VEDENIILE LUI WILLIAM BRANHAM

Această bandă este înregistrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi      i-o voi da fratelui Lee Vayle pentru a face un manuscris. Fratele Lee Vayle m-a rugat să-i povestesc câteva din vedeniile de la început, în prezenţa fratelui Mercier.

Unul din primele lucruri pe care mi le amintesc din copilărie, sunt vedeniile. Am avut vedenii tot timpul, dar cred că fratele Vayle este interesat de cele care au venit după convertirea mea. Îmi amintesc o vedenie reprezentativă pe care am avut-o la câteva zile după ce am fost ordinat în Biserica Baptistă de pe Watts Street din Jeffersonville, de către dr. Davis.

Atunci am văzut un bătrân de culoare care zăcea zdrobit într-un spital şi a fost vindecat într-o clipă, ceea ce a pricinuit o mare tulburare.

Două zile mai târziu, am plecat în New Albany să întrerup alimentarea cu apă, gaz metan şi energie electrică de la cei care nu-şi plătiseră facturile. Eram plin de bucurie şi de câte ori găseam vreo casă veche părăsită, intram şi mă rugam.

Îmi amintesc că I-am povestit domnului Johnny Patts, care trăieşte şi astăzi (cred că are în jur de șaptezeci sau optzeci de ani). El citea contoarele de multă vreme, iar între timp l-au transferat la birouri ca să primească reclamaţiile şi solicitările pentru reparaţii. Deci, i-am povestit lui ce-mi arătase Domnul.

În vremea aceea, gunoiul de pe stradă se aduna într-o căruţă veche, trasă de doi cai, iar căruţaşul era un negru bătrân, pe nume Edward J. Merrel, care locuia la numărul 1020, pe Clark Street din New Albany. El a fost zdrobit de roata căruţei, fiind lovit de o maşină în care se aflau doi albi: un băiat şi o fată. Aproape toate oasele din trupul lui fuseseră rupte şi coloana vertebrală îi fusese dislocată, aşa că l-au dus la spital într-o stare foarte gravă.

Trecând pe la spitalul din New Albany, domnul Patts  i-a povestit cum lucrează Domnul prin mine, aşa că m-a chemat să mă rog pentru el. Când mi-a povestit, m-am gândit imediat: „Acesta este omul pe care l-am văzut în vedenie!” dar mă temeam puţin să merg pentru că eram la început.

Totuşi m-am dus şi l-am luat cu mine şi pe prietenul meu, un tânăr francez care se convertise de curând. Se numea George Deckrk şi îl condusesem de curând la Hristos. Eu I-am zis:

„Frate George, vreau să ţii minte aceste lucruri care mi s-au întâmplat. Eu nu înţeleg, dar ţine mine: omul acesta va fi vindecat. Totuşi, nu pot să mă rog pentru el decât după ce vin doi oameni albi şi se aşează lângă patul lui, pentru că trebuie să procedez exact cum mi s-a arătat.”

Ne-am dus la spital şi am întrebat de domnul Merrel. Soţia lui mi-a spus că era într-o stare foarte gravă şi nu putea să se mişte din cauză că radiografia arătase că nişte oase stăteau chiar pe plămân. Dacă ar fi făcut cea mai mică mişcare, oasele i-ar fi perforat plămânul şi ar fi provocat o hemoragie fatală. Era foarte grav şi sângera din gât, pentru că avea sânge în jurul gurii. În vremea aceea avea 65 de ani, iar mustaţa lungă îi era albă şi părul îi încărunţise.

M-am dus la el şi i-am spus ce vedenie îmi arătase Domnul. Chiar atunci au intrat în salon tinerii care-l accidentaseră, aşa că m-am pus în genunchi să mă rog pentru el şi deodată omul a sărit în picioare, strigând: „Sunt vindecat!” Soţia lui şi unul din medicii internişti încercau să-l ţină în pat, dar el a sărit în picioare, ceea ce a provocat o mare tulburare.

Atunci a intrat o asistentă şi mi-a spus că trebuie să plec de acolo (era un spital catolic), pentru că tulbur un om care are febră 40⁰C. Preotul şi doctorii l-au convins să se întoarcă în pat, pentru că deja se îmbrăca, dar când ¡-au pus termometrul, nu mai avea febră.

M-am dus afară şi în timp ce coboram scările, ¡-am zis fratelui George:

„Fii atent, că omul va coborî imediat pe aceste scări, îmbrăcat cu o haină maro şi cu o pălărie pe cap.” Şi aşa a fost: a ieşit din spital şi a plecat.

După o zi, Domnul mi S-a arătat din nou dimineaţa, în zori, şi mi-a arătat o femeie hidos de oloagă, care urma să fie vindecată. Mi-am zis: „Probabil că voi afla unde se află.”

