IN INVIERE NU ESTE NICI O OSANDIRE

În timp ce stăm în picioare, să deschidem Biblia a Ioan 5.24:

 

„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

 

„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică.”

Aici nu scrie: „Va primi Viaţă veşnică”, ci „are Viaţă veşnică.” Aşadar, dacă auziţi Cuvântul Său şi credeţi în Cel ce L-a trimis, voi aveţi deja Viaţa veşnică.

„…şi nu vine la judecată, ci a trecut de la moarte la Viaţă.” Acesta este un verset de care ne putem ţine şi să spunem: „Aceştia suntem noi! Noi suntem chiar aici!” Aleluia! Noi avem deja Viaţa veşnică pentru că am auzit Cuvintele Sale şi am crezut în Cel ce L-a trimis. Noi avem Viaţa veşnică şi am trecut de la moarte la Viaţă, ceea ce înseamnă că nu mai aşteptăm să se întâmple ceva anume, pentru că s-a întâmplat deja.

Să mergem în Marcu 16. Mai am câteva notiţe rămase din mesajul de duminica trecută, la care doresc să ajung şi aş vrea să ating câteva dintre ele acum. Amin!

Marcu 16 începe cu cuvintele:

„După ce a trecut ziua Sabatului…”, femeile au mers la mormânt dimineaţa devreme, la răsăritul soarelui. Aceasta nu s-a întâmplat în ziua a şaptea, ci în ziua a opta, în ziua următoare de după Sabat, în noua zi sau cum vrem s-o numim. Să ţinem minte deci, că aceasta s-a întâmplat după ziua a şaptea. Aleluia!

Aşadar, aceasta ne poziţionează pe noi şi învierea, pentru că învierea nu a avut loc în ziua a şaptea, ci după ziua a şaptea. Aleluia!

Să citim de la versetul 9:

„(Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci.

Ea s-a dus şi a dat de ştire celor ce fuseseră împreună cu El, care plângeau şi se tânguiau.

Când au auzit ei că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut-o.” (v. 9-11).

Noi am văzut că tot ceea ce am găsit în Scriptură se află acolo cu un scop, are o însemnătate, pentru că Dumnezeu nu a făcut nimic la întâmplare.

Îmi place faptul că aici scrie din nou:

„Isus, după ce a înviat, în dimineaţa zilei dintâi a săptămânii…”

Vedeţi? Isus nu a fost înviat în şapte, ci după ce s-a încheiat şapte.

În continuare citim: „…S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena.” Vedeţi, El S-a arătat mai întâi unei femei, nu unui bărbat, iar prima femeie căreia I S-a arătat a fost Maria Magdalena, din care scosese şapte draci. Diavolii necredinţei din cele şapte epoci ale Bisericii au fost scoşi afară din această femeie (biserică), iar după ce a făcut aceasta, ea a fost aceea căreia i S-a arătat. Atunci, ea s-a dus şi le-a spus celorlalţi că ea este femeia căreia i S-a arătat El, femeia care a biruit deja şapte diavoli şi care purta atunci Mesajul. Aleluia!

Puteţi vedea ziua în care trăim? Aici nu se întâmplă nimic din greşeală sau din întâmplare, ci totul este exact cum trebuie să fie.

De ce i S-a arătat El mai întâi Mariei Magdalena, ci care scosese şapte draci şi nu celorlalţi? Pentru că atunci când a înviat, El a venit la Biserică, la Mireasă, la cea din care izgonise diavolii din cele şapte epoci ale Bisericii, Ea fiind cea care poartă Mesajul.

Să mergem la Romani 4.16-17:

„De aceea, moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,

după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.”

El a venit şi a adus făgăduinţa credinţei la sămânţa credinţei. Şi care a fost credinţa lui Avraam? El a crezut în Cel care învie morţii şi cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi, din pricină că trupul lui era mort. Puterea lui Avraam de a avea un fiu era moartă, izvorul vieţii sale era mort, când a venit Dumnezeu la el. Avraam era mort, dar a fost adus la viaţă ca să poată avea fiul făgăduit, iar trupul lui a fost salvat. Acolo a existat o Putere de aducere la Viaţă care a fost eliberată peste trupul lui Avraam, părintele credinţei, pentru că urma să existe o Putere de aducere la Viaţă care avea să fie eliberată peste noi.

Viaţa lui nu mai exista, iar Sara nu mai putea să dea naştere unui fiu, ceea ce înseamnă că erau morţi, nu mai erau capabili să conceapă fiul, dar atunci a venit Puterea de aducere la Viaţă. Când? Atunci când Dumnezeu a venit la ei în trup de carne şi le-a spus tainele inimii. Când El a stat cu spatele la cort şi i-a putut spune Sarei că a râs în timp ce era în cortul de la spatele Lui, când le-a cunoscut numele deşi cu câteva zile în urmă numele lui Avram fusese schimbat în Avraam şi numele soţiei sale în Sara. Vedeţi? Dumnezeu a luat o bucată de pământ şi a făcut din ea un vas în care a intrat, iar când a venit jos, a vorbit unui popor separat, care erau însă ca şi morţi. Dar prin aducerea Cuvântului, avea să vină o Putere de aducere la Viaţă care avea să producă o înviere. Amin! Înnoirea vieţii.

„Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.”

Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.

El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,

deplin încredinţat că El ce făgăduieşte poate să şi împlinească.

De aceea, credinţa aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire”.

Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”,

ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru,

care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (v.18-25).

Aş vrea să mai citim din câteva locuri, dar în timp ce mergem mai departe, aş vrea să nu pierdeţi din minte versetul acesta:

„…care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (v. 25).

Să mergem la Ioan 12.44-50. Aici, Domnul Isus a aşezat un principiu foarte simplu pe care dorim să-l înţelegem, iar dacă îl vom înţelege, vom înţelege o mulţime de lucruri:

„Iar Isus a strigat: „Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.

Şi cine Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.

Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.

Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.

Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.

Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică.”

Aşadar, Isus spunea ceea ce Îi dădea Tatăl să spună şi El a zis: „Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Dacă primiţi aceasta, Îl primiţi pe Cel ce M-a trimis.”

„De aceea, lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.” (v. 50).

Aşadar, Isus a aşezat aici un principiu. El a spus:

„Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cine Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun, şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică.”

Deci, Isus a aşezat un principiu care continuă şi în ziua noastră, pentru că noi ştim că Isus era Cuvântul manifestat, iar acum, când vedem Cuvântul manifestat, noi nu vedem numai aceasta, ci şi pe Cel ce L-a trimis. Amin! Noi nu credem numai Cuvântul manifestat, ci şi pe Cel ce L-a trimis, iar a primi aceasta înseamnă să primim Viaţă. Este un principiu important de înţeles.

Acum aş vrea să intrăm în ceea ce doresc cu adevărat să intrăm. Este vorba de Ioan 8, iar mai întâi aş vrea să punem o temelie.

Fratele Branham a spus că noi trebuie să-L înţelegem pe Dumnezeu în numerologia Sa, chiar şi în ce priveşte capitolele şi versetele biblice. Este uimitor că în Ioan 7, capitolul asupra căruia ne-am concentrat data trecută, ei au avut cea de-a şaptea sărbătoare şi se părea că Isus nu avea să Se urce la Templu. Fraţii Lui nu credeau în El, iar El le-a spus că de data aceea nu va merge la Ierusalim, dar în cea de-a şaptea zi a sărbătorii, S-a urcat în taină, pentru că în epoca a şaptea a Bisericii, El a venit în taină, ziua a şaptea a zi a sărbătorii. Astfel, ei nu au ştiut că Fiul omului a fost în acest om din Kentucky, într-un fiu al omului. El a venit în taină în cea de-a şaptea epocă şi a început să le vorbească, să le frângă Cuvântul, iar atunci ei au spus: „Cum poate vorbi aşa deoarece ştim că nu este un om învăţat?”

