SĂ NE ALĂTURĂM LUI ÎN AFARA TABEREI

02 februarie 2026

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți în această dimineață. Să deschidem cu toții Bibliile la Evrei 13:12-14:

„De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă.

Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui.

Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare.”

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Astăzi, aș dori să predic despre subiectul SĂ NE ALĂTURĂM LUI ÎN AFARA TABEREI. Știm că fratele Branham a predicat un mesaj intitulat „A merge dincolo de tabără”, și astăzi vom cita din acest mesaj. Este un mesaj minunat. Am fost inspirat în această direcție, am zăbovit în acest mesaj și astăzi vreau să-l să împărtășesc cu voi.

„Să ne alăturăm Lui în afara taberei.”

În mesajul „A merge dincolo de tabără”, fratele Branham ne-a spus că Isus a fost scos afară, și în epoca bisericii Laodicea, Îl găsim în afara bisericii. El a venit în calitate de Cuvântul uns, Cuvântul descoperit în zilele din urmă, iar ei nu L-au primit, nu L-au lăsat să intre înăuntru, de aceea, Îl găsim bătând la ușă, încercând să intre în propria Sa biserică. Fratele Branham ne-a spus că aceasta era o scenă jalnică. El încerca să intre în propria Sa biserică fiindcă fusese dat afară, pentru că El era Cuvântul. Ei aveau crezuri, dogme, propriile lor idei și nu au primit descoperirea Cuvântului pentru ceasul lor. Astfel, El a fost scos afară, și acum, El nu se mai află în sistemul denominațional, în vechiul sistem bisericesc, în crezuri, dogme, în ideile omului. Dar pentru a-L găsi, la sfârșitul epocii Laodicea, El nu putea fi găsit decât în afara taberei.

Despre aceasta vorbea Pavel aici în ziua lui, când a spus că Isus a pătimit dincolo de poartă. Isus a venit în calitate de Cuvânt uns pentru ziua Sa. El era Cuvântul făcut trup, El era profeția împlinită și El stătea acolo fiind Cuvântul, venind prin poarta Ierusalimului. Ierusalimul era centrul religios, nodul adevăratei religii al acelei zile, dar ei nu L-au primit. Ei L-au scos în afara porții și L-au răstignit în afara porții cetății. El a fost respins în întregime și răstignit, și atunci, Pavel a spus: „Să mergem la El, în afara taberei”, dincolo de zidurile împrejmuite ale Ierusalimului, dincolo de denominațiune, dincolo de sistemul omului.

Să mergem acum la acest Împărat respins și să ne unim cu El, dincolo de tabără. Despre aceasta vorbea Pavel, despre faptul că Jertfa care urma să sfințească Templul, a fost jertfită în afara taberei. Isus fusese respins și scos în afara taberei, astfel noi nu mai putem să ne întoarcem la un sistem pentru a-L găsi, ci trebuie să mergem acolo unde a mers El, adică în afara taberei. Amin! Frumos! Noi știm aceste lucruri din acest mesaj și la acesta vreau să leg gândurile pe care le am astăzi. Așadar, vom așeza aceasta ca temelie în timp ce mergem mai departe.

Să privim la 1Samuel 22.1-2:

„David a plecat de acolo şi a scăpat în peştera Adulam. Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au coborât la el.

Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni.”

David a fost și el respins, și el a fost scos în afara cetății pentru că era un viteaz. El fusese uns de Samuel pentru a fi împăratul Israelului, dar exista deja un împărat, era Saul, care devenise un împărat respins, fiind respins de Dumnezeu. Iar Domnul îl primise pe David pe care l-a uns printr-un profet pentru a lua locul lui Saul, dar Saul nu a vrut să-și cedeze locul cu ușurință, deși fusese respins de Dumnezeu. David fusese primit de Dumnezeu și uns de El, însă David era respins de Saul și de tabără. Deci, el a fost împins afară, dat afară, iar ei căutau să-l ucidă. Astfel, el a fugit și a mers în pustie, în peștera Adulam. El se afla acolo în calitate de fugar, el se ascundea de cineva, fiind un renegat, dar nu se afla acolo singur pentru că au existat oameni care au început să se alăture acestui împărat respins, acest împărat uns respins.

Cine a mers mai întâi la el? Este atât de frumos!

„Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au coborât la el.

Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor.”

Toți cei care știau că viața nu le oferise nimic. Această lume nu mi-a dat nimic, această lume nu mi-a făcut niciun bine. Cei care ajunseseră la această concluzie au fost primii care au abandonat totul și au alergat la acest împărat uns dar respins.

Vreau să privim la cuvintele „în nevoie”, „datornici” și „nemulțumiți”. Cuvântul „în nevoie” de aici, înseamnă „în strâmtorare, în necaz, în suferință.” Cuvântul „datorie” are aceeași înțelegere pe care o avem și noi astăzi, dar ultimul cuvânt, „nemulțumit” este cuvântul ebraic „mar” care înseamnă „amar, amărăciune din pricina apei sau mâncării”, sau „sfârșitul răutății”,  sau „strigare din pricina durerii”. Aceasta ne spune că exista amărăciune din pricina circumstanțelor vieții, din pricina lipsurilor, a nevoilor, a ceva care mersese greșit în viață, o durere sau ceva în viață care provocase amărăciune. Iar ei erau datornici și nu puteau plăti, erau neliniștiți, în agonie. Aceștia nu erau spuma societății, nu erau cei care aveau totul și care beneficiau de sistemul zilei, ci erau cei care ajunseseră deja la înțelegerea că: „Nu mai există nimic ce pot face pentru mine, această lume nu mai are nimic pentru mine, așadar, nu am nimic de pierdut.” Iar ei i s-au alăturat lui David. Și noi știm că David L-a simbolizat pe Hristos.

În 1 Corinteni 1.25-29, Pavel scrie:

„Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii.

De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales.

Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.

Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt,

pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”

Cine a venit în ajutorul lui David? Cei marginalizați ai societății. Pe cine cheamă Dumnezeu? Nu pe cei nobili, nu pe cei puternici sau învățații acestei lumi. Există câțiva, este adevărat, dar majoritatea sunt ca și noi. Amin!

„Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii (în limba engleză: „lucrurile neputincioase”), ca să facă de ruşine pe cele înţelepte.

Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.”

Eu prefer să fiu în categoria aceasta decât în cealaltă, dar aceasta este în opoziție cu gândirea noastră umană, cu felul în care ființa umană este formată.

Noi ne-am născut în lumea aceasta într-un chip pervertit, creștem într-o lume pervertită, cu idei care sunt sădite în mintea noastră prin propriul nostru duh uman și experiențele pe care le avem în cultura în care trăim, iar fiecare om dorește să ajungă la un anumit nivel de onoare, de putere, prestigiu, confort și bogăție. Toată lumea este structurată astfel. Întotdeauna există o dorință de progres, de realizare sau siguranță. Întreaga lume luptă pentru aceasta, iar oamenii sunt apreciați după natura slujbei lor, după averea lor sau statutul lor în viață. Dar eu prefer să fiu în acest grup și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a pus în celălalt grup. M-a pus în grupul lucrurilor inferioare, plăpânde, pentru că acestea sunt cele pe care El dorește să le ia și să-și declare slava. Deci, este bine să te găsești în această categorie.

În Matei 15:29-30, citim:

„Isus a plecat din locurile acelea şi a venit lângăMarea Galileii. S-a suit pe munte şi a şezut jos acolo.

Atunciau venit la El multe noroade, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi. I-au pus la picioarele Lui şi El i-a tămăduit.”

Cine erau cei care se înghesuiau la Isus în marile Sale campanii? Erau cei care aveau nevoi, cei care nu se puteau salva, vindeca sau izbăvi. Ei aveau nevoi mari fiind dispuși să iasă în afara taberei și să poarte ocara. Ei erau cei care ignorau ce spuneau fariseii, pentru că în acea zi, fariseii Îl criticau mult pe Isus. Liderii religioși erau sceptici cu privire la El.

Cu siguranță au auzit multe predici cu afirmații directe cu privire la ei, avertismente, dar cei care erau şchiopi, orbi, muţi, ciungi, au auzit și ei tot ce au auzit ceilalți, dar nimic nu mai conta pentru ei, deoarece marea lor nevoie i-a împins la singurul lucru pe care l-au putut găsi pentru a le aduce o soluție la problema lor.

Sistemul bisericesc nu a putut-o face, sistemul preoțesc nu a putut-o face, dar iată că aici a venit Cuvântul uns, Isus Hristos, Cuvântul făcut trup, iar ceva din ei și marea lor nevoie i-a constrâns, astfel încât au putut merge dincolo de tabără, dincolo de critică, dincolo de ceea ce era considerat bun, sănătos și în siguranță, ei au putut merge dincolo de aceasta la Cel care putea să le răspundă la nevoia lor. Iar ei au fost vindecați și izbăviți pentru că au fost dispuși să iasă în afara taberei. Dar liderii religioși, fariseii și mulți dintre cei bogați, pentru că nu aveau nicio nevoie, au stat pe loc. Fiindcă ei nu se aflau în disperare, în strâmtorare, în suferință sau în datorii, au stat pe loc, onorându-se pe sine sau fiind onorați de societate, au așteptat, au privit, dar cei în nevoi mari nu au putut sta pe loc. Amin!

În Luca 15:1-2 citim:

„Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte.

Şi fariseii, şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”

Este uimitor cum fariseii nu au vrut să aibă nimic de-a face cu El din pricina reputației lor. Dar vameșii și păcătoșii se apropiau de El, pentru că ei nu aveau o reputație de păzit, nu au avut un statut în societate pe care să-l protejeze sau un statut religios asupra căruia să vegheze. Ei nu aveau nevoie să-și protejeze onoarea, statutul sau locul lor în societate, pentru că nu aveau unul. Așadar, erau liberi să meargă să-L asculte. Și eu vreau să fiu liber să merg să-L ascult, întotdeauna. Amin!

În Luca 5:27-32 citim:

„După aceea, Isus a ieşit afară şi a văzut pe un vameş, numit Levi, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!”

Vameşul a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El.

Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă; şi o mulţime de vameşi şi de alţi oaspeţi şedeau la masă cu ei.

Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: „Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?”

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.

N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Este o afirmație atât de frumoasă! Isus le spunea: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi.” Întrebarea pentru El era: „De ce Îi primești pe acești păcătoși, pe vameși? Iar El le-a zis: „Eu pentru aceasta am venit. Eu nu am venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi. Eu am venit ca Medic pentru a-i vindeca pe cei cu inima zdrobită, să-i eliberez pe cei care sunt captivi, să le dau drumul celor care sunt legați.” De aceea a venit El! El a spus: „N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Partea tristă este că unii dintre oamenii aceia care Îi vorbeau, erau bolnavi pe moarte și aveau nevoie de un medic, dar ei nu știau aceasta. Ei aveau o neprihănire a lor proprie, dar de fapt, nu erau neprihăniți. Aveau nevoie de El pentru a fi neprihăniți, dar ei nu știau aceasta. Este cu mult mai bine să știi aceasta, să ai nevoie de ea decât să nu o știi și să crezi că nu ai nevoie de ea.

Uneori, este bine să ne confruntăm pe noi înșine și să ajungem la concluzia că suntem buni de nimic, că suntem bolnavi, nevoiași și că avem nevoie de neprihănirea Lui. Noi nu avem o neprihănire a noastră.

Acelea sunt timpuri extraordinare în viață, prieteni, când am încercat și am eșuat, când am înțeles că nu suntem nimic și că suntem buni de nimic, când tot prestigiul meu, onoarea mea, neprihănirea mea mă lasă gol, nevoiaș, exact ca un mormânt alb care arată bine pe dinafară, dar este gol înăuntru, iar noi ajungem în acel loc în care realizăm că suntem nenorociți, goi și nu avem ceea ce proiectăm în afară pentru cei din jurul nostru. Acesta este un loc bun în care să te afli, pentru că El nu a venit pentru cei întregiți, ci pentru cei bolnavi, iar înainte ca El să ne întregească, noi trebuie să înțelegem că suntem bolnavi pentru ca să putem veni la Medic.

 Trebuie să realizăm că avem nevoie de neprihănirea Lui, că nu avem nevoie de neprihănirea noastră, că nu suntem cei care credeam că suntem. Acesta este un loc extraordinar în care am putea ajunge, prieteni, pentru că găsim adânc în interiorul nostru că nu suntem cei care am crezut că suntem. Castelul meu de cărți este una cu pământul, vântul a suflat și a răscolit cărțile, iar acum înțeleg că nu sunt ceea ce arătam că sunt, nu sunt ceea ce credeam că sunt, și eu am o nevoie mare. Slavă Domnului! El încă mai este un Medic pentru cei bolnavi, El încă mai dă neprihănire celor care înțeleg că au nevoie de neprihănirea Lui. Amin! Este mai bine să fii nevoiaș, prieteni, pentru că El poate răspunde tuturor nevoilor.