M-am dus să opresc apa pe Eight Street, în New Albany. Era o reţea dublă şi mi-era teamă să nu opresc apa pe ambele părţi. Pe o parte nu mai locuia nimeni, dar partea cealaltă era locuită. M-am dus în spate, unde mai locuiau oameni, şi am bătut la uşă. Oamenii care locuiau acolo erau foarte săraci. A venit să-mi deschidă o tânără foarte drăguţă, îmbrăcată sărăcăcios şi m-a întrebat:

„Ce doreşti?”

„N-ai vrea să încerci apa ca să vezi dacă curge?”

„Ba da, domnule,” mi-a răspuns ea şi a plecat să verifice. Când s-a întors, mi-a zis: „Nu ai oprit-o. Apa curge încă.”

„Mulţumesc.”

Mama ei zăcea pe un pat. Se numea Mary Deri O’Hannian şi era armeană. Fiul ei juca în echipa de fotbal din New Albany, iar fata se numea Dorothy şi era la liceu.

Dorothy mi-a zis: „Nu eşti cumva omul lui Dumnezeu care a făcut vindecarea aceea la spital? Mama vrea să-ţi vorbească.”

Am intrat. Femeia zăcea în pat, oloagă de şaptesprezece ani de când se născuse fiica ei. Deci fata avea şaptesprezece ani.

Femeia m-a întrebat: „Nu eşti cumva omul lui Dumnezeu care l-a vindecat de omul acela negru?”

„Nu, doamnă, eu nu sunt un vindecător. M-am rugat pur şi simplu pentru omul acela bolnav şi mi-a arătat ceva prin care… (pe atunci nu ştiam să-¡ spun vedenie. Eram încă foarte tânăr şi nu ştiam ce era ceea ce vedeam).

Femeia dorea să mă rog şi pentru ea.

 „Lasă-mă să mă rog mai întâi, iar dacă Domnul îmi va arăta că trebuie să mă întorc, o voi face.”

Când am ieşit să mă rog, l-am găsit pe fratele George şi ¡-am spus: „Aceasta este femeia despre care ţi-am spus că mă voi ruga pentru ea. Ştiu că este aceeaşi femeie, aşa că vino cu mine.”

Ne-am dus să ne rugăm pentru ea. Femeia avea şi un copil de opt ani. Aceasta s-a întâmplat imediat după Crăciun şi aveau în casă un pom de Crăciun. Fata şi băiatul s-au dus în spatele pomului şi au început să râdă.

I-am spus femeii că Domnul poate s-o vindece, apoi am îngenuncheat împreună cu fratele George, ca să ne rugăm, iar când am început, am văzut că Îngerul pe care-L avem în fotografie stătea deasupra patului. M-am întins, am apucat-o de mână (acum ea locuieşte în New Albany împreună cu familia) şi ¡-am zis: „

„Doamnă O’Hannian, Domnul Isus m-a trimis să mă rog pentru tine şi mi-a spus că vei fi vindecată. Ridică-te în picioare şi fii vindecată în Numele lui Isus!”

Şi-a mişcat picioarele şi cu Biblia ei armeană deasupra inimii, a început să se tragă spre marginea patului. Atunci a venit Satana şi mi-a zis: „Dacă o laşi să se dea jos din patul acesta înalt, va cădea şi îşi va rupe gâtul!” O clipă mi-a fost frică, dar ştiam că de fiecare dată fusese adevărat ceea ce îmi spuneau vedeniile, aşa că am mers înainte. Am lăsat-o să se dea jos din pat şi Dumnezeu mi-e martor că în clipa când a sărit jos, ambele picioare ¡ s-au întărit. Când a văzut aceasta, fiica ei a scos un ţipăt şi a alergat în stradă smulgându-şi părul din cap şi strigând cât putea de tare. Au venit toţi vecinii, deoarece era pentru prima dată în şaptesprezece ani când femeia mergea prin încăpere lăudându-L pe Dumnezeu.

Am plecat imediat de acolo. Mai târziu am cunoscut-o mai bine pe fiica ei şi am ieşit de câteva ori împreună, dar desigur, între noi nu a fost nimic, ci am ieşit doar împreună.

La câteva săptămâni după aceea, într-o seară eram acasă la mama. Mă rugasem toată ziua şi simţeam că nu am nici o biruinţă, aşa că m-am gândit să merg la culcare. Pe vremea aceea locuiam cu ai mei. M-am dus în cameră să mă rog. Cred că era ora unu noaptea. Eram foarte săraci, iar mama obişnuia să-şi îngrămădească hainele pe un scaun. În timp ce mă rugam, am văzut ceva alb care venea spre mine. La început am crezut că sunt hainele de pe scaun, dar era Îngerul Domnului.

