IERTAT !

Să rămânem în picioare pentru un moment de rugăciune. Să ne plecăm capetele.

Tatăl nostru ceresc, Îţi mulţumim pentru privilegiul pe care-l avem, de a sta aici, printre cei salvaţi care pot să cânte acest imn glorios dat Bisericii: „Doamne, eu cred.” Îţi mulţumim pentru că vedem că credinţa părinţilor noştri este încă vie în inimile copiilor Tăi, şi că, aşa cum spunea şi cântarea, noi suntem pe drumul spre Ţara Canaanului. Tată, Te rugăm ca în seara aceasta, să Te înduri şi dacă printre noi sunt persoane care nu au ajuns încă pe punctul în care să creadă numai Cuvântul, să le ajuţi să ia o hotărâre finală şi să-L accepte pe Hristos ca Mântuitorul lor, şi să fie umpluţi cu Duhul Său.

Îţi mulţumim pentru acest grup de credincioşi, numit Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline, care stau pentru neprihănire. Suntem bucuroşi pentru că în ţara noastră sunt oameni din lumea afacerilor, care îşi rezervă timp pentru a Te sluji pe Tine, şi care îşi cheltuiesc banii ca să-i ajute şi pe alţii ca să devină cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Îţi mulţumim pentru fraţii lucrători din locul acesta, şi pentru toţi aceia care ţin torţa în mână, arătând lumii adâncite în întuneric, că există un drum care duce spre slavă, pentru fiecare mădular al Bisericii Dumnezeului celui viu, inclusiv pentru cei nou veniţi.

În timp ce ne pregătim să citim Cuvântul Tău, Te rugăm să-L împarţi oamenilor, după cum au nevoie, iar când serviciul se va încheia şi când vom pleca acasă, fie ca alţi nou-născuţi să fie adăugaţi la Împărăţia Ta.

Doamne, poate că în seara aceasta, se află printre noi şi oameni bolnavi, care au nevoie de atingerea Marelui Medic. Îngăduie ca ei să primească ceea ce cer, căci noi Te vom lăuda smeriţi, în Numele Fiului Tău, Isus Hristos. Amin.

Cele mai minunate clipe din viaţa mea, sunt acelea când pot să stau în faţa oamenilor şi să le vorbesc despre bucuria vieţii mele, Isus Hristos; când pot să le spun ce înseamnă El pentru mine şi când pot să împărtăşesc această bucurie şi celor care nu au avut-o.

Acum treizeci și trei de ani, când am început, toţi mă numeau „băiatul predicator”, dar acum, când anii au trecut, am devenit „bătrânul predicator”. Totuşi, aşa cum spune şi cântarea, în fiecare zi „El creşte tot mai dulce decât a fost cu o zi înainte.”

Acum, după ce am trecut de linia de mijloc, şi mă îndrept spre apus, Hristos devine din ce în ce mai mult pentru mine. De aceea, consider că am un mare privilegiu, atunci când pot sta în faţa oamenilor, ca să le vorbesc despre ceea ce este mai important decât orice lucru din lume: despre Viaţa veşnică, căci nu există nimic mai frumos la care m-aş putea gândi, decât Viaţa veşnică.

Când sunteţi copii, vă jucaţi, dar după ce mai creşteţi şi aţi primit educaţia, vă gândiţi la căsătorie. Veţi lua oare, o fată cu ochi căprui, sau una cu ochi albaştri? Iar dacă veţi avea copii, ce educaţie le veţi da şi cum vor ajunge?

Eu mă bucur însă, că după ce toate aceste frământări vor trece, există Ceva. Da, atunci veţi intra în Ceva care înseamnă mai mult decât toate aceste lucruri, care sunt şi ele importante. Cu siguranţă sunt importante pentru cel care urmează să-şi întemeieze un cămin.

Dar toate acestea vor pieri, pe când Viaţa veşnică este cel mai mare lucru pe care-l ştiu. Ea m-a încântat când eram copil; mă încântă acum, când sunt la mijlocul vieţii, şi sunt sigur că atunci când cortina va cădea peste viaţa mea, voi fi bucuros să merg să mă întâlnesc cu Acela în slujba căruia mi-am pus întreaga viaţă.

Mă bucur că pot avea părtăşie cu fratele Tony, cu fratele Carl Williams şi cu toţi ceilalţi fraţi sau musafiri, care se află în locul acesta.

Odată, când am fost la Auditoriul Robinson Memorial din Little Rock, Arkansas, a fost vindecat un bărbat care umbla în cârje pe străzi şi vindea creioane. El avea ambele membre paralizate, iar oamenilor le era milă de el. Şi iată că într-o seară a venit la adunare şi a primit un număr de rugăciune, și când a ajuns la rând, a fost vindecat. În ziua următoare, el umbla pe străzi cu cârjele pe umeri, punând mărturie despre lucrarea Domnului.

După o vreme, acest bărbat m-a întrebat:

„Frate Branham, eu sunt într-o încurcătură. Când te-am auzit vorbind, am crezut că eşti nazarinean. (aşa era el). Apoi, am văzut că în adunările tale sunt foarte mulţi penticostali, iar într-o zi te-am auzit spunând că ai fost ordinat în biserica Baptistă. De fapt, ce eşti tu?”

„Este foarte simplu”, i-am răspuns. „Eu sunt penticostal, nazarinean, baptist.”

Când m-am dus printre penticostali, cu ani în urmă, când Domnul m-a trimis să mă rog pentru copiii Lui bolnavi, biserica în care mă aflam în vremea aceea, nu prea credea în rugăciunea pentru bolnavi, sau în vindecarea divină. Era ceva străin pentru ei. Mai mult, mi-au spus că am să devin un holly-roller. Ei bine, poate că am devenit aşa cum au spus ei, nu ştiu, dar vreau să vă spun că sunt nespus de fericit pentru ceea ce sunt.

Odată, cineva mi-a spus că mi-am pierdut minţile, de aceea i-am răspuns: „Atunci lasă-mă în pace, fiindcă aşa cum sunt acum sunt mai fericit decât înainte.” Este o bucurie de nedescris.

Când am ajuns printre penticostali, am crezut că sunt un grup unit, dar cu timpul am văzut că şi ei sunt dezbinaţi într-o mulţime de grupuri, ca şi Biserica Baptistă din care am venit. Ei nu ar fi trebuit să ţină parte nici unui grup. În ce mă priveşte, eu am încercat tot timpul să stau între ei şi le-am spus: „Noi suntem fraţi”. Aceasta a fost atitudinea mea întotdeauna, pentru că am dorit să văd marea Biserică a Dumnezeului celui Viu, unită împreună în credinţă, în rugăciuni şi în eforturi. De aceea m-am bucurat atunci când Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline, mi-au dat şi mie un loc sub aripa lor, căci am văzut că ei nu sunt o organizaţie, ci un organism care cuprinde oameni din toate grupările.

Eu mă bucur sincer, că am ocazia să vorbesc pentru Creştinii de Afaceri, pentru că printre ei pot să mă exprim liber ceea ce înseamnă foarte mult pentru mine.

Deci, eu aparţin de grupul Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline şi împreună, ne-am planificat să mergem în Africa de Sud, dacă va fi cu voia Domnului.

Cred că ştiţi că una din cele mai mari adunări pe care El ne-a dat-o, a fost cea din Africa de Sud, unde numai într-o singură după-amiază, L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, treizeci de mii de băştinaşi. În dimineaţa următoare, Sidney Smith, primarul oraşului Durban, m-a chemat la telefon şi mi-a spus: „Du-te şi uită-te pe fereastră”. Şi acolo erau vreo zece camioane englezeşti, lungi cât încăperea aceasta cu cârje, cărucioare şi alte obiecte ajutătoare, pe care oamenii le-au lăsat pe câmpul unde a avut loc adunarea, cu o zi înainte. Şi în spatele acelor camioane, mergeau cei ce fuseseră vindecaţi, cu mâinile ridicate şi cântând: „Crede numai, totul este posibil”. Văzându-i, am zis: „Doamne, aceasta este o zi memorabilă pentru mine.”

Acolo aş vrea să merg din nou. Eu am stat în Africa trei zile, dar nu ştiu când au avut loc toate acele lucruri. Cred că ele au avut loc după ce Domnul a vindecat pe platformă, un băiat care umbla în patru labe şi se hrănea ca un câine. El a primit o gândire normală şi a fost îndreptat de Domnul în faţa acelei mulţimi, aşa că putea merge ca orice om normal.

La începutul adunărilor, oamenii au fost separaţi prin garduri din cauza luptelor tribale, dar după trei zile, ei umblau împreună pe străzi, cu mâinile ridicate şi cântând: „Crede numai, totul este posibil”.

Eu vă spun că vechea mea Evanghelie, în ciuda simplităţii ei, nu şi-a pierdut puterea atunci când a fost predicată cum este.

Dacă sunteţi un om de afaceri, dar n-aţi intrat încă în părtăşia vreunui grup de oameni de afaceri, daţi-mi voie să vă recomand acest grup al Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline.  Voi nu trebuie să aparţineţi de nici o biserică. Ei se numesc „Oameni de Afaceri ai Evangheliei Depline”, dar nu este obligatoriu să fii un om al Evangheliei depline.

Cred că Isaac este cel care a săpat o fântână şi a numit-o: „Esec”, adică „Ceartă”, pentru că filistenii s-au certat din pricina ei. După aceea, a săpat o altă fântână, pe care a numit-o „Sitna”, adică „Gâlceavă”, deoarece din cauza ei au fost neînţelegeri, şi în final, a mai săpat o a treia fântână, căreia i-a pus numele „Rehobot”, adică „Lărgime”, căci zicea el, „Acum este loc pentru toţi”. (Geneza 26.20-22).

Fraţilor, eu cred că aşa este şi aici: avem loc suficient ca să ne bucurăm împreună, în părtăşie unii cu alţii.

Voiam să anunţ că vom avea rugăciuni pentru bolnavi şi că vom predica timp de patru zile, la adunarea de la Ramada, unde voi începe pe data de 19. Pentru cei din Tucson, vreau să ştiţi că mă voi ruga pentru bolnavi, săptămâna viitoare, la Adunarea lui Dumnezeu, sau dacă vreţi, în biserica fratelui Arnold Mack.

Acum, fie ca binecuvântările lui Dumnezeu să se reverse peste voi, iar dacă aveţi Biblie, aş vrea să deschideţi cu mine, căci vreau să citesc repede câteva versete, deoarece ştiu că mulţi dintre voi, lucrează mâine.

În seara aceasta, voi vorbi  despre un text pe care-l voi citi din Romani 8.28-32:

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.

Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.

Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.

Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

Fie ca Dumnezeu să-Şi adauge binecuvântările la citirea Cuvântului Său, căci aş vrea să vorbesc despre subiectul: „Iertare”.

Biblia spune aici, că El ne-a dat toate lucrurile. Desigur, noi nu vom putea vorbi despre toate, dar vom lua unul dintre ele, şi anume: iertarea, pentru că eu cred că este un lucru minunat să fii iertat, deoarece toţi suntem vinovaţi de păcat. Noi toţi am păcătuit, dar Dumnezeu a iertat vina păcatului nostru, prin Jertfa Fiului Său.

Acest lucru îmi aminteşte de o povestire pe care am citit-o nu demult. În ea era vorba despre un soldat care a fost găsit vinovat de ceva. Acţiunea se petrecea în timpul războiului de Independenţă, iar soldatul a fost condamnat la moarte, prin execuţie, datorită faptului că şi-a părăsit postul în timpul luptei. Dar un alt soldat, a simţit milă pentru el, aşa că s-a dus la preşedintele Lincoln, care era creştin, să ceară iertarea soldatului condamnat.

Şi acest om, a căzut în genunchi în faţa preşedintelui, spunând: „Domnule preşedinte Lincoln, fiţi atât de bun, domnule, fiindcă cer îndurare pentru cineva, ştiind că sunteţi creştin şi că simţiţi cu cei apăsaţi.

Prietenul meu era în timpul datoriei, dar bătaia puştilor şi focul tunurilor l-au înspăimântat atât de tare, încât s-a întors şi a fugit de la postul lui. Domnule Lincoln, el n-a vrut să facă această faptă, căci este un om bun, dar cu toate acestea, peste o săptămână va fi dus în faţa plutonului de execuţie. Nu mai are nici o şansă de scăpare, decât dacă dumneavoastră îi veţi semna iertarea.”

Domnul Lincoln l-a ascultat cu lacrimile curgându-i pe obraji, după care a luat o hârtie din mapă şi a scris:

„Eu, Abraham Lincoln, îl iert pe Cutare de greşeala săvârşită, astfel încât să nu fie executat.” După care s-a semnat.

Omul i-a dat binecuvântarea lui Dumnezeu şi a alergat la închisoarea unde se afla prietenul său şi i-a spus: „Uite, aici este iertarea ta!” după care a scos foaia de hârtie scrisă de Lincoln şi i-a arătat-o, dar prietenul său i-a răspuns: „Nu-ţi bate joc de mine. Mai am doar puţin şi voi muri, iar tu vii cu asemenea glume? Nu te cred. Nu pot să cred aşa ceva, pentru că oricine ar fi putut să se semneze cu numele Abraham Lincoln.”

„Bine, dar aceasta este chiar semnătura preşedintelui. Eşti iertat!” Cu toate acestea, condamnatul nu a vrut să creadă şi a fost executat la puţin timp după aceea pentru că nu a acceptat graţierea adusă.

Vedeţi? O iertare nu este iertare dacă nu este acceptată, iar în seara aceasta am citit că Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile şi ne-a dat şi iertarea, dar ea este valabilă numai pentru cei care vor să accepte Cuvântul lui Dumnezeu ca iertare, fiindcă faptul că-L citiţi doar, nu înseamnă că aţi fost iertaţi. Este nevoie să-L acceptaţi ca iertare a voastră, pentru că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară în locul vostru. Numai dacă credeţi şi acceptaţi acest lucru, primiţi iertarea.

Iertarea dată de Dumnezeu aduce eliberarea voastră de sub vină. Şi această eliberare de sub vină, nu se obţine printr-o doctrină psihologică, nici prin ceva care vă dă simţământul că v-aţi făcut bine, că v-aţi dus la biserică, sau că aţi primit vreun crez, nu, nu, ci voi sunteţi eliberaţi prin Puterea de la Calvar. Vedeţi? Este Ceva care v-a eliberat, iar când se întâmplă aceasta, nu mai aveţi nici o vină deoarece Biblia spune:

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8.1).

Aceasta înseamnă că un om care a fost eliberat de sub păcat, nu mai are în inimă nici o dorinţă de a umbla după lucrurile lumii. El a fost eliberat necondiţionat şi a devenit o făptură nouă în Hristos Isus, de aceea, dorinţele lui sunt legate de lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Vedeţi? El este eliberat.

Un astfel de om nu are nevoie de un preot care să-i spună lucrul acesta, pentru că el ştie înlăuntrul lui că este iertat. Cum ştie aceasta? Pentru că a acceptat iertarea dată de Dumnezeu prin Fiul Său.

O, ce sentiment este să fii eliberat de păcat!

Se spune că atunci când a fost semnată Proclamaţia de emancipare pentru sclavii din sud, a fost stabilită o anumită zi când avea să intre în vigoare. Şi atunci, mulţi dintre sclavii tineri, s-au urcat pe vârful muntelui ca să vadă primii răsăritul de soare care avea să le aducă eliberarea, căci în zorii acelei zile, urmau să plece cu toţii în libertate. Răsăritul acela de soare, avea să pună capăt unei perioade pline de tristeţe şi de suferinţă din viaţa lor, aducându-le clipa după care au tânjit atât de mult, clipa când aveau să fie liberi.

Oh, dacă păcătoşii ar fi tot atât de nerăbdători, în seara aceasta, să prindă clipa când vor fi eliberaţi şi iertaţi! Voi sunteţi iertaţi în momentul în care Îl primiţi pe Isus Hristos ca Mântuitor personal.

Se spune că tinerii s-au urcat sus pe munte, şi de îndată ce soarele a început să strălucească la răsărit, au început să strige spre cei aflaţi jos: „Suntem liberi!” iar ceilalţi au strigat şi ei: „Suntem liberi!” pentru că soarele era sus.

Oh, eu cred că atunci când Fiul lui Dumnezeu a ieşit din mormânt, în dimineaţa învierii, pentru sfinţirea noastră, ar fi trebuit să se audă strigăte de bucurie, de-a lungul naţiunilor: „Suntem liberi de păcat şi de ruşine! Suntem eliberaţi prin Jertfa de pe Calvar!”, căci nu putea fi dat nici un dar mai mare decât acesta pentru omenire.

Când omul a păcătuit în grădina Eden, a făcut o mare prăpastie prin care a fost despărţit de Cel veşnic. Până în acel moment, omul fusese veşnic cu Dumnezeu, de aceea, nu cunoscuse boala, tristeţea sau moartea, pentru că el nu fusese creat să moară.

Iadul a fost făcut pentru Diavol şi îngerii lui, nu pentru omenire, deoarece oamenii au fost creaţi pe pământ ca să fie fii şi fiice de Dumnezeu. Dar când a păcătuit şi a trecut dincolo de linia dintre bine şi rău, omul s-a despărţit de Dumnezeu, nelăsând nici o cale de întoarcere. El era total pierdut şi nu se mai putea întoarce singur, pentru că păcătuise.

Dar, în marea Sa îndurare, Dumnezeu a acceptat un înlocuitor. Pentru că spusese: „În ziua în care vei mânca, vei muri!”, iar dreptatea şi sfinţenia Lui cerea condamnarea la moarte a omului care-I încălcase Cuvântul, a trebuit să accepte condamnarea omului, căci dacă nu Şi-ar fi ţinut Cuvântul nu ar fi fost Dumnezeu. El îl iubea pe om, dar cu toate acestea, a trebuit să accepte despărţirea de el şi de părtăşia pe care o avusese cu copiii Săi în grădina Eden.

Noi ne putem baza pe un lucru: că orice spune Dumnezeu este Adevărul şi ca urmare, trebuie să se împlinească. El nu-Şi poate lua Cuvântul înapoi pentru că este un Dumnezeu infinit şi veşnic. Din cauza aceasta, prima Lui hotărâre va rămâne neschimbată pentru totdeauna. Nu poate să Şi-o retragă pentru că a cunoscut de la început toate lucrurile.

De aceea, când Dumnezeu spune ceva, totul este întocmai şi nu se poate face nici o schimbare pentru că hotărârea Lui este desăvârşită. Mai mult, felul în care acţionează prima dată, rămâne neschimbat pentru totdeauna. Astfel, dacă El a făcut o cale de scăpare pentru om, atunci toţi ceilalţi oameni vor fi salvaţi în acelaşi mod. Dacă El a promis că vindecarea bolnavilor se face pe baza credinţei, aşa va fi pentru totdeauna, pentru că Dumnezeu nu-Şi poate retrage Cuvântul dat.

După cum ştiţi, în grădina Eden, Dumnezeu a acceptat un înlocuitor şi a pregătit o cale de salvare: printr-o jertfă de sânge. Vedeţi? Păcatul trebuia plătit cu sânge, şi aşa a fost pentru totdeauna. Nu a existat niciodată altceva care ar fi putut înlocui sângele vărsat, ci întotdeauna a fost aşa.

Deci, singurul mod prin care Dumnezeu putea să-Şi primească copiii căzuţi, era prin sângele vărsat al unui înlocuitor. Nu exista nici un alt preţ care ar fi putut fi plătit, pentru că prima hotărâre a lui Dumnezeu este întotdeauna desăvârşită şi veşnică. Noi ştim cu toţii că acesta este adevărul, pentru că Dumnezeu nu poate să mintă sau să Îşi retragă Cuvântul dat, și de atunci, acesta a fost singurul mod şi singurul loc de părtăşie cu omul.

Cuvântul „moarte” înseamnă „despărţire”, dar moartea noastră fizică, nu înseamnă că suntem despărţiţi de Dumnezeu, pentru că Isus a spus:

„Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată.” (Ioan 11.25-26).

Moartea la care se referă Cuvântul aici, este despărţirea de prezenţa lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că moartea fizică prin care trebuie să trecem aici, nu este adevărata moarte, pentru că suntem încă în prezenţa lui Dumnezeu. Ne mutăm de aici, într-un loc mai aproape de El, în Prezenţa Lui.

Amintiţi-vă ce a spus Isus despre fetiţa lui Iair, care tocmai murise: „…fetiţa n-a murit, ci doarme…” (Matei 9.24). Şi Biblia spune că cei din jur şi-au bătut joc de El din pricina cuvintelor spuse, pentru că din punctul lor de vedere, fetiţa era moartă. Totuşi, Isus a spus că ea doarme, după care S-a dus, a trezit-o şi ea a revenit la viaţă.