Să mergem împreună la Luca 5.1-11:

Nădăjduiesc că niciodată nu voi ajunge în locul în care să nu mai am nevoie de Medicul meu. Nădăjduiesc că nu voi ajunge niciodată în locul în care să spun: „Sunt sigur pe mine.” Sunt atât de mulțumitor că Dumnezeu nu îngăduie succesul deplin, performanța desăvârșită și că Dumnezeu încă ne permite să fim umani și să venim față în față cu umanitatea noastră tot timpul. Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, pentru că eu vreau să cunosc nevoia mea, vreau să știu că eu am nevoie de El, pentru că El poate răspunde tuturor nevoilor mele. Dar eu trebuie să știu că am nevoie de El.

„Pe când Se afla lângă lacul Ghenezaret şi Îl îmbulzea norodul ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu,

Isus a văzut două corăbii la marginea lacului; pescarii ieşiseră din ele să-şi spele mrejele.

S-a suit într-una din aceste corăbii, care era a lui Simon, şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm. Apoi, a şezut jos şi învăţa pe noroade din corabie.

Când a încetat să vorbească, a zis lui Simon: „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.”

Drept răspuns, Simon I-a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic.”

Îmi place această afirmație! Aici găsim ceva foarte important de recunoscut. „Am trudit toată noaptea și nu avem nici măcar un pește pe care să-l fi prins.” Petru era pescar, un pescar profesionist. El își câștiga existența din pescuit și pescuia de când era băiat. Probabil că nu-și putea aminti un timp în care să nu fi fost pescar. El cunoștea ciclurile lunii, fazele lunii, cunoștea mareea, știa când peștii mușcau și când nu mușcau. Toată viața lui a făcut totul pentru a se pune în cea mai bună poziție de prins pești pentru traiul său zilnic, dar aici, cu cele mai bune eforturi ale sale, cu tot profesionalismul său, cu experiența sa și instruirea primită de la tatăl său, cu tot ce avea el, muncise toată noaptea și nu a prins nimic, ceea ce înseamnă că cele mai bune eforturi ale sale eșuaseră. Eu aș spune că Petru se afla în poziția perfectă în care să-L întâlnească pe Isus. El era pregătit pentru că avea o nevoie. 

Să citim versetul 5 încă o dată:

„Drept răspuns, Simon I-a zis: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic,

dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele!”

El a înțeles ceva: „Eu sunt un pescar profesionist, știu ce fac, dar toată experiența mea nu m-a ajutat să prind nici măcar un pește. Ce am de riscat? Chiar dacă vom mai aduce încă o dată mrejele goale, nici El nu știe mai mult decât mine. Deci, ne aflăm în același loc. Nu există niciun risc pentru că eu am eșuat deja, niciun risc pentru că nu am niciun pește”. Dar el a văzut ceva în Isus, a văzut și a auzit acel mesaj, a văzut ceva ce l-a determinat să creadă că poate ar trebui să facă în conformitate cu spusele Sale. „El nu este un pescar profesionist, eu nu L-am văzut pescuind înainte, el nu cunoaște mareea sau fazele lunii, dar există ceva în legătură cu acest Om, iar eu cred că El mă poate ajuta.”

„Dar, la cuvântul Tău…” Nu pentru că eu cred că va funcționa, nu pentru că am încredere, ci „la Cuvântul Tău, voi arunca mrejele!”

După ce le-au aruncat, au prins o aşa de mare mulţime de peşti că începeau să li se rupă mrejele.

Au făcut semn tovarăşilor lor, care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Aceia au venit şi au umplut amândouă corăbiile, aşa că au început să se afunde corăbiile.”

Corăbiile au început să se afunde, prieteni. Aceasta era o barcă plină cu pești, era o barcă supraîncărcată cu pești încât a început să se scufunde. Vedeți, Biblia întotdeauna indică contrastele pentru ca noi să înțelegem subiectul. Folosește contraste extreme pentru ca noi să înțelegem subiectul.

Petru, cu toate eforturile sale, alături de Andrei, Iacov și Ioan au aplicat toate abilitățile lor, cunoștințele lor, resursele lor colective, și-au scos corăbiile, mrejele, au trudit împreună, s-au asociat și au făcut tot posibilul, întorcându-se cu nimic. Dar Isus le-a spus: „Ieșiți în larg și lăsați jos mrejele și veți prinde o mulțime mare de pești.” Dar Petru a spus: „Eu am trudit toată noaptea, am făcut tot posibilul și nu am prins nici măcar un pește, dar la Cuvântul Tău, voi merge și voi încerca.” Au ieșit în larg, au aruncat mrejele și dintr-o dată, au prins atât de mult pește încât mrejele au început să se rupă. Și-au chemat tovarășii, i-au pus în corăbii, nu într-o singură corabie, ci în două, pentru  că era atât de mult pește încât putea scufunda mai multe corăbii.

Aceasta este legea contrastului: ceea ce Petru a putut face cu abilitățile lui și ceea ce era posibil când Isus Hristos a pășit în scenă. Când vii la Cuvântul uns, la Cuvântul orei, când vii și te predai Cuvântului Său, priviți la posibilități. Tu și tot ce ai putea face, tot ce ai învățat toată viața ta și toate abilitățile pe care le-ai putea aplica, se sfârșesc cu niciun rezultat, însă doar ascultând Cuvântul Domnului, fără nicio cunoștință, nicio înțelegere, nicio resursă, ci doar ieșind și făcând ceea ce a spus El, a rezultat într-o mulțime de pești cum el nu a mai prins niciodată. Și dintr-o dată, Petru s-a confruntat cu rezultatele contrastului: eu nu pot face nimic, sunt nimic, nimic bun nu este în mine, dar Cel care se află aici, El poate face totul. Slavă Domnului!

Dacă veți ajunge vreodată în punctul în care ați făcut tot posibilul, tot ce ținea de voi și tot ce ați învățat să faceți, ați aplicat totul, cu toate acestea ajungeți falimentari, fără nimic, fără capacitatea de a vă rezolva problemele, atunci eu spun: „Slavă Domnului! Așteptați ca El să vină în scenă, iar „la Cuvântul Său”, luați pur și simplu Cuvântul Său, pentru că acest Cuvânt uns pentru acest ceas poate să vă ofere totul, poate să răspundă la toate nevoile voastre în conformitate cu bogățiile și slava Sa.”

„Corabia a început să se scufunde.”

„Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.”

Fiindcă îl apucase spaima pe el şi pe toţi cei ce erau cu el din pricina pescuirii pe care o făcuseră.

Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zebedei, tovarăşii lui Simon. Atunci, Isus a zis lui Simon: „Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni.”

Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El.”

Cum ar fi putut ei să nu o facă? Ei au văzut un Om, la Cuvântul căruia, au văzut o mulțime de pești pe care nu i-au văzut în toată viața lor, fiind pescari profesioniști, fiind pescari din generație în generație. Vedeți, ei ascultaseră călăuza, dar au găsit Călăuza. Petru credea că este călăuză pescar, dar el nu știa unde se găseau peștii. Dar, Isus era adevărata Călăuză Pescar. Ei au venit la Acela care-i putea călăuzi în viață, la Cel care putea transforma nimicul într-o recoltă îmbelșugată, eșecul într-un succes.

„…au lăsat totul şi au mers după El.” Au renunțat. Când au renunțat ei la totul? Petru a renunțat în momentul în care prinsese cea mai mare captură a vieții sale. Cea mai mare și singura încărcătură de bogăție pe care el a avut-o vreodată. Să ne amintim că el era un pescar profesionist, el vindea pești pentru a-și câștiga traiul, și acum era cea mai mare captură de pește pe care a prins-o vreodată. În acea clipă el a părăsit totul.

Prieteni, eu cred că el a lăsat totul pentru că a înțeles că: „Acesta este Omul! Acesta este Cuvântul! Este ceea ce eu mi-am dorit toată viața. El este Cel care-mi poate rezolva problemele, care poate răspunde la întrebările mele. Când, în cea mai bună formă mea, cu cele mai bune eforturi ale mele, nu pot aduce nimic, Acesta este Omul care din nimic poate face o bogăție, iar dacă El poate face aceasta cu pescuitul, o poate face cu fiecare lucru din viața mea în legătură cu care am semne de întrebare.” Dacă vreodată, Dumnezeu îngăduie să ajungeți la nimic, să Îi mulțumiți: „Doamne, Tu ai îngăduit să eșuez, Tu ai îngădui să ajung să nu am nimic, să ajung la ruină, pentru că am nevoie să ajung la Medic, la Călăuză, la Cineva care știe totul mai bine decât mine.”

Să mergem la Apocalipsa 3:14-19:

„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iatăce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu:

„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!

Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.

Pentru că zici: „Sunt bogat , m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol,

te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!”

Așa cum fratele Branham ne-a spus, aceasta este încă o parte tristă a Scripturilor. Isus a ajuns la biserica Laodicea, dar El este respins. El este respins pentru că ei nu au nicio nevoie. Respingerea a venit din felul în care ei se vedeau pe ei înșiși. El îi numește căldicei, „nici rece, nici în clocot”, și le spune că îi va vărsa din gura Sa pentru că nu sunt nici rece, nici în clocot.

Apoi, în versetul 17, le spune: „Pentru că zici: „Sunt bogat , m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol…”

Aici, ei se aflau în cea mai mare nevoie dintre toate epocile Bisericii. Cu toate acestea, ei au spus că nu au nevoie de nimic. Erau orbi față de propria lor nevoie, pentru că priveau la lucrurile firești, la lumea dinafară. Aveau o biserică bogată, totul era în ordine, aveau clădiri, programe, membri și succes. Aveau totul. Și ei au spus: „Suntem bine”. Dar Isus le-a spus: „Nu sunteți bine. Sunteți bolnavi, nenorociți, săraci și orbi, sunteți într-o stare oribilă.” Dar pentru că ei nu au recunoscut starea lor oribilă, au mers mai departe refuzând Medicul, respingând Călăuza, refuzând pe Cel care ar fi putut schimba totul pentru ei.

El le-a spus: „Te sfătuiesc, Te încurajez să vii să cumperi Aur de la Mine. Al tău nu este bun de nimic, dar Eu am Aurul bun. Vino și ia haina să-ți îmbraci goliciunea.” Dar ei nici măcar nu știau că sunt goi, deci, de ce ar fi mers la El pentru îmbrăcăminte când ei credeau că sunt îmbrăcați. De ce ar fi mers la El pentru Aur când ei credeau că au din abundență? Dar El avea adevăratul Aur, adevărata Haină, El avea totul. Ei au crezut că au totul, de aceea au fost lăsați goi, săraci, mizerabili, nenorociți și orbi. În calitate de ființe umane, noi toți suntem așa. Dar, slavă Domnului! Dacă El ne-a adus la cunoștință aceasta, dacă ne-a îngăduit să știm aceasta, putem spune: „Îți mulțumesc, Isuse! Eu știu unde este Sursa, știu unde se află aurul, haina și puterea dătătoare de Viață. Ele se află în Hristos.” Amin!

Eu cred că este bine să te afli în suferință pentru că aceasta ne conduce la Hristos. Este bine să fii în strâmtorare și să spui: „Nu pot rezolva această problemă. Nu mă pot salva.” Eu cred că acesta este un lucru bun.

Fratele Branham ne-a spus despre starea lui de nervozitate cu care s-a născut. Când a mers la clinica Mayo, i s-a spus că el se afla în acea stare din pricină că tatăl lui fusese un alcoolic. Păcatul transmis prin generație. Tatăl lui era irlandez, iar mama lui, indiancă. Tatăl lui a fost alcoolic aducându-l în acea stare de nervozitate. Era tensionat în interiorul său, având acele atacuri de agitație, un stomac care-l supăra, având un ciclu în viața sa, pe care l-am înțeles din Mesaj. Dar care a fost cauza? Cine a pus acea stare acolo? Tatăl său era irlandez, un alcoolic, iar mama lui o indiancă și din acest amestec, el s-a ales cu acea stare. Dar el nu s-a mâniat pentru aceasta, ci a spus: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această tensiune. Ea a fost cea care m-a condus la Isus Hristos.” El a spus: „Unde aș fi fost eu fără ea?”

Uneori, noi suntem tulburați, deranjați de neputințele noastre și devenim supărați din pricina handicapurilor noastre. Fratele Branham a învățat să le accepte pe ale sale, considerându-le ca fiind necesare pentru binele său, pentru salvarea sa. Este ceea ce l-a condus la Hristos.

