de Dumnezeu; în fiecare zi ar trebui să faceţi un pas mai departe de Egipt, de lume, şi mai aproape de Ţara făgăduită; în fiecare zi ar trebui să faceţi un pas mai departe de păcat şi de robie şi mai aproape de libertate. În fiecare zi, un pas mai departe de întuneric, dar mai aproape de Lumină; de la amărăciune la bucurie şi de la văicăreli şi plângeri la laudă. Aceasta ar trebui să faceţi cu timpul vostru! În fiecare zi să faceţi un pas mai departe de cele vechi şi un pas mai aproape de cele noi.

Viaţa aceasta este pustia, dar ea vă conduce spre Ţara făgăduită. Ce înseamnă aceasta? Că voi nu trebuie să priviţi ceea ce se petrece în viaţa voastră ca fiind sfârşitul lumii, ci ca pe ceva care vă conduce spre sfârşitul călătoriei prin pustie şi intrarea în Ţara făgăduită, pentru că aceasta este în realitate. Nu judecaţi fiecare bucurie, fiecare amărăciune, fiecare câştig şi fiecare pierdere prin ceea ce este pe moment, ci prin scopul ei, prin ceea ce aduce în viaţa voastră, prin locul spre care vă conduce în cele din urmă. Voi nu puteţi judeca pustia după felul cum arată, ci prin faptul că vă conduce spre Ţara făgăduită, spre veşnicie.

Aşadar, când vedeţi viaţa voastră, situaţiile prin care treceţi, opriţi-vă o clipă şi spuneţi: „Încotro încearcă să mă conducă Dumnezeu prin toate aceste situaţii?”, pentru că tot ce se petrece în viaţa voastră lucrează numai şi numai spre binele vostru.

Întrebaţi-vă: „Cum pot folosi situaţia aceasta? Cum pot folosi problema aceasta şi să fac pasul următor?” Dacă sunteţi născuţi din nou, vă veţi îndrepta spre ziua Trâmbiţelor, a căderii Ierihonului, a biruinţei.

Îmi amintesc că am fost în Cuba ca să ajut la deschiderea primei misiuni din insulă, cu ocazia primei Evanghelizări publice de la revoluţia comunistă şi ne-am focalizat pe textul din Iosua 6.1:

„Ierihonul era închis şi întărit de teama copiilor lui Israel. Nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra în el.”

Cam aceasta era situaţia Cubei: nimeni nu ieşea şi nimeni nu intra. Dar noi am mers acolo şi am sunat din şofar. Am avut chiar şi un şofar pe care i l-am dat lui Fidel Castro.

Dar cât a stat Israelul în pustie? Patruzeci de ani. În anul când am mers noi acolo, Cuba a împlinit patruzeci de ani de când era sub conducerea comunistă. Evanghelia fusese persecutată timp de patruzeci de ani şi nu existase nici măcar o evanghelizare. Cel care ne-a găzduit pe perioada cât am stat în Cuba, a fost un păstor pe nume Jose, care în limba spaniolă înseamnă Iosua. Înainte de a ajunge în Havana, au fost câţiva de la Beth Israel care au decis să nu meargă cu noi prin toată ţara, ci s-au dus în Havana ca să verifice situaţia din oraş înainte ca să ajungem şi noi. Înainte ca Iosua să intre în Ierihon, a trimis două iscoade ca să iscodească cetatea înainte ca să ajungă şi ceilalţi acolo. Iosua a trimis două iscoade, iar cei care au plecat dintre noi în Havana au fost tot doi. Doi bărbaţi s-au dus şi au iscodit oraşul: au cercetat bisericile, Piaţa Revoluţiei unde trebuia să ajungem noi, iar când unul dintre ei şi-a verificat rucsacul în care avea bagajul, a observat că numele firmei care îl fabricase era „Spionaj”. Ceilalţi am fost trimişi de Jose, Iosua, în Havana. Ceea ce este ciudat, este că Iosua i-a spus poporului să înconjoare Ierihonul timp de şapte zile, iar noi am ajuns în Havana cu şapte zile înainte de adunarea din piaţa revoluţiei.