M-am văzut stând în picioare  într-o cămăruţă dintr-o casă mică care avea numai două încăperi. Într-o parte, peretele era îmbrăcat în lambriuri roşii, iar în dreapta mea se afla un pătuţ de fier. În uşa de la bucătărie stătea o femeie brunetă care plângea, iar bărbatul, tatăl, mi-a adus un copilaş cu ceva la piept. Picioruşele şi mâinile îi erau răsucite; tot trupul îi era contorsionat, iar în timp ce-l priveam, mă întrebam ce poate însemna aceasta.

M-am uitat în partea stângă şi am văzut o bătrână care stătea jos şi care şi-a scos ochelarii ca să-¡ şteargă de lacrimi sau de altceva de pe lentile. În dreapta, pe un scaun roşu stătea un tânăr blond, cu părul ondulat şi privea pe fereastră. M-am uitat din nou şi tot în partea dreaptă L-am văzut pe Îngerul Domnului, care mi-a zis:

„Poate copilaşul acesta să trăiască?”

„Nu ştiu, Doamne.”

„Pune-ţi mâinile peste el şi va trăi!”

Am făcut aceasta şi copilaşul a sărit jos din braţele tatălui său, cu picioruşele şi mâinile normale. Cu fiecare pas pe care-l făcea, trupuşorul lui revenea la normal. A venit la mine şi mi-a zis: „Frate Branham, sunt perfect sănătos!”

Copilaşul era îmbrăcat cu un halat din catifea albastră, avea părul castaniu şi o guriţă foarte mică.

Atunci Îngerul Domnului mi-a spus că mă duce în altă parte şi m-a aşezat jos, într-un cimitir vechi, unde mi-a arătat literele de pe o piatră funerară aflată lângă o biserică şi mi-a zis: „Acesta este locul după care te vei orienta.” După aceea m-a dus într-un alt loc, care părea a fi un orăşel mic, doar cu două magazine, dintre care unul era vopsit în galben. De acolo a ieşit un bărbat bătrân cu jachetă albastră şi şapcă galbenă, care avea o mustaţă lungă şi albă, iar Îngerul mi-a spus: „El îţi va arăta drumul!”

În continuare am văzut că intram într-o cameră, urmând un tânăr bine făcut. Când am intrat, am văzut că pe perete era pusă hârtie cu nişte figurine roşii, iar deasupra uşii era o plăcuţă pe care scria: „Dumnezeu să binecuvânteze căminul nostru!” În dreapta era un pat mare şi vechi din alamă, iar în stânga era o sobă. În colţ zăcea o fată de vreo cincisprezece ani, care avea poliomelită sau ceva de felul acesta, iar din cauza aceasta, piciorul ei drept era răsucit înapoi. Semăna cu un băiat, dar avea părul lung şi buzele în formă de inimă, cum au fetele. El m-a întrebat:

„Poate fata aceasta să meargă?”

„Nu ştiu, Doamne.”

„Du-te şi pune-ţi mâinile peste stomacul ei!” Atunci m-am gândit că este băiat, dacă El mă trimite să-¡ pun mâinile pe stomac. Am făcut cum mi-a spus şi am auzit pe cineva zicând: „Slavă Domnului!” Atunci m-am uitat şi am văzut că fata se ridica. Spun fata, pentru că în momentul când s-a dat jos din pat, pijamaua cu care era îmbrăcată s-a ridicat dezgolind un genunchi rotund, feminin, nu unul noduros, cum au băieţii. Era îmbrăcată cu pijamale şi venea spre mine pieptănându-şi părul.

Astăzi ea locuieşte în Salem, este căsătorită şi are trei sau patru copii.

Apoi m-am auzit strigat de cineva: „Frate Branham!” sau „Frate Bill!” Am ieşit din vedenie ameţit şi mi-am dat seama că mă striga mama, aşa că am întrebat-o:

„Ce vrei, mamă?” Era în camera cealaltă, unde dormea ea şi mi-a zis:

„Bate cineva la uşa ta.”

Atunci am auzit din nou: „Frate Bill!” Am deschis şi a intrat un bărbat. Se numeşte John Emmel şi acum locuieşte în Miami, Florida.

„Frate Bill,” a zis el, „nu-ţi mai aminteşti de mine?”

„Nu, cred că nu!” am răspuns eu.