Acum, începând de la Adam şi până astăzi, omul a încercat tot timpul să-şi facă un înlocuitor. El s-a străduit să facă ceva mai bun decât Dumnezeu, pentru că aceasta este natura omului: el încearcă  tot timpul să îmbunătăţească lucrurile, să le facă altfel; încearcă să introducă propriile sale idei în planul lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care lumea creştină stă despărţită în seara aceasta. Noi suntem despărţiţi prin barierele pe care le-am ridicat singuri. Vedeţi? Totul este din cauza omului, care şi-a introdus propriile idei în planul lui Dumnezeu, şi după cum am spus deja, de la Adam şi până astăzi, a fost tot aşa.

Adam a exprimat gândirea omului, în Eden, când şi-a făcut acel şorţ din frunze de smochin. Era ceva făcut de el însuşi pentru a-şi acoperi goliciunea. Şi prin acele frunze de smochin, el a încercat să aibă educaţie, putere, cetăţi, idoli, civilizaţie, denominaţiuni, dar cu toate aceste încercări, a rămas valabil un singur lucru: Dumnezeu Îşi primeşte aleşii doar sub sânge. Asta-i tot.

Educaţia a eşuat total, pentru că cu cât suntem mai educaţi, cu atât ne îndepărtăm mai mult unul de altul. Denominaţiunile au eşuat, pentru că fiecare tragem linii şi ridicăm bariere, încercând să ridicăm biserica noastră mai sus decât cealaltă, dar aceasta rupe părtăşia. Civilizaţia a adus mai degrabă confuzie, oraşe, turnuri şi mai ştiu eu ce, dar toate au eşuat. Planul lui Dumnezeu însă, rămâne mereu acelaşi: sub sânge, dar acest sânge trebuia arătat. În timpul lui Israel, când trebuiau sacrificaţi miei, sângele era pus pe uşiorii uşii şi pe pragul de sus. Aceasta era cerinţa lui Dumnezeu.

Indiferent ce alt semn ar fi arătat ei, acel semn trebuia să fie obligatoriu acolo: că sunt tăiaţi împrejur, sau mai ştiu eu ce.

Poate că ei spuneau: „Noi credem fiecare Cuvânt pe care-L spune IeHoVaH,” dar aceasta nu era suficient. Ei trebuiau să arate semnul cerut de El: sângele.

Fraţilor, la fel este şi în seara aceasta. Eu cred că fiecare creştin trebuie să arate Sângele lui Isus Hristos, care l-a despărţit de toate lucrurile lumii.

În timpul Vechiului Testament, semnul era pe uşă. El trebuia să fie acolo, dacă voiau să vadă cât de religioasă era acea casă, cât de religios era poporul, cât de bine au crescut copiii, cum au mers la biserică, cât de bine au împlinit toate lucrurile pe care le-a cerut Dumnezeu.

Chiar în ultimul ceas, fiind între viaţă şi moarte, ei trebuiau să arate sângele, iar sângele mărturisea că un înlocuitor nevinovat a luat locul închinătorului. Partea chimică, roşul din sânge, era semnul de pe uşă care arăta că acea casă este în siguranţă, sub sânge.  Acela era un simbol.

Acum, în aceste zile din urmă, noi ajungem din nou la ceasul când Dumnezeu Îşi eliberează biserica. Eu cred aceasta din inimă. Şi aşa cum acel sânge trebuia să stea ca aducere aminte, aşa este cerut şi astăzi un Semn. Dar desigur, nu s-a putut lua partea chimică din Sângele Domnului Isus, şi să fie aplicată pe fiecare inimă în parte.

În vechime, pentru fiecare casă era jertfit câte un miel, și ca dovadă că animalul a murit, sângele lui era pus pe uşă. Dar viaţa din acel miel nu putea să vină peste închinător, deoarece animalul nu are suflet.

Astăzi însă, când Sângele singurului Fiu al lui Dumnezeu a fost vărsat pe Calvar pentru iertarea noastră, Viaţa care era în acel Sânge era însuşi Dumnezeu, aşa că Duhul Sfânt se întoarce peste Biserica Sa, peste credincios, acesta fiind semnul dat pentru timpul din urmă. Astfel, El va trece pe lângă bărbatul sau femeia care au acceptat moartea lui Isus Hristos ca Înlocuitor, iar Duhul Sfânt va purta mărturia despre ei.

Poate spui: „Eu L-am acceptat!” dar trăieşti încă în lume. În cazul acesta, acolo nu este nici o dovadă care să arate că Viaţa Lui este în tine, deoarece Prezenţa Duhului Sfânt nu este vizibilă în viaţa ta.

Vedeţi care este cerinţa lui Dumnezeu? În aceste zile din urmă, fiecare bărbat şi fiecare femeie trebuie să aibă dovada dată de Dumnezeu, semnul dat de El.

„Când voi vedea sângele….”, spunea Domnul în Vechiul Testament, iar Isus a zis:

„Adevărat, adevărat vă spun, că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3.5). De aceea, planul lui Dumnezeu din totdeauna, a fost sângele.

În Vechiul Testament, partea chimică aplicată pe uşă era un simbol spre Viaţa care urma să vină în inima credinciosului. Ea arăta că a fost dat un înlocuitor. Totuşi, închinătorul din vechime, pleca afară cu aceeaşi conştiinţă vinovată cu care a intrat şi a jertfit mielul lui.

Cu închinătorul din noul legământ nu mai este însă aşa, ci când acesta este curăţit de păcat nu mai are cunoştinţă de el, acel lucru moare, a trecut, credinciosul fiind adus de la moarte la viaţă. El trăieşte din nou în Isus Hristos, iar Duhul Sfânt se odihneşte în inima lui aducând la suprafaţă Viaţa lui Isus Hristos, deoarece Biblia spune că: „El este acelaşi ieri, azi şi în veci.” (Evrei 13.8).

Dumnezeu aşteaptă ceasul în care Biserica Sa va ajunge în punctul în care va putea arăta semnul morţii şi învierii lui Isus Hristos, pentru că este scris:

„Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi; şi voi fi cu voi şi în voi, până la sfârşitul lumii.” căci: „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci.”

Uneori, eu ajung printre oameni care pretind că sunt creştini sfinţi şi totuşi se ruşinează de o mărturie; se ruşinează să zică: „Amin!”; se ruşinează să cânte cântările Sionului; se ruşinează peste tot. Mie nu îmi plac asemenea oameni, ci îmi place să merg printre aceia care nu se ruşinează de Evanghelia lui Isus Hristos. Chiar dacă pentru alţii pare o erezie, ei nu se ruşinează de Ea. De ce? Pentru că s-a întâmplat ceva, aceasta însemnând mai mult decât viaţa lor. Ei au primit Viaţa Lui, Viaţa veşnică, pentru că au acceptat Înlocuitorul lui Dumnezeu.

Mie îmi plac foarte mult şi cântările. În timp ce mă aflam în spate, unde m-am rugat pentru câţiva oameni, căci acesta nu este un serviciu de vindecare, ci unul de vestire a Cuvântului, vă auzeam cum cântaţi şi băteaţi din palme. Apoi, am văzut că unii chiar alergau în sus şi-n jos, sau dansau în Duhul, cum spun ei. Când i-am văzut pentru prima dată pe penticostali făcând aceasta, i-am criticat, căci mă gândeam: „Ce este aceasta? Desigur, este un nonsens!” Apoi m-am dus şi am studiat Biblia şi acolo am găsit că oamenii dansau cu adevărat în Duhul.

Satan a copiat acest dans în Duhul, transformându-l în rock and roll, dar adevăratul dans vine de la Dumnezeu. Acesta este adevărul. Întotdeauna, dansul a fost un simbol al biruinţei. Astfel, când David l-a ucis pe Goliat, oamenii l-au întâmpinat dansând. De ce? Pentru că avuseseră o biruinţă. Când Moise a trecut Marea Roşie prin puterea Duhului Sfânt, şi a condus copiii lui Israel pe partea cealaltă, Miriam a luat o tamburină şi a dansat în Duhul. Dacă aceea nu era o adunare penticostală de modă veche, atunci eu nu am văzut niciodată în viaţă una.

Vedeţi? Problema este cu voi, că nu aveţi biruinţă. Dar când în final obţineţi acea biruinţă şi când semnul Sângelui lui Isus Hristos vine peste voi…O, Doamne!

Îmi amintesc că atunci când David a avut acea mare biruinţă, a primit-o de soţie pe fiica lui Saul, care era o fiinţă scrobită şi stilată, sau dacă vreţi o credincioasă formală. Şi iată că într-o zi, Chivotul le-a fost luat de filisteni, în vremea când Saul era încă rege. Totuşi, după o vreme, ei l-au trimis înapoi, iar când David l-a văzut venind, a alergat înaintea lui şi a început să joace, să cânte şi să-L laude pe Domnul pentru că Chivotul era din nou printre ei. Atunci, fiica lui Saul a fost foarte indignată de atitudinea soţului ei, pentru că s-a purtat necuviincios, nu doar în faţa ei, ci şi înaintea poporului. Totuşi, el nu a luat-o în seamă, ci a continuat să se învârtă într-una şi să danseze în Duhul în jurul Chivotului. În ce o priveşte pe fiica lui Saul, ea a fost blestemată de Dumnezeu din pricina atitudinii ei.

Oh, Sângele lui Isus Hristos aduce biruinţa, semnul învierii lui Hristos, Viaţa Sa care trăieşte în Biserica Lui, pentru că nu există nici o altă părtăşie decât sub Sângele Lui.

Denominaţiunile noastre ne despart, spunând: „Acesta este un nonsens!” pentru că unul spune într-un fel, iar altul spune altfel.

Modelul nostru este însă Cincizecimea, deoarece nimeni nu poate spune că biserica nu a început acolo. Şi de fiecare dată când Duhul Sfânt a venit peste oameni, ei s-au purtat la fel ca atunci.

Daţi-mi voie să vă spun ceva. Oamenii din ţările păgâne prin care am călătorit, nici măcar nu auziseră de Numele lui Isus Hristos, dar când le-am vorbit despre El şi le-am cerut să-L primească, ei au ridicat mâinile şi au trăit exact aceeaşi experienţă pe care aţi trăit-o şi voi când aţi primit Duhul Sfânt.

Aceasta este dovada că lucrarea Sa este universală. Ce este aceasta? Puterea Celui Atotputernic, este arătarea Semnului peste copiii Săi, chiar dacă sunt roşii, negri, albi sau altfel, deoarece acolo este singurul loc în care putem avea părtăşie cu El.

Nimrod a zidit un turn, iar Nebucadneţar a ridicat o cetate, urmaşii lor înaintând mereu în ştiinţă, dar Sângele a rămas mereu acelaşi Semn dat de Dumnezeu. El a hotărât că vina omului va fi luată de un înlocuitor nevinovat, și acest lucru a rămas valabil până astăzi. Vedeţi? El nu a schimbat niciodată ceea ce a spus.