Prieteni, noi ştim că fratele Branham a avut doar şapte clase. El nu a avut parte de o educaţie formalistă, teologică sau de seminar, deci cum a fost posibil ca un astfel de om să frângă Cuvântul în felul cum a făcut-o, să înţeleagă greaca şi ebraica, să înţeleagă profeţiile Vechiului Testament şi să le lege de Noul Testament sau cum a putut înţelege sărbătorile? Cum a putut să pună totul cap la cap?

Vedeţi, ei nu au înţeles Cine era Cel care a venit în taină la sărbătoare. Dacă ar fi ştiut că Cel care a venit în taină la sărbătoare era Cuvântul Însuşi, nu ar fi fost uimiţi de ceea ce învăţa El şi cum făcea aceasta. Cum putea El să înveţe dacă nu era învăţat? El nu avea nevoie să înveţe cuvintele lor pentru că era Cuvântul, iar la a şaptea sărbătoare a venit în taină acolo, în ziua cea mai mare a acestei sărbători.

„În ziua din urmă, care era ziua cea mare a praznicului…”

„Ziua de pe urmă” a praznicului sau „ultima zi”, nu era ziua a şaptea, ci era ziua a opta.

Aşadar, la cea de-a şaptea sărbătoare avem şapte zile, iar acum, noi ne-am întors din nou la un ciclu de şapte şi şapte. Am înţeles aceasta? Aş dori să mergem pas cu pas deoarece vreau să nu pierdem nimic. Noi am abordat de mai multe ori acest lucru, dar duminica trecută lucrurile au început să vină atât de repede încât am împachetat o mulţime de lucruri într-un pachet, iar acum aş vrea să nu pierdem nimic din acesta. Fiecare părticică din el este minunată, iar faptul că acest Cuvânt devine viu, face ca noi să putem vorbi toată ziua despre un verset. Noi putem săpa şi vorbi cât este ziua de lungă despre aceasta, din Geneza până în Apocalipsa, de aceea nu doresc să pierdem nimic, iar mai întâi aş vrea să ne oprim puţin şi să vorbim despre „şapte şi şapte”, pentru că de fiecare dată când vin împreună „şapte şi şapte” este pe cale să înceapă ceva.

Dacă vă amintiţi, noi am vorbit despre faptul că în călătoria Exodului, când au ajuns în ţara făgăduită, copiii lui Israel au dat de Ierihon şi au mers în jurul lui timp de şapte zile. Timp de şase zile, ei au înconjurat cetatea câte o dată în fiecare zi, dar în ziua a şaptea au înconjurat-o de şapte ori.

Aşadar, aici avem din nou şapte şi şapte, iar când încheiem şapte şi şapte, când acesta este înfăptuit, sună o Trâmbiţă a Jubileului.

Astfel, când preoţii au sunat din Trâmbiţa Jubileului şi poporul a strigat, zidurile s-au prăbuşit, iar poporul a urcat în ţara făgăduită. Amin! Apoi, aceeaşi Trâmbiţă a Jubileului, Iobelul, a sunat din nou în Levitic 25 şi 27. Noi ştim că Dumnezeu a dat prin Moise o Lege conform căreia fiecare om care se vindea rob pentru că avea o datorie sau ajungea în robie din alte motive, putea să fie liber la fiecare şapte ani, pentru că era un an al eliberării. Aşadar, după şase ani, când Trâmbiţa vestea al şaptelea an, orice israelit putea să fie liber.

Aceasta aşeza temelia pentru epocile bisericilor pentru că au existat şapte epoci, iar în fiecare dintre ele a exista o cale prin care copiii lui Dumnezeu puteau fi liberi. În fiecare epocă a Bisericii avea să sune o trâmbiţă, printr-un mesager, iar poporul lui Dumnezeu putea fi eliberat din robie.

Dar la sfârşitul a şapte cicluri de şapte, la sfârşitul celor şapte Sabate, la sfârşitul celor şapte ori şapte ani, se ajungea la patruzeci şi nouă, când nu mai era doar un an al eliberării. Dar ce urma după şapte cicluri de şapte? Suna Trâmbiţa Jubileului.

Ce este Jubileul? Jubileul nu este numai o eliberare din robie. În epocile bisericilor a existat numai o eliberare din robia nicolaită, o eliberare din robia doctrinelor, crezurilor şi dogmelor, pentru că la fiecare ciclu de şapte ani exista o eliberare. Amin! Dar la sfârşitul ciclului de şapte ori şapte, nu mai era doar o eliberare din robia denominaţiunilor şi a doctrinelor, ci avea să fie o eliberare şi o restituire, o întoarcere la moştenirea originală, la pământul original, în locul original.

Aceasta este ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul celor şapte epoci ale Bisericii, când am ajuns la încheierea a şapte cicluri de şapte: noi am avut o Trâmbiţă a Jubileului care a sunat prelung în Apocalipsa 10, iar acum noi nu am fost eliberaţi numai din robia învăţăturilor omeneşti, ci am fost readuşi înapoi la credinţa părinţilor noştri apostoli. Astfel, ne-am întors la moştenirea noastră originală, la pământul nostru, la moştenirea părinţilor noştri, care le-a fost dată de Dumnezeu ca să locuiască în ea, s-o stăpânească şi să beneficieze pe deplin de ea. Noi am fost eliberaţi ca să ne întoarcem înapoi la aceasta.

Aşadar, acum a venit Isus. Ei erau la sfârşitul ciclului de şapte, fiindcă au existat şapte sărbători ale răscumpărării, iar El a venit la mijlocul celei de-a şaptea sărbători, exact aşa cum s-a întâmplat cu slujba fratelui Branham, care a apărut la mijlocul celei de-a şaptea epoci a Bisericii.

Ce a făcut El? A venit la sărbătoare în taină. Astăzi, El a predicat şi a frânt Cuvântul, iar ei au zis: „Cum poate vorbi aşa un om cu şapte clase? Ce şcoală a urmat?” Ce făcea El? Repeta ciclul.

Aşadar, El a apărut în taină, la încheierea celor şapte zile a celei de-a şaptea sărbători.

Noi am avut şapte cicluri de şapte. Şapte şi şapte din nou, adică patruzeci şi nouă. Ce avea să facă El atunci? El avea să păşească afară în ultima zi a acestei a şaptea sărbători, pentru că sărbătoarea aceasta este diferită de celelalte sărbători. Sărbătoarea corturilor ţinea şapte zile, dar după aceea mai exista încă o zi care era numită „ziua cea mare, ziua a opta sau o nouă zi.” Aleluia! Cele şapte sărbători preumbresc domnia din Mileniu. Dar după Mileniu, noi păşim în veşnicie, unde vom avea un cer şi un pământ nou.

Dar aici vedem că Isus a venit la sfârşitul celei de şaptea sărbători şi a păşit dincolo de aceasta în ziua a opta, iar atunci a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, iar din pântecul lui vor curge râuri de apă vie.” Ce este aceasta. Încheierea unui nou ciclu de şapte şi şapte. Ce se întâmplă când ajungem la şapte ori şapte? Are loc nu numai o eliberare, ci o restituire, înapoi la original!

Acum vom merge mai departe, dar vă rog să nu pierdeţi ceea ce s-a spus, pentru că aceasta nu este doar matematică, doar cifre, nu este un joc al numerelor, ci este răscumpărarea, este ciclul pe care Dumnezeu l-a aşezat în Vechiul Testament şi pe care a continuat să-l simbolizeze, este tot tiparul eliberării, până când a ajuns în ziua noastră, în care El a păstrat acelaşi tipar.