Un alt lucru ciudat este că deşi am fost însoţiţi de tot felul de oameni, toţi s-au întors acasă, iar la final am rămas doar şapte, la fel ca în Iosua, unde erau şapte preoţi. În cele şapte zile, am mers în diferite locuri din oraş, ne-am rugat şi am sunat din şofar.

Când am făcut aceasta, ne-a fost descoperit un alt lucru. Cu Iosua, acel eveniment măreţ a avut loc după patruzeci de ani de pribegie prin pustie, iar noi ne aflam acolo în al patruzecilea an de la instalarea comunismului. Ceea ce am realizat este că patru din cei şapte eram născuţi în acelaşi an; toţi eram născuţi în anul când a avut loc revoluţia, deci toţi patru aveam patruzeci de ani. Când Iosua a fost trimis de Moise să iscodească ţara, avea patruzeci de ani.

Aşadar, timp de şapte zile am sunat din şofar în jurul Havanei, iar în a şaptea zi am avut şi prima adunare evanghelică ţinută în Piaţa Revoluţiei, acolo unde a venit pentru prima dată şi Fidel Castro. A fost şi el prezent, iar noi i-am dăruit un şofar şi o Biblie.

Cu ocazia acelei sărbători din Cuba, a avut loc o trezire, iar ei mi-au transmis că trezirea aceea nu s-a stins încă. Dumnezeu este suveran!

Îmi amintesc că eram în oraşul Camauei din Cuba şi am primit un telefon de la cele două „iscoade” aflate în Havana. Când am vorbit cu ei, i-am întrebat fără să mă gândesc la ceva anume: „Aveţi veşti bune? Cum sunt lucrurile acolo?”, iar ei au răspuns: „Da, totul este în ordine.” Cele două iscoade au dat tot un răspuns pozitiv lui Iosua.

Pe lângă aceasta, în calendarul ebraic avem rânduit un anumit text din Biblie care trebuie să fie citit în fiecare săptămână şi care se numeşte „Partia.” În fiecare sinagogă din lume, rabinii citesc acelaşi text. Astfel, în ziua în care cele două „iscoade” au ajuns la Havana, textul biblic citit era din Iosua, unde scrie că Iosua a trimis două iscoade în Ierihon. A fost rânduit din vremuri străvechi pentru ziua aceea. Noi am mers prin tot felul de biserici din Havana, pentru a predica, iar în cele din urmă am ajuns în biserica pe care o iscodiseră cele două iscoade ale noastre; Domnul ne-a condus chiar acolo.

Cheia pentru această călătorie supranaturală a fost textul din Iosua 6, dar ceea ce spune descoperirea pentru fiecare credincios, este că tot ce se întâmplă în viaţa noastră ne conduce la Ierihon. Chiar şi pentru un necredincios este la fel, doar că el se află de partea greşită a zidurilor. Dar voi vreţi să fiţi de partea corectă a zidurilor Ierihonului; nu vreţi să fiţi din împărăţia care este rânduită pentru cădere, ci din cea rânduită pentru intrarea în Ţara făgăduită.

Puteţi vedea acum ce ne aduce descoperirea referitoare la Ierihon şi la cele şapte Trâmbiţe? Taina celor şapte Trâmbiţe spune că Dumnezeu v-a rânduit ca şi credincioşi, pentru un loc pe care El îl numeşte Ţara făgăduită, Ţara făgăduinţei. Voi veţi moşteni Ţara făgăduinţei, dar nu numai că o veţi moşteni, ci Dumnezeu are pentru voi hotărâtă voia Sa care este numai bine, numai binecuvântare într-un fel sau altul, dar voi nu numai că o moşteniţi, ci trebuie s-o şi luaţi în stăpânire. Înţelegeţi? Voi o moşteniţi, dar trebuie s-o luaţi.