„M-ai botezat şi ai botezat şi familia mea, dar eu am apucat pe o cale greşită şi nu demult am omorât un om. Ne-am bătut, l-am lovit cu pumnul şi ¡-am rupt gâtul. Mai mult, pe băiatul mai mare l-am pierdut de curând, iar cel mic este acasă şi trage să moară. Doctorul tocmai a plecat de la noi şi mi-a spus: „Copilul are dublă pneumonie şi abia mai poate respira.” Atunci mi-am amintit de tine şi am venit să văd dacă vrei să vii să te rogi pentru el. După cum ştii, sunt văr cu Graham Snelling. (Acum el este reverendul Graham Snelling, dar în vremea aceea nu devenise încă predicator, ci era doar un tânăr creştin simpatic).

Bărbatul a continuat: „El este vărul meu, aşa că mă duc să-l aduc şi pe el. Vrei să vii şi tu?” (Fratele locuia în oraş, la o depărtare de o jumătate de milă).

„Da, domnule Emmel. Mă îmbrac imediat şi vin.”

„Mă întorc să te iau cu maşina, după ce îl iau şi pe Graham, deoarece aş vrea să vă rugaţi împreună pentru copilaş.”

„Este în ordine,” ¡-am răspuns.

În timp ce mă pregăteam de plecare, mama m-a întrebat:

„Ce s-a întâmplat?”

„Urmează să fie vindecat un copilaş.”

„Vindecat?”

„Da, mamă. Am să-ţi spun mai multe când mă întorc.”

După câteva minute, a bătut la uşă bărbatul care mă căutase mai devreme, fiind însoţit de fratele Graham. Ne-am dus împreună în locul care pe atunci se numea Haward Shipyard.

„Unde locuieşti, domnule Emmel?” l-am întrebat eu.

„În Utica.”

„Locuieşti într-o casă tip vagon, cu două cămăruţe?”

„Da, domnule.”

„Sus pe un deal?”

„Da, domnule.”

„Temelia casei este vopsită în roşu?”

„Da.”

„Copilaşul zace într-un pat de fier şi este îmbrăcat cu un halat din catifea albastră?”

„Într-adevăr, aşa este.”

„Este micuţ, are trei anişori, o guriţă mică, buze subţiri şi păr castaniu deschis?”

„Da, aşa este.”

„Doamna Emmel este o femeie brunetă, iar în cameră aveţi o canapea roşie şi un scaun roşu?”

„Ai fost vreodată acolo, frate Branham?”

„Adineauri.”

„Adineauri?”

„Da.”

„Bine, dar nu te-am văzut.”

„Nu, pentru că am fost doar în duhul,” am răspuns eu, după care am continuat: „Domnule Emmel, dacă spui că te-am botezat, înseamnă că ai auzit de lucrurile care mi se întâmplă; ştii că văd anumite lucruri înainte de a se întâmpla.”

„Da. Ţi s-a întâmplat ceva de felul acesta, frate Branham?”

„Da, domnule Emmel, iar Cel care mi-a spus aceste lucruri, nu m-a minţit niciodată. Copilaşul tău va fi vindecat când voi ajunge acolo.”

Când a auzit aceste cuvinte, a oprit maşina, a căzut la pământ lângă roata ei şi a zis: „Dumnezeule, îndură-Te de mine!” Ia-mă înapoi, Doamne! Dacă îmi vei ţine copilaşul în viaţă, Îţi promit că voi trăi numai pentru Tine tot restul zilelor mele,” şi şi-a predat inima lui Hristos chiar acolo.

Am intrat în casă bucuroşi pentru că un suflet se predase Domnului, iar acolo am văzut că totul era întocmai ca în vedenie, cu excepţia bătrânei care lipsea. Eram atât de tulburat încât am zis: „Aduceţi-mi copilaşul!” Acesta abia mai respira şi se părea că, cu fiecare răsuflare, viaţa se retrăgea din el. Era foarte dureros să asculţi horcăitul lui.

Astfel, fără să aştept împlinirea vedeniei, am spus: „Aduceţi-mi copilaşul!”

Frate Vayle, dacă această foaie trebuie să fie aici, nu pot spune nimic până când ea nu este la locul ei. Înţelegi? Trebuie să fie întocmai cum mi s-a arătat.

Aşadar, am cerut copilaşul, iar tatăl lui mi l-a adus, dar când m-am rugat pentru el, starea ¡ s-a înrăutăţit atât de mult încât şi-a pierdut suflul şi au fost nevoiţi să-l scuture ca să respire din nou. Când am văzut aceasta, mi-am zis: Ceva nu este în ordine!” iar în clipa următoare mi-am dat seama că lipseşte bătrâna.

Atunci am luat copilul şi l-am aşezat pe pat. Părinţii îi puneau tot felul de substanţe la nas, dar el aproape că nu mai respira. Mama a început să ţipe isteric, iar când am văzut aceasta mi-am zis: „Prin prostia mea am folosit greşit vedenia lui Dumnezeu!” Da, fusesem atât de nerăbdător, încât n-am aşteptat ca toate lucrurile să fie la locul lor.