Prieteni, dacă înţelegem tiparul, vom şti unde ne aflăm. Noi nu suntem în ziua a şaptea, în a şaptea sărbătoare, în a şaptea epocă a Bisericii, ci am trecut dincolo de aceasta, în cea de-a opta zi, iar El a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” Când a spus El aceasta? În predicarea celor şapte Tunete, când Trâmbiţa Jubileului a sunat pentru noi. Aleluia! Nu sunt clişee, fraze sau operaţii matematice care au nevoie de clarificare, ci aceasta este răscumpărarea noastră, eliberarea, este ceea ce ne-a adus înapoi la credinţa părinţilor de la Rusalii. De unde ştim noi unde ne aflăm? Pentru că aceasta este în toată Biblia. Aceasta ne dă încredere şi curaj în ziua în care trăim şi putem să ne confruntăm şi cu uriaşi pentru că acest lucru este în Cuvânt. Tiparul este aşezat acolo, este solid, de nemişcat şi de nezguduit, iar noi suntem aici împlinind o parte din tipar. Iar dacă ştim unde ne aflăm în tipar, nu avem de ce să ne mai temem.

Acum vom merge în Ioan 8, pentru că ceea ce am spus până acum se petrece în capitolul 7. În cea de-a şaptea săptămână, la sfârşitul celor şapte zile, El vine şi face acest anunţ. Aş vrea să mergem în capitolul 8 şi aş vrea să fiţi atenţi pentru că intrăm în eliberare, în restituire, ne întoarcem înapoi.

Ioan 8.1-11:

„Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.

Dar, dis-de-dimineaţă, a venit din nou în Templu; şi tot norodul a venit la El. El a şezut jos şi-i învăţa.

Atunci, cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului

şi au zis lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia.”

Dacă ei o prinseseră săvârşind preacurvia, înseamnă că o prinseseră asupra faptului şi că nu exista nici o umbră de îndoială cu privire la aceasta. Deci, nu era vorba de o acuzaţie, ci fusese prinsă săvârşind actul propriu-zis.

„Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici?”

Vedeţi, ei citau Cuvântul în faţa Cuvântului şi încercau să prindă Cuvântul cu Cuvântul, dar aşa ceva nu se putea.

„Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ.

Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”

El cunoştea Cuvântul mai bine decât ei şi nu avea să devieze de la El. Ei foloseau Legea lui Moise şi încercau să-L prindă cu ceva ca să-L poată acuza, dar El scria ceva cu degetul pe pământ. Mi-ar plăcea să ştiu ce a scris El. Legea lui Moise spunea: „Dacă un bărbat şi o femeie erau prinşi săvârşind actul preacurviei, amândoi trebuiau luaţi şi omorâţi cu pietre”, dar aici, ei au adus-o doar pe femeie. Cum se face că au prins-o numai pe ea şi nu şi pe el? Înseamnă că ei întindeau o capcană. Ei au spus că au prins-o pe femeie săvârşind preacurvia, ceea ce înseamnă că trebuia să existe şi un el. Dar unde era el? Eu nu ştiu, dar poate Isus scria numele lui sau poate scria versetul din Legea lui Moise care spunea: „Dacă un bărbat şi o femeie erau prinşi săvârşind actul preacurviei…” Eu nu ştiu ce a scris El, dar indiferent ce a scris, Isus a spus apoi că cel care nu are păcat, să arunce primul cu piatra, iar ceea ce a scris şi ceea ce a spus, i-a determinat să-şi schimbe pornirea.

Când El a spus: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”, dintr-o dată, a rămas un singur Om care putea să arunce cu piatra în acea femeie. Amin? Isus a spus: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”, El fiind Singurul de acolo care nu avea păcat. Noi ştim că atât femeia, cât şi pârâşii ei aveau păcat, pentru că atunci când El a rostit aceste cuvinte, au plecat de acolo unul câte unul, începând de la cel mai bătrân până la cel mai tânăr. Toţi erau păcătoşi şi toţi erau prinşi în păcat, aşa că exista Unul singur care putea să arunce cu piatra în femeie, iar Acesta era Isus Hristos. Amin! Dar El a zis: „Eu nu am venit să judec lumea, ci am venit să dau Viaţă, dar voi vă judecaţi singuri când refuzaţi Viaţa.”

Aşadar, El era singurul care putea să arunce cu piatra.

„Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.”

Apoi, S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ.

Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc.

Atunci, S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”

„Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”)

El era Singurul care putea să arunce cu piatra, dar nimeni nu putea fi judecat fără mărturia a doi sau trei martori, şi iată că toţi martorii plecaseră pentru că El spusese: „Singurul căruia îi este îngăduit s-o judece este cel fără păcat.” Prin aceste cuvinte, El S-a făcut Singurul care putea face judecata. Dar Legea Sa spunea că nici un om nu putea fi judecat fără mărturia a doi sau trei martori, ceea ce înseamnă că El nu a avut de ales şi a lăsat-o să plece.

Vedeţi, Isus a scăpat de acuzatori. Prin Cuvântul Său, prin neprihănirea Sa, prin înţelegerea Sa asupra Cuvântului, El a scăpat de acuzatori, de aceea, este scris că atunci când Mireasa urcă mai sus, diavolul, pârâşul fraţilor, trebuie să vină jos. Cine se ocupă de pârâşul fraţilor? Când noi vom ajunge sus, el nu va mai fi acolo. Cine va fi acolo să vă acuze? Nimeni. Aleluia! De aceea, când vom ajunge la judecata de la tronul alb, cei neprihăniţi vor judeca pentru că numai cei fără păcat pot arunca prima piatră, iar Mirele şi Mireasa, Cei ce stau pe tron, sunt fără păcat.

Când Mireasa urcă, Satan este izgonit din ceruri, este aruncat pe pământ, ceea ce înseamnă că Acolo nu va mai fi nimeni care s-o acuze. Vedeţi, diavolul este cel care săvârşea preacurvia. El încerca să ia Mireasa lui Isus Hristos şi să săvârşească preacurvie, apoi voia s-o acuze înaintea Tatălui: „A fost prinsă săvârşind preacurvie!” Dar unde este bărbatul? Cu cine săvârşea preacurvia?

Dacă el continuă să vă acuze, va sfârşi prin a se condamna pe el însuşi, pentru că Dumnezeu Se ocupă de pârâşul fraţilor.

Când a ajuns pe tron, Estera era fericită că fusese aleasă şi că era căsătorită, dar nu a realizat că viaţa ei era încă în pericol. Aţi fost aleşi? V-aţi căsătorit? Vedeţi? Noi suntem ca Estera, aleşi şi căsătoriţi, dar ea nu a înţeles că deşi fusese aleasă şi era căsătorită, viaţa ei era încă în pericol pentru că exista un plan făcut de Haman. Haman făcuse un plan şi întinsese o capcană; el era pârâşul fraţilor, el îi pâra înaintea împăratului şi zicea: „Există un popor care nu urmează legile tale şi are nişte obiceiuri ciudate, de aceea ar trebui să scriem o lege…” Ce făcea el? Haman era pârâşul fraţilor şi le-a întins o capcană.

Atunci, Mardoheu s-a dus la Estera şi i-a spus: „Ascultă, Estero, să nu crezi că tu vei fi cruţată în palatul împăratului! Să nu crezi că dacă ai fost aleasă şi eşti căsătorită, vei scăpa, pentru că Haman este acolo şi a pus la cale un complot!”