Măcar că a trecut prin atât de multe necazuri şi probleme, Iov a rămas neclintit, pentru că ştia că a îndeplinit în totul cerinţa lui Dumnezeu. Şi la fel s-a întâmplat cu Avraam şi cu toţi ceilalţi credincioşi.

Israelul avea un singur loc în care putea avea părtăşie cu El: sub sângele vărsat. Oamenii trebuiau să vină de pretutindeni şi să se închine la Ierusalim, dar dacă acolo nu era o jertfă, nu era nici o închinare. Iar jertfa însemna sânge.

Prin educaţie, noi nu am făcut decât să ne îndepărtăm de Dumnezeu şi mai mult decât eram la început. Din cauza aceasta, ceea ce ne trebuie este o inimă predată Atotputernicului Dumnezeu după voia Sa, căci atunci, Duhul Sfânt va veni ca un semn peste noi. Urmarea? „Aceste semne îi vor urma pe cei ce cred…” pentru că El a rămas acelaşi.

Hristos a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.

Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu crede, va fi osândit.

Iată semnele care-i vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşa.” (Marcu 16.15-18).

Aceasta este manifestarea Duhului Sfânt, care arăta că Dumnezeu l-a acceptat pe închinător, pentru că Duhul Sfânt şi Viaţa care au fost în Hristos, vin acum peste ei.

Vă puteţi imagina un evreu din vechime sub vărsarea de sânge? Să ne gândim puţin. Iată-l venind pe drum cu un berbec frumos şi gras, căci este ziua legământului şi trebuie să-şi aducă jertfa, conform cerinţei lui IeHoVaH.

Sau să zicem că are un miel grăsuţ. Preotul îl va verifica să vadă dacă nu are cumva vreun cusur, apoi va merge la locul de închinare. Privind acel miel, închinătorul îşi dă seama că este un păcătos şi că a făcut ceea ce era rău înaintea Domnului. Apoi, iată-l punându-şi mâinile peste jertfă. Prin aceasta, el se identifică cu jertfa lui, iar când mielul este junghiat, când viaţa din el începe să plece, el simte durerea şi îşi dă seama că acel animal ia locul lui. Astfel, pleacă din locul acela sfinţit, pentru că a îndeplinit cerinţa lui IeHoVaH.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru credincioşii de astăzi.

Dumnezeu nu-ţi cere să semnezi un carnet cu prezenţa la şcoala duminicală sau cu lipsa de la adunare. Nici nu-ţi cere să spui de câte ori, în câte duminici ai fost prezent. Nu, nu, ci cerinţa Lui este să-ţi pui mâinile pe Jertfa dată de El, pe capul lui Isus Hristos, şi să simţi că trupul Lui a fost frânt pe Calvar pentru ca tu să fii iertat, apoi să te identifici cu El prin botez, căci aşa cum El a murit şi a înviat, tu te îngropi în Numele Său ca să învii la o viaţă nouă, să trăieşti ca o făptură nouă în Hristos. Acum, evreul putea fi sfinţit pentru că făcea ceea ce i-a cerut IeHoVaH. Aceasta era bine, dar în final totul a devenit o tradiţie în familie, aşa că ziceau: „Păi, este ziua legământului, aşa că voi merge să-mi duc şi eu mielul.”

Vedeţi? Totul a devenit un obicei, o tradiţie, căci nu mai mergeau cu sinceritate, ci o făceau doar pentru că aşa procedau şi celelalte familii.

Necazul este că exact acolo a ajuns şi creştinătatea noastră. Exact spre aceasta se îndreaptă şi mişcările noastre penticostale: spre o tradiţie de familie. Vedeţi, noi nu ne identificăm cu Jertfa noastră; nu suntem morţi împreună cu ea, ci ne mulţumim să spunem: „Oh, eu sunt creştin pentru că merg la biserică!” Mersul la biserică este bun, dar este nevoie ca tu să te identifici cu El; este nevoie să-ţi pui mâinile peste El şi să deveniţi una, căci numai atunci Duhul lui Hristos vine în voi şi vă transformă într-o făptură nouă: numai atunci deveniţi fii şi fiice de Dumnezeu. Se pare că nu mai avem sinceritatea pe care ar trebui s-o avem, ci totul a devenit un obicei. Da, oamenii şi-au făcut un obicei din a fi creştini.

Odată am întrebat-o pe o doamnă care a venit în rândul de rugăciune: „Sunteţi creştină?” la care ea mi-a răspuns: „Faptul că sunt americană ar trebui să vă dea răspunsul.” O, parcă ar avea vreo legătură una cu alta! Este foarte bine că eşti american, dar aceasta nu înseamnă că eşti creştin. Nu, nu, căci pentru a fi creştin, este nevoie să te naşti din nou.

Altă dată, am vorbit cu o altă femeie şi am întrebat-o: „Sunteţi creştină?” A fost atât de tulburată, încât mi-a răspuns: „Să ştiţi că aprind o lumânare în fiecare seară.” Oh, parcă aceasta ar avea ceva cu El! Tu trebuie să te identifici cu Hristos, iar Viaţa Lui trebuie să trăiască în tine, dacă vrei să fii creştin, pentru că a fi creştin nu este un ritual, nici apartenenţa la o biserică. Toate acestea sunt bune, dar aveţi nevoie de sinceritate şi de o predare desăvârşită.

Dacă aţi observat, în timpul serviciului de vindecare, când darul deosebirii este în acţiune, eu le cer în mod constant oamenilor să se pocăiască. Rugăciunile noastre au devenit o tradiţie, aşa că seara îngenunchem şi spunem: „Doamne, binecuvântează-l pe Cutare şi pe Cutare, fă aşa şi aşa, ajută-l pe John şi lucrează aşa…” Oh, voi faceţi din Dumnezeu o mascotă sau un executor, fiindcă spuneţi: „Doamne, să faci asta şi cealaltă, să mergi acolo şi dincolo….”, etc., însă Isus nu aşa ne-a învăţat să ne rugăm. Nu, nu, ci El a zis:

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta. Facă-Se voia Ta, precum în ceruri şi pe pământ.”

Dar, vedeţi, noi încercăm să-I poruncim lui Dumnezeu să facă anumite lucruri aşa cum vrem noi. Acesta este motivul pentru care biserica se răceşte; acesta este motivul pentru care marea trezire care a atins naţiunea a aruncat milioane de oameni în biserici. Oamenii au ajuns să folosească aceste experienţe ca o tradiţie, în loc să fie smeriţi, să se căiască şi să-L lase pe Duhul Sfânt să-Şi facă lucrarea cu ei, astfel încât să-i nască la o viaţă nouă şi să pună în inima lor o asemenea foame încât să nu mai poată sta deoparte, ci să meargă la biserică.

Ei nu trebuie să vă îndemne să semnaţi bilete şi alte lucruri, ci trebuie să aducă în voi Viaţa lui Hristos, să aducă acel Ceva care vă împinge înainte.

Ieri am discutat cu un tânăr şi i-am povestit că pe vremea când eram paznic în Indiana obişnuiam să trec pe lângă un izvor. Era cel mai vesel izvor pe care l-am văzut vreodată. În Indiana sunt o mulţime de izvoare mari, din care apa iese înspumată şi rece, dar acesta mi se părea cel mai deosebit. Şi într-o zi, m-am aşezat lângă el şi am început să-i vorbesc, aşa cum a vorbit Moise cu rugul aprins:

„Izvoraşule, ce te face să fii atât de vesel, încât clocoteşti tot timpul? Dacă vin aici iarna, tu clocoteşti; dacă vin primăvara, tu clocoteşti. Oare aceasta se datorează faptului că vin iepuraşii şi beau din tine?” Dacă ar fi putut vorbi, izvoraşul mi-ar fi vorbit: „Nu, nu acesta este motivul.” „Atunci, poate pentru că vin căprioarele şi beau din tine?” „Nu, nici de aceea.”

„Sau poate pentru că uneori vin eu şi beau apă din tine?”

„Nu, nu este nici acesta motivul. Eu mă bucur mult pentru că vin toţi şi beau din mine, dar nu acesta este motivul pentru care clocotesc tot timpul.” „Bine, dar atunci care este motivul pentru care eşti atât de voios tot timpul?”

„Nu sunt eu, ci în spatele meu este Ceva care mă împinge afară.” Vedeţi? Aşa este şi cu experienţa creştină. Nu este ceva ce încercaţi să faceţi de la voi, ci este ceva care lucrează în voi şi vă împinge să procedaţi aşa; este Viaţa veşnică ce se mişcă şi izbucneşte afară. Este aşa cum i-a spus femeii de la fântână: „…apa pe care ţi-o voi da Eu, se va preface într-un izvor de apă vie, care va ţâşni în Viaţa veşnică.” (Ioan 4.14).

Când închinătorul se identifică cu Hristos, în el este Ceva care-i dă siguranţa că este viu, de aceea, nu vrea ca acest lucru să devină un obicei.

Când Israelul a făcut o tradiţie din poruncile lui Dumnezeu şi din jertfele aduse, El l-a trimis pe marele profet Isaia cu: „Aşa vorbeşte Domnul!” Vedeţi, întotdeauna când se întâmplă aşa ceva, Dumnezeu pune mâna pe un bărbat care nu se teme şi-l trimite în faţă ca să arunce afară acele lucruri rele.

Dacă veţi citi din Isaia 1, veţi vedea ce le-a spus Domnul evreilor: „Jertfele voastre (pe care chiar El le ceruse), au ajuns o scârbă pentru Mine. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor.” Dumnezeu le dispreţuieşte. Chiar lucrul pe care li-l poruncise să-l facă, a ajuns să fie o scârbă pentru Dumnezeu, deoarece făcuseră din el un obicei, o tradiţie.

Şi noi putem face acelaşi lucru cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cum se poate aceasta? Când venim la El din obicei şi când Îl reducem la un ritual. Înţelegeţi? Noi trebuie să venim la El ştiind că este „Aşa vorbeşte Domnul!” Și dacă Dumnezeu a dat o făgăduinţă, El va sta pe ea, deoarece este mai mare decât făgăduinţa dată. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să spunem la fel ca Avraam: „El este în stare să facă ce a făgăduit pentru că, cu adevărat, Dumnezeu va fi întotdeauna în stare să facă ce a promis.”

Isaia a vorbit poporului şi le-a spus că nu au fost sinceri în ceea ce au făcut, ci au procedat astfel ca să fie la fel ca ceilalţi şi pentru că ştiau că aşa a poruncit IeHoVaH.