Frate Vayle, cred că acum poţi înţelege de ce aştept întotdeauna şi nu mă interesează ce spun ceilalţi despre mine. Eu te iubesc ca pe fratele meu, dar să nu încerci vreodată să-mi spui ce trebuie să fac atunci când ştiu care este voia Domnului.

Înţelegeţi? Nu contează cât de bine arată calea cealaltă, eu Îl voi aştepta pe El.

Atunci, cu mulţi ani în urmă, am învăţat o lecţie importantă: „să fac exact ce spune El şi să nu încep niciodată până când nu-mi spune că totul este gata.

Copilaşul lupta din răsputeri, dar eu nu puteam să le spun ce făcusem, ci trebuia să aştept în tăcere. M-am dus şi m-am aşezat jos în timp ce mă gândeam: „Poate că harul va birui şi mă va ierta.”

S-au luptat pentru viaţa copilului până s-a făcut ziuă, iar în zori se gândeau că sărmanul copilaş va trece în orice clipă. Mă întrebau întruna: „Ce trebuie să facem, frate Branham?” iar eu le răspundeam: „Nu ştiu!”

Stăteam acolo cu capul plecat şi ziceam: „Doamne, Te rog să mă ierţi.”

S-a luminat de ziuă şi pentru că fratele Graham Snelling trebuia să meargă la serviciu, domnul Emmel trebuia să-l ducă cu maşina, ceea ce însemna că eram nevoit să plec şi eu. Fratele Graham trebuia să fie acolo şi stătea pe scaun, dar deocamdată eu stăteam pe locul lui, iar bătrâna nu era nicăieri. Domnul Emmel şi-a luat haina şi eu ştiam bine că dacă fratele Graham va pleca, era greu de spus când va reveni şi astfel, chiar dacă ar fi venit bătrâna, nu mai era el. Înţelegeţi în ce situaţie eram?

Domnul Emmel mi-a zis: ‘

„Frate Branham, vrei să pleci? Să te duc eu cu maşina acasă?”

„Nu, domnule. Dacă nu te deranjează, voi aştepta aici.” Uram ideea de a rămâne acolo singur, doar cu copilaşul şi mama lui, pentru că erau oameni tineri. Cred că el avea vreo douăzeci şi cinci de ani, iar eu eram cam de aceeaşi vârstă. Cu toate acestea, ¡-am zis:

„Dacă nu vă deranjează, aş vrea să mai aştept.”

„În ordine, frate Bill,” a răspuns el.

Mama copilaşului mergea de colo-colo prin încăpere, plângând isteric, deoarece micuţul era din ce în ce mai rău. Abia mai respira: „Enh, ehn…” Aceasta era toată suflarea lui.

Pe vremea aceea nu exista penicilina, de aceea oamenii se tratau cu ce aveau, dar copilaşul era în starea aceea de câteva zile, iar acum se stingea sub ochii noştri.

În timp ce stăteam acolo şi mă gândeam: „Dacă va pleca Graham…” am văzut că acesta îşi ia haina şi porneşte spre uşă. Atunci domnul Emmel ¡-a spus soţiei: „Mă întorc imediat…” aşa că mi-am zis: „O, Doamne, aceasta înseamnă că va trebui să stau aici toată ziua, poate chiar toată noaptea, aşteptând împlinirea vedeniei. Ce să fac?”

Privind pe fereastră, am văzut că venea bunica micuţului… (Abia mai târziu am aflat că era bunica băiatului). Femeia purta ochelari, iar când am văzut-o, m-am gândit: „Gata, Doamne! Dacă Graham n-ar ieşi pe uşă…”

Întotdeauna femeia intra pe uşa din faţă, dar de data aceasta s-a dus la uşa din spate şi a venit prin bucătărie, iar fiica ei, mama copilului, a alergat spre ea şi a sărutat-o.

Bătrâna a întrebat-o:

„Cum se simte copilul este mai bine?”

 „Este pe moarte, mamă,” a răspuns ea şi a început să ţipe. Plângea şi bătrâna.

Privind scena mă gândeam: „O, de n-ar pleca Graham!” apoi m-am ridicat şi am aşteptat pentru că nu puteam spune nimic. Fratele Graham s-a întors, iar eu m-am dat la o parte ca să poată sta pe scaun. Erau rude, aşa că a început să plângă şi el şi s-a aşezat pe scaunul pe care trebuia să stea. Atunci m-am gândit: „O, dacă s-ar aşeza şi bătrâna pe scaunul roşu!” M-am dus spre uşă, unde stătea domnul Emmel cu paltonul în mână, pentru că afară era frig şi viscolea.