Acesta este motivul pentru care Estera trebuie să scape de Haman!

Estera nu numai că era aleasă şi căsătorită, dar era şi singura din împărăţie care putea să-l demaşte pe Haman.

Nu este suficient ca noi să fim aleşi şi căsătoriţi, ci trebuie să ajungem la o eliberare totală pentru ca Împăratul să vină şi să preia controlul nostru, iar Haman să fie scos din scenă. Ce va face El? Împăratul păcii îl va zdrobi în scurtă vreme pe Satan sub picioarele voastre. Aceasta va fi lucrarea Miresei.

Estera a fost cea care a plâns înaintea împăratului, care l-a invitat pe împărat la ospăţul ei şi care l-a demascat pe Haman. Noi ştim că ea l-a demascat pe Haman şi că acesta a fost spânzurat de propria sa spânzurătoare.

Prieteni, acest diavol se va spânzura singur de propria sa spânzurătoare. Când? Atunci când Estera va înţelege că se află în poziţia ei, pentru că ea trebuie să-şi vadă poziţia. Când a venit Mardoheu la ea, Estera nu-şi înţelegea încă poziţia, aşa că i-a spus: „Dacă voi intra nechemată, voi fi ucisă.” Atunci ea era timidă şi temătoare şi a spus: „Înainte ca să pot intra la împărat, trebuie să mă rog şi să postesc.” Dar când a intrat, împăratul i-a întins imediat sceptrul arătând că a primit trecere înaintea lui, iar primul lucru pe care l-a spus, a fost: „Care este cererea ta? Îţi voi da orice vei cere, chiar şi jumătate din împărăţia mea…” Ea nu a înţeles că nu era una din multele femei, ci era moştenitoare împreună cu el. Estera nu a realizat care era poziţia ei. Trecuse prin alegere, trecuse prin alegerea unei mirese şi se căsătorise într-o unire invizibilă, dar încă nu înţelegea care era chemarea ei, care era poziţia ei şi scopul pentru care se afla acolo. Mardoheu i-a spus: „Tu ai fost aleasă pentru un astfel de timp ca acesta.”

De ce se află Mireasa aici? Pentru zdrobirea, pentru nimicirea diavolului. Isus Se va ocupa de pârâşul fraţilor, aşa că acolo sus nu va mai fi nimeni care s-o acuze. Aleluia!

Noi am citit din capitolul 8, unde scrie că o femeie a fost prinsă în preacurvie şi toţi fariseii au îndreptat degetul spre ea şi au acuzat-o. Ei ştiau ce făcuse ea şi la fel ştia ea. Şi Isus ştia ce făcuse ea pentru că i-a zis: „Du-te şi nu mai păcătui!” Amin! Vedeţi, femeia urma să primească iertarea deplină chiar acolo.

Dar noi? Noi ştim ce am făcut, diavolul ştie ce am făcut şi sunt şi alţi oameni care ştiu ce am făcut, dar când venim în prezenţa lui Isus Hristos, El are un fel aparte de a se ocupa de cei învinuiţi. Vedeţi, El poate să Se uite la noi şi să spună: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui!” Când face aceasta? Când se termină şapte şi ajungem la opt.

În Romani 8.1 scrie:

„Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Estera a avut nevoie de ceva timp pentru a înţelege acest verset.

Prima dată, ea nu s-a simţit vrednică fiindcă nu fusese cineva, nu fusese chemată înaintea împăratului şi împăratul nu-i ceruse să facă acel lucru, ci a fost ceva ce era nevoită să facă. Apoi, a înţeles că l-a mulţumit pe împărat.

Când s-a apropiat prima dată de împărat, ea, slujnicele şi poporul ei au postit, apoi a intrat cu teamă şi cutremur în prezenţa lui, dar când a intrat a doua oară, ea a apărut pur şi simplu. Nu a mai exista o poruncă de trei zile de post, nici Mardoheu şi ceilalţi nu au mai postit, ci ea s-a dus pur şi simplu la împărat. Ce învăţa ea? Poziţia ei. Ea înţelegea: „El mă iubeşte şi mă doreşte.”, şi de două ori, ei i-a oferit orice dorea ea, chiar şi jumătate din împărăţie. De ce? Pentru că ea era moştenitoare împreună cu el. Ea avea o poziţie diferită şi a realizat căderea lui Haman. Vedeţi? Soţia împăratului, fecioara aleasă, femeia căsătorită cu împăratul a fost cea care a provocat căderea şi nimicirea lui Haman.

Începem să vedem poziţia noastră şi să ne placă? Vreţi să mergeţi înaintea Împăratului şi să spuneţi: „N-ai vrea să vii în casa mea fiindcă am un ospăţ? Vino în casa mea şi bucură-te de bunătatea vinurilor alături de mine. Vino şi sărbătoreşte cu mine pentru că vreau să vorbim ceva. Peste fiul meu, peste fiica mea, în viaţa mea există un Haman şi vreau să-l dau pe faţă pentru că nu mai poate rămâne aici. El vrea să-mi ia viaţa, Împărate, vrea să-mi nimicească viaţa!”

Prieteni, el se va spânzura singur.

„Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.”

Noi am văzut că Estera a trecut de la frică şi cutremur, la curajul de a veni şi a face o cerere înaintea împăratului. Ea nu-şi cunoştea încă poziţia, dar l-a invitat în casă, l-a rugat să vină la ospăţ: „Vino la ospăţul dat de mine”, iar el a venit. Ei au avut o sărbătoare, iar la sfârşitul ei l-a invitat din nou: „Vino şi mâine”, şi el a venit.

Apoi, după ce Haman a fost spânzurat, a fost alt un timp în care exista un decret, o lege. Atunci ea s-a apropiat din nou de împărat, dar de data aceasta fără frică şi cutremur, fără post. Ea a intrat înăuntru şi el i-a întins sceptrul din nou. Şi dintr-o dată, ea a început să înţeleagă: „Legea nu se va aplica împotriva mea. El m-a acceptat deja ca preaiubita lui şi mi-a întins sceptrul de două ori, deci nu am nici un motiv să cred că nu-l va întinde şi a treia, a patra, a cincea sau a mia oară. El nu mi-a întins doar sceptrul, ci mi-a oferit şi jumătate din împărăţie.”

Dacă vorbim despre teama că nu vom primi trecere, noi putem avea sceptrul şi jumătate din Împărăţie.

A treia oară când Estera a vorbit cu împăratul ca să-i spună cererea ei, vedem că nu a mai trebuit să meargă la împărat, ci stătea exact lângă el. Vedeţi, Estera nu a fost pusă nici o clipă deoparte de către împărat, ci ea nu şi-a înţeles de la bun început poziţia.

Împăratul nu ne-a pus niciodată deoparte şi nu ne-a făcut niciodată să ne temem şi să tremurăm când I-am adus o cerere; Isus Hristos nu ne-a făcut niciodată să simţim că nu putem veni la El ca să cerem ce dorim; nu El ne-a făcut să simţim aceasta, ci am fost eu şi voi. Dar cine? Concepţia noastră greşită, părerile noastre greşite, teama noastră. Aşadar, problema este la noi, nu la El.

Acolo a fost înţelegerea greşită a Esterei.

Noi nu am fost ţinuţi niciodată pe loc de Isus Hristos; El nu ne-a spus niciodată să aşteptăm şi nu ne-a zis: „Nu poţi veni chiar acum la Mine!”, ci de fiecare dată când ne-am apropiat de El, Şi-a întins întotdeauna sceptrul:

„Ce doreşti? Îţi voi da orice ceri şi jumătate din Împărăţie pentru că eşti moştenitoare împreună cu Mine.”

