În timp ce ne aflăm în picioare, haideți să deschidem împreună la Ioan 12.23-25:
„A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului.
Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Cine își iubește viața o va pierde şi cine îşi urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică.”
Dumnezeu să vă binecuvânteze și Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți în timp ce privim la Cuvântul Său. Fie ca noi să putem vedea ceea ce are El astăzi pentru noi. În timp ce privim la Cuvânt astăzi, aici, aș vrea să privim la aceste lucruri împreună, pentru că există două texte care merg împreună și care mi-au atras atenția. Știți că atunci când citim Scripturile, noi citim aceleași lucruri iar și iar, dar ele devin noi de fiecare dată. Și de fiecare dată, Dumnezeu scoate în evidență câte ceva.
Versetul 24 spune:
„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.”
Acesta este un principiu pe care El l-a arătat. Potrivit acestui principiu, propria Lui Viață și slujbă, deoarece El era Sămânța care a căzut în pământ pentru a muri, vine la suprafață într-o formă „înmulțită”, pentru că au ieșit mult mai mulți. Dar, îndată ce El a spus aceste cuvinte, a continuat: „Cine își iubește viața, o va pierde şi cine îşi urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică.” Deci, El vorbea despre moarte, care aduce la suprafață Viața, apoi vorbea despre noi renunțând la viețile noastre. Așadar, noi știm că Hristos este Sămânța care a căzut în pământ, venind la suprafață în mai multe chipuri omenești.
Să mergem acum la Matei 27 și vom vedea că aceasta s-a întâmplat imediat.
Matei 27.50-54. Aici ne aflăm la crucificarea Domnului Isus.
„Isus a strigat iarăși cu glas tare şi Şi-a dat duhul.
Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat,
mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinților care muriseră au înviat.
Ei au ieșit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora.”
Isus a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.”, iar aici vedem instant, la Calvar, cum acea Sămânța a căzut în pământ și a murit, iar la înviere, toți sfinții Vechiului Testament, au venit la suprafață împreună cu El. Așadar, erau deja mulți. Cât este de minunat!
Așadar, noi putem vedea acest principiu. Dar când mergem la Ioan 12, găsim cu adevărat, acest principiu: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.”
Apoi, El merge direct la viețile noastre, și spune: „Cine își iubește viața o va pierde, şi cine îşi urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică.”
Astfel, noi înțelegem principiul pe care l-a avut Isus: El era Sămânța care trebuia să intre în pământ și să moară pentru a aduce rod. Iar la prima înviere, El a adus cu Sine toți sfinții Vechiului Testament, pentru că atunci, ei au fost răscumpărați, El fiind Mielul care a ridicat păcatul lumii. Dar, de asemenea, El era acea Sămânță care urma să vină la suprafață și să devină Biserica Noului Testament, să fie o Mireasă alcătuită din mai multe mădulare. Dar eu nu cred că acest principiu s-a aplicat doar în dreptul Lui, ci se aplică și în dreptul nostru. Așadar, pentru astăzi, vreau să iau ca titlu: Sămânța nu va locui singură.
Astfel, dacă Sămânța nu va locui singură, ce trebuie să facă ea pentru a nu locui singură? Trebuie să moară. Cred că deja ați înțeles mesajul. Așadar, haideți să avem o chemare la altar, să ne rugăm și să-L rugăm pe Domnul să ne ajute să murim. Dar acest principiu este un principiu solid, de aceea, aș dori să ne uităm la el timp de o clipă.
Să mergem împreună înapoi la Ioan 12. Vreau să privim la această poveste, pentru că uneori lucrurile te ating în mod diferit și vreau să ne uităm la această relatare într-un mod diferit, pentru că ele aduc uneori o însemnătate mult mai adâncă.
Înainte de ceea ce găsim în Ioan, noi știm că un cuvânt a ajuns la Isus, care Îi relata că prietenul Său, Lazăr, era bolnav pe moarte, și I se cerea să meargă să Se roage pentru el. Toți cei care se aflau acolo au primit mesajul, dar Isus a întârziat. El nu a făcut nicio mișcare, ci pur și simplu, Și-a întârziat plecarea. Apoi, El a început să le spună apostolilor că, „Prietenul nostru, Lazăr, doarme. ” Dar ei nu au înțeles ce le-a spus, nu au înțeles că Lazăr murise, ci credeau că era în regulă, pentru că dormea. Dar, pentru ca ei să înțeleagă, El le-a spus clar: „Lazăr este mort”. Atunci ei au înțeles.