Israeliţilor li s-a dat ţara făgăduită, dar Dumnezeu le-a spus că ei trebuie s-o ia în stăpânire. „Eu v-am dat-o vouă, este un dar. Voi n-aţi fi putut s-o luaţi niciodată singuri, dar acum trebuie s-o luaţi în stăpânire, să luptaţi pentru fiecare palmă de pământ din ea.”

Ceea ce ne învaţă cartea lui Iosua şi ne face cunoscut descoperirea este că vrăjmaşul s-a instalat în Ţara care v-a fost făgăduită vouă, în făgăduinţele vieţii voastre. Păcatul s-a instalat în făgăduinţele vieţii voastre ca să vă oprească să trăiţi făgăduinţele pe care vi le-a dat Dumnezeu. Dar dacă le doriţi cu adevărat, le veţi lua în stăpânire prin puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum ştiţi, când m-am întors la Domnul, am ajuns pe vârful unui munte şi am îngenuncheat acolo. Pe acel munte era scris ceva, dar eu am văzut acel lucru numai mai târziu. Pe vârful acelui munte era scris cu grafitti, şi am rămas uimit când am văzut ce scria: „Nici un evreu nu va intra pe acest pământ sfânt!” Locul în care mi-am predat viaţa Domnului era un loc în care alţii se închinau la Satan, aşa că am spus: „Prea târziu, deja am pătruns înăuntru!”

Ceea ce am învăţat de aici este că vrăjmaşul nu vrea ca noi să luăm ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Şi pentru că nu vrea aceasta, încearcă să ne pună tot felul de piedici, aşa cum a făcut şi cu israeliţii. Bineînţeles că el face aceasta, dar voi trebuie să înţelegeţi acest lucru şi să luptaţi împotriva lui prin puterea lui Dumnezeu. Lupta este purtată şi câştigată de către puterea lui Dumnezeu, dar implică şi participarea voastră. Este puterea Lui, dar este cu acordul vostru, este „Amin-ul” vostru, este strigătul vostru, este şofarul vostru.

Biblia spune că nu ei au dărâmat acele ziduri puternice, ci doar au suflat din şofar. Ei L-au ascultat pe Dumnezeu, au făcut ce a poruncit El şi au biruit. Vedeţi? Acela a fost strigătul credinţei, pentru că L-au crezut pe Dumnezeu.

Ce ne spune descoperirea despre Ierihon şi despre cele şapte trâmbiţe care au sunat acolo? Noi avem o moştenire în Ţara făgăduită, dar există ziduri care încearcă să ne oprească să ajungem în posesia ei. Aveţi făgăduinţa bucuriei, dar vrăjmaşul a ridicat ziduri în jurul ei; aveţi făgăduinţa puterii, dar vrăjmaşul a ridicat ziduri; aveţi făgăduinţa că veţi fi curaţi şi sfinţi, dar există ziduri; aveţi făgăduinţa păcii, a unei vieţi pline de pace, dar sunt ziduri; aveţi făgăduinţa biruinţei, dar există ziduri. Nu lăsaţi ca aceste ziduri să vă oprească înaintarea fiindcă sunt doar nişte obstacole ridicate de vrăjmaş! El va încerca să vă hărţuiască şi să vă ţină departe, iar înainte de a vă întoarce la Domnul, va face tot posibilul să vă facă confuzi, ca să nu mai credeţi făgăduinţa lui Dumnezeu. Să nu vă opriţi din cauza acestor ziduri şi să nu renunţaţi pentru că există opoziţie, fiindcă dacă faceţi aceasta nu veţi intra niciodată înăuntru. Sunt o mulţime de credincioşi care nu intră niciodată în posesia a ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru ei, în posesia făgăduinţelor Sale pentru că se tem de ziduri şi nu vor să aibă de-a face cu ele. Poate sunt ziduri ale păcatului, ale firii, ale părerilor oamenilor din jur, ale fricii de eşec, etc., şi din cauza aceasta nu vor să aibă de-a face cu ele.