Bătrâna s-a aşezat pe scaun, Graham stătea şi el jos, cu capul plecat, iar mama copilaşului şi-a sprijinit mâna de uşă şi a început să plângă, exact cum văzusem în vedenie. Bătrâna nu avea ochelarii stropiţi de lacrimi, ci ¡ se aburiseră, deoarece venise de la frig. Scotocind prin geantă, ea a scos o batistă şi a început să-şi şteargă ochelarii.

O, fraţilor, asta era!

Imediat ¡-am zis domnului Emmel:

„Domnule Emmel, mai crezi că sunt slujitorul lui Hristos?”

„Sigur că da, frate Branham.”

„Acum pot să-ţi spun că mai înainte am greşit prin faptul că am luat-o înaintea vedeniei. Acesta este motivul pentru care nu s-a întâmplat nimic, dar dacă mai ai încredere în mine, du-te şi adu-mi copilaşul.”

Am spus aceasta pentru că am văzut că totul era conform vedeniei.

„Voi face tot ce-mi vei spune, frate Branham,” a răspuns el. „Nu mi-e frică să-l ridic.”

Când l-a ridicat, suflarea l-a părăsit de tot, dar el mi l-a adus ţinându-l în braţe. Am pus mâna peste el şi am zis: „Doamne, iartă prostia slujitorului Tău, pentru că am vorbit înaintea vedeniei, şi îngăduie să se ştie că Tu eşti Dumnezeul cerurilor şi al pământului.”

De îndată ce am spus aceste cuvinte, copilaşul l-a cuprins cu braţele pe tatăl său şi ¡-a spus plângând: „Tăticule, acum mă simt bine!”

„Domnule Emmel,” ¡-am spus eu, „să fii liniştit cu privire la copil, pentru că vor trece trei zile până când va fi perfect sănătos. Se va întâmpla aşa pentru că a făcut trei paşi fără să respire.”

M-am dus acasă şi am povestit în biserică cele petrecute, apoi am spus: „Este luni, dar miercuri seara voi merge acolo, înainte de a veni aici.” Pentru că erau săraci, le-am pregătit un coş cu cumpărături şi le-am zis fraţilor: „Aş vrea să veniţi cu toţii, iar când vom ajunge acolo, aş vrea să fiţi atenţi pentru că veţi vedea cum micuţul îmi va ieşi în întâmpinare cu o mustaţă din cafea cu lapte în jurul gurii, iar după ce mă va prinde de mână îmi va spune: „Frate Bill, sunt perfect sănătos!” deşi are numai trei ani. Fiţi atenţi şi veţi vedea dacă nu se va întâmpla întocmai.”

Soţia mea, Meda, era printre ei, dar în vremea aceea nu eram căsătoriţi. În seara aceea aveam acasă un camion al Companiei de Servicii Publice, încărcat cu gudron de la munca de peste zi. I-am luat pe toţi cu camionul şi am oprit în faţa casei familiei Emmel. Am urcat pe verandă şi am bătut la uşă. Mi-a deschis mama copilului, care în clipa când m-a văzut, a strigat: „Vai, este fratele Branham!”

Oamenii se uitau pe fereastră ca să vadă ce se va întâmpla. Copilaşul se juca într-un colţ, dar când m-a văzut, a alergat sprinten la mine şi m-a luat de mână zicând: „Frate Bill, sunt perfect sănătos!” Mâncase cafea cu lapte, iar în jurul gurii îi rămăsese o urmă ca o mustaţă.

În seara aceea am povestit întâmplarea în biserică, apoi am spus: „Undeva este o fată oloagă care are nevoie de ajutor,” după care am continuat: „Biserică, eu nu ştiu ce înseamnă aceste lucruri, nu le pot explica…”

Lucram la Compania de Servicii Publice şi îmi amintesc că într-o zi, cam după o săptămână, voiam să ies din clădire. Şeful meu era domnul Herb Smith, iar acum locuieşte în oraşul acesta. Când am vrut să ies, el m-a strigat:

„Billy!”

„Da.”

„Nu pleca, deoarece am o scrisoare pentru tine.”

„Bine, Herby, mă întorc imediat s-o iau.”

M-am dus la treaba mea pentru că trebuia să fac nişte verificări, iar când am terminat mi-am amintit de scrisoare. M-am dus s-o iau, iar când am deschis-o, am văzut că scria:

„Dragă domnule Branham, numele meu este Nail, doamna Harold Nail, locuiesc cu familia într-un loc numit South Boston şi suntem metodişti. Din întâmplare am citit broşura scrisă de tine, intitulată: „Isus Hristos, Acelaşi ieri, azi şi în veci.” Cu o seară înainte, am avut o adunare la noi acasă şi am auzit de biruinţa pe care o ai în rugăciunile pentru bolnavi. Eu am o fiică neputincioasă care zace la pat de cincisprezece ani şi nu-mi mai iese din minte gândul că trebuie să vii să te rogi şi pentru ea. Ai vrea să faci aceasta?