Oare nu la fel facem şi noi când zicem: „Bunicul meu a fost prezbiterian, aşa că şi eu voi fi prezbiterian.”? sau: „Tatăl meu a fost baptist, aşa că sunt şi eu baptist.” sau: „Mama mea a fost penticostală, deci voi merge şi eu acolo.” Dar nu aceasta este cerinţa lui Dumnezeu. Dacă procedăm în felul acesta, vom ajunge într-un punct în care ne vom da seama că ne-am separat de Dumnezeu; că suntem despărţiţi de El. Dacă venim însă sub Sângele vărsat al lui Isus Hristos, vom vedea că acolo se pot întâlni prezbiterieni, luterani, penticostali şi toţi ceilalţi.

Da, ei pot să se întâlnească într-un singur loc: sub Sângele lui Isus Hristos.

Când biserica se va îndepărta de ritualurile ei şi se va întoarce la planul original al lui Dumnezeu, conform căruia oamenii sunt născuţi din nou în Împărăţia lui Dumnezeu, şi nu aderă doar la biserică, atunci timpul părtăşiei va domni pretutindeni, iar Duhul Domnului va acoperi pământul aşa cum apele acoperă marea. Atunci se va ajunge într-un punct în care oamenii vor putea uita diferenţele şi vor veni împreună în părtăşie sub Sânge.

Noi nu putem veni sub tradiţia baptistă, nici sub tradiţia prezbiteriană sau penticostală, ci ne putem întâlni şi să avem părtăşie numai sub Sângele lui Isus Hristos, pentru că acesta este planul original al lui Dumnezeu. Acolo este iertare şi numai acolo.

Când baptiştii, penticostalii şi ceilalţi se întâlnesc sub crucea unde Sângele lui Isus Hristos îi curăţeşte pe toţi oamenii de păcat, ei devin făpturi noi în Hristos Isus. Atunci fiecare îl vede pe celălalt un „frate”; indiferent cu ce marcă este marcat, el este un frate. Acesta este singurul teren pe care ne putem întâlni cu toţii. Aceasta este calea dată de Dumnezeu, toate celelalte lucruri fiind crezuri omeneşti injectate. Planul original al lui Dumnezeu, pentru iertare, este Sângele lui Isus Hristos. Desigur.

Marele profet Isaia a strigat: „Tradiţiile voastre nu au nici o putere. Sunt o scârbă în faţa Mea, de aceea să nu credeţi în ele.” Dar de ce a vorbit Domnul așa? Pentru că oamenii aduceau jertfe fără să aibă credinţă în ceea ce făceau.

Fraţilor, haideţi să ne punem cu toţii o întrebare: oare astăzi nu este la fel? Mie îmi este foarte greu să spun aceasta, dar trebuie să avem curajul să privim adevărul aşa cum este. Undeva este ceva greşit, pentru că biserica ar trebui să fie la un milion de mile mai sus pe cale decât este acum, fiindcă Isus aşteaptă ca ea să fie pregătită.

Mireasa Lui s-a pregătit. Noi avem potenţialul. Duhul Sfânt este aici; Dumnezeu este aici; Puterea de vindecare a bolnavilor şi Puterea de a face toate lucrurile pe care le-a făcut Isus, am văzut-o eu însumi demonstrată, ceea ce înseamnă că avem potenţialul. Prin urmare, ceea ce mai aşteaptă Dumnezeu de la noi, este să ne îndepărtăm de toate tradiţiile noastre şi să ne întoarcem sub Sângele Fiului Său Isus Hristos, astfel încât să devenim Biserica Dumnezeului celui Viu, unde metodiştii, prezbiterienii, luteranii, penticostalii, etc., pot veni să ia din Apa vieţii fără bani şi fără plată. Eu cred din toată inima acest lucru.

Dumnezeu L-a trimis pe Duhul Sfânt ca să realizeze acest lucru, dar noi continuăm să umblăm nesinceri, fără părere de rău pentru păcatul săvârşit.

Aseară am fost într-o adunare mare din California, unde predicatorul este un bărbat vestit şi am văzut că acolo erau numai adolescenţi. Mie mi-a plăcut poziţia lui, apoi am văzut că atunci când a făcut chemarea la altar şi i-a chemat pe cei prezenţi să ia poziţie, fetele s-au dus mestecând gumă, băieţii se înghionteau unii pe alţii, iar oamenii râdeau. Oh, fraţilor, nu aşa se merge când îţi pare rău pentru păcatele tale! Tu trebuie să păşeşti din convingere, iar Dumnezeu ne-a trimis o trezire a Duhului Sfânt, de modă veche, care să sape păcatul de la rădăcină şi să aducă oamenilor o pocăinţă adevărată.

Atunci ei nu vor mai spune: „Mă voi întoarce la biserică şi-mi voi reînnoi părtăşia. Voi semna un carnet de membru.”

Dacă gândesc aşa, pot să se alăture masonilor, sau mai ştiu eu căror alte grupări de felul acesta, căci vor avea aceleaşi rezultate.

Dar când vii sub Sângele lui Isus Hristos, sub legământul iertării lui Dumnezeu, trebuie s-o faci sincer, pentru că Dumnezeu cere sinceritate.

Dacă salvarea noastră L-a costat atât de scump – viaţa propriului Său Fiu, – cum credeţi că vom putea primi trecere dacă ne rezumăm la semnarea unui carnet de membru, sau venim la El râzând, mestecând gumă sau aderând undeva? Nu se poate aşa ceva, pentru că nu aceasta este cerinţa lui Dumnezeu, ci Biblia spune:

„Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii.” (Psalmul 126.6).

Eu l-am văzut pe unul din marii evanghelişti ai lumii, pe care l-am admirat întotdeauna, spunând cu Biblia în mână: „Acesta este Standardul. Aceasta ne cere Dumnezeu.” Apoi a adăugat: „Eu merg într-un oraş şi ţin o trezire în urma căreia 20.000-30.000 se  hotărăsc pentru Domnul, dar când revin acolo după câteva luni, dacă mai găsesc 20-30 de credincioşi. Pavel, în schimb, mergea într-o cetate şi avea un convertit, dar când revenea după un an, lângă acel unu găsea încă 30-40 de credincioşi. Eu cred că acest lucru se întâmplă din cauza predicatorilor leneşi, care stau cu picioarele pe birou şi nu se duc să-i viziteze pe acei oameni.”

Eu admir curajul şi eforturile acestui bărbat, dar aş vrea să-i pun o întrebare: „Ce predicator l-a căutat şi a vorbit cu acel unu convertit de Pavel, când el nu avea nici o biserică la care să meargă?” Vedeţi? Pavel l-a scos din tradiţii sau din părerile omeneşti şi l-a dus la botezul cu Duhul Sfânt, aşa că sufletul acelui om era în clocot pentru Dumnezeu. El avea o mulţime de mărturii de pus şi avea despre ce să vorbească cu ceilalţi, pentru că sufletul lui ardea ca o pară de foc, aşezată de Dumnezeu acolo.

Fraţilor, ceea ce ne trebuie nouă astăzi, este Semnul care arată că un bărbat sau o femeie este salvată: să-i vedem mergând cât se poate de repede după suflete.

Odată, un băiat a intrat într-un bar şi i-a spus patronului: „Domnule…”

„Da, băiete.”

„Reclama dumneavoastră este jos.”

„Bine, îţi mulţumesc că mi-ai spus,” i-a zis patronul şi a ieşit să vadă ce s-a întâmplat cu reclama lui. Bărbatul avea o reclamă mare, luminoasă, dar când s-a uitat, a văzut că era la locul ei, aşa că i-a spus tânărului:

„Te înşeli, băiete, reclama mea este sus.”

„Ba nu, domnule, nu este sus. Vreau să spun că cea mai bună reclamă pe care o vedeţi, nu este sus.”

„Bine, dar aceasta este cea mai bună reclamă pe care o am,” a răspuns omul.

„O, nu,” a răspuns băiatul.„ Uitaţi-vă acolo.” Şi acolo, unde arăta băiatul, era căzut în noroi, un om beat. Vedeţi, aceea era reclama lui: un om aflat sub influenţa a ceea ce vindea el.

Tot aşa, când vedem un om aflat sub influenţa Duhului Sfânt, astfel încât Viaţa lui clocoteşte sub focul de la Rusalii, acela este cel mai bun semn pe care l-a dat Dumnezeu, pentru a arăta că acel om este salvat. Da, domnilor, acela este cel mai bun semn. Dar cum va veni acel Semn? Nu prin alăturarea la o biserică, ci prin acceptarea iertării lui Isus Hristos, Înlocuitorul nevinovat.

Evreii nu mai aveau sinceritate, nu le mai părea rău pentru păcatele lor, de aceea totul a devenit un obicei, iar Dumnezeu a spus că s-a scârbit de ei. Rugăciunile lor nu mai aveau nici o putere, iar jertfele erau doar de formă.

Dar ştiaţi că Dumnezeu a spus acelaşi lucru cu privire la zilele din urmă? Haideţi să citim din 2 Timotei 3.1-7:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele.

Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie,

fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine,

vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;

având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.

Sunt printre ei unii, care se vâră prin case, şi momesc pe femeile uşuratice îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte,

care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.”

Biblia proroceşte că va veni ceasul când biserica va ajunge în aceeaşi stare, urmând doar nişte tradiţii, ca şi evreii. Iat-o din nou: o religie tradiţională lipsită de putere.

Ei spun: „O, aceştia sunt comuniştii!” Nu, nu sunt comuniştii, deoarece cei despre care se vorbeşte aici, au o formă de evlavie. Ei merg la biserică şi fac o expunere mare, teologică, dar una este viaţa lor acolo şi alta este afară. De ce aceasta? Pentru că în sufletele lor nu este nici un foc; nu este nimic. Pe ei nu-i interesează de nimeni altcineva, ci spun: „Restul pot să moară; pot face ce vor. În ce ne priveşte, simţim că suntem salvaţi.”

Fraţilor, nu acesta este adevăratul creştinism, pentru că creştinismul merge după cel pierdut; merge după fratele rătăcit; merge şi face ceva ca să-l ajute.

Oh, iar noi stăm cu braţele încrucişate măcar că pretindem că suntem salvaţi, în timp ce străzile sunt pline de femei care merg la biserică în pantaloni scurţi, cu feţele vopsite şi cu ţigara în mână. Puteţi sta liniştiţi şi să spuneţi că acesta este creştinism?

Ce ar face cu sfântul Pavel dacă ar veni la Tucson? Păi, eu vă spun că până dimineaţa ar fi la închisoare. Acesta este adevărul. De ce? Pentru că sufletul lui ar arde pentru Dumnezeu şi nu s-ar putea stăpâni să nu spună ceva împotriva acestor lucruri. Desigur.