Se spune că o profesoară i-a întrebat pe elevii săi: „Cine a făcut să fie dărâmate zidurile Ierihonului?” Atunci un copil care se numea Bobby, a ridicat mâna şi a spus: „Nu am fost eu.” Mai târziu, profesoara s-a întâlnit cu părinţii copilului şi i-a spus mamei lui: „Am întrebat clasa cine a făcut să se prăbuşească zidurile Ierihonului, iar copilul vostru a spus că nu a făcut-o el.”

Mama copilului a răspuns: „Dacă spune că nu a făcut-o el, înseamnă că aşa este.” Apoi, tatăl copilului a chemat-o pe profesoară de-o parte şi i-a spus: „Ascultă, nu-mi pasă cine a făcut să se prăbuşească zidurile Ierihonului! Trimite-mi nota de plată şi mă voi ocupa de tot.” O, Doamne!

Dacă doriţi Ţara, trebuie să vă ocupaţi de ziduri! Veniţi în faţa lor, sunaţi din şofarul vostru şi luaţi Ţara, pentru că epoca aceasta se va încheia cu sunetul Trâmbiţelor, cu un război al Împărăţiei lui Dumnezeu, iar zidurile Ierihonului se vor prăbuşi. Aceasta înseamnă că sunteţi un popor biruitor, iar zidul păcatului, al robiei, al amărăciunii, al depresiei, al fricii, se va prăbuşi prin puterea lui Dumnezeu. Acesta este adevărul, dar voi trebuie să-l înfruntaţi.

Cheia este biruinţa, de acum până în ziua venirii Lui. Luaţi făgăduinţa Ţării făgăduite, înţelegeţi ce vi s-a făgăduit, luptaţi lupta cea bună şi nu daţi nici un pas înapoi, pentru că Împărăţia va veni prin puterea lui Dumnezeu. Ea nu va veni pe un taler de argint, cum predică unii predicatori, ci prin Duhul Sfânt: prin Duhul vom avea biruinţa şi tot prin Duhul o vom lua în stăpânire. Dar voi trebuie să biruiţi.

Ce ne mai spune descoperirea celor şapte Trâmbiţe cu privire la propria voastră viaţă? Ceea ce-i face pe cei mai mulţi oameni să se teamă de aceste zile ale sfârşitului este cartea Apocalipsei. Să fim serioşi! Apocalipsa este într-adevăr puţin înspăimântătoare pentru că avem necazuri, război, nenorociri, catastrofe apocaliptice. Dar ea ne descoperă un lucru extraordinar şi anume, că în spatele tuturor acestor lucruri, dincolo de zidurile Ierihonului se află Ţara făgăduită. Dacă vedeţi doar ziduri care se prăbuşesc şi război, totul pare înspăimântător şi veţi pierde ceea ce este cu adevărat important, ceea ce nu se sfârşeşte, ci începe acum.

Aplicaţi aceasta vieţii voastre şi gândiţi-vă că orice problemă cu care vă confruntaţi şi pare înspăimântătoare, nu se compară nici pe departe cu ceea ce vedeţi în cartea Apocalipsei. Poate aveţi impozite mari, dar aceasta nu se compară cu cei patru cai ai Apocalipsei, indiferent cât este de rău. Poate aveţi probleme cu copiii voştri, dar aceasta nu se compară cu a treia parte a mării care se va preface în sânge.

Toate problemele, nenorocirile şi catastrofele din cartea Apocalipsei au legătură cu Ierihonul şi cu intrarea în Ţara făgăduită. Cu atât mai mult, problemele voastre sunt legate de intrarea în Ţara făgăduită.