Cu mulţumiri, doamna Harold Nail, South Boston, Indiana.”

Când am citit scrisoarea, am spus: „Aceasta este fata!” apoi am mers acasă şi ¡-am povestit mamei şi celorlalţi şi le-am zis: „Aceasta este fata!”

În seara aceea am întrebat în biserică: „Ştie cineva unde se află South Boston?”

Atunci fratele George Wright, mi-a zis: „Frate Branham, cred că este undeva spre sud.”

Astfel, a doua zi am plecat împreună cu doi prieteni, cu soţia mea şi cu un bărbat din Texas care era cu soţia lui. Se numea Ed Brace, locuieşte mai încolo de Milltown şi este fermier. Înainte a locuit în vest, dar acum s-a mutat aici ca să fie mai aproape de biserică. Eu m-am rugat pentru soţia lui şi a fost vindecată de tuberculoză.

Doreau să vadă şi ei vindecarea, aşa că le-am zis:

„Haideţi cu mine şi veţi vedea dacă nu se va întâmpla întocmai!” Doamna Brace nu văzuse niciodată împlinirea unei vedenii, aşa că a venit şi ea împreună cu soţia mea şi cu fratele Jim Wiseheart, bătrânul diacon din biserica de acolo, care dorea să vadă şi el vindecarea.

I-am îngrămădit pe toţi în micuţa maşină pe care o aveam şi am pornit spre sud. Trecând prin New Albany, am văzut indicatorul şi ne-am dat seama că era vorba de New Boston şi nu de South Boston, aşa că nu am mai ştiut încotro s-o luăm şi ne-am întors la Jeffersonville, unde am întrebat pe cineva. Respectivul nu a ştiut, dar s-a dus să întrebe la poştă, iar acolo ¡ s-a spus: „South Boston se află dincolo de Henryville.”

Am mers până dincolo de Henryville, iar acolo am întrebat încotro s-o luăm. Mi s-a spus să mă întorc pe acelaşi drum şi să merg cam cincisprezece mile (aproximativ douăzeci şi cinci de kilometri) pe după dealuri. „Veţi găsi un orăşel foarte mic. Aveţi grijă să nu treceţi pe lângă el, pentru că are un singur magazin micuţ, în care se află poşta şi toate celelalte. Acela este South Boston.” Deci trebuia să ajungem după dealuri. Am pornit şi după ce am parcurs cinci sau şase mile, am început să mă simt ciudat, aşa că am spus:

„Nu ştiu…”

„Ce s-a întâmplat?” m-au întrebat fraţii.

„Cred că Cel care-mi vorbeşte vrea să-mi spună ceva, aşa că voi coborî puţin din maşină.”

Am coborât. Femeile stăteau una în braţele celeilalte, pentru că maşina era foarte mică. Am coborât şi am mers în spatele maşinii, iar acolo mi-am plecat capul şi m-am rugat: „Tată ceresc, ce vrei să-¡ spui slujitorului Tău?” M-am rugat, dar nu s-a întâmplat nimic, aşa că am mai aşteptat câteva minute, deoarece când sunt cu mai mulţi oameni trebuie să aştept puţin ca să-mi revin. Am aşteptat câteva minute, când deodată privirea mi-a fost atrasă într-o parte şi am spus:

„Ia te uită! Aici este o bisericuţă.” Dacă aţi fost vreodată pe acolo, este biserica Bunker Hill. Am privit dincolo de biserică şi am văzut o piatră funerară. M-am dus acolo şi le-am spus celorlalţi: „Toţi aveţi scrise aceste cuvinte. N-am mai fost niciodată pe aici sau prin apropiere, aşa că duceţi-vă şi notaţi-vă numele scrise pe piatra aceea, apoi veniţi şi vedeţi dacă nu sunt aceleaşi.” Erau aceleaşi, aşa că le-am zis: „Aceasta este! Suntem pe drumul cel bun!”

Cel care m-a atenţionat era Îngerul Domnului, pentru că altfel aş fi trecut mai departe fără să observ piatra. O, El este desăvârşit!

Am plecat mai departe şi curând am întâlnit un om pe care l-am întrebat: „Domnule, ai putea să-mi spui unde este South Boston?”

„O luaţi la dreapta, apoi la stânga şi tot înainte.”

Am mers înainte, iar după o vreme am ajuns într-un loc care semăna cu un sătuc. M-am uitat în jur şi am spus:

„Acesta este. Iată magazinul vopsit în galben!” după care am adăugat: „Fiţi atenţi, pentru că de acolo va ieşi un bărbat cu jachetă albastră, cu şapcă galbenă şi mustaţă albă, care îmi va spune unde să mă duc. Dacă nu va fi aşa, înseamnă că sunt un mare mincinos.”