„Vino şi mâine.”

„Ce doreşti?”

„Aş vrea să te ocupi de Haman.”

El a venit şi a doua zi: „Ce doreşti?”

„Aş vrea să te ocupi din nou de Haman, de bătrânul Haman!” Şi vom continua să-l menţionăm pe Haman până când va fi terminat. De ce? Pentru că slujba, chemarea Miresei este să-l termine pe Haman. Înţelegeţi? Slujba noastră este să ne ocupăm de diavol, fiindcă am fost chemaţi să-l nimicim!

Aceasta ne spune Cuvântul: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” (1Ioan 3.8), iar fratele Branham a spus că Trupul Lui va face la fel.

Prieteni, noi nu trebuie să ne apropiem de Împărat tremurând şi întrebându-ne: „Oare vom primi trecere?”, pentru că am primit trecere ca şi Iubită a Sa. Acum, noi trebuie să ne apropiem şi să spunem: „Doamne, am o problemă cu Haman. Tu ai spus că sunt Soţia Ta, mi-ai dat făgăduinţele Tale şi mi-ai spus că pot avea jumătate din Împărăţie, dar Haman ţine aceasta departe de mine!”

Noi trebuie să ne ocupăm de Haman, pentru că femeia i-a adus nimicirea.

Să citim mai departe din Romani 8:

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

Căci, pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel Întâi Născut dintre mai mulţi fraţi.

Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat, şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (v.28-30).

Noi suntem deja proslăviţi. Lăsaţi Cuvântul să schimbe părerea pe care o aveţi despre voi înşivă; lăsaţi Cuvântul să schimbe apropierea voastră de Împărat.

„Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (v. 31).

Poate fi cancerul împotriva noastră? Poate fi teama sau frica împotriva noastră? Problemele de familie? În nici un caz! Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?

Haman credea că avea o capcană întinsă, dar nu a inclus-o în ecuaţie pe soţia împăratului. El nu a văzut relaţia deosebită pe care o avea cea aleasă şi nu a ţinut cont de aceasta în planurile lui, de aceea a dat greş.

„El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!

Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (v. 32-34).

El a fost jertfit pentru greşelile noastre, dar a fost înviat pentru neprihănirea noastră. Lăsaţi-mă să spun lucrurile mai clar.

Lui nu-i este îngăduit nici măcar să aducă acuzaţii împotriva noastră, nu ne poate acuza de nimic. El nu ne poate acuza de fărădelege.

Femeia despre care am citit, săvârşise actul preacurviei, dar a plecat eliberată după ce Isus i-a spus: „Du-te şi nu mai păcătui!” Ea a fost prinsă făcând aceasta, dar nu a trebuit să meargă la Templu, să se târască pe genunchi, să postească timp de zece zile, să jertfească zece boi, miei sau două turturele, ci tot ce a trebuit să facă a fost să accepte ce a spus Isus. Tot ce a trebuit să facă ea, a fost să accepte iertarea care i-a fost dăruită şi astfel a putut pleca eliberată pe deplin. Femeia nu a trebuit să meargă la preot şi să ardă tămâie, ci a trebuit să accepte ceea ce venea din gura Profetului. Aleluia!

Cine ar vrea să se mai întoarcă la preoţie şi să spună: „Ce trebuie să fac pentru a îndrepta aceasta?” Cine ar vrea să sară prin gropi, să se târască pe genunchi, să sufere pedepse? Ea nu a trebuit să facă nimic din toate acestea, ci a trebuit să-L accepte doar pe Cel care o ierta. Când? În capitolul 8. Cine putea s-o acuze de ceva? Acolo nu exista nici un acuzator.

Prieteni, noi am ajuns în ziua în care nu există nici un acuzator acolo. De ce? Când Ea merge în sus, pârâşul coboară în jos, iar Ea urcă deja. Noi putem vedea aceasta pretutindeni în jurul nostru, putem vedea în viaţa noastră: coborârea lui Hristos înseamnă urcarea Miresei. Ea merge în sus printr-un Strigăt, un Glas şi o Trâmbiţă, iar pe măsură ce Ea merge în sus, pârâşul coboară jos şi putem vedea că nu mai are mult timp pentru că adună o mulţime în jurul oştirii sale. El se teme, prieteni. Ştirile ne spun că el se teme. Rusia are un nou arsenal de arme nucleare. De ce? Pentru că el se teme. Papa adună toţi „fraţii răzleţi”. De ce? Pentru că el se teme, pentru că Mireasa merge în sus, dar el coboară de acolo.

În Pecetea întâi scrie:

„Cum poate spune cineva că Mireasa merge în Necaz? Eu nu pot înţelege aceasta. Ea este luată din Necaz. Dacă Biserica a fost judecată, iar ei s-au judecat singuri şi au acceptat Sângele, cum poate să judece Dumnezeu un om care este desăvârşit, fără păcat?”

Ce ziceţi dacă încercăm aceasta atunci când vine Haman şi bate la uşa noastră zicând: „Cum poţi mergi aşa înaintea lui Dumnezeu? Nu ştii cine eşti? Te-am văzut cum ai strigat la copiii tăi şi ai făcut cutare şi cutare lucru!”

Spuneţi-i: „Nu mă interesează ce ai văzut tu, ci ceea ce a văzut Dumnezeu, iar el a auzit glasul meu care s-a ridicat prin Sânge. El nu vede nimic din toate acestea; totul este sub Sânge pentru că m-am pocăit şi am pus totul înaintea Lui, iar acum nu mai am păcat. Mireasa trebuie să înceapă să se comporte aşa cum s-a comportat Estera la sfârşit, nu la început.

„…cum poate să judece Dumnezeu un om care este desăvârşit, fără păcat?

Voi spuneţi: „Nu există un asemenea om!”

Fiecare credincios născut din nou, fiecare credincios adevărat, este pe deplin şi absolut fără păcat înaintea lui Dumnezeu.”

Ne mai temem noi acum să mergem înaintea Împăratului? Noi am primit deja trecere înaintea Lui şi El ne vede desăvârşiţi, fără pată şi frumoşi.

„El nu se încrede în faptele sale, ci în Sângele lui Isus în care s-a scufundat mărturia lui. Aşa spune Biblia. „Cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte pentru că el nu poate păcătui.” Cum puteţi spune că un om este păcătos când între el şi Dumnezeu este Înălbitorul Sângelui lui Isus Hristos care dizolvă păcatul încât nu va mai rămâne nimic din el? Vedeţi? Cum ar fi posibil ca Sângele curat al lui Hristos să lase vreun păcat să treacă? Nu poate!

Isus a spus: „Fiţi desăvârşiţi aşa cum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit.” Cum putem noi să ne gândim că suntem desăvârşiţi? Dar Isus a cerut aceasta, iar dacă El a cerut-o, trebuie să creeze o cale pentru aceasta. Şi a făcut-o: propriul Său Sânge.”

Ţineţi minte! Dacă Dumnezeu ridică o cerinţă pe care aleşii Săi trebuie s-o împlinească, El trebuie să pregătească şi o cale pentru acea cerinţă. El a fost jertfit pentru greşelile noastre, dar a fost înviat pentru neprihănirea noastră (Amin), ceea ce înseamnă că atunci când a înviat din morţi, noi am fost socotiţi neprihăniţi în întregime. Care este calea? Propriul Său Sânge. Cum putem avea parte de El? „Printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup”, iar Sângele se află în Trup. Amin! Ce este aplicat asupra noastră? Viaţa care Se află în Sânge. În voi nu este pusă partea chimică, ci Viaţa care Se află în Sânge. Astfel, când acea Viaţă Se întoarce la voi, primiţi Sângele şi sunteţi Mireasa fără pată şi fără zbârcitură a lui Isus Hristos.