În Domnul, fiecare problemă, fiecare necaz din viaţa voastră, totul, va lucra spre binele vostru. Zidurile Ierihonului stau în faţa voastră ca să vă determine să luptaţi ca să intraţi în făgăduinţa lui Dumnezeu, unde nu aţi intrat încă.

Pentru ca puterea laudei să vină în viaţa voastră, trebuie să dărâmaţi zidurile Ierihonului; ca să vină bucuria şi biruinţa, trebuie să dărâmaţi zidurile Ierihonului. Dincolo de aceste ziduri este Ţara făgăduită, Ţara care v-a fost promisă.

Priviţi cu atenţie fiecare problemă cu care vă confruntaţi şi întrebaţi-vă: „Unde este Ierihonul? Unde este intrarea?” Nu vă mulţumiţi să spuneţi: „Am trecut peste problema aceasta!”, ci spuneţi: „Doamne, Tu vrei să intru undeva unde nu am mai intrat până acum şi să biruiesc lucrurile pe care nu le-am putut birui până acum! Vrei să mă duci într-o Ţară mai bună, deci cum vrei să păşesc în continuare? Unde vrei să mă călăuzeşti şi cum pot să dărâm acest zid din faţa mea?”

Descoperirea celor şapte Trâmbiţe ne spune că şi sfârşitul acestei lumi ne duce spre ceva mai bun; aşa cum se întâmplă cu fiecare în parte, se întâmplă şi cu lumea aceasta.

În Dumnezeu, fiecare sfârşit este un început, fiecare sfârşit ne conduce spre un nou început. Fiecare răstignire duce la înviere, aşa că: nu vă temeţi de sfârşituri!

Pe de altă parte, când ceva din viaţa voastră nu este de la Dumnezeu, fie că este vorba de păcat, de întuneric sau de ceva vechi, noul început pe care îl are Dumnezeu pentru voi poate aştepta până când puneţi capăt acelor lucruri ale întunericului.

Se spune că Dumnezeu vine în ceasul al doisprezecelea. În ceea ce priveşte clădirea aceasta, nu a fost în ceasul al doisprezecelea, ci a fost la ora unu fix, pentru că a venit după ce am pierdut vechea clădire. Cei care au fost acolo ştiu că am avut ultimul serviciu cu ocazia Sărbătorii Corturilor, după care am fost nevoiţi să evacuăm clădirea. Am fost nevoiţi să golim clădirea, să închidem uşa, să dăm sigla jos şi să plecăm, aşa că am rămas fără o clădire în care să ţinem serviciile. Vedeţi? Numai după ce am închis uşa aceea, s-a deschis uşa acestei clădiri, şi aceasta s-a întâmplat chiar a doua zi.

Când este Dumnezeu în lucrare, închideţi uşa lucrurilor vechi, încuiaţi-o, şi Dumnezeu va deschide o uşă nouă. Poate există uşi noi care aşteaptă să fie deschise, dar nu se vor deschide până când nu închideţi uşile vechi, până nu le încuiaţi pentru totdeauna.

În calendarul ebraic este o zi numită „Ultima zi”. Ea vine la o săptămână după Sărbătoarea Corturilor, iar în ziua aceea evreii făceau sul manuscrisul Torei. Citeau sfârşitul cărţii Deuteronom, în care Moise se afla la capătul pustiei şi privea spre ţara făgăduită. Această carte se încheie cu Moise pe munte şi cu israeliţii care sunt pe punctul să intre în ţara făgăduită. Ei închid sulul, ceea ce este un simbol spre sfârşitul veacului, şi deschid un alt sul, ceea ce este foarte interesant deoarece Apocalipsa vorbeşte despre aceasta. Ce fac ei mai departe? Deschid sulul lui Iosua, acolo unde scrie că israeliţii au intrat în ţara făgăduită. Aceasta se întâmplă la sfârşit. Nu vă temeţi de nimic, pentru că dacă sunteţi ascunşi în Dumnezeu, după sfârşit vine începutul.