Da, noi mergem la biserică, însă tradiţiile noastre au devenit o scârbă în faţa lui Dumnezeu, de aceea, ce ne trebuie nouă astăzi, este un profet care să se ridice cu „Aşa vorbeşte Domnul” şi să rupă de la rădăcină aceste lucruri care au devenit o scârbă.

Denominaţiunile şi bisericile noastre sunt mai mari şi mai frumoase ca oricând, dar eu cred că am arăta şi mai bine dacă am sta din nou pe o alee, bătând din tobă sau din tamburină, şi având în inimă adevăratul Foc al cincizecimii.

Totuşi, noi stăm în stane mari şi murim, în timp ce şi lumea moare sub picioarele noastre. Da, domnilor.

Dar Dumnezeu are iertarea şi această iertare este doar prin Isus Hristos. Nimic altceva nu-i va putea lua locul. Iertarea se primeşte doar sub sânge, nu sub o tradiţie ci sub Sângele lui Isus Hristos, singura cale dată de Dumnezeu pentru păcătoşi, singura cale pe care Îl putem întâlni.

Luaţi un baptist, un prezbiterian, un luteran şi un penticostal şi lăsaţi-i să vină sub acest Sânge şi veţi vedea că ei sunt fraţi. Ei nu se vor mai certa. Nu, domnilor, ci vor fi fraţi şi vor vedea la fel.

Dar lăsaţi un metodist să discute cu un baptist despre botez şi veţi vedea că se vor certa imediat. Lăsaţi un unitarian să discute cu un trinitarian despre dumnezeire şi se vor certa. Uitaţi-vă la ei, cum se vor certa şi cum se vor lua de cap, dar lăsaţi-i să vină sub cruce şi apoi priviţi ce se va întâmpla ………………………………………………………….

 Şi va arde până voi muri,

Iar atunci, într-un dulce cântec

Voi cânta această putere de a salva.

Când această biată limbă bâlbâitoare

Va sta liniştită în mormânt.

Eu mărturisesc în seara aceasta, că Sângele lui Isus Hristos face ca un metodist, baptist, luteran sau prezbiterian, să fie fratele meu. Da, domnilor. El nu va mai fi un certăreţ, ci va deveni un frate în Hristos, pentru că va crede fiecare Cuvânt din Biblie.

Cum ar fi posibil ca Duhul Sfânt să nege Biblia pe care a scris-o El însuşi? Cum este posibil ca un om care posedă Duhul Sfânt şi citeşte un verset din Biblie, să spună:

„Aceste lucruri au fost pentru ucenici.”?

Vedeţi, nu se poate. Isus a spus: „Cine va crede”, iar Petru a zis în ziua de Rusalii, că: „…făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” (Fapte 2.39). Duhul Sfânt este pentru oricine „va fi chemat de Dumnezeu.”

Referitor la aceasta, Biblia spune: „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte ….” (Romani 8.29). El i-a hotărât, iar ei L-au acceptat, căci: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl….” şi: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine;….” (Ioan 6.44 şi 37).

Venim noi la El printr-o emoţie „fabricată”? Venim prin aderarea la o biserică? Venim pentru că nu vrem să mergem în iad? Sau venim pentru că-L iubim pe Dumnezeu, căci ne-a iubit atât de mult, „că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” ? (Ioan 3.16). Sau venim pentru că este o Jertfă de iubire pe care am primit-o de la Dumnezeu ca s-o arătăm?

Fraţilor, Dumnezeu urăşte religia lipsită de putere. De fiecare dată când a trimis o reformă sau o trezire, a fost însoţită de semne mari şi de putere. Astfel, când a venit Luther, Wesley, Sankey, Finney, Knox, Clavin,  au fost însoţiţi de o Putere. De ce? Pentru că acolo unde este Dumnezeu, este supranaturalul. Da, unde se arată El, trebuie să fie şi supranaturalul.

Astăzi se vorbeşte despre blândeţe şi bunătate, dar uitaţi-vă la fariseii din zilele lui Isus. Cine era cel mai amabil decât bătrânul preot? Sau cine era cel mai respectat decât El?

„Când te naşti, el vine imediat la tine. Dacă apare vreo ceartă între vecini, el vine şi-i împacă, pentru că întotdeauna este împăciuitor şi iubitor. Ştiţi voi ce vreau să spun. Iar când eşti în necaz, poţi apela fără teamă la el, fiindcă te va ajuta. Dar dacă vorbim despre acest Isus din Nazaret, uitaţi-vă la El! Preotul nostru ştie cine este tatăl lui şi îşi recunoaşte întreaga spiţă de neam, iar şcoala pe care o avem aici îi recunoaşte meritele, dar cine este acest Isus? Ce şcoală a urmat? De care organizaţie aparţine? Ce altceva face decât să se certe toată ziua? O, şi aţi auzit ce spune despre iubitul nostru preot? Că este de la Diavolul.”

Vedeţi? Isus a spus: „Voi aveţi de tată pe Diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele lui…” Vă puteţi imagina aşa ceva? El a intrat în Templu şi a privit spre cei aflaţi acolo prin de mânie, după care a răsturnat jertfele pe care le cerea IeHoVaH şi a început să strige: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Matei 21.13).

Oare ce ar face El dacă ar veni în bisericile noastre moderne? Cu siguranţă, s-ar „mişca” nişte mese, şi ar „sări” câteva scaune. Păi, le-ar rupe în bucăţi. Desigur. El ar face acelaşi lucru ca atunci, pentru că este foarte biblic; este Cuvântul. El nu a scris niciodată nimic, pentru că era Cuvântul; era Cuvântul viu, dar oamenii nu L-au recunoscut.

Isus a făgăduit aceste semne pentru întreaga lume. El a spus că aceste binecuvântări şi Duhul Sfânt vor veni exact la fel ca la început peste oricine va fi chemat de Dumnezeu.

Cum este posibil ca un om care spune că este creştin, ba mai mult, care pretinde că are Duhul Sfânt, să nege acest Cuvânt? Nu se poate, pentru că Duhul Sfânt va puncta cu „Amin” fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu.

Fraţilor, sistemele noastre educaţionale ne-au tras departe de asta. Denominaţiunile noastre ne-au despărţit pe unul de celălalt şi de Cuvânt, şi vor continua să facă aceasta. Dacă acceptaţi un înlocuitor, nu aveţi altceva decât o frunză de smochin, ca Adam, iar lui Dumnezeu nu-i trebuie aşa ceva.

Dar când biserica vine sub Sângele lui Isus Hristos, cu Semnul Duhului Sfânt asupra ei, veţi vedea din nou frăţietatea adevărată; veţi vedea o biserică plină de putere.

Dumnezeu urăşte religia lipsită de putere, de aceea biserica trebuie să aibă putere. Sigur că da. Ea trebuie să aibă puterea de a salva un om din păcat; puterea care poate face semne şi minuni, aşa cum a făgăduit Isus Hristos.

Ucenicii au pus puterea aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu, au crezut şi au lovit ţinta. Voi să faceţi la fel, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu şi veţi lovi ţinta din nou. Trebuie să se întâmple aceasta, pentru că El este acelaşi ieri, azi şi în veci.

Dumnezeu nu vrea o biserică lipsită de putere, ci doreşte să se legitimeze pe Sine însuşi, viu, iar nădejdea noastră este învierea, nu-i aşa? Nădejdea noastră de viaţă este învierea lui Isus Hristos.

Vedeţi, Dumnezeu vrea să lucreze în biserica Sa. De altfel, Isus a spus: „Eu voi fi cu voi şi în voi până la sfârşitul lumii.” De aceea: „Lucrările pe care le face Eu, le veţi face şi voi.”  Aceste cuvinte le spune în Ioan 14.12:

„….lucrările pe care le fac Eu; ba încă veţi face altele şi mai mari decât acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl.”

Problema este că biserica de astăzi încearcă să nege aceasta. Ea caută doar o cale prin care să obţină cât mai mulţi membri şi să devină mai populară.

Acum aş vrea să vă întreb ceva. Dumnezeu încearcă să Se prezinte în Biserica Sa, în timp ce biserica încearcă să se prezinte printr-un crez. Dar nu se poate aşa. Voi trebuie să scăpaţi de crez şi să-L lăsaţi pe Hristos înăuntru. Cum puteţi face aceasta? Printr-o inimă sinceră, gata să mărturisească păcatul, căci dacă faceţi aceasta, ţinând mâinile peste Jertfa Isus Hristos, sângele Său vă va curăţi şi veţi fi născuţi din nou, aşa că lucrările lui Dumnezeu vă vor urma aşa cum este scris.

Biserica doreşte însă, să se prezinte cu crezul ei, cu care vrea să aducă mai mulţi membri, dar Dumnezeu Vrea să Se prezinte prin Puterea Sângelui, ca să aducă la suprafaţă creştini născuţi din nou. Aceasta este diferenţa.

Voi vreţi să vedeţi ceva deosebit înainte ca să acceptaţi că sunteţi greşiţi, dar a face aceasta, înseamnă a-l respinge pe Duhul Sfânt şi puterea Sa şi acceptarea unui crez omenesc.

Dacă vrei să fii creştin, trebuie să umbli în făgăduinţele lui Dumnezeu, pentru că acolo este o „Lumină roşie” care luminează tot timpul înaintea ta: „Acesta este Cuvântul”.

Voi spuneţi: „Păi, asta a fost pentru un alt timp”, dar nu este adevărat. Este pentru astăzi, deoarece Hristos este Cuvântul. Aşa este. Ioan 1.1+14: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu….şi Cuvântul S-a făcut trup.” Biblia spune că „El este acelaşi ieri, azi şi în veci.” Aceasta înseamnă că dacă Hristos este Cuvântul, fiecare făgăduinţă este adevărată şi rămâne la fel de valabilă ieri, azi şi în veci. Aşa trebuie să fie, dar necesită o credinţă născută din nou, ca să creadă şi s-o facă să acţioneze. Insă cu o tradiţie nu o veţi putea face! Nu va funcţiona. Singura cale, este ca să ajungeţi la Sânge.

După ce Isaia i-a spus Israelului că ei au murdărit prin tradiţiile lor, înlocuitorul dat de Dumnezeu, câteva sute de ani mai târziu, a apărut un alt profet: Ioan Botezătorul, care a arătat către un alt Miel. Dar Acela nu mai era numai pentru Israel, ci pentru toată rasa căzută a lui Adam.

Dumnezeu urma să trimită un Miel, și acesta a fost dat pentru evrei, neamuri şi oricine ar mai fi. Vedeţi? Mielul a venit şi a fost cuit pe altarul Lui, vărsându-Şi Sângele pentru noi.