Haman nu va mai avea de ce să vă acuze pentru că atunci când vă acuză pe voi, el Îl acuză pe Isus Hristos pentru că voi sunteţi înveliţi în Sângele Lui. Acestea sunt mai mult decât nişte afirmaţii pline de entuziasm rostite într-un serviciu religios. Aceasta trebuie să fie Viaţa; aceasta trebuie să fie: „Îmi cunosc poziţia şi ştiu unde am ajuns, aşa că nu mai trebuie să accept orice vine de la Haman, nu mai trebuie să suport toate acestea şi nu mai trebuie să stau departe de tronul lui Dumnezeu, fiindcă am acces la tronul Său şi pot veni cu îndrăzneală la scaunul îndurării.” De ce? Pentru că El mi-a întins sceptrul, m-a numit deja Iubita Lui, sunt deja moştenitor împreună cu El şi am făgăduinţele.

Aşadar, El a fost jertfit pentru fărădelegile noastre, pentru păcatele noastre şi a fost înviat din nou pentru neprihănirea noastră.

Acum aş vrea să reluăm ceva de duminică, ceva ce doresc să înţelegem. Este vorba de Levitic 23. Dar înainte de a merge în Levitic, aş vrea să vă citesc din Cântarea cântărilor 4.7:

„Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur.”

Să luăm aceasta şi s-o punem în inima noastră. Cine vorbeşte aici? „Solomon” îi vorbeşte Miresei.

„Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai nici un cusur.”

Aleluia! Să mergem în Levitic 23 şi să începem să citim de la versetul 9. Aici avem sărbătoarea Întâilor roade care este cea de-a treia sărbătoare. Este ziua în care a înviat Isus, pentru că El nu a înviat în ziua a şaptea, ci în prima zi. El a înviat duminică dimineaţa, în prima zi a săptămânii, iar când a venit la Viaţă era dimineaţa foarte devreme. Amin! El a înviat în acelaşi timp în care evreii ţineau sărbătoarea Întâilor roade, pentru că El a fost Întâiul Rod al celor ce dormeau. Când a înviat Isus, au înviat toţi sfinţii Vechiului Testament.

Să citim aceasta:

„Domnul a vorbit lui Moise şi a zis:

„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi când veţi secera semănăturile, să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru.

El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte şi într-alta, a doua zi după Sabat.” (v. 9-11).

Să citim încă o dată:

„El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului, ca să fie primit.”

Noi am vorbit despre aceasta, dar aş vrea s-o luăm mai încet ca să putem înţelege bine.

În predica „Răsăritul Soarelui” citim:

„Orice sărbătoare sfântă trebuia să fie ţinută în ziua de Sabat, care era ziua a şaptea a săptămânii, sâmbăta. Dar aţi observat că la această aducere aminte snopul era legănat în prima zi a săptămânii?”

Aici, el vorbeşte despre legănarea snopului cu ocazia sărbătorii Întâilor roade.

„Snopul, care era format din primele seminţe semănate care crescuseră şi erau coapte, era tăiat şi dus la preot, iar el îl lua şi îl legăna înaintea Domnului pentru trecerea lor, ca să primească ei trecere. Ei mergeau cu snopul lor, iar el trebuia să-l legene înaintea Domnului…”

Când se cocea prima parte a recoltei, era tăiată jos şi legănată înaintea Domnului ca să primim trecere înaintea Lui.

Dacă snopul adus pentru legănat este acceptat, sunteţi acceptaţi şi voi. A fost acceptat Snopul nostru pentru legănat? Atunci am fost acceptaţi şi noi. Dacă era acceptat snopul adus pentru legănat, era acceptată toată recolta.

Vedeţi, exista o recoltă întreagă, o recoltă de orz, care a ieşit la suprafaţă în Vechiul Testament. Ei stăteau acolo, iar Primul care a ajuns la maturitate a fost Isus Hristos. El a murit, iar când a fost înviat, toată recolta aceea a primit trecere. De ce? Tot ce aveau ei era ispăşirea făcută de tauri, de ţapi, etc., dar toţi aşteptau adevărata Ispăşire, aşteptau pe Cineva, aşteptau ca Snopul să fie legănat pentru ei ca să poată primi trecere. Ei aşteptau în pământ cu credinţa că El va veni, pentru că tot ce au avut a fost o jertfă înlocuitoare.

Aşadar, ei aşteptau acolo, iar când Snopul legănat a primit trecere, când El a înviat din mormânt, mulţi din sfinţii Vechiului Testament au înviat şi au venit la suprafaţă odată cu El. De ce? Pentru că dacă a primit trecere Snopul legănat, au primit trecere şi ei.

Ce altceva trebuiau să facă ei pentru a învia în acea înviere? Ce altceva trebuiau să dovedească? Nimic. Ei au crezut Cuvântul pentru ziua lor, porţiunea care le-a fost dată lor şi nu mai exista nimic altceva ce ar fi trebuit să facă. Dar când a fost legănat Snopul, aceea a fost învierea lor pentru că au primit trecere.

„Ei mergeau cu snopul lor, iar el trebuia să-l legene înaintea Domnului…”

Nu în ziua de Sabat, în ziua a şaptea, ci în prima zi, pe care noi o numim duminică, d-u-m-i-n-i-c-ă.

Bineînţeles, acesta este un cuvânt roman pe care ei l-au folosit pentru a numi ziua ţinută în cinstea soarelui. Dar cum s-a schimbat!

Acum nu mai este „s-o-a-r-e-l-e”, ci este „z-i-u-a F-i-u-l-u-i”, „ziua Fiului”, în care (Întâiul înviat din morţi al lui Dumnezeu) trebuie să fie legănat deasupra holdei de grâu, a adunării, pentru că noi suntem sămânţa Lui; aceasta este Pârga celor care dormeau, legănată în prima zi a săptămânii.”

Snopul a fost legănat la înviere, iar pentru că El a primit trecere, toată recolta a primit trecere. Cât de clară este cartea Leviticului! El a fost legănat ca să primim noi trecere.

Apoi, ajungem la sărbătoarea Rusaliilor. Să citim din Levitic 23.15:

„De a doua zi după Sabat, din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta, să număraţi şapte săptămâni întregi.”

Acum, vom număra şapte cicluri de şapte pentru că Sabatul este ziua a şaptea. Fiecare Sabat înseamnă şapte zile.

„Să număraţi cincizeci de zile, până în ziua care vine după al şaptelea Sabat, şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.

Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul.”

Când legănau cele două pâini, nu scrie nicăieri că ele trebuiau să primească trecere. De ce? Pentru că Snopul primise trecere. Ei luau boabele, viaţa care ajungea la coacere şi o coceau amestecată cu aluat, iar când era coaptă cu aluat se obţinea o pâine. Aşadar, erau legănate două pâini, iar bobul care primise deja trecere se afla în pâine cu aluatul. Aluatul este un simbol al păcatului, iar noi avem în trupul nostru aluat din pricina hibridării, avem pâinea coaptă cu aluat, dar Snopul care primise trecere urma să vină în pâinea care era legănată chiar dacă aceasta avea aluat în ea.

Vedeţi? Satan încearcă să ne spună: „Voi aveţi aluat! Voi aveţi aluat!”, dar Snopul care a primit trecere se află în mine cu aluatul, iar eu nu privesc la aluat, ci la Snopul care a primit trecere. Snopul a fost acceptat pentru mine, iar dacă a fost acceptat El, este acceptată şi pâinea.