Noi suntem frustrați pentru că nu suntem capabili să fim mai buni, să procedăm mai bine, să arătăm mai bine sau să acționăm mai bine. Avem anumite neputințe în viață sau dificultăți peste care dăm și întotdeauna suntem ranchiunoși, supărați, urâm că avem o lipsă în natura noastră, în abilitățile noastre. Dar să nu uităm, prieteni, că neputincioșii, orbii, ciungii, nevoiașii, ei au fost cei care au venit la Hristos. Cei care aveau viața organizată, care se îmbrăcau frumos și mergeau la biserică în fiecare duminică, ei au fost cei care au refuzat să meargă la El. Dar cei care nu aveau o viață organizată, aveau nevoie de un Medic; cei care știau că sunt bolnavi, aveau nevoie de un Vindecător.

Dacă Dumnezeu ne face să ne confruntăm cu neputințele noastre, cu incapacitățile noastre, cu nevoile noastre pentru a birui anumite lucruri, eu spun: „Doamne, Îți mulțumesc pentru harul Tău din abundență în viața mea, pentru bunătatea Ta pentru că Tu ai pus Ceva în mine care să aibă nevoie de un Medic, de un Vindecător, de o Călăuză.” Este cel mai mare lucru care mi s-ar fi putut întâmpla mie! De aceea, este ridicol când oamenii tot vor să-și curețe viețile și să devină neprihăniți înainte ca ei să se predea lui Hristos, spunând: „Nu pot merge la biserică pentru că am acest obicei!” Acesta este de fapt motivul pentru care ar trebui să vii la Cuvânt, pentru că tu nu o vei putea face de unul singur, dar Cuvântul poate lua neputința ta și să o transforme în cea mai mare captură a vieții tale, în cea mai mare mărturie, în cea mai mare izbăvire, în cea mai mare vindecare.

Oamenii nu vin la biserică, nu iau Mesajul, nu-L iau pe Dumnezeu pe Cuvânt, pentru că: „Eu încă mai am acest obicei, încă mai am acest lucru de care mă împiedic, încă mai am un temperament și spun lucruri pe care nu ar trebui să le spun.” Dacă tu vei fi dependent doar de tine, dacă dorești o viață așezată înainte să vii la Hristos, niciodată nu vei veni la Hristos. Dar vino la El, neputincios, orb, ciung, vino la El așa cum au venit și cei care au mers la El atunci când El a fost aici prima dată, cei în nevoi, cei izgoniți, vameșii, păcătoșii, cei puși deoparte de societate, cei incapabili, cei nepregătiți, cei care nu aveau nimic. Fiți ca ei și spuneți: „Doamne, eu mă încred în Tine! Eu nu mă pot vindeca, eu nu mă pot izbăvi, dar Tu ai spus că pot cumpăra de la Tine aur curățit prin foc și haină ca să-mi acoperi goliciunea. Tu le-ai rânduit pentru această epocă iar eu vin la Tine, Doamne, și Te rog să mi le dai și mie!” Este mai bine să ai o nevoie decât să ai totul în ordine.

Dumnezeu l-a iubit mult pe Iacov, dar el continua să intre în acel ciclu fiind un înșelător, un șarlatan, făcând toate acele trucuri cu fratele său și cu socrul său, dar Dumnezeu a trebuit să-l schimbe. Iacov era un escroc, un vânzător cu vorbă dulce, dar Dumnezeu a trebuit să Se ocupe de el, și în cele din urmă a ajuns în punctul în care viața sa era în pericol, copiii săi, soția sa, toți erau în pericol, pentru că el credea că fratele lui îl va ucide. A ajuns într-o situație disperată în care nu se putea salva, dar exact atunci, Medicul și-a făcut apariția. În acea clipă, Sfătuitorul său a venit, Izbăvitorul său a pășit în scenă, iar Iacov a avut îndeajuns de mult simțământ în el pentru a ști că acel Om îl putea ajuta.

„Eu nu mă pot izbăvi”, și Iacov nu I-a dat drumul până când nu a primit ajutorul de care avea nevoie. El a spus: „Nu te voi lăsa să pleci până când nu mă vei binecuvânta pentru că am nevoie de ceva ce eu nu pot obține.” Iar parte din binecuvântare a fost o atingere în coapsa sa, care l-a determinat să șchiopăteze tot restul vieții sale. Deci, care a fost binecuvântarea pe care Dumnezeu i-a dat-o? O neputință, un handicap pentru că era exact ceea ce Iacov avea nevoie.

Noi privim neputințele noastre ca cel mai rău lucru care ni s-ar fi putut întâmpla vreodată, dar uneori, sunt cel mai bun lucru care ni s-ar fi putut întâmpla. Uneori, cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla este că Dumnezeu ne lasă să ne facem de rușine, să eșuăm în eforturile noastre, să încercăm din greu și să ajungem la un rezultat mai dezastruos, până când, în cele din urmă dăm totul uitării. Uităm toată înțelepciunea noastră, cunoștința noastră, experiența noastră, abilitățile noastre, toată mândria și îngâmfarea noastră, până când dăm totul uitării și-L urmăm pe Cel la care am fost martori că El poate face totul, la Cuvântul Său.

Este atât de trist că în epoca bisericii Laodicea, ei se aflau în cea mai mare nevoie, dar din pricina amăgirii și orbirii, ei nu știau aceasta. Dacă Dumnezeu va îngădui, tu vei cunoaște nevoia ta, și vei spui: „Doamne, Îți mulțumesc!”

În mesajul Lumea se destramă, din anul 1963, fratele Branham a spus:

„Noi dorim totul pentru ca să luăm lucrurile ușor, să ne pensionăm și să avem o viață ușoară. Viața nu a fost menită să fie ușoară. Viața este o luptă. Tot ce are viață este o luptă. Priviți la copaci, cum ei se luptă. Priviți la tot ce are viață; este o luptă. Iar când încercăm să intrăm într-un sistem care ia lucrurile ușor, atunci suntem greșiți. Și știm că ceva este greșit.”

Când nu mai avem o nevoie, când totul este în regulă, aceasta este ceea ce religia face pentru noi, duhovnicește. Religia și sistemele bisericești vin în față cu un program, cu un sistem unde tot ce trebuie să faci este să te conectezi la sistem, iar dacă faci aceasta, totul este aranjat pentru tine. „Nu te îngrijora, noi ne vom ruga pentru tine. Tu faci parte din biserică, biserica a fost primită de Hristos, iar dacă vii și-I aduci un omagiu, dacă asculți preotul, dacă iei cina pe care ți-o oferim, atunci vei fi bine. Noi te asigurăm.” Aceasta fiind exact aceeași biserică care este nenorocită, oarbă și goală. Ea promite că va fi acoperământul tău. Aceasta este problema cu religia, dar realitatea vieții este că nimeni altcineva nu mă poate mântui. Nimeni nu mă poate ajuta decât Hristos. El este singurul! Dintre mâinile făcute de om, nu există niciunul care ar putea face ca zbuciumul să dispară. El este singurul care o poate face.

În mesajul A ieși afară din tabără, fratele Branham a spus:

„Observați, El i-a mustrat, iar ei L-au scos afară din tabăra lor. „Isus a suferit fără tabără.” Ei L-au scos afară din tabără, în afară, dincolo de tabăra lor. Noi aflăm că Biblia spune că în aceste zile din urmă, în această epocă Laodicea, ei vor face același lucru. Ei Îl vor pune în afara taberei. Fiți atenți la ceea ce spune El să fie făcut, în încheiere. „Pus în afara taberei” unde jertfele erau arse. Acolo aparținea El. El era Jertfa. Frate, soră, știi că fiecare dintre noi trebuie să se jertfească? Tu trebuie să fii jertfa lui Dumnezeu; să jertfești lucrurile lumii, propriile tale plăceri lumești, să jertfești lucrurile lumii?…”

Ce a făcut Petru când L-a văzut pe Hristos? S-a jertfit. El a dat totul uitării pentru că L-a găsit pe Cel care putea face totul. Amin!

„…Noi suntem invitați să mergem dincolo de acea tabără. „Și Isus, pentru ca El să poată sfinți poporul cu propriul Său Sânge, a suferit în afara porții. Să mergem la El dincolo de poartă”, fiți atenți „purtând ocara.”

Pentru ce a fost ocărât El? Nu pentru că a fost metodist sau baptist, eu vă asigur aceasta; nu pentru că a fost fariseu sau saducheu, ci pentru că El era Cuvântul legitimat.”

„A purta ocara Lui” pentru (ce?) Cuvântul legitimat.”

Acum, nouă ni se spune să mergem în afara taberei. De ce? Pentru că El Se află acolo. Singura mea sursă de nădejde se află în afara taberei. Singurul meu ajutor se află în afara taberei, a sistemului, dincolo de orice este uman. Dar dacă eu voi merge la El în afara normalității, a sistemului, a oamenilor, trebuie să fiu dispus să port ocara Lui, Cel care a fost ocărât și scos în afara taberei. Va trebui să calc pe urmele Sale și să merg pe calea pe care a mers El. Dacă vreau să beneficiez de eliberarea făcută de El, de aurul oferit de El, de haina oferită de El, de orice poate El să-mi dea, de El ca Medic al meu, ca Salvator al meu, dacă eu vreau să am toate aceste beneficii, le voi găsi doar în El, iar pe El Îl voi găsi doar în afara taberei, purtând ocara.

 Cum a fost ocărât El? A fost respins. Așadar, eu nu pot ajunge la El decât dacă sunt dispus să port aceeași ocară. Ce ocară? Nu ocara că ești metodist, baptist, catolic, ci pentru că tu crezi acest Mesaj, pentru că stai cu Cuvântul uns pentru epoca în care trăiești, pentru că porți ocara împreună cu Hristos, pentru că acest Hristos, acest Mesaj a fost scos afară din tabără, în Laodicea. Acest Adevăr a fost descoperit, această deschidere a Peceților, această descoperire a Tainei care a fost ascunsă în adâncul gândurilor lui Dumnezeu, acest Mesaj pe care Dumnezeu l-a adus prin profetul din Maleahi 4, acest Mesaj a fost scos afară din tabără; acest Mesaj a fost respins ca fiind greșit; acest Mesaj a fost considerat ca fiind fantezia unui om care s-a considerat profet și care a deviat la final. Dar Acesta a fost Isus Hristos în ziua noastră, Cuvântul uns care a fost exprimat prin acel vas, iar El a fost numit fals, o eroare, o erezie, ceva în afara normalității.

Deci, unde-L voi găsi eu? În același loc. Acolo se găsește El. Iar dacă eu voi merge în același loc, trebuie să fiu dispus să port aceeași ocară, în afara a ceea ce este considerat normal. De aceea Pavel, privind la judecătorii săi din ziua sa, a spus: „Pe calea numită erezie, eu Îl slăvesc pe Dumnezeul părinților mei.” Nu „calea care este erezie”, ci „calea numită erezie”, iar el a fost dispus să primească eticheta. De ce? Pentru că Domnul Său a fost etichetat la fel, pentru că dacă acolo se afla Domnul Său, pentru că dacă Domnului Său I s-a dat această etichetă, el a fost dispus să intre sub ea, știind că este o etichetă falsă. Dar nu a contat ce credea lumea, pentru că el a găsit Sursa, a găsit Medicul, a găsit Vindecătorul. Numește-mă cum dorești.

Vă amintiți că odată am avut o discuție cu un predicator baptist. Eram într-un grup de școală duminicală, iar o perioadă, am folosit o biserică baptistă pentru unele din activități. Cineva din grup îi dăduse o carte a Epocilor Bisericii. Aceasta a ajuns la păstor, el a citit-o, m-a sunat și mi-a spus: „Îmi pare rău, dar trebuie să-ți spun aceasta. Ceea ce tu crezi, este considerat o erezie de toate bisericile normale.” Sentimentele mele nu au fost rănite deloc. Eu i-am spus: „Da, domnule. Am mai auzit aceasta.” Nu am fost nevoit să port această etichetă pentru prima dată. Și nici nu mi-a fost rușine să o port. Eu știam că acel om nu a fost rău cu mine, ci pur și simplu nu înțelegea. Și nici nu l-am învinuit că nu înțelegea. A încercat să folosească cuvinte șocante ca „erezie” ca să mă șocheze puțin, dar nu am fost atins deloc pentru că mie mi-a mai fost atribuită această etichetă și înainte.