În vechime, când era jertfit mielul, duhul lui nu putea veni înapoi, aşa că sângele lui a fost aplicat doar peste o naţiune, dar prin jertfirea Mielului lui Dumnezeu, Sângele a fost aplicat pentru întreaga rasă umană a lui Adam, Semnul venind înapoi peste închinător, în forma Duhului Sfânt. Aceasta era cerinţa lui Dumnezeu atât în vechime, cât şi astăzi.

Acum, dacă cineva simte greutatea păcatului, şi ştie că este greşit, are posibilitate de a primi iertarea. Cum? Prin Mielul lui Dumnezeu. Credeţi aceasta? Noi putem primi iertarea prin Sângele Mielului.

Odată, am auzit o povestire care m-a mişcat foarte tare. Era un băiat care se numea Suscot. Într-o zi, el a fost răpit de nişte marinari şi pus să îngrijească porcii. Băiatul era foarte liniştit şi-şi vedea de treaba lui. Şi iată că într-o zi, bătrânul căpitan s-a îmbolnăvit atât de tare, încât era pe moarte. La un moment dat, căpitanul l-a chemat pe secund şi l-a întrebat: „Este cineva care are o Biblie la el, căci în copilărie am fost încredinţat Domnului ca să fiu creştin, iar acum sunt pe moarte şi departe de El. N-aş vrea să mor aşa, de aceea are cineva o Biblie la el?”

Şi din toată mulţimea de marinari de pe corabie, s-a ridicat acel băiat şi a spus: „Domnule, eu am o Biblie. Sunt creştin şi am luat-o cu mine.”

„Vino aici, băiete”, i-a zis căpitanul. „Spui că tu ai o Biblie la tine?”

„Da, domnule. Mama şi tata erau creştini, iar eu mi-am încredinţat viaţa Domnului de când eram micuţ, de aceea, oriunde mă duc, iau şi Cuvântul Lui cu mine. Mi l-am pus pe inimă şi acum îl am în inima mea.”

„Citeşte-mi ceva de acolo, băiete, înainte ca să mor.” Şi micuţul băiat a deschis Biblia la Isaia 53.5, de unde a citit următoarele:

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Atunci bătrânul căpitan i-a zis: „Poţi să citeşti mai departe?” „Pot”, a răspuns băiatul, „dar aş vrea să fac o mică paranteză aici.”

„Dă-i drumul”, a spus căpitanul.

„Înainte ca să mă luaţi de lângă mama, ea îmi spunea adesea textul acesta din Biblie. Şi ştiţi cum mi-l spunea?”

„Spune-mi, băiete, că vreau să ştiu cum ţi-l spunea mama ta creştină.” Şi băiatul a spus: „Iată cum mi-l citea mama: „El era străpuns pentru păcatele lui Willie Pruitt; zdrobit pentru fărădelegile lui Willie Pruitt şi pedeapsa lui Willie Pruitt a căzut peste El şi prin rănile Lui, Willie Pruitt a fost tămăduit.”

Bătrânul căpitan a spus: „Îmi place aceasta. Este foarte frumos, dar crezi că ar putea fi citit şi numele meu acolo? Ai putea face aceasta, băiete?” „Am să încerc, domnule, a răspuns băiatul, după care a spus: „El era străpuns pentru păcatele lui John Quartz; zdrobit pentru fărădelegile lui John Quartz. Pedeapsa lui John Quartz a căzut peste El  și prin rănile Lui, John Quartz a fost tămăduit.”

Cu lacrimile şiroind pe obraji, căpitanul a spus: „Adu-mi hainele, căci Isus Hristos m-a vindecat. Din clipa aceasta, Îi dăruiesc Lui întreaga mea viaţă.”

Oh, prietene, dacă ai putea să-ţi citeşti şi tu numele acolo! Oh, dacă aş putea să-mi citesc şi eu numele acolo: „El era străpuns pentru păcatele lui William Branham; zdrobit pentru fărădelegile lui William Branham….” Vedeţi? Nu biserica, nu un crez sau altceva de felul acesta, ci El. „Pedeapsa care îmi dă pacea, a căzut peste El  şi prin rănile Lui, William Branham este tămăduit.”

Aceasta trebuie să facem, fraţilor: să ne citim numele în Scriptură şi să credem că ceea ce citim este Adevărul, căci aceasta ne va aduce iertarea, deoarece ne dăm seama că El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre.

Tot în această legătură, putem citi şi Evrei 9.11-14:

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta;

şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.

Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului,

cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”

Deci, iertarea aduce curăţire, ceea ce înseamnă că închinătorul nu mai are povara păcatului şi că s-a curăţit de tradiţiile moarte. Când venim cu adevărat sub Sânge, noi suntem curăţiţi de tradiţiile moarte. Aşa spune Scriptura: „…vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte…” (în traducerea engleză este scris: „de tradiţiile moarte”).  Astfel, voi uitaţi că sunteţi baptist, metodist, sau penticostal, înţelegeţi? Voi uitaţi de toate aceste tradiţii moarte şi veniţi sub Sânge.

Citiţi numele vostru acolo, apoi veniţi la masa Cinei, și atunci veţi vedea cine are dreptate şi cine nu; sau dacă va fi o  cină apropiată, sau nu. Atunci veţi vedea dacă-l mai puteţi închide afară pe fratele vostru. Nu, nu veţi putea face aceasta, pentru că este Ceva care nu vă lasă. Frate, dacă numele tău a fost citit în acel text, nu mai poţi face aceasta, pentru că El te-a curăţit.

Să ne amintim de El în timp ce vom îngenunchea la cruce, şi chiar dacă ar fi un preot catolic, un prezbiterian, sau orice ar fi, lăsaţi ca acel om să vină şi să-şi citească numele acolo:

„El era străpuns pentru păcatele preotului; zdrobit pentru fărădelegile metodistului, ale baptistului, ale penticostalului…” Puneţi-vă numele acolo şi haideţi să credem din inimă. Ce să credem? Nu ce spune crezul, ci ceea ce spune Cuvântul. Apoi, haideţi să îngenunchem la cruce şi să fim fraţi, căci aceasta ne va curăţi de tradiţiile noastre.

O, și când se întâmplă aceasta, pot sta acolo patruzeci de prezbiterieni din patruzeci de state diferite, sau patruzeci de înalţi preoţi, sau cardinali, episcopi, şi papi, care să strige într-un glas: „Ridică-te de acolo şi nu te murdări!”, căci nimic nu vă va mai clinti. Atunci veţi pune braţele în jurul fratelui vostru, deoarece aţi primit iertarea sub acelaşi legământ sub care a primit-o şi el. Da, atunci veţi fi fraţi; veţi fi mai apropiaţi ca fraţii trupeşti.

Frate, este Ceva care te atrage mai aproape de Dumnezeu, iar când eşti atras de El, eşti atras mai aproape şi de fratele tău. Cum ai putea să-l urăşti pe fratele tău pe care-l vezi, şi să spui că-L iubeşti pe Dumnezeu, pe care nu-L vezi? Dacă spui aceasta, înseamnă că eşti un mincinos şi că adevărul nu este în tine. Dar când ajungem acolo unde Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte pe toţi de păcat, suntem fraţi. Atunci nu mai există nici o deosebire între noi, iar vechile denumiri, care au fost agăţate de noi, nu mai au nici o valoare.

Îmi amintesc de vremea când păşteam vitele. Fermierul stătea şi privea toate vitele care treceau pe lângă el, dar era interesat de un singur lucru: de rasa de sânge. Astfel, dacă vacile nu aparţineau rasei „Hereford”, nu aveau voie să intre pe păşunea „Arapaho”, deoarece terenul acela aparţinea Asociaţiei Hereford.

Mă gândesc că aşa va fi şi la sfârşitul timpului. Atunci El nu va întreba: „Ai fost metodist?” sau: „Ai fost baptist?”, căci aceasta este marea întrebare de astăzi: „Tu ce eşti?” Dacă mă întrebaţi: „Eşti metodist sau baptist?”, răspunsul meu este: „Nu”. „Atunci ce eşti? Prezbiterian, luteran, nazarinean, penticostal?” „Nu”. „Dar ce eşti?”

„Eu sunt creştin.” Eu sunt un creştin cu marca Sângelui pe el, iar aceasta înseamnă că orice persoană care are această „Marcă de Sânge” pe el, este fratele şi sora mea.

Cu toată sinceritatea, cu toţii, să ne punem mâinile peste Jertfă şi să spunem: „Suntem nişte păcătoşi vinovaţi şi nu suntem vrednici de mila Ta, Doamne. Dar Tu L-ai trimis pe Fiul Tău să moară în locul nostru, iar noi acceptăm acest lucru,” și atunci vom fi fraţi. Atunci totul se va termina, iar noi vom fi iertaţi şi curăţiţi de păcat; vom fi curăţiţi de toate tradiţiile. Atunci lucrurile vechi se vor duce, iar certurile vor dispare deoarece, metodiştii, baptiştii, prezbiterienii, toți au fost curăţiţi de acelaşi Sânge şi au devenit fraţi şi surori. Noi putem avea părtăşie numai sub Sânge.

Eu am văzut prezbiterieni care stăteau în adunările Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, vorbind în limbi şi strigând cât se poate de tare. Câţi din voi îl cunosc pe John Brown, un prezbiterian cunoscut, care a stat aici şi a vorbit în limbi?  El era păstorul celei mai faimoase biserici prezbiteriene din Statele Unite, dar aceasta nu l-a oprit să danseze în Duhul.

Vedeţi? Baptiştii, metodiştii, toţi împreună. Ce este aceasta? Ei au venit sub Sânge, iar acolo nu mai sunt bariere denominaţionale şi nici etichete, ci toţi sunt una; toţi sunt creştini şi au lucrurile în comun.

 Nu demult, erau doi soţi care voiau să divorţeze. Ei  s-au dus la psihiatru, ca să vadă dacă nu pot să-şi alinieze gândurile împreună, dar nu au reuşit. S-au dus peste tot unde au crezut că îi va ajuta să stea împreună, dar se certau tot timpul, iar până la urmă    s-au separat, pentru că nu se mai puteau suporta unul pe altul. Astfel, şi-au angajat câte un avocat, iar aceştia le-au spus:

„Ar fi bine să vă împărţiţi bunurile înainte ca să ajungeţi la pronunţarea sentinţei de divorţ.” Astfel, cei doi s-au dus acasă şi au început să se certe din nou, spunând: „Eu vreau asta”. „Şi eu vreau asta!”, apoi, după ce şi-au împărţit cu greu lucrurile din camere şi din bucătărie, şi-au amintit că au şi în pod câte ceva. Au urcat deci în pod şi au tras o ladă veche din care au început să scoată diferite obiecte, iar când le vedeau spuneau: „Pe asta poţi s-o iei tu, iar eu o iau pe asta.” Şi în final, privirile amândurora au căzut peste un obiect micuţ. Ce era? O pereche de papuci micuţi, albi, care aparţinuseră copilaşului decedat; şi care fusese parte din amândoi.