Aşadar, când ajungem la sărbătoarea Rusaliilor nu se spune că s-ar putea ca pâinea să fie primită, ci scrie că Snopul a fost primit, iar dacă El a fost primit, atunci şi pâinea, biserica coaptă cu aluat este primită de Domnul. Amin! Când s-a întâmplat aceasta? După şapte Sabate. După ce au numărat şapte Sabate, adică patruzeci şi nouă de zile, au mai adăugat o zi pentru a avea cincizeci de zile. Ce avem la cincizeci de zile? Jubileul. Ce este Jubileul? Jubileul este ziua când grâul se află în pâine şi este legănat înaintea adunării. Ce este Jubileul? Jubileul nu este slujba unui profet; Rusaliile nu sunt slujba unui profet.

Fratele Branham ne-a spus că snopul era prima parte a recoltei care ajungea la maturitate. Prima parte a recoltei care a fost luată şi legănată a fost Hristos lucrând în acel bărbat; nu a fost acel om, ci Hristos. Prima parte a Cuvântului care a ajuns la maturitate a fost legănată şi primită. Cum ştim că a primit trecere? Pentru că Îngerul puternic a venit jos. El nu ar fi venit niciodată jos dacă Snopul nu ar fi primit trecere. Snopul a fost legănat înainte ca Îngerul puternic să vină jos, pentru că a fost un fiu al omului care-L descoperea pe Fiul omului. Fiul omului a venit jos şi a lucrat prin slujba unui profet. Ce a făcut El? A arătat că plinătatea Cuvântului S-a întors şi că El era Snopul legănat înaintea Domnului. De ce? Ca să primim trecere noi.

Când a primit trecere Snopul, Îngerul puternic a venit jos. Şi unde a mers El? Nu în Snop, ci în pâine. Aleluia! Copt cu aluat în pâinea pentru legănat, iar acum, a doua din cele două pâini Alfa şi Omega, este legănată din nou. Nu mai este legănat Snopul, ci pâinea. Unde? În Jubileu. Când a fost Jubileul? Când a sunat Trâmbiţa din Apocalipsa 10. Ce a fost aceasta? Jubileul.

Când am ajuns la sfârşitul celor şapte cicluri de şapte, noi am păşit în Jubileu. Ce este Jubileul? Viaţa care Se afla în Snopul legănat a venit acum în Biserică.

Amintiţi-vă că fratele Branham a spus că Duhul Sfânt a fost legat timp de aproape două mii de ani, dar va fi eliberat în timpul de seară, prin Mesajul timpului de seară, înapoi în Biserică, înapoi în popor, înapoi în pâine.

Aşadar, noi avem Alfa şi Omega, Rusalii la început şi Rusalii la sfârşit. Amin! Cum este pâinea aceasta? Coaptă cu aluat, exact ca prima. Amin! Duhul Sfânt turnat. În ziua de Rusalii, Viaţa care era în Snop a venit jos peste cei aflaţi în camera de sus, iar ei au ieşit afară. Ce erau ei? Pâinea legănată înaintea adunării.

Chiar după aceea, Petru a mers în Antiohia pentru a predica neamurilor, dar când au venit evreii acolo, el a jucat rolul unui făţarnic. Când a văzut că au apărut evreii, el s-a separat de neamuri şi nu a mâncat cu ei, dar Pavel l-a mustrat pe faţă şi i-a spus: „Cum poţi face aceasta?” Ce era aceasta? În Petru, în trupul său de carne hibrid exista încă aluat. Acolo mai era încă aluat, dar acest lucru nu conta pentru că trebuia să fie copt cu aluat. Aşadar, nu aluatul a primit trecere, ci grâul amestecat cu aluatul a făcut ca pâinea să fie primită.

Prieteni, Dumnezeu nu ar fi deschis niciodată Peceţile dacă nu ar fi fost legănat Snopul. Deci, El a deschis Peceţile pentru că a fost primit Snopul, iar dacă a primit Snopul, Îngerul puternic a venit jos, Duhul Sfânt S-a întors din nou în Biserică. Cât timp a fost legat? Aproape două mii de ani. El a fost revărsat în ziua de Rusalii, copt în pâine, dar după aceea a existat o spărtură, o gaură, un interval. Care este spărtura? Epocile bisericilor. Epocile bisericilor au fost spărtura făcută în biserică. Pomul Mireasă a fost mâncat şi apoi restituit; a doua Eva căzută a fost restituită din nou. Aceasta a fost gaura, spărtura, dar El a făgăduit că în ziua acesta, o va repara. Ce va face El? Va lua epocile bisericilor, le va face ghem şi le va arunca, aducând cele două pâini din nou împreună, pentru că noi ne întoarcem exact unde a căzut biserica.

Vedeţi, El a îndepărtat spărtura, a reparat gaura şi ne-a adus înapoi la învăţăturile originale ale lui Pavel. Ne-a adus înapoi la Scripturi, la Cuvânt, ne-a adus înapoi la Adevăr, la măsura deplină a Duhului Sfânt, a reparat spărtura care sunt epocile bisericilor.

Cum ştim noi că am primit trecere? Pentru că Snopul legănat a primit trecere. Ce este fotografia cu Norul supranatural? Dovada că noi am fost primiţi. Dovada că suntem Mireasa fără păcat, fără pată şi fără zbârcitură a lui Isus Hristos.

Fratele Branham a spus în „Răsăritul Soarelui”:

„Hristos a fost Primul care a înviat dintre toţi profeţii şi aşa mai departe. El a fost preumbrit în multe locuri şi a fost Întâiul Rod al celor care dormeau. La venirea lui Hristos în Mireasa ieşită afară din biserică, în zilele din urmă, va trebui să fie din nou un Snop legănat.

Legănarea snopului! Ce era snopul? Primul care ajungea la maturitate, primul care dovedea că era grâu, care dovedea că era un snop.

Aleluia! Sunt sigur că înţelegeţi despre ce vorbesc. A fost legănat deasupra poporului, iar prima dată, va veni la suprafaţă pentru epoca Miresei, pentru o înviere din denominaţionalismul întunecos…”

Ce este epoca Miresei? O înviere. Ce fel de înviere? O înviere din denominaţionalismul întunecos. Am fost noi înviaţi din denominaţionalismul întunecos? Atunci am fost înviaţi în epoca Miresei.

„…iar prima dată, va veni la suprafaţă pentru epoca Miresei, pentru o înviere din denominaţionalismul întunecos; va fi un Mesaj, că maturitatea deplină a Cuvântului S-a întors înapoi din nou în puterea Sa deplină şi este legănat deasupra oamenilor, prin aceleaşi semne şi minuni pe care le-a făcut El în trecut.”

S-a întâmplat aceasta? A venit Snopul pentru legănat? A fost legănat? A fost primit? Atunci, ce urmează în ciclu? Următorul lucru în ciclu este ca El să vină în pâine şi să fie legănată pâinea. Nu contează cât de timidă este o mireasă, nici că nu-i place să stea în faţa oamenilor. Există un lucru care o va pune în faţa oamenilor, iar aceea este ziua nunţii ei. Există un singur moment în care ea trebuie să stea lângă acel bărbat în mod fizic, iar atunci nu contează cât este de timidă; există un singur lucru care o va face să iasă în faţă şi să se arate, iar acela este mirele care stă acolo, este ceremonia nunţii.

Dar Mireasa nu trebuie să fie timidă fiindcă Ea trebuie să fie legănată deasupra adunării. Ea este o pâine pentru legănat şi nu o pâine ascunsă. El a spus: „Aduceţi-o din casele voastre şi legănaţi-o!” Este Viaţa lui Hristos arătată, Viaţa care este coaptă în pâine şi care este arătată ca s-o vadă toată lumea.