Dar el nici măcar nu a înțeles că pentru mine, era o mare onoare să port ocara lui Hristos. A fost o mare onoare să fiu considerat un izgonit, pentru că Domnul meu a fost considerat la fel. Pentru mine a fost în regulă să fiu considerat în afara înțelegerii doctrinale obișnuite pentru că și El a fost scos în afara înțelegerii doctrinale obișnuite, iar acolo unde se găsește El, și eu mă bucur să mă aflu. Amin! De ce purtăm noi ocara Lui? Pentru că ne aflăm lângă Cuvântul legitimat.

În Marcu 5.21-23, citim:

„După ce a trecut Isus iarăşi de cealaltă parte cu corabia, s-a adunat mult norod în jurul Lui. El stătea lângă mare.

Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui

şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”

Pentru mine, acest pasaj din Scriptură este remarcabil pentru că Iair era unul dintre conducătorii Sinagogii, iar noi știm deja ce spuneau ei despre Isus. Vorbeau cu suspiciune, dispreț și etichete false. Dar aici, Iair, un fruntaș al Sinagogii, a ajuns în poziția în care avea nevoie de un Medic.

Pentru a adăuga mai mult context, să mergem în Ioan 9. 19-22:

„Şi când i-au venit părinţii, i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru, care spuneţi că s-a născut orb? Cum dar vede acum?”

Acesta este momentul în care Isus l-a vindecat pe orbul din naștere, când ei au început să-l interogheze, atât pe el, cât și pe părinții săi, pentru că nu puteau accepta că Isus i-a deschis ochii.

„Drept răspuns, părinţii lui au zis: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb.

Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii, nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.”

Părinţii lui au zis aceste lucruri, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii hotărâseră acum ca, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă.”

Aceasta era atitudinea din Sinagogi în acea zi. Aceasta era amenințarea care era dată oamenilor: „Dacă tu Îl recunoști pe acest Om ca fiind Unsul, Cuvântul uns pentru această zi, vei fi dat afară din Sinagogă.”

Dar ce a făcut Iair? „Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui.”

Deci, el nu s-a înfățișat înaintea lui Isus pentru a-i adresa o întrebare, ci el s-a plecat la pământ și a căzut la picioarele Lui rugându-L stăruitor: „Te rog fierbinte să vii în casa mea. Am nevoie de Tine. Nu putem birui fără Tine.” Puteți vedea starea în care se afla acest mare fruntaș al sinagogii?

„Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”

În ciuda temerilor sale, Iair a fost dispus să lase ca afirmații să se facă, amenințări să fie efectuate, atâta timp cât casa lui ar fi fost în regulă și poziția lui sigură, atâta timp cât totul ar fi fost bine. El putea să retracteze. Poate nu a avut un sentiment negativ față de Hristos, poate era puțin nesigur de toate acele opinii puternice. „Nu sunt sigur, nu voi spune nimic.” Era dispus să rămână neutru, să stea în afara luptei, să rămână în tăcere, era dispus la toate acestea din pricina poziției sale din sinagogă. Dar Dumnezeu nu avea să-l lase pe acest om să stea pe tușă, ci urma să-l determine să adopte o poziție. Cum a făcut aceasta?

Iair a ajuns la un impas din care nu se putea izbăvi singur și nici religia pe care o urma, Sinagoga în care se afla, nici marele preot sub care se găsea. Nimic din ceea ce ar fi putut să facă el nu ar fi putut să-i salveze fiica. Dar exista Ceva înăuntrul acestui om care văzuse și auzise destul încât știa că exista un Om, un loc, o putere, știa că erau reale, altfel nu ar fi mers riscându-și poziția în Sinagogă, aruncându-Se la picioarele Sale, implorând, rugând fierbinte ca El să meargă în casa lui. „Eu vreau ca Tu, Cel respins, Cel care se află afară, știind că, dacă vom merge la Tine, vom fi respinși, eu, în calitate de fruntaș al Sinagogii, în ceasul meu de nevoie și disperare, Te rog fierbinte să vii în casa mea.”

Îi mulțumim lui Dumnezeu în numele lui Iair că fiica lui era bolnavă. A fost cea mai mare încercare a vieții sale, cel mai greu lucru prin care a trecut, dar mulțumiri să fie aduse lui Dumnezeu că a trecut prin aceasta. L-a ajutat să treacă dincolo de obstacole, să treacă dincolo de barieră, să pună deoparte părerile celor din jurul său, i-a dat puterea de a birui întrebările, glasurile din jur și să răspundă la ceea ce se găsea în inima lui. Amin!

Isus tocmai fusese în Betania și-l înviase pe Lazăr din morți. Mărturia ajunsese dincolo de Marea Galileei, precedând venirea lui Isus, iar când acea mărturie a ajuns acolo, fariseii erau furioși, căutau să-L distrugă, au încercat chiar să-l ucidă pe Lazăr, dar această mărturie a lucrat ceva diferit în inima lui Iair. A provocat ceva în interiorul lui. Și s-a întâmplat că barca în care se afla Isus venea de-a lungul mării, se apropia de țărm, mulțimea se aduna, dar în acea clipă, Iair avea cea mai mare nevoie a vieții sale. Era dispus să iasă în afara taberei și să meargă la Cel respins.

În mesajul Lui îi pasă, dar ție?, din anul 1963, fratele Branham a spus:

„Lui I-a păsat. Când sutașului roman i-a păsat îndeajuns de mult pentru a trimite după ajutor de la Isus, când sutașul și-a făcut apariția arătată de credința sa, a pus deoparte idolii Romei, și i-a păsat îndeajuns (prin mărturie publică) să trimită după El pentru ca El să vină să-i vindece fiul, iar lui Isus I-a păsat îndeajuns pentru a merge să-l vindece. Lui îi pasă când ție îți pasă. Ție trebuie să îți pese mai întâi. Lui I-a păsat. Lui I-a păsat când lui Iair i-a păsat îndeajuns de mult de Isus. El era un credincios tainic.”

Iair credea mărturia învierii lui Lazăr. De ce era el un credincios ascuns? Pentru că nu dorea să-și piardă poziția de fruntaș al sinagogii. Eu Îl laud pe Domnul că El nu îngăduie ca aceasta să rămână un secret. El nu te va lăsa să fii un credincios ascuns. El știe că nu poate vindeca decât atunci când ești bolnav, pentru că El a fost trimis la cei bolnavi, nu la cei întregiți. Dacă noi ne vedem întregiți, fără nevoi, El nu este pentru noi. El a fost trimis la nevoiași, la păcătoși, la cei a căror vieți erau în ruină, nu la cei neprihăniți cărora le mergea bine. Dacă viața ta este aranjată, El nu este pentru tine. Dacă tu știi  ce faci, El nu este pentru tine. Dacă ai toate răspunsurile, El nu este pentru tine. Dacă nu ești bolnav, El nu este pentru tine. Pentru cine a venit El? Pentru nevoiași. Sunteți voi în nevoie în dimineața aceasta? Nădăjduiesc că eu nu-mi voi pierde niciodată nevoile.

„El credea că are dreptate, dar din pricina poziției sale denominaționale, nu putea ieși în public pentru a mărturisi aceasta. Dar când fiica sa s-a îmbolnăvit și a murit, Iair a știut, privind la moartea fiicei sale, exprimându-și grija sa, lui i-a păsat îndeajuns pentru a denunța necredincioșii care se aflau în jurul său, și-a lăsat mica sa poziție de conducere și a mers să-L caute pe Isus. Când Iair a arătat că îi pasă, Isus i-a arătat că Lui îi pasă îndeajuns de mult pentru a merge și a-i învia fiica din morți. Da-ți-I Lui grijile voastre pentru că Lui îi pasă! Indiferent de ceea ce este, Lui îi pasă!”

Sunt atât de fericit pentru Iair! Mă bucur pentru el și pentru casa lui că au avut o nevoie. Mă bucur că Petru a eșuat în acea noapte la pescuit. Fără îndoială, el avea facturi restante de plătit. Poate trebuia să facă niște plăți. Poate afacerea nu mergea bine și avea nevoie de acea captură pentru a aranja anumite lucruri. Poate era criticat de soția sa pentru capturile care nu fuseseră bune în ultima vreme, iar el avea nevoie să dovedească că încă se mai pricepea la meseria sa.

Poate că lucrurile nu au fost așa, dar ce vreau să spun este că Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să se întâmple exact așa. Trebuia să dovedească capabilitățile sale. „Vom reuși în noaptea aceasta, luna este perfectă, mareea la fel. Am făcut aceasta toată viața mea, astăzi este ziua pentru o captură bună.” Dar ce a prins el? Nimic.

„Aceasta afacere este bună. Îmi va aduce un venit grozav.” Dar totul se dezumflă. „Fă această investiție, cumpără aceasta la un preț rezonabil.” Și totul merge prost. Poate a fost un timp greu pentru Petru. Poate a fost dezamăgit. Poate a fost într-un stres mare neștiind cum își va plăti datoriile. Poate avea probleme, datorii, nu știu, dar oricum ar fi fost situația, nu a prins niciun pește. Aceasta știm sigur. Apoi, L-a întâlnit pe Cel care-l putea izbăvi când nu s-a putut izbăvi pe sine. Sunt atât de bucuros că L-am întâlnit pe Cel care mă poate izbăvi, atunci când eu nu o pot face. Mă bucur că El a îngăduit ca eu să dau greș de atât de multe ori încât mi-am dat seama că nu mă pot izbăvi singur. Aceasta a fost o binecuvântare pentru mine.

În Evrei 11.13-16, citim:

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, cidoar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.

Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii.

Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea.

Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”

Să ne oprim aici câteva minute și să privim la aceste versete. Ei și-au părăsit casele. Avraam și-a părăsit patria, alții au lăsat multe lucruri pentru a-L urma pe Hristos, Cuvântul uns pentru ziua lor, pentru că aceasta este ceea ce ei toți urmau, Cuvântul uns pentru ziua lor, chiar și în Vechiul Testament, și-au părăsit patria, cutare sau cutare.

Dar aici citim: „Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea.”

Aceasta înseamnă că dacă ei au intrat în umblarea cu Cuvântul uns, care i-a determinat să iasă în afara taberei și să poarte ocara care i-a făcut să fie respinși, izgoniți, suferind în anumite feluri, dacă au ajuns în acel punct de suferință și de purtare a ocării, dacă ei ar fi prețuit mai mult țara din care au ieșit decât cea care urma să vină în viitor, ar fi primit ocazia de a se întoarce înapoi. Dar Ceva din ei, în ciuda faptului că viața lor era zbuciumată, chiar dacă purtau ocara, chiar fiind respinși, în versetul 16, citim:

„Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.”

De ce nu Îi este rușine lui Dumnezeu să Se numească Dumnezeul lor? Pentru că ei și-au părăsit patria lor veche, pentru că ei merg înspre ceva mai bun. Ei au plecat pentru a găsi ceva mai bun și nu vor privi înapoi, ochii lor sunt ațintiți asupra a ceea ce urmează să vină. Iar dacă ochii lor sunt ațintiți acolo, în afara taberei, purtând ocara, ei nu se vor întoarce înapoi, nu vor merge înapoi, ci presează înainte la ceea ce va veni, iar El nu Se rușinează să Se numească Dumnezeul lor, pentru că El le-a pregătit o cetate. Noi avem acea cetate, prieteni! Acolo suntem rânduiți să mergem.

În mesajul De ce micuțul Betleem?, din anul 1963, citim:

„Una dintre cele mai mari experiențe ale lui David, dacă doriți să citiți despre ea în 2 Samuel 35:15, la început, citim acolo că David, cu toate că s-a născut în Betleem, a devenit un fugar. Oh, ce tablou! În acel timp, filistenii făcuseră o garnizoană în țară pentru că Saul, marele om care dusese tot Israelul în păcat, fusese lepădat de Dumnezeu devenind vrăjmașul Său, iar filistenii stabiliseră o garnizoană în jurul Betleemului. David, încercând să se întoarcă înapoi în propria sa casă nu a putut-o face, se afla în pustie pentru că devenise un fugar pentru popor sau fusese alungat.

Ce tablou minunat este acesta ilustrându-L pe Hristos astăzi, un fugar. El este.

Acum, voi spuneți: „Nu se poate!” Dacă credeți Biblia, este adevărat. Biblia spune că în epoca bisericii Laodicea, Hristos Se află în afara bisericii bătând (fratele Branham bate pe amvon) încercând să intre înapoi în propria Sa biserică. Un fugar este cineva care este respins, refuzat. Iar Cuvântul și Duhul Sfânt sunt respinși. Așa este. Nu poți intra acolo. Dacă-L primiți cândva, trebuie să ieșiți afară de acolo pentru a-L primi. Trebuie să ieșiți afară la El.”