Nu pot încheia acest mesaj fără să vă relatez o întâmplare. După cum ştiţi, am fost nevoiţi să părăsim primul nostru sediu, care era de zece ori mai mic decât cel pe care îl avem acum. Pentru că trebuia să plecăm, timp de un an am tot căutat şi am căutat un alt spaţiu, dar nu am găsit nimic. În cele din urmă, am găsit o clădire care era de trei ori mai mare decât cea în care ne aflam, aşa că era un pas mare de credinţă. Am spus: „Trebuie să credem că o putem avea!” Nădăjduiam că vom reuşi s-o obţinem, dar în cele din urmă a trebuit să renunţăm. Îmi amintesc că în ziua aceea am fost foarte întristat şi simţeam că nu sunt în stare să vorbesc cu Dumnezeu, dar am făcut-o. Dacă ai ceva cu Dumnezeu şi nu te simţi în stare să vorbeşti cu El, spune-I ce te doare. Am vorbit cu El în rugăciune, după care am deschis Biblia şi ea s-a deschis la Isaia 54.2, unde scrie: „Lărgeşte locul cortului tău şi întinde învelitoarele locuinţei tale! Nu te opri! Lungeşte-ţi funiile şi întăreşte-ţi ţăruşii!”

Când am citit aceste cuvinte, am spus: „Doamne, mi-ai dat versetul greşit fiindcă noi am încercat să facem aceasta, dar Tu ai închis calea spre rezolvarea problemei. După ce am spus aceste cuvinte, am stat puţin, apoi am zis: „Bine, Doamne. Nu are nici un rost, dar mâine voi suna agentul imobiliar şi îi voi spune: „Du-mă unde vrei tu.”

De multe ori, biruinţa vine chiar atunci când nu mai vedem nimic şi când simţim că nu mai putem merge mai departe.

Aşadar, l-am sunat pe agent şi i-am spus: „Du-mă şi arată-mi ce ai.” Astfel, m-a dus şi mi-a arătat un loc care în comparaţie cu ceea ce văzusem timp de un an arăta ca şi Templul din Ierusalim. Era foarte bine şi în plus era foarte aproape de vechea noastră clădire.

„De cât timp este disponibil locul acesta?”, l-am întrebat pe agent.

„Este gol de doi ani”, a răspuns el.

„De ce nu mi l-ai arătat până acum?”

„Pentru că mi-ai spus că ai vrea un loc de trei ori mai mare decât vechea clădire, iar acesta este de zece ori mai mare.”

Atunci m-am supărat şi i-am zis:

„Nu am nevoie să-mi predice un agent imobiliar. Să mă condamne Duhul Sfânt, nu tu. Eu sunt predicatorul şi nu am nevoie de mustrarea ta!”, dar acolo era Domnul şi el mă mustra prin omul acela. Vedeţi? Problema nu era că Domnul n-ar fi fost pregătit pentru noi, sau că făgăduinţa nu era pregătită, ci credinţa noastră nu era pregătită pentru ceea ce pregătise El.

A fost nevoie să ne aducă la un pas de renunţare şi plini de disperare, iar atunci am pornit cu o credinţă mult mai mare. Clădirea era cu mult peste aşteptările noastre, era de zece ori mai mare decât speram noi, dar corporaţia care o deţinea a respins oferta noastră. Atunci am ajuns într-un punct în care am spus: „Nu mai putem!”, şi am renunţat cu toţii. Atunci am vorbit cu un bărbat care mi-a vorbit despre o femeie care spunea: „În orice situaţie, trebuie să urmezi strategia lui Iosua!”

„Ce vrei să spui cu aceasta?” am întrebat eu.

„Clădirea este Ierihonul pe care trebuie să-l cucereşti”, mi-a răspuns el. „Mărşăluieşte în jurul ei!”

„Să merg în jurul ei?” am întrebat mirat.

Nu mult după aceea, cineva a venit la noi şi ne-a întrebat: „De ce nu mărşăluiţi în jurul clădirii?”