Toţi aşteptau curioşi. Am oprit maşina în faţa magazinului şi curând a ieşit din el omul cu jachetă albastră, şapcă galbenă şi mustaţă albă. Când l-a văzut, doamna Brace a leşinat.

„Domnule,” ¡-am zis bărbatului, „tu trebuie să-mi spui unde stă Harold Nail.”

„Da, domnule. Veniţi din sud?”

„Da,” ¡-am răspuns eu.

„Aţi trecut de casa lor cu vreo jumătate de milă. Întoarceţi şi luaţi-o pe primul drum la stânga, apoi mergeţi până ajungeţi la un hambar roşu, mare şi treceţi pe lângă el. Casa pe care o căutaţi este a doua pe dreapta.”

„Bine, domnule.”

„Dar de ce îi căutaţi?” m-a întrebat el.

„Au o fiică bolnavă, nu-¡ aşa?”

„Da, domnule, au.”

„Domnul o va vindeca.”

Când a auzit aceasta, bătrânul a început să plângă. El nu înţelegea ce se întâmplă, dar era inclus în vedenie. Am întors şi am pornit bucuroşi spre familia Nail, iar când am ajuns, am intrat în curte şi am coborât din maşină. Ne-a întâmpinat la uşă o femeie robustă, iar când am văzut-o, le-am zis fraţilor:

„Iat-o!”

„Bună ziua,” ne-a zis ea.

„Bună ziua. Sunt fratele Bill,” ¡-am răspuns.

„O, mă gândeam eu. Ai primit scrisoarea mea?”

„Da, doamnă, am primit-o.”

„Eu sunt doamna Harold Nail,” a continuat femeia.

„Mă bucur să te cunosc, doamnă Nail. Ei sunt nişte prieteni care au venit să se roage împreună cu mine pentru fiica ta.”

„Da…”

„Urmează să fie vindecată,” am adăugat.

„Cum?” a spus ea şi buzele au început să-¡ tremure pentru că plângea.

„Da, doamnă. Nu ştiu cum, dar El o va face.” Nu m-am oprit s-o liniştesc, ci am intrat în hol, iar ceilalţi m-au urmat. Era o casă mare, de ţară. Când am deschis uşa din dreapta, am văzut pe perete hârtia galbenă cu figurine roşii şi plăcuţa pe care scria: „Dumnezeu să binecuvânteze căminul nostru!” Am văzut apoi patul vechi de alamă, soba aflată în partea stângă, iar într-un colţ era un pătuţ în care zăcea fetiţa cu înfăţişare de băiat.

Atunci s-a întâmplat ceva. Parcă eram sus, în colţul camerei şi-mi urmăream trupul care se îndrepta spre pat, apoi mi-am pus mâinile peste stomacul fetiţei, exact cum îmi arătase Domnul. Când doamna Brace a intrat în cameră şi a văzut că totul era întocmai cum le spusesem, a leşinat din nou, pentru că era o fiinţă slabă din fire.

Leşinase din nou, iar fratele Brace încerca s-o facă să-şi revină, în timp ce bătrânul frate Jim stătea cu mâinile împreunate şi zicea: „Slăvit să fie Domnul!”

Atunci mi-am pus mâinile pe stomacul fetiţei şi am spus: „Doamne, fac acest lucru deoarece sunt încredinţat că Dumnezeu este Cel ce mi-a poruncit să-l fac!” Când am făcut aceasta, fata a început să plângă şi a sărit din pat. Tocmai o ridicaseră în picioare pe doamna Brace… Când fata a sărit din pat, pijamaua ¡ s-a ridicat pe piciorul drept, exact cum mi se arătase în vedenie, dezvelind un genunchi rotund de fată, iar când doamna Brace a văzut aceasta, a leşinat din nou. Era pentru a treia oară.

Fata a ieşit din cameră şi s-a dus în baie să-şi ia un capot, apoi s-a întors pieptănându-şi părul. Înainte, mâna dreaptă cu care se pieptăna fusese paralizată, dar acum era perfect sănătoasă. Acum este căsătorită şi are mai mulţi copii. Nu ştiu cum se numeşte după soţ, dar oricine din orăşelul acela vă poate povesti despre Harold Nail…

Vedeniile sunt adevărate, iar dacă v-aş povesti despre toţi oamenii cu care s-au întâmplat astfel de lucruri, am umplea câteva cărţi, este adevărat frate Vayle? Eu pot greşi pentru că sunt un biet om, dar El nu greşeşte niciodată.

– Amin –