Fratele Branham făcând referire la poziția în care se afla David cu oamenii care i s-au alăturat lui, o preumbrește cu Hristos în timpul din urmă, Împăratul uns, rânduit să ajungă să-Și ocupe Tronul în domnia milenară și dincolo de aceasta. Dar în acest timp de sfârșit, deși a fost uns să devină Împărat, a fost respins ca Împărat, ca Soț, ca Domn, fiind scos în afara taberei. Dar exact ca și în timpul lui David, a existat un grup de oameni care a fost dispus să dea uitării toată societatea, toată normalitatea, tot altceva și să meargă la Împăratul uns respins. Și fratele Branham a preumbrit aceasta cu ziua noastră. Este exact unde ne găsim noi, prieteni. Noi am mers la El, dincolo de tabără, la Cel care a fost respins în această epocă Laodicea. El este Domnul nostru, Împăratul nostru, El este totul pentru noi! Iar eu vreau să vă reamintesc, mergând înapoi, cine au fost acei oameni care se aflau în jurul lui David.

1 Samuel 22.1-2:

„David a plecat de acolo şi a scăpat în peştera Adulam. Fraţii lui şi toată casa tatălui său au aflat şi s-au coborât la el.

Toţi cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulţumiţi s-au strâns la el şi el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni.

Iată cine erau războinicii din jurul lui David. Țineți minte că fratele Branham preumbrește aceasta cu zilele noastre. El a spus:

„Ce tablou minunat este acesta ilustrându-L pe Hristos astăzi, un fugar. El este.”

Și sunt cei care s-au adunat la El în epoca bisericii Laodicea, la un fugar. Cine sunt cei care s-au strâns lângă El? Eu cred că sunt cei care au realizat că au nevoie de El. Sunt cei care au înțeles că: „Nu ceea ce am, ceea ce am avut sau ceea ce sunt a putut să mă izbăvească vreodată, ci mai mult, totul a eșuat. Sistemul bisericesc în care am crescut, felul în care obișnuiam să cred, lucrurile pe care le-am crezut, eforturile depuse, toate m-au abandonat și m-au lăsat gol, iar acum, duhovnicește mă găsesc în nevoi, în agonie. De aceea, alerg la El, la singurul în care am nădejde, acest Împărat care va fi încoronat ca Împărat, eu cred în El, cred în profeția despre El, cred în ceea ce profetul a spus despre El.”

Este acesta felul în care ați privit Mesajul, pe Domnul și Hristosul vostru? Este El Împăratul vostru uns? Este El Cel rânduit să ajungă pe scaunul de domnie? Este El Cel care vă poate mântui, izbăvi și care vă poate aduce la moștenirea voastră? El este Singurul care poate face aceasta. Atunci, de ce să nu mergem la El? De ce să nu purtăm ocara Sa?

În mesajul Există un Om aici care poate aprinde lumina, din anul 1963, fratele Branham a spus:

„Apoi, acolo, în preumbrirea lui David, care a fost un fugar în timpul excomunicării sale din poporul său, El a fost scos afară. Iar Betleemul a fost asediat, filistenii făcând o garnizoană în jurul său. Și David, un fugar, este un simbol al bisericii de astăzi, al lui Hristos. Vedeți? Hristos este un fugar pentru propria Sa biserică, astăzi. Un fugar este cineva care este refuzat. David fusese respins, deși fusese uns ca împărat, profetul îl unsese. Iar în acest timp, fiind un fugar față de poporul Său, El a adunat multe Neamuri curajoase.”

Cine erau aceste „Neamuri curajoase”? Toți cei care erau în necaz, în datorii. Societatea nu le-a numit „neamuri curajoase”, ci oameni cu datorii, cu necazuri. Ce i-a făcut să fie „neamuri curajoase”? Ei au putut recunoaște Cuvântul pentru ziua lor, au fost dispuși să poarte ocara Sa și să se alăture Lui. Aceasta i-a făcut să fie „neamuri curajoase.” Nu ceea ce erau ei, ci ceea ce credeau ei; nu ce fuseseră, ci ceea ce părăsiseră și la ceea ce s-au alăturat. Au fost numiți „neamuri curajoase” din pricina credinței pe care o aveau în Cuvântul pentru ziua lor, care i-a schimbat dintr-un grup de oameni izgoniți, nepotriviți, oameni care nu-și puteau echilibra viața, care nu se puteau birui și care i-a adunat la Împăratul care avea să vină, care la rândul Său fusese respins și despre care s-a vorbit de rău și care a fost izgonit. Ei au mers la El. Dar ce a făcut aceasta din ei? „Neamuri curajoase.” Ce s-a întâmplat cu datoriile lor? Este o întrebare bună.

„Unul dintre ei a ucis opt sute de bărbați într-o zi, cu o suliță, o sabie. Altul a sărit într-o groapă și a omorât un leu, într-o zi cu ninsoare. Iar ei adunau linte, care sunt niște boabe ca și mazărea și toți fugeau, iar el a stat și a omorât bărbați până când brațul său a obosit.

De asemenea, ei i-au ucis pe frații uriași ai lui Goliat. Bărbați curajoși, care au rămas lângă David pentru că ei știau că el urma să vină la putere. Ei știau aceasta indiferent de ceea ce spunea cineva. Dumnezeu îl unsese pe David, iar ei știau aceasta.”

Eu știu că acest Mesaj este Hristos; știu că El este Împăratul care vine; eu știu că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților; eu știu că El vine în puterea Sa, în poziția Sa, eu o știu atât de bine încât sunt dispus să port ocara Sa astăzi, sunt dispus să merg la El astăzi și nu contează dacă este pe calea pe care ei o numesc „erezie”. „Aceasta este calea pe care tu I te închini Dumnezeului tău.” Iar eu spun. „Slavă Domnului, acesta este felul în care lucrurile au fost întotdeauna.” Eu sunt atât de mulțumitor să port ocara Lui pentru numele acestui Mesaj, pentru că acest Mesaj este Hristos, Soțul meu, Împăratul!

Ei știau că David va veni la putere, ei știau că David urma să fie împărat și au fost dispuși să lase tot și să i se alăture Lui.

„Ei erau dintre Neamuri. Indiferent cât de respins era el, ei știau că va ajunge la putere într-o zi. Iar într-o zi acolo… Ce simbol a lui Hristos este astăzi! Un fugar! Voi spuneți: „Hristos, un fugar?” Potrivit Bibliei… Dumnezeu ne-a dus în mod galant prin epocile bisericilor. În această epocă Laodicea, Hristos a fost un fugar, în afara bisericii Sale, respins încercând să intre înapoi din nou. Înțelegeți? Este un fugar, față de propria Sa biserică. Iar motivul pentru care este un fugar este pentru că El este Cuvântul, iar ei nu vor lăsa Cuvântul înăuntru. Ei au acceptat crezuri în locul Lui.”

Bărbații care s-au adunat în jurul lui David știau că el urma să vină la putere, știau că el fusese uns, credeau cuvintele profetului, credeau lucrările lui Samuel. Ei știau aceste lucruri, le credeau și au fost dispuși să lase totul și să i se alăture. Cum a fost viața lor după ce i s-au alăturat împăratului uns? Respingere, prigoană, fugind din peșteră în peșteră și în altă peșteră, fugind de armata lui Saul. Neamuri puternice. Când David a fugit, și ei au fugit; când David era urmărit de armata lui Saul, și ei erau urmăriți de armata lui Saul; când David a suferit respingerea și avea nevoi, și ei au suferit respingerea și aveau nevoi. Slavă Domnului!

De ce au fost ei dispuși să trăiască într-o peșteră? De ce au fost dispuși să fie urmăriți de o armată? De ce au fost dispuși să fie respinși și să le fie atribuite diferite apelative? Fiindcă știau cine era David, ei știau ce spunea profeția despre el. Cine era David? Cuvântul uns pentru ziua lor, iar ei știau că urma să-și ocupe poziția, de aceea au fost dispuși să-i rămână alături și la bine, și la rău, în vremuri bune sau rele. Prin toate lucrurile, ei au fost dispuși să-i rămână alături. În respingere sau în acceptare, în biruințe sau înfrângeri, ei au stat alături de el.

Acesta este privilegiul nostru astăzi, să fim alături de Împăratul nostru respins. Respins de societate, de clasa de sus, de oamenii faimoși ai acestei lumi, de denominațiuni, de ceea ce este considerat învățătură creștină normală. Este privilegiul nostru să ne unim cu El. De ce? Noi știm Cine este El, noi știm că Își va ocupa locul Său și o credem.

Dacă avem în vedere țara din care am ieșit, ne putem întoarce înapoi. Fiecare dintre noi poate să se întoarcă la orice dorește să se întoarcă, pentru că noi avem liberul arbitru. Vreți să fiți respinși, vreți ca cineva să se uite ciudat la voi? Voi surorilor, să aveți rude care să facă comentarii despre părul vostru sau să spună: „Arăți mai bătrână decât ești. De ce nu-ți tai părul?” Ascultați, vă puteți întoarce înapoi. Vă puteți întoarce din țara din care ați ieșit. De ce nu o faceți? Pentru că nimic de acolo nu v-a izbăvit, nimic de acolo nu v-a salvat, nimic din ceea ce se găsește acolo nu v-a dat ce aveți acum. Ceea ce ați găsit este un Medic, ce ați găsit, este un Salvator, un Vindecător, un Răscumpărător, ce ați găsit este aur curățit prin foc și o haină care vă acoperă goliciunea. Ați găsit neprihănirea Lui, făgăduința Lui, slava Lui! Și pentru că noi nu avem nicio dorință de a ne întoarce în țara din care am ieșit, pentru că dorim să vină o țară mai bună, Dumnezeu nu Se rușinează să Se numească Dumnezeul nostru. Slavă Domnului!

Să mergem împreună la 1Samuel 25.28-31, pentru a privi la viața lui David.

David a trimis câțiva oameni să-i ceară lui Nabal, care era un fermier bogat, niște provizii pentru că erau în nevoi. În tabără, nu mai aveau provizii, iar David avea o nevoie, de aceea a trimis niște bărbați să întrebe spunând: „Eu am fost ca un zid pentru tine, te-am protejat de hoți, am ocrotit păstorii tăi, oile tale, pe tine. Din cauza acestei protecții, m-ai putea ajuta în timpul meu de nevoie? Dar Nabal l-a respins pe împăratul respins. El a spus: „Mulți slujitori și-au părăsit stăpânii.” Nabal era de partea lui Saul, locuia în societate, era alături de sistemul bisericesc, respingând împăratul respins. Îl batjocorea, îl făcea mai prejos de ceea ce era și-l condamna. În mânia lui, David nu a mai putut primi aceste lucruri, a pus mâna pe sabie alături de oamenii lui puternici și au hotărât să se coboare și să-l ucidă pe Nabal. Dar exista o prințesă mică, soția lui Nabal, care se numea Abigail, care urma să vină și să stea în spărtură.

Vreau să privim la ce a spus ea, aici în versetul 28:

„Iartă, te rog, vina roabei tale, căci Domnul va face domnului meu o casă trainică; iartă, căci domnul meu poartă războaiele Domnului şi niciodată nu va fi răutate în tine.

Dacă se va ridica cineva care să te urmărească şi să vrea să-ţi ia viaţa, sufletul domnului meu va fi legat în mănunchiul celor vii la Domnul Dumnezeul tău şi să arunce cu praştia sufletul vrăjmaşilor tăi.

Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ţi l-a făgăduit şi te va pune mai mare peste Israel,

atunci nu va avea domnul meu nici mustrări de cuget şi nici nu-l va durea inima că a vărsat sânge degeaba şi că s-a răzbunat singur. Şi când va face Domnul bine domnului meu, adu-ţi aminte de roaba ta.”

Iat-o pe Abigail, care era soția acestui om rău. Ea era blocată în acel sistem religios, era prinsă în acea căsătorie. Fratele Branham ne-a spus că aceasta a fost prima noastră căsătorie. Noi am fost căsătoriți cu această lume, cu acest sistem omenesc. Iar aici, Abigail era pur și simplu împotmolită în prima ei căsătorie cu Nabal. Nabal respingea Cuvântul, dar Abigail Îl credea. Ea a început să mărturisească profeția lui Samuel despre David, spunând: „Tu vei ajunge în împărăția ta, în poziția ta, inima ta este legată de Domnul”, tot ce spusese Samuel. Cine era ea? Un suflet prins în prima căsătorie, dar care credea cu desăvârșire profeția. Credea fiecare cuvânt al profeției, credea în David, în fugari. Iar ea nega prima ei căsătorie, îl nega pe primul ei soț. Era prinsă acolo, iar când a ieșit afară, ea nu a ieșit cu scopul de a-l salva pe Nabal și casa lui, ci salva integritatea lui David care urma să ajungă pe scaunul de domnie, și ea credea aceasta. Ea s-a înfățișat înaintea lui pentru a-i păstra numele, conștiința și inima sa. De ce? Pentru că ea credea Cuvântul, știa că el era parte din Cuvânt și la ceea ce el urma să ajungă.