„Să mărşăluim în jurul clădirii? Bine, dar aşa ceva este prostesc, fără sens, ridicol!”

Totuşi, am chemat comitetul şi le-am spus:

„Ne întâlnim în faţa clădirii!”, apoi am adăugat: „Vom mărşălui în jurul ei de şapte ori!”

Ei m-au privit miraţi şi nu au spus nimic. Bineînţeles că era noaptea târziu, pentru că nu voiam să fim văzuţi de oameni. Nu era clădirea noastră şi noi eram doar nişte trecători, dar le-am spus: „Să mergem!” Am început să mergem în jurul clădirii dar în curând am dat de o poartă încuiată şi nu am putut trece mai departe.

„Ce să fac? Am parcurs jumătate din drum şi nu pot trece mai departe!” dar imediat după aceea am zis: „Iată răspunsul: Vom merge până la poartă, vom bate în ea şi ne vom întoarce înapoi. Vom veni din nou până la poartă, vom bate în ea şi ne vom întoarce înapoi, iar acesta va fi un tur.” Şi am făcut întocmai. Am făcut un tur, două, trei până la şapte, de fiecare dată fiind nevoiţi să ne întoarcem înapoi de la poartă. A şaptea oară am spus: „Dacă ne întoarcem înapoi, vor fi şapte ture şi jumătate, deci nu este bine şi am adăugat:

„O clipă! Trebuie să mă rog ca să primesc un răspuns de la Domnul!”

M-am gândit puţin şi am spus: „Poate putem merge cu spatele.” Aceasta venea de la mine, omul care spusese anterior că această idee este prostească. Acum, tot eu spuneam să mergem cu spatele. Dar tot eu am spus: „Dacă mergem cu spatele, acesta ne va întoarce înapoi şi vom avea numai şase ture şi jumătate!” Şi le-am spus din nou celor ce erau cu mine: „Lăsaţi-mă să mă rog.”

M-am rugat, iar după aceea le-am spus:

„Am răspunsul! Vom merge într-o parte. Ne vom da mâinile şi vom face un rând prin care vom merge într-o parte, ca o horă.”

Am forţat comitetul să facă aceasta, aşa că la ora doisprezece noaptea, noi făceam o horă în jurul acelei clădiri. Dacă ne-ar fi văzut cineva, ne-ar fi privit uimit şi ar fi plecat de acolo agale. Dar ceea ce ştiu şi ceea ce contează este că în dimineaţa următoare, agentul a bătut la prima oră la uşa mea şi a spus:

„Nu-ţi va veni să crezi, dar compania s-a răzgândit şi vă dă clădirea!”

Nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea acestei lumi! Clădirea pe care o rânduise Dumnezeu pentru noi făcea parte din voia Sa, pentru a ne binecuvânta şi pentru a ne lărgi cortul, dar nu a venit fără împotrivire, fără luptă, fără un zid. Vedeţi? Dar primul lucru de care a fost nevoie ca să putem intra în ea, a fost ca credinţa noastră să fie mărită. Apoi, a trebuit să luptăm, să mergem mai departe şi să perseverăm. A trebuit să păşim prin credinţă chiar dacă părea prostesc şi pentru că am făcut aşa, am putut intra în ea.

Ca să putem primi această clădire care este de zece ori mai mare decât prima, a trebuit să păşim prin credinţă, să o înconjurăm de şapte ori şi să sunăm din şofar. Dar când spun aceasta, arăt spre Dumnezeu, pentru că totul se rezumă la a te încrede în puterea Sa şi la a păşi fără teamă în ceea ce a pregătit El pentru tine.

Acestea au fost Ierihonul, acestea au fost făgăduinţele Lui, dar erau ascunse după un zid, iar ca să le putem lua, trebuie să pătrundem înăuntru.

De aceea se încheie totul cu şapte Trâmbiţe şi cu un Ierihon universal.