De fapt cui aparţinea? Al cui era? Aparţinea amândurora, deci aveau ceva comun. Curând din ochii lor au început să curgă lacrimi. Până atunci au putut împărţi totul, dar acum ajunseseră la ceva ce aveau în comun: copilaşul care acum era în ceruri. Aceasta a pus capăt disputei dintre ei. În câteva minute erau îmbrăţişaţi, acţiunea de divorţ a fost retrasă, iar pacea s-a instalat din nou în familia lor.

Fraţilor, daţi-mi voie să vă spun ceva, în seara aceasta. Eu nu vă cer să mergeţi la o biserică anume, dar vreau să ştiţi că avem cu toţii un singur lucru comun: pe Isus Hristos. Noi nu putem fi cu toţii metodişti, nici baptişti, nici unitarieni sau trinitarieni, dar există un lucru pe care-L avem în comun, şi anume: iertarea oferită de Dumnezeu, în Fiul Său Isus Hristos, căci noi avem toate lucrurile date în El.

Acesta este primul lucru pe care trebuie să-L acceptăm, căci dacă acceptăm iertarea oferită de Dumnezeu, vom putea avea şi alte lucruri. Dar aceasta nu se va face prin sistemul vostru educaţional, ci prin Isus Hristos. Da, noi toţi ne putem întâlni sub cruce, să fim una şi să avem toate lucrurile în comun. Credeţi aceasta?

Haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment şi să ne rugăm. (Este dat un mesaj din audienţă). Amin.

Cu capetele şi cu inimile plecate, să spunem cu toţii: „Doamne, vin cu inima plecată, căci doresc să-mi arăţi dacă sunt bine sau greşit cu toate tradiţiile mele.”? Fie ca Duhul Sfânt să cerceteze fiecare inimă, iar dacă vreuna nu este cum trebuie, noi putem s-o amintim în rugăciune, ştiind că există un singur loc în care putem fi împreună: sub Sânge.

Dacă mergem acolo, noi suntem curăţiţi de toate păcatele lumii. Dacă vreţi să fiţi amintiţi în rugăciune, ridicaţi mâna.

O, ce multe mâini sunt ridicate! Dumnezeu să vă binecuvânteze. Vă daţi seama că nu mai avem multe zile de pribegit pe acest pământ?

Poate ziceţi: „Păi, eu sunt tânăr!” Nu se ştie. S-ar putea ca în noaptea aceasta să moară o mulţime de adolescenţi din lume, poate sute. Ai vrea deci, să spui: „Doamne Dumnezeule, cu mâna ridicată accept iertarea pe care ai dat-o în Sângele lui Isus Hristos. Fie ca Semnul din Sânge, Duhul Sfânt, să vină şi peste mine, deoarece ştiu că L-am primit. Doresc să primesc Acel Ceva care să mă facă să mă simt aşa cum ai spus; căci păcatele mele s-au dus, dragostea pentru lume a dispărut, iar eu sunt o făptură nouă. Vreau să ştiu aceasta în inima mea, de aceea, Dumnezeule, îmi ridic mâinile spre Tine, în faţa fratelui Branham, căci Tu îmi cunoşti inima.”

Nimeni să nu privească în sus, ci lăsaţi-L doar pe Dumnezeu să vadă aceasta. Spuneţi: „Dumnezeule, doresc Semnul care să dovedească faptul că Sângele a fost aplicat asupra mea. Doresc să-L văd.”

Ridicaţi mâna şi spuneţi: „Roagă-te şi pentru mine, frate Branham.” Domnul să te binecuvânteze.

Nu contează ce sunteţi, căci El este pentru oricine. Eu nu am nimic împotriva acestor biserici, dar vreau să ştiţi că ele nu mântuiesc, ci aveţi nevoie de harul care iartă, iar acest har nu este reprezentat de o biserică, ci prin Sângele lui Isus Hristos. Acela este  Înlocuitorul vostru şi singurul peste care vă puteţi pune mâinile şi să spuneţi: „Accept acest Înlocuitor, de aceea, Te rog să fii îndurător cu mine, Doamne.”

Poate printre noi sunt membri ai bisericii, care au mers la biserică cu toată sinceritatea. Eu cred că v-aţi dus cu sinceritate, dar spuneţi: „Frate Branham, cu adevărat inima mea nu a fost curăţită de toate aceste tradiţii şi lucruri. Chiar dacă mi-ar fi dovedit cu Biblia, recunosc că nu aş putea accepta din toată inima că sunt greşit, dar doresc să te rogi pentru mine.”

Vreţi să ridicaţi mâinile şi să spuneţi: „Roagă-te…” Da, o voi face. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Este bine. Spuneţi: „Vreau să pot accepta tot ceea ce spune Domnul în Biblie, căci doresc ca Sângele lui Isus Hristos să vină si asupra mea.”

Fraţilor, El ne-a dat un Semn în Sânge, iar acest semn este Duhul Sfânt. Şi voi ştiţi ce s-a întâmplat atunci când Rusaliile, Duhul Sfânt, a venit jos. Dar nu uitaţi că de fiecare dată când vine El, va face acelaşi lucru, deoarece Petru a spus clar că: „… făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.”  Deci este aceeaşi făgăduinţă.

Dacă aici sunt zece cenţi, şi dincolo vor fi tot zece cenţi, şi oriunde ar fi, sunt tot zece cenţi. Dacă aici este un diamant, va fi un diamant şi acolo. Dacă aceasta este o casă aici, va fi o casă şi acolo.

Şi dacă Cel care S-a revărsat la Rusalii peste oameni a fost Duhul Sfânt, atunci acelaşi Duh Sfânt se revarsă peste ei și astăzi. Problema este că voi nu aţi avut încă acea experienţă. Aţi vrea s-o acceptaţi acum, în timp ce ne rugăm?

Tatăl nostru ceresc, ştiu că soarele coboară tot mai jos, aşa că nu mai este mult până când arhanghelul va păşi din scena timpului în veşnicie. Atunci trâmbiţa va răsuna şi fiecare bărbat şi femeie vor răspunde la ceea ce ştim că este Adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu.

Tată, noi ştim că trebuie să existe un Standard pe care Dumnezeu îl are aici pe pământ, şi după care ne va judeca pe toţi. O, și dacă luăm ca standard biserica noastră denominaţională, cât de departe am fi de Adevăr? Sau care denominaţiune ar fi cea corectă? Dacă ar fi aşa, noi am fi foarte derutaţi şi nu am mai şti ce să facem. Dar acolo este un standard dat de Tine, și acesta este Cuvântul Tău, iar El spune că: „Dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Cu alte cuvinte, el n-o poate înţelege. Acesta este motivul pentru care fiecare om trebuie să accepte Cuvântul prin credinţă, să fie născut din nou şi apoi va înţelege, căci „a vedea” înseamnă „a înţelege”.

Dumnezeule, în seara aceasta ne rugăm pentru toţi aceia care au ridicat mâna, căci ei n-au putut face aceasta fără să aibă o încredinţare. Şi credem că Cel care i-a făcut să vadă, este Duhul Sfânt. El le-a pus în inimă dorinţa de a fi bine, de aceea, şi-au ridicat mâinile spre Tine, marele Creator, ştiind că într-o zi vor trebui să se întâlnească cu Tine.

Doamne, eu cred că ei sunt sinceri, de aceea mijlocesc pentru fiecare dintre ei, şi sunt încredinţat că nici unul din cei care au ridicat mâna, nu vor avea odihnă până când Duhul Sfânt  nu le va umple viaţa cu prezenţa Ta.

Ţi-i ofer ca trofee ale lui Isus Hristos şi Te rog să-i ajuţi, Doamne. Salvează-i pe cei pierduţi, umple cu Duhul Sfânt inimile care L-au acceptat pe Isus Hristos şi binecuvântează-le. Proslăvește-Te, pentru că ne-ai promis, Isuse. Ai spus că „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu este atras de Tatăl Meu, care M-a trimis,” iar credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi acum, Cuvântul fiind predicat, credinţa vine prin auzirea Lui. Ei au fost atraşi, pentru că Biblia spune că „cei pe care i-a chemat mai dinainte, i-a şi hotărât; şi pe cei pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi socotit neprihăniţi, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a şi proslăvit,” adică le-a dat Viaţă veşnică.

Tată, Tu le-ai scris numele în Cartea Vieţii Mielului, înainte ca să fie lumea, iar în seara aceasta ei au fost chemaţi de Duhul Sfânt şi au ridicat mâna, de aceea, Te rog să le dai Viaţa veşnică.

Te rog să laşi ca Duhul Sfânt să  vină în inimile lor şi să-i taie împrejur depărtându-i de toate faptele moarte ale firii şi de tradiţiile omeneşti; să-i ierte şi să-i umple cu prezenţa Ta, ca să poată ieşi afară, începând de astăzi.

O, Doamne Dumnezeule, fie ca ei să iasă afară ca nişte torţe aprinse. Lasă ca Duhul Sfânt să trimită foc peste ei, astfel încât să fie plini de bunătatea lui Dumnezeu, apoi să meargă, la rândul lor, să-l cheme pe fiecare păcătos să intre în legătură cu crucea. Fă aceasta cu metodiştii, cu baptiştii, cu prezbiterienii, cu penticostalii şi cu toţi ceilalţi, Doamne. Ai milă, Te rugăm. Acum ei sunt ai Tăi. Ţi-i încredinţez în mâinile Tale, ca să le dai aceste lucruri, în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Îl iubiţi? S-ar putea ca aceasta să fie puţin în afara rânduielii, dar haideţi să cântăm acest imn vechi. Uneori, în predică se spun lucruri care taie, dar mai este balsam în Galaad, nu-i aşa? Haideţi să cântăm acest imn: „Îl iubesc, Îl iubesc!” Să-l murmurăm încet.

Câţi baptişti sunt aici? Ridicaţi mâna. Prezbiterieni? Luterani? Nazarineni? Sfinţii Pelerini? Penticostali? Toţi împreună. Ce am făcut noi când am venit sub cruce, sub harul care iartă? Noi toţi am fost iertaţi, dar nu prin biserica noastră, ci prin Calvar.

Haideţi să dăm mâna unii cu alţii şi să cântăm: „Îl iubesc, Îl iubesc.”

Îl iubesc, Îl iubesc,

Căci El m-a iubit întâi,

Şi a plătit salvarea mea,

Pe lemnul Calvarului.

                         – Amin –