Ce femeie! Ea este un simbol al Miresei timpului de sfârșit. Ea ne preumbrește pe voi și pe mine, prieteni. Născuți în această lume, căsătoriți cu primul Adam, împotmoliți în mijlocul tuturor celor care resping acest Cuvânt, dar noi L-am crezut, L-am auzit și am știut că este adevărat.

Apoi, David s-a întors din mânia lui, a binecuvântat-o și a plecat. Iar ea s-a întors și i-a spus lui Nabal tot ce se întâmplase, ce făcuse ea pentru că ea i-a salvat viața. El ar fi fost un om mort dacă ea nu ar fi intervenit. Îndată ce el a auzit ce s-a întâmplat, inima lui s-a prefăcut în piatră și a murit. Ce s-a întâmplat? Dumnezeu a eliberat-o pe Abigail din sistem, din prima ei căsătorie. Atunci când soțul ei a murit, ea a fost liberă să se căsătorească. Și cu cine credeți că s-a căsătorit? Unde era credința ei, inima ei, ce credea ea? Nu ce spunea lumea, ci credea profeția despre acest Cuvânt! Amin!

Să mergem mai departe la versetul 39.

„David a aflat că murise Nabal şi a zis: „Binecuvântat să fie Domnul că mi-a apărat pricina în ocara pe care mi-a făcut-o Nabal şi a împiedicat pe robul Său să facă rău! Domnul a făcut ca răutatea lui Nabal să cadă asupra capului lui.” David a trimis vorbă Abigailei că vrea s-o ia de nevastă.” (Numele  „Nabal” înseamnă „nebun, necredincios”).

„Slujitorii lui David au ajuns la Abigail, la Carmel, şi i-au vorbit aşa: „David ne-a trimis la tine, ca să te ia de nevastă.”

Ea s-a sculat, s-a aruncat cu faţa la pământ şi a zis: „Iată, roaba ta se socoteşte ca o roabă, gata să spele picioarele slujitorilor domnului meu.”

Şi îndată, Abigail a plecat, călare pe un măgar şi însoţită de cinci fete; a mers după solii lui David şi i-a fost nevastă.”

Nu este aceasta minunat? Aceasta este povestea voastră! Este povestea voastră! Pentru că atunci când noi am crezut profeția profetului timpului de sfârșit, L-am recunoscut pe Împăratul uns din ziua noastră. Noi eram împotmoliți în necredință, înconjurați de necredință, căsătoriți în necredință, căsătoriți în acest sistem lumesc prin nașterea noastră pervertită, cu primul Adam. Dar noi nu ne-am putut căsători cu Hristos până când primul nu a murit. Nu a trebuit să divorțăm de el, să-l punem deoparte, ci a trebuit să fie mort.

Când noi am mărturisit credința noastră în Isus Hristos, credința noastră în acest Mesaj, în Cuvântul timpului din urmă, ce a făcut Domnul? Ne-a izbăvit din sistemul mort, a murit față de noi, a murit în întregime și ne-a eliberat pentru a ne căsători, cu cine anume? Cu Cel pe care L-am mărturisit, în care am crezut și pe care L-am iubit!

Iar Abigail a devenit soția lui. Unde a mers ea când a devenit soția lui? Pe scaunul de domnie, într-un palat, într-o sală de bal să aibă o petrecere fastuoasă? Ea a mers în peștera Adulam pentru a trăi acolo cu David. Ea a luat respingerea lui, statutul lui și a fost fericită să o facă. Ce a părăsit ea? Bogăția lui Nabal. Nabal era un om foarte bogat, foarte înstărit, iar Abigail era soția lui. Dar, cu bucurie, ea a dat uitării plăcerile păcatului, ale lumii, ale necredinței. Și unde a mers ea? De la un rol important, de la un statut important, de la bani și bogăție, într-o peșteră. Micuța mireasă fericită, în luna ei de miere, a mers într-o peșteră, cu un grup dintre Neamuri, toate stând în jurul ei, sforăind. Iar ea era fericită că se găsea acolo. Ea se considera binecuvântată pentru că se unise cu împăratul respins care urma să ocupe scaunul de domnie.

Ne considerăm și noi binecuvântați pentru că locuim într-o peșteră, pentru că suntem respinși de societate, pentru că suntem ridiculizați și auzim comentarii ironice despre ceea ce suntem? Slăvit să fie Domnul! Sunt atât de bucuros să mă aflu în această peșteră cu Împăratul meu! Sunt atât de bucuros că sunt respins împreună cu El! Slăvit să fie Domnul, că nimeni nu-mi poate lua zâmbetul de pe față, pentru că, dacă El este respins, eu sunt privilegiat să fiu respins împreună cu El. Dacă acesta este numele pe care El Îl poartă, de ce nu aș fi și eu dispus să port același nume cu Domnul meu? De ce nu I-aș fi eu credincios și nu L-aș iubi în ciuda a toate acestea? Ce Salvator minunat!

Departe de bogăție, de aprobarea societății, de norme,  Abigail fugit înapoi, exact în tabăra celor respinși. A trebuit să iasă în afara porții casei lui Nabal și să meargă în tabăra unde se afla Hristos.

Ce călătorie minunată! Vă imaginați când i s-a arătat camera ei și locul în care trebuia să se spele? Dar ea era fericită că se afla cu domnul ei și împăratul ei!

În De ce micuțul Betleem?, fratele Branham a spus:

„O, Doamne, venirea acelui mare Împărat, Isus! Iar noi înțelegem, Doamne, că fiecare dintre acei oameni care au scos sabia și au luptat pentru David când el era un fugar, când el a venit la putere, el i-a făcut conducători peste cetăți. Fiecare dintre ei au avut cetăți. Iar Tu ai făgăduit în Biblie că noi vom avea cetăți. O, Doamne, ca Neamuri, noi suntem moștenitori, pentru ca noi să putem fi părtași la sfințenia Lui și neprihănirea Lui! Fie ca noi astăzi, Doamne, ca bărbați războinici, să luăm Cuvântul, știind că cei care stau pentru El în acest ceas, ei vor fi conducători peste cetăți.

Nu că noi am dori să fim conducători, ci slujitori ai Tăi, Doamne. O, Doamne, vedem viziunea acestei minorități, acest grup micuț, care este numit „fanatic”… Pavel a spus în ziua sa: „Pe calea care este numită „erezie”, nebunie. Acesta este locul în care eu doresc să lupt, Doamne. Cuvântul Tău este Adevărul! Iar Tu ești Cuvântul, Același ieri, astăzi și în veci.”

Vreau să merg puțin înapoi și să fim atenți la ce a spus fratele Branham:

„Iar noi înțelegem, Doamne, că fiecare dintre acei oameni care au scos sabia și au luptat pentru David când el era un fugar, când el a venit la putere, el i-a făcut conducători peste cetăți. Fiecare dintre ei au avut cetăți.”

Cine erau acești bărbați? Cine erau cei care au devenit căpetenii peste mii, peste sute, conducători ai armatelor sale, ai cetăților, guvernatorilor, ai judecătorilor, ai celor mai înstăriți din împărăția lui David? Cine erau ei? Cei care erau în suferințe, datorii, care nu aveau nimic pentru ei în viața aceasta, care s-au legat de David ca fugari, bucuroși să-i poarte ocara, dar în cele din urmă, unde s-a aflat datoria lor? Biblia nu ne spune că ei s-au întors să-și plătească datoria. Eu nu știu dacă și-au plătit-o, nu știu dacă le-a fost iertată, dar dintr-o dată, ea nu a mai fost! Viața anterioară nu a mai existat, poziția lor dinainte a dispărut, tot ce avuseseră înainte nu mai era, iar atunci au pășit în noutatea vieții, într-o poziție nouă, un statut nou, un nume nou. Dar pentru a ajunge acolo, ei au fost nevoiți să poarte ocara, să meargă dincolo de tabără, să părăsească totul pentru a se uni cu El.

Acest grup amărât izgonit, care nu știau și nu aveau nimic, care eșuaseră și pierduseră totul, ce au devenit ei? Clasa care conducea în împărăția lui David. Eu nu vreau să devin clasa conducătoare dacă nu sunt dispus să devin cel scos afară. Sunt atât de mulțumitor că mă pot alătura Lui acum! Sunt atât de mulțumitor că am oportunitatea de a păși pe calea Domnului și a celor disprețuiți ai Săi. Ce binecuvântare, prieteni! Viața este atât de scurtă, iar viața următoare deține astfel de făgăduințe. Când vom mai avea vreodată o oportunitatea ca aceasta? Când voi mai avea eu ocazia de a dovedi dragostea mea pentru El așa cum o am acum?

Eu nu mă rușinez de Evanghelie, nu mă rușinez de Numele lui Isus Hristos, nu mă rușinez de acest Mesaj, nu mă rușinez că Dumnezeu a trimis un profet, nu mă rușinez că numele lui este William Branham, nu mă rușinez că Adevărul este aici, că Hristos nu Se află în niciun sistem decât în Mesajul orei, numai în acest Adevăr care a fost descoperit. Nicăieri altundeva nu poate fi găsit decât aici.

Eu nu mă rușinez să spun că El, Cuvântul, a fost scos afară de pretutindeni. Din toată societatea bună, din religia cu renume a fost scos afară, iar singurul loc în care poate fi găsit, este locuind din peșteră, în peșteră, în peșteră, unde oameni care nu știu să facă mai bine, nu știu mai bine, vin la El și spun: „Nu mai am niciun alt refugiu. Tu ești refugiul meu. Eu știu aceasta, cred aceasta. Tu vei veni pe scaunul Tău de domnie, iar eu sunt dispus să port totul împreună cu Tine acum, în peștera Ta, în respingerea Ta, în nevoia Ta, eu voi fi alături de Tine acum!” Amin! Eu cred că răsplata va fi mai dulce Acolo pentru că noi L-am ales acum. Slăvit să fie Domnul!

Vreau să vă pun o întrebare acum. Acești oameni, care au ajuns în aceste poziții, cum credeți că a fost judecata lor? Când judecau datornicii, pe cei care erau în necazuri, pe cei care erau în nevoi? Eu cred că au făcut o judecată dreaptă. Eu cred că Dumnezeu zidește în Mireasa Sa cum să facă o judecată dreaptă pentru a stăpâni și a domni.

David a putut să-i pună pe acești bărbați în poziții de conducere pentru că ei s-au aflat cu el în timpuri grele, s-au sacrificat, s-au predat, au dat totul. Ei știau cum era să te afli la pământ, să eșuezi, au știut cum era să muncești din greu și să nu ai nimic. Au știut cum era să fii un prigonit, să porți rușinea și ocara. Pe cine altcineva putea avea David care să conducă mai bine alături de el? Nimic nu este irosit în viața aceasta, prieteni. Totul este pentru bine și pentru slavă!

Vreau să vorbim despre Moise și Pavel, apoi vom încheia.

Evrei 11.24-27:

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,

ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.

Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.”

Îmi place aceasta pentru că aș dori să privim puțin la Moise acum. Moise nu se afla în datorii și în necazuri. Aparent, el avea totul. Moise a avut o poziție, un statut, un loc lângă tronul lui Faraon. Se afla în cercul lui interior, al familiei sale, făcea parte din clasa care se afla la conducere în acea zi. Avea educație, avea puterea militară, banii, avea totul. Dar ne este spus că el a ales să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile păcatului timp de o clipă. „El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului.”

Cum se face că un om cu un statut, cu o poziție și acceptat de societate, a pus totul deoparte pentru a purta ocara lui Hristos? Când Moise a pus în balanță societatea, puterea, prestigiul și pe Hristos, Hristos a cântărit de departe mai mult decât toate celelalte. Pentru el a fost un schimb simplu. Moise nu a pierdut nimic. Noi îl privim și spunem: „A renunțat la…” La ce a renunțat el? El a renunțat la lucruri materiale, temporare, pământești, pentru cele veșnice, pentru ceva care nu pălește, care nu eșuează niciodată, ci este veșnic. La ce a renunțat Moise? Ce a pierdut el? El nu a pierdut nimic. A pus totul în balanță și a spus: „Toate acestea vor putrezi, toate acestea vor arde, vor eșua, dar toate celelalte nu vor eșua niciodată. Hristos nu va eșua niciodată, El va fi Împărat pentru veșnicie.”