„În dimineaţa de Paşti nu a înviat numai El, ci şi biruitorii Săi au înviat împreună cu El. Ei erau în Hristos la răstignirea Sa şi erau în El la învierea Sa. Noi suntem biruitorii aduşi la Viaţă după ce am fost morţi în întuneric, în lumea întunecoasă a necredinţei în care ne-au tras bisericile, denominaţiunile şi aşa mai departe. În noi există Ceva care strigă: „Oh, Îl doresc pe Dumnezeu! eu însetez şi flămânzesc după Dumnezeu.” Astfel, ne-am alăturat metodiştilor, baptiştilor, penticostalilor, prezbiterienilor, etc, dar cu toate acestea, ceva era greşit şi nu L-am putut găsi încă. Dar dintr-o dată, în timp ce bâjbâiam prin întuneric, marea înviere a venit la noi în manifestarea Cuvântului făgăduit al lui Dumnezeu.”

Ce este aceasta? Marea înviere care a venit la noi.

În predica „Al treilea Exod” citim:

„Astăzi se petrece la fel. Dumnezeu Îşi cheamă poporul ales, iar ei sunt aleşi acum. Pentru ce sunt aleşi acum? Pentru o înviere. Ce fel de semn le arată El? Semnul învierii.”

De ce ne-a arătat El semnul Salvatorului înviat? Pentru că noi suntem poporul învierii, şi pentru că am fost aleşi pentru o înviere, El ne-a arătat, ne-a demonstrat semnul învierii.

„Ce le-a arătat El lor? Un semn al izbăvirii, ca să-i izbăvească din robie, un semn al puterii care putea închide sau întuneca cerurile.

Iar acum, El arată puterea învierii Fiului Său care trăieşte printre noi, ca să ne învie din mormântul şi cimitirul în care ne aflam, în Ţara pe care ne-a făgăduit-o, ştiind Semnul învierii, chemarea afară din Egiptul spiritual şi Babilonul spiritual.”

În 2Corinteni 5.21 scrie:

„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.”

Noi suntem deja Estera. Suntem deja căsătorită, suntem deja primită. Haman ne tulbură, dar tot ce trebuie să facem noi este să ne apropiem de Împărat. Haman trebuie să plece pentru că nu va mai fi nici un pârâş. Cine poate pune ceva pe seama aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care ne socoteşte neprihăniţi, aşa că „nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Nu că ei nu se află încă în trup, pentru că sunt încă în trup, dar nu mai umblă după poftele firii, ci după călăuzirea Duhului. De aceea, nu mai există nici o osândire pentru ei.

Să nu lăsaţi diavolul să vă spună cu nu sunteţi buni de nimic, pentru că dacă faceţi aceasta, nu veţi reuşi. El este un mincinos, dar noi suntem Mireasa fără pată şi fără prihană a lui Isus Hristos, prin virtutea naşterii din nou. În pâinea care era legănată exista mult aluat, dar nu aluatul era legănat, ci grâul care se afla în ea. Aleluia! Puteţi vedea ziua în care ne aflăm?

În Efeseni 2.1 scrie:

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre.”

În limba engleză acest verset a fost tradus: „Pe voi care eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, v-a adus la Viaţă El.”

Aici scrie că „ne-a adus la Viaţă”, nu că ne va aduce la Viaţă. Ce înseamnă „a fi adus la Viaţă”? „A fi făcut viu.” Am fost făcuţi vii? Absolut! Eram morţi? Eram morţi, dar am fost făcuţi vii, am fost înviaţi.

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,

în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.

Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (v. 1-3).

Nu exista nici o diferenţă între noi şi ceilalţi, fiindcă toţi trăiam în poftele firii.

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,

măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).” (v. 4-5).

Aceasta este poziţia noastră. Noi am fost morţi în păcat şi fărădelege, dar El ne-a adus la Viaţă şi ne-a ridicat, „ne-a adus la Viaţă împreună cu Hristos.”

Prieteni, noi stăm deja cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus, de aceea, trebuie să încetăm să ne comportăm ca şi cum am fi slabi. Noi trebuie să credem! Noi stăm împreună cu El, suntem în El şi El este în noi, de aceea, trebuie doar să credem.

De multe ori când chemăm pe cineva să ni se alăture în rugăciune, o facem ca să ne întărim credinţa. Dacă aveţi nevoie să fiţi întăriţi în credinţă, cereţi aceasta pentru că nu este nici o problemă. Dacă aveţi nevoie ca cineva să se roage cu voi, chemaţi pe cineva fiindcă nu este greşit, dar Mireasa trebuie să ajungă într-un loc în care poate sta singură pe Cuvânt, singură. De ce? Pentru că cred Cuvântul, eu am încredere în ceea ce spune El. Sunt încă aluat, dar totul este Cuvântul care este în mine, iar El va fi legănat deasupra oamenilor.

David nu a avut nevoie de nimeni ca să-l doboare pe Goliat. El a spus: „Cum este posibil ca acest filistean netăiat împrejur…” Ce făcea el? Îl repera pe Haman. Cum? Îl numea netăiat împrejur. Ce este tăierea împrejur? Un simbol al Duhului Sfânt.

Prieteni, cum poate să ne învingă cancerul dacă Îl avem pe Hristos trăind înăuntru? Cum poate să ne biruiască orice altceva când Hristos trăieşte în noi? Noi am primit deja ungerea care a fost turnată peste noi de către un profet şi am primit trecere înaintea Lui ca Iubită a Sa, aşa că nu mai trebuie să ne temem de nimic.

David a putut merge singur. Samson nu a avut nevoie de ajutor, iar noi avem nevoie numai de credinţă. Samson nu a avut nevoie de muşchi, pentru că atunci când a renunţat la descoperire, nu a mai avut nici o putere. El a primit o descoperire, iar aceea i-a arătat că el era pus deoparte pentru Dumnezeu. Ce i-a arătat că el era pus deoparte pentru Dumnezeu? Cele şapte şuviţe, descoperirea celor şapte Peceţi, i-au descoperit că el era deosebit şi pus deoparte pentru Domnul. Credinţa aceasta i-a dat putere să biruiască armate.

Prieteni, şi noi avem şapte şuviţe care ne atârnă pe cap. Amin! Nu sunt muşchii noştri, aluatul nostru, ci este El care trăieşte în noi.

Mireasa trebuie să urce mai sus! Noi trebuie să ne suim mai sus, astfel încât El să Se uite la noi şi să spună: „Femeie, unde îţi sunt pârâşii?”, iar noi să răspundem: „Unde stau eu…”

Ţineţi minte că în Ioan 8 era numai femeia şi Hristos. Nu mai era nimeni altcineva, iar unde stăm noi, suntem doar noi şi Hristos.

„Femeie, unde îţi sunt pârâşii?”

„Eu stau în locurile cereşti în Hristos Isus şi nu văd pe nimeni!”

Începem să ne vedem poziţia? Ce sunt locurile cereşti? Poziţia credinciosului în Hristos. Aleluia! Cel care a făcut această lume prin Cuvântul vorbit, ne-a dat nouă Cuvântul vorbit, ca să luăm ceea ce ne aparţine în această creaţie. Noi trebuie doar să credem, să stăm pe aceasta şi să acţionăm, iar Împăratul Îşi va ţine Cuvântul. Noi nu avem nimic de dovedit. El a făgăduit totul, iar noi vom sta pe ceea ce a spus El pentru că Domnul nu este ca un om ca să mintă.

Noi vom sta aici până când El Îşi împlineşte Cuvântul Său. Aleluia! Amin!