Poate cineva spune: „O clipă! În Ierihon l-am avut pe Iosua, dar unde este Iosua în Apocalipsa?”

Cuvântul „Iosua” în ebraică este „Iehosuah”, iar „Iehosuah” este „Ieshuah”. Deci Cine este Iosua al nostru? Isus este Iosua al nostru; Ieshuah este Iosua al nostru. El nu este numai Cel care vă scoate afară, ci este şi Cel care vă aduce înăuntru. El nu este numai Cel care vă scoate afară din viaţa voastră veche, ci este Cel care vă duce la făgăduinţele lui Dumnezeu de aceea, cu cât Îl urmaţi mai mult pe Ieshuah şi voia Sa, cu atât veţi intra mai mult în făgăduinţele lui Dumnezeu, şi povestea se încheie cu intrarea în Ţara făgăduită.

Aşadar, dacă sunteţi în el, povestea voastră se va încheia cu intrarea voastră înăuntru, dar nu aşteptaţi ziua din cartea Apocalipsei pentru că Duhul Sfânt este în jurul vostru, iar în Duhul puteţi intra chiar acum înăuntru.

În viaţa aceasta, voi aveţi puterea să intraţi în făgăduinţele lui Dumnezeu, în voia Sa. Mai mult, voi aveţi un Iosua mai mare, o Ţară făgăduită mai mare şi o putere de biruinţă mai mare. Voi aveţi un loc de bucurie în care să intraţi, un loc al păcii în care să intraţi, un loc la biruinţei, al plinătăţii; le aveţi pe toate acestea, dar trebuie să le luaţi.

Nu daţi înapoi şi nu renunţaţi când daţi de un zid, nu vă descurajaţi când daţi de o stâncă, fiindcă toate aceste piedici fac parte din poveste. Când daţi de un zid, spuneţi pur şi simplu: „Este un Ierihon, un alt Ierihon!” Nu renunţaţi! Acesta este semnul că aveţi o făgăduinţă bună, dar trebuie să o luaţi să intraţi în posesia ei. Nu vă temeţi să purtaţi lupta cea bună! Nu vă temeţi de Ierihon şi de zidurile lui pentru că merită să luptaţi pentru Ţara făgăduită din viaţa voastră. Merită să luptaţi pentru biruinţă, merită să luptaţi pentru binecuvântările pe care vi le-a dat El, pentru umblarea dată de El, merită să luptaţi pentru pace, pentru biruinţă, pentru triumf!

Biblia spune: „Luptă-te lupta cea bună a credinţei.” (1Timotei 6.12). Luptaţi lupta cea bună a bucuriei şi a dragostei! Intraţi în ţara voastră, în Ţara binecuvântărilor, a moştenirii voastre pentru că voi aveţi un Iosua mai mare şi o binecuvântare mai mare.

Fiţi tari, fiţi curajoşi şi treceţi Iordanul! Intraţi în posesia pământului dat de Dumnezeu şi nu vă temeţi de ziduri! Mergeţi în puterea lui Dumnezeu, suflaţi din şofar, ridicaţi-vă glasurile şi veţi vedea cum toate zidurile Ierihonului se vor prăbuşi înaintea voastră.

Intraţi în binecuvântările Domnului!

Te lăudăm, Doamne. Aleluia! Te binecuvântăm şi Te slăvim pentru toate făgăduinţele date şi dorim să intrăm în toate. Te lăudăm şi pronunţăm prăbuşirea zidurilor, pronunţăm biruinţa! Ierihonul cade, iar Ţara făgăduită din faţa noastră este bună. Lasă zidurile să cadă şi ea se va arăta în faţa ta!

Te lăudăm şi Îţi mulţumim pentru puterea Ta! Te slăvim! Te slăvim! Te slăvim în Numele Sfântului Tău Fiu Ieshuah, Isus, Iosua al nostru. Te slăvim şi Îţi mulţumim pentru toate în Numele lui Ieshuah Mesiah. Amin.