Din ce împărăție vreau să fac parte? Din cea a lui Faraon sau a lui Hristos? Iar eu vă spun, Moise a ales bine pentru că în timpul vieții lui Moise, ceea ce era stimat a fi atât de înalt și de puternic, a devenit cenușă și praf, dar Împărăția lui Hristos a continuat să meargă mai departe. El a făcut alegerea corectă. A cântărit totul și poate nu s-a născut în sărăcie, poate nu a fost un izgonit al societății, dar eu vă spun, nu există nimic în această viață să merite, în comparație cu ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi. Puneți totul în balanță și spuneți: „Eu nu am nevoie de cariera mea, de statutul meu, nu am nevoie ca oamenii să gândească bine despre mine, sunt gata să renunț la optzeci de ani de bunăstare pentru veșnicie!” Moise a fost atât de binevoitor! Dar eu cred că există ceva mai mult legat de această poveste.

Fratele Branham a spus în Mergând dincolo de tabără,din anul 1964:

„Amintiți-vă, Moise a trebuit să iasă afară din tabăra în care trăia pentru a face aceasta, pentru că trăise acolo cu o armată întreagă și nu a putut-o face. Cu toate armatele Egiptului, el nu a putut-o face. Dar într-o zi Dumnezeu l-a invitat în tabăra Sa. El a spus: „Cine ești Tu?” El i-a spus: „EU SUNT CEL CE SUNT.” Nu, „Am fost” sau „voi fi”. „EU SUNT” la timpul prezent. Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Am auzit strigătul poporului Meu și mi-am adus aminte de făgăduința Mea, iar acesta este timpul împlinirii sale. Te trimit pe tine acolo jos, Moise, cu acest toiag care se află în mâna ta.”

Ce era aceasta? Oamenii credeau că era nebun. Dar ce a făcut el? A ieșit afară din propria sa tabără. Faraon l-a educat timp de patruzeci de ani în tabăra școlară și a eșuat. Iar Dumnezeu a avut nevoie de alți patruzeci de ani pentru a scoate din el cele învățate. Toată educația acordată, toată teologia pe care o învățase, au fost nevoie de patruzeci de ani pentru ca acestea să fie scoase din el. Apoi, Dumnezeu l-a folosit timp de patruzeci de ani. Dumnezeu are un timp teribil în pregătirea slujitorilor Săi. Dar vedeți voi, El nu a putut pune mâna pe Moise până când Moise nu a ieșit afară din tabăra făcută de mâini umane, de la calea militară și calea firească de a face lucrurile, la felul supranatural de a le face. Când el a intrat în acea tabără, Dumnezeu l-a putut folosi.”

Se părea că Moise avea calea potrivită. Dar ceea ce el considera bun, Dumnezeu nu putea folosi. El a trebuit să iasă afară din tabără, să fie un fugar, un vagabond, cineva care pribegea în deșert, păstorind oi și capre timp de o vreme, până când Dumnezeu l-a adus în locul în care-l putea folosi. Și când Dumnezeu l-a adus în acel loc în care el s-a predat Cuvântului pentru ziua sa, la ce a ajuns el? La „EU SUNT”, Dumnezeu pentru ceasul său, Adevărul timpului prezent, iar Adevărul timpului prezent i-a dat mai multă putere, putere izbăvitoare, putere supranaturală, armate, mai presus de orice Egiptul îi putea da. Moise a mers în Egipt cu nimic. Nu avea bani, nu avea armate, nu avea un titlu sau o poziție oficială, ci a mers acolo cu un toiag în mână și cu o putere izbăvitoare mai mare decât a avut-o vreodată în timpul în care se afla pe tronul Egiptului. Moise a înțeles ce era puterea, ce era bine, el a avut totul, dar eu cred că a fost mai mult decât aceasta.

A existat un lucru pe care Egiptul nu i-l putea da. I-au putut da inteligență, educație, știință, antrenament militar, putere, bogăție, lux, dar știți ce nu i-au putut da? Egiptul nu i-a putut da o adevărată identitate despre cine era el cu adevărat. Și eu cred că aceasta valorează mai mult decât tot aurul din lumea aceasta.

Moise, fiul fiicei lui Faraon, moștenitor al tronului, din clasa conducătoare, a fost identitatea lui falsă. El a fost crescut cu o identitate falsă despre cine era el cu adevărat, cu o învățătură falsă despre cine era el cu adevărat, cu o înțelegere falsă, dar când el a privit la frații săi și i-a văzut cum sufereau, a preferat să fie cu cine era el cu adevărat, cu familia sa, cu frații săi și să poarte ocara lui Hristos. A preferat să meargă la ei decât să se bucure de luxul Egiptului. De ce? Pentru că era vorba despre cine era el cu adevărat.

Moise nu putea ajunge la identitatea lui stând în Egipt, el nu putea fi cine era rânduit să fie, cine era el pe dinăuntru, nu putea ajunge acolo stând în curtea lui Faraon, ca fiul fiicei lui Faraon. Acestea nu-l puteau aduce la cine era el în adâncul sufletului său. Singurul lucru care-l putea aduce la identitatea lui, în poziția lui, era să iasă în afara taberei.

Această lume nu-ți poate spune cine ești; certificatul tău de naștere nu-ți poate spune cine ești; numărul gradelor tale, statutul slujbei tale, venitul tău, nu-ți vor putea spune niciodată cine ești cu adevărat. Dar acest Cuvânt uns pentru această oră a venit pentru a-ți da o identitate adevărată, despre cine ești tu cu adevărat: un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu. Eu prefer să am aceasta decât orice altceva această lume îmi poate oferi. Bucuros, eu aș da totul uitării pentru a fi un fiu al lui Dumnezeu. Cum ar putea fi ceva mai bun decât a fi un fiu al lui Dumnezeu? Cum ai putea avea un statut mai mare decât acela de fiu al lui Dumnezeu? Cum ai putea avea ceva mai mult decât să fii un fiu al lui Dumnezeu? Și unde altundeva ai putea găsi această identitate? Doar atunci când vei merge dincolo de tabără, doar când vei ieși în afara societății, a barierelor religiei, doar atunci când vei merge acolo unde se găsește acest Cuvânt uns, tu vei obține descoperirea despre cine ești tu cu adevărat. Și această descoperire deschide o putere și îți conferă o poziție pe care nu le-ai avut înainte. Este exact ceea ce i-a făcut lui Moise și ceea ce ne va face nouă.

Care a fost răsplata lui Moise pentru că a mers dincolo de tabără și s-a unit cu Cuvântul pentru ceasul său? El a avut privilegiul de a conduce o mulțime de oameni care erau în datorii, în necazuri și în robie; a avut privilegiul de a-i conduce afară prin mâna puternică a lui Dumnezeu și de a-i izbăvi în călătoria prin pustie. Apoi a avut privilegiul de a se confrunta cu plânsul lor, cu nemulțumirea lor, cu acuzațiile lor, cu faptul că au vrut să arunce cu pietre în el, că au vrut să se întoarcă în Egipt. Pentru toate acestea, care a fost marea lui răsplată la finalul călătoriei sale? Faptul că nu a putut intra în țara făgăduită. Dar vedeți, el a socotit toate acestea mai de preț decât toate bogățiile Egiptului. Ocara, rușinea, greutățile, alergarea dintr-un loc deșertic în alt loc deșertic, faptul că au rămas fără apă, fără mâncare, că a auzit cârtirea lor, șerpii înfocați, încercările cu Moabul, dificultățile cu Amaleciții, dar el a preferat să treacă prin toate acestea decât să rămână în Egipt. De ce? Pentru că a găsit cine era el cu adevărat.

Eu aș prefera să nu am nimic în lumea aceasta, dar să știu cine sunt și să-mi găsesc identitatea în Hristos, decât să am toate comorile Egiptului.

În Filipeni 3.4-11, apostolul Pavel a spus:

„Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământeşti. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământeşti, eu şi mai mult;

eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ceea ce priveşte Legea, fariseu;

în ceea ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.

Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos.

Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”

Ce a făcut Pavel? A pus totul pe cântar. „Am avut educație religioasă, prestigiu, stimă, bani, am avut un viitor, am avut totul pentru mine în poziția în care m-am aflat.” Când Pavel vorbește despre ceea ce a pierdut, despre lucrurile la care a renunțat, despre ceea ce a avut, el vine și etichetează afirmația lui pentru ca noi să nu-l înțelegem greșit. El nu a spus: „Am renunțat la lucruri bune pentru a-L avea pe Hristos”, ci spune: „La ceea ce am renunțat eu, este un gunoi.” El nu jelea, nu era trist că și-a pierdut poziția, nu era trist din cauză că fusese respins de concetățenii săi, nu era trist că purta ocara lui Hristos, nu era trist pentru că-L slujea pe Dumnezeu pe calea pe care ei o numeau „erezie”. Aceste lucruri nu-l supărau, nu-l deprimau.

Dumnezeule, este atât de rușinos felul în care noi vorbim câteodată. „Eu obișnuiam să fac cutare și cutare, dar eu L-am găsit, iar acum am devenit creștin și nu mai pot face acele lucruri.” Ca și cum ne-ar fi dor de acele lucruri. Pavel nu spunea: „Obișnuiam să am un statut, bătrânii și căpeteniile preoției mă cunoșteau, mi-au dat scrisori, finanțau călătoriile mele, iar eu eram un star în ascensiune în tabăra Israelului. Am renunțat la toate, dar îmi lipsesc atât de mult, totuși am renunțat la ele pentru Hristos.” Nu aceasta era ceea ce spunea el. Ci el spunea: „Eu am avut toate acestea și le-am cântărit față de Hristos, iar toate acestea sunt gunoaie, nu au nicio valoare pentru mine.” Hristos are o valoare atât de mare încât eu nu pot plânge pentru ceea ce am pierdut, și sunt bucuros că am renunțat la toate. Aș renunța la ce am avut înmulțit cu zece pentru a-L avea pe El.

Nu este ca și cum ne uităm tânjind la Cuvânt spunând: „Aș face cutare și cutare, dar sunt creștin. Aș face cutare, dar fratele Branham a spus…” Dumnezeule, dacă gândim așa înseamnă că nu L-am văzut pe Hristos încă. Conferim valoare lucrurilor care sunt gunoaie, lucrurilor fără valoare, dăm valoare lucrurilor care v-ar distruge, v-ar prinde și v-ar duce departe de Hristos. Cum putem tânji după ele, cum le putem duce dorul? Dacă pierdem totul, ce am pierdut noi? Dacă pierdem lumea întreagă și-L câștigăm pe Hristos, ce am pierdut? Nimic.

„Toți prietenii mei m-au părăsit, nu mai am pe nimeni. Părinții mei mă cred nebun, iar eu sunt atât de trist!” Trist? Este cel mai mare privilegiu al vieții mele. Să fiu respins din pricina lui Hristos, scos afară și izgonit. El a fost scos afară din tabără, și dacă eu sunt scos afară din tabără, slavă Domnului! Dacă eu pot fi unde este El, în peștera Adulam, considerat un renegat și un rebel, un respins, un eretic, slavă Domnului, dacă pot fi unde este El, dacă-L pot avea pe El.

Am auzit oameni spunând: „Am vrut să iau acea promovare. Era un post bun, avea beneficii mai bune, dar ar fi trebuit să lipsesc de la biserică și știu că nu ar trebui să lipsesc.” Sunteți triști că ați avut oportunitatea de a pune deoparte gunoiul pentru Hristos? Ar trebui să vă bucurați și să spuneți: „Am din nou o ocazie de a-mi demonstra dragostea pentru Hristos. Am avut ocazia de a respinge lucrurile lumii, de a pune deoparte aceste lucruri care mă duc departe de El. Sunt atât de mulțumitor că El mi-a dat o nouă oportunitate de a-L alege pe El mai presus de lumea aceasta.”

Noi trebuie să privim lumea diferit de cum este privită de lume, să zburăm mai sus, să avem viziunea unui vultur, să vedem prin ochii lui Hristos cu o vedere duhovnicească și să spunem: „Acesta este cel mai mare privilegiu al vieții mele, să-L aleg pe Hristos mai presus de orice.”

Ce valoare îi atribuim gunoiului când îl cântărim în Hristos și ne confruntăm cu o alegere grea? Oh, cum L-am devalorizat pe Hristos făcând ca lucrurile lumii care ne îndepărtează de Hristos, să fie o decizie grea. L-am luat pe Hristos și am început să-L devalorizăm la valoarea gunoiului. Dar aruncați gunoiul și câștigați-L pe Hristos! Veniți la Cel despre care știți că a fost uns ca Împărat, căci va veni la putere; dormiți într-o peșteră pe o piatră cu un zâmbet pe față pentru că știți că Cel Respins va fi Împăratul tuturor. Eu nu voi dormi întotdeauna pe o piatră, dar socotesc un privilegiu de a dormi pe ea acum. Nu voi dormi întotdeauna într-o peșteră, dar dacă este nevoie să dorm acum în ea pentru a dovedi dragostea mea pentru El, eu voi dormi în ea, iar dacă El Se află acolo, nu există niciun alt loc în care eu aș vrea să fiu.

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos,

şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă.

Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajungcu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.”

Pavel a dorit să fie părtaș al suferințelor Sale.

În 2 Timotei 4:7-8, Pavel spune:

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.

De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”

Privim la Pavel, iar Pavel este eroul nostru. El este un uriaș al credinței. El a fost apostolul Neamurilor, primul mesager al celei dintâi epoci a Neamurilor, iar noi avem o stimă mare pentru el. Dar în ce stimă a fost ținut el în ziua în care a trăit? Nu a existat decât o minoritate mică care l-a respectat. Majoritatea tuturor celorlalți l-au respins. Înainte ca el să vină la Hristos, exista o mulțime mare de oameni care-l respectau și-l stimau, dar când a venit la Hristos, a fost respins de concetățenii săi, de societatea religioasă, de societatea seculară, de Evrei, de Greci, de romani, toți l-au respins. Un număr micuț de creștini, pe care i-a găsit, l-au crezut. Dar chiar și unii dintre ei l-au respins. Iar Pavel a crezut că aceasta era glorios și un privilegiu pentru ca el să-L poată câștiga pe Hristos.

Noi privim în urmă la acești bărbați și spunem: „Pavel a devenit mesagerul celei dintâi epoci a bisericii. Moise a fost marele izbăvitor.” Dar, dacă ați fi umblat doar câteva zile în papucii lui Moise, ați fi dorit să schimbați rolul imediat. Iar dacă ați fi trăit șase luni din viața lui Pavel, L-ați fi implorat pe Dumnezeu să vă ia Acasă. Dar ei au crezut că a meritat întru totul. A meritat să lase totul, să fie respinși, a meritat să poarte rușinea și ocara timpului în care au trăit. Pentru ei a meritat. Merită și pentru voi? Sunteți voi bucuroși că puteți face ceva pentru El? Sunteți voi bucuroși că purtați Numele Său și rușinea Sa? Amin.

Ascultați, noi nu suferim. De-abia dacă avem ceva la care trebuie să renunțăm, de-abia dacă suferim, de-abia dacă ne confruntăm cu o respingere din partea cuiva, iar de fiecare dată când cineva face un comentariu despre părul nostru, hainele noastre sau că nu avem televizor în casă, noi plângem: „Oh, mi-au rănit sentimentele.” Este adevărat? Un membru al familiei îți spune: „De ce nu îți tai părul? Ai arăta atât de bine dacă ai face ceva cu tine. De ce trebuie să te îmbraci ca cineva în vârstă? De ce trebuie să te comporți ca un bătrân? De ce nu te distrezi?” Apoi, noi plecăm de acolo plângând: „Au spus lucruri urâte despre mine.” Dar ar trebui să plecăm de acolo slăvindu-L pe Dumnezeu pentru că am avut oportunitatea de a purta ocara de dragul Numelui Său, a Cuvântului Său. Dacă acesta este felul în care El a dorit lucrurile, atunci acesta este felul pe care-l doresc și eu. Iar dacă cineva îmi reproșează aceasta, slavă Domnului, I-au făcut-o Lui și mie, iar eu vreau să port ceea ce poartă El, eu doresc să trăiesc acolo unde trăiește El, doresc să fiu acolo unde este El. Pentru slava care se află înaintea noastră, noi dăm uitării Egiptul, socotind totul un gunoi. Amin!

În același mesaj, A merge dincolo de tabără, fratele Branham a spus:

„Noi vedem făgăduința acestei zile, a faptului că El va fi în afara taberei, scos afară din nou. Acum, fie ca noi să mergem în afara taberei, gata să purtăm ocara Lui, urâți de această lume, dar iubiți de Cel care ne-a invitat în Tabără. Dă-ne aceasta, Doamne!”

Ce faci acolo? De ce trebuie să faci aceasta? De ce schimbi toate acestea? De ce ai renunțat la totul? Eu nu am renunțat la nimic, ci totul a fost câștigat pentru mine. Iar dacă ar trebui să renunț la ceva de zece ori mai mult, m-aș bucura de zece ori mai mult că am renunțat la acel ceva. Am aruncat totul pentru a-L avea pe El.

2 Timotei 2:11-12, spune:

„Adevărat este cuvântul acesta: Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.

Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi.”

Eu nu am nicio dorință de a mă lepăda de El. Dar socotesc un privilegiu de a merge dincolo de tabără. Știți cât de privilegiați suntem că am auzit acest Mesaj? Știți cât de rușinos ar fi dacă nu am avea oportunitatea de a purta ocara de dragul Numelui Său? Eu sunt mulțumitor că mi-a dat această oportunitate și m-a invitat în Tabăra Sa.

Abigail a părăsit moștenirea lui Nabal care creștea, a părăsit bogăția sa, știind că se îndrepta spre a fi o fugară și o izgonită a societății, neștiind unde urma să fie casa ei sau în câte peșteri urma să doarmă în acea lună. Eu sunt sigur că avea un zâmbet pe față când se îndepărta de casa lui Nabal, în drum spre întâlnirea cu iubitul ei, domnul ei. Putem și noi avea un zâmbet pe față gândindu-ne la tot ce lăsăm în urmă, la tot ce renunțăm, la ceea ce punem deoparte pentru a veni în Tabăra Sa? Eu spun că este un privilegiu, prieteni. Să ne ridicăm cu toții în picioare.

Moise avea nevoie de ceva ce Egiptul nu-i putea oferi. Aceasta era o identitate adevărată. Saul, care a devenit Pavel, avea nevoie de exact același lucru. El era un mare religios cu râvnă al zilei sale, un mare învățat al lui Gamaliel, avea atât de multe lucruri, dar nimic din ceea ce a avut nu i-a putut descoperi cine era el. Dar de îndată ce Dumnezeu i-a descoperit cine era el, apoi experiența nașterii din nou și întoarcerea sa la Hristos, știți ce a gândit el despre tot ce a avut înainte? A socotit totul un gunoi.

Nu contează ce avem, unde ne găsim, nu contează ceea ce oamenii gândesc despre noi acum, nu există nimic în lumea aceasta care ne poate da cel mai de preț lucru pe care-l putem avea vreodată: descoperirea despre cine suntem noi cu adevărat! Pentru mine, aceasta este o comoară atât de bogată, pe care Hristos în bunătatea Sa, ne-a dat-o astăzi. Nici Egiptul nu ne poate da niciodată aceasta. Poate vă dă bani, faimă, popularitate, dar această lume nu-ți poate spune niciodată cine ești tu cu adevărat. Acest Mesaj, această mare Taină a lui Dumnezeu pe care El a dezvăluit-o, ne spune cine suntem noi și ne dă privilegiul de a ști cine este El și de a veni la El acum! Eu sunt atât de bucuros că Nabal a murit în viața mea pentru ca eu să pot fi unit cu Hristos.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, prieteni. Să ne plecăm capetele pentru rugăciune.

Doamne Isuse, sunt atât de recunoscător că Tu ne dai tot timpul o viziune clară. Doamne, această lume ne poate confuza, încântările ei pot fi ispititoare, dar Doamne, există Ceva ce pentru inima noastră este mult mai de preț decât orice ne poate oferi lumea aceasta, iar Tu ești Cel care este de neprețuit, descoperirea Ta, Mesajul pe care Tu ni l-ai dat, este mult mai drag pentru noi decât însăși viața noastră, este mai drag nouă decât orice altceva ne poate oferi Egiptul.

Doamne, deși, aparent noi suferim în viața aceasta, dacă aparent ne este atribuit un nume sau suntem respinși, neînțeleși, Doamne, ce lucru minunat este pentru noi! Ce lucru micuț de purtat când Tu ai purtat atât de mult pentru noi!

Doamne, eu mă rog, ca, în timp ce Tu ne-ai dat privilegiul de a ne dovedi dragostea noastră pentru Tine, noi să recunoaștem ce minunat ești Tu, ce binecuvântați suntem, ce oportunitate ne-ai dat de a călători în acest Mesaj, să venim să fim cu Tine în afara taberei, în Tabăra Ta, micuța Ta Tabără respinsă, peștera Ta micuță, pe un deal, oh, ce palat este pentru noi, ce privilegiu este să ne aflăm în acel loc!

Doamne, cât de remarcabil, de minunat, de extraordinar este faptul că Tu ne-ai îngăduit să venim în peștera Ta, în respingerea Ta pentru a fi parte din Tine. Doamne, este mai bine decât să ne aflăm într-un palat, într-un conac sau orice altceva. Este cel mai mare privilegiu pe care-l avem în această viață, iar noi Îți mulțumim pentru el, Doamne. Iar dacă noi trebuie să aruncăm mai mult din această viață, Doamne, Te rugăm să ne dai curajul și descoperirea că trebuie să punem deoparte tot ce ne trage înapoi, lucruri care încearcă să apuce mândria noastră și să ne țină pe loc. Doamne, ajută-ne să le socotim gunoaie, să le aruncăm și să continuăm să întindem mâinile spre Tine, să călătorim la Tine, să ne unim cu Tine și să fim atât de fericiți că purtăm ocara Ta, atât de mulțumitori că Te avem pe Tine!

Doamne, această viață nu rodește binecuvântări, nu oferă răsplătiri pentru serviciul în favoarea ei, de aceea noi privim la ceea ce vine cu bucurie și nerăbdare, noi privim la acea clipă și ne punem toată nădejdea noastră acolo. Doamne, făgăduința noastră este sigură și noi o credem, iar noi ajungem la ea. Îți mulțumim, Tată!

Binecuvântează-ne în timp ce plecăm. Fie ca noi să avem perspectiva corectă asupra vieții. Fie ca noi să avem viziunea perfectă. Slujindu-Te pe Tine și acest Mesaj este cel mai mare privilegiu al vieții mele. Îți mulțumesc pentru aceasta, Doamne! La orice am renunțat sau am pierdut pentru Acesta, nu a reprezentat nicio pierdere pentru mine, pentru că a fost fără valoare în ochii mei, în comparație cu Tine.

Binecuvântează-ne în timp ce plecăm. Fie ca noi să plecăm treji, cu o vedere adevărată, cu bucurie, din pricina privilegiului pe care ni l-ai dat în acest ceas.

Te iubim, Tată! Fie ca noi să ne predăm de zece ori mai mult pentru a Te sluji mai bine. În numele lui Isus Hristos, ne-am rugat. Amin!

Când David a trimis după Abigail, nu exista niciun mister în legătură cu ce urma să facă. Ea nu a așteptat un palat, nu a așteptat ca prima ei noapte să fie un pat luxos cu flori. Nu. Ea știa unde merge. Dar știți ce a spus ea: „Fie ca eu să fiu slujitoarea domnului meu, și fie ca eu să spăl picioarele slujitorilor domnului meu!” În viața ei anterioară, ea avea slujitori care îi slujeau, dar atunci ea a socotit un privilegiu de a fi o slujitoare. Ea nu urma să fie împărăteasa. Bineînțeles, aceasta urma să se întâmple mai târziu, dar ea a fost dispusă să devină o slujitoare mai întâi, a fost dispusă să îmbrățișeze sărăcia lui mai întâi, respingerea lui mai întâi, apoi să ajungă la ceea ce urma mai târziu. Ea a fost bucuroasă să facă toate acestea.

Sunteți și voi bucuroși să purtați ocara Lui astăzi? Sunteți bucuroși să slujiți și să spălați picioarele slujitorilor Domnului vostru astăzi? Sunteți dispuși să fiți roaba Lui? Sunteți bucuroși să faceți toate acestea? Aceasta este singura șansă pe care o avem.

 Când Abigail a ajuns la Hebron, iar din Hebron la Ierusalim, ea a avut slujitori din nou și nu a mai avut oportunitatea de a îngenunchea și de a spăla picioarele slujitorilor lui David. Deci, ea a profitat de ocazie în timp ce a avut-o.

Dumnezeu să ne ajute să profităm și noi de oportunitatea pe care o avem în viața aceasta. Să ne smerim și să-I slujim Domnului cu toată inima noastră. Dumnezeu să vă binecuvânteze, prieteni! Amin.

                             -AMIN-