După ce Lazăr a murit, Isus a început să Se miște. Așadar, El a trebuit să aștepte ca Lazăr să moară pentru ca El să intre în acțiune. După ce Lazăr a murit, El a intrat în scenă și S-a apropiat de mormântul în care Lazăr era îngropat. Iar noi știm că Dumnezeu a avut un scop în toate aceste lucruri, pentru că El urma să înfăptuiască învierea lui Lazăr. Și noi știm că El a făcut aceasta. El l-a chemat pe Lazăr să iasă din mormânt, și Lazăr a ieșit și a fost eliberat de hainele mormântului, iar faima lui Isus Hristos a crescut în acea zonă pe măsură ce vestea a început să se răspândească.
Să privim acum la Ioan 12.9-11:
„O mare mulțime de iudei au aflat că Isus era în Betania şi au venit acolo nu numai pentru Isus, ci ca să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morți.
Preoții cei mai de seamă au hotărât să omoare şi pe Lazăr,
căci din pricina lui mulți iudei plecau de la ei şi credeau în Isus.”
Este uimitor. Lazăr era deja un credincios. Credeți aceasta? Lazăr nu avea nevoie să vadă un semn pentru a crede mai mult, ci el credea deja. El nu a avut nevoie de o minune pentru a crede și nici Marta sau Maria. Ei erau credincioși, dar Dumnezeu urma să aducă o moarte și o înviere într-un credincios, pentru ca alții să creadă. Pentru ca credința lui Lazăr să nu fie doar a lui, ci din moartea, îngroparea și învierea lui, mult mai mulți să vină la viață, și mai mulți să creadă. Așadar, Dumnezeu a trebuit să întârzie izbăvirea lui Lazăr pentru ca el să moară, iar după moartea sa, Isus Hristos să vină și să aducă o înviere din morți, iar prin înviere, mulți să vadă și să creadă în Isus.
Este posibil ca prin moartea noastră, Hristos să aducă o înviere a propriei Sale Vieți în noi, iar aceasta să aducă Viață la mulți alții, pentru că Sămânța nu va locui singură, ci atunci când cade în pământ și moare, va aduce mai mult rod.
Uneori, noi ne întrebăm, de ce în viețile noastre, Isus întârzie izbăvirea noastră? S-a întrebat cineva vreodată: „Doamne, de ce îngădui ca această situație să continue? De ce nu îndepărtezi aceasta de la mine? De ce situația cutare nu s-a schimbat? Te-am chemat în scenă, de ce nu vii, de ce nu schimbi circumstanțele mele?” Poate este din cauză că Dumnezeu are nevoie ca noi să murim. Poate că El este nevoit să întârzie izbăvirea noastră până când murim, până când orice El trebuie să împlinească într-o anumită situație, până când… Vedeți voi, noi suntem deja credincioși. Noi nu avem nevoie de o minune ca să credem, ci noi credem deja; nu avem nevoie de un semn ca să credem, noi credem deja. Dar Dumnezeu poate folosi viața noastră ca semn pentru a atrage atenția altora.
Uneori, El are nevoie ca noi doar să mergem înainte și să murim. „Ce vrei să spui, frate Chad?” Poate situațiile din viețile noastre nu se schimbă repede pentru că Dumnezeu are nevoie să ne lase să murim. Isus le spusese deja: „Această boală nu este pentru moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu”, ceea ce însemna că Lazăr urma să moară. Sună ca și cum El ar fi spus: „El nu va muri”, dar de fapt, nu aceasta este ceea ce El a spus. Și scopul încercării nu era moartea sa, ci era pentru slava lui Dumnezeu. De multe ori, scopul încercării noastre nu este pentru nimicirea noastră, ci este pentru slava lui Dumnezeu. Dar slava lui Dumnezeu vine după ce noi suntem frânți, zdrobiți pe deplin și murim față de ceea ce se află în noi, față de care trebuie să murim în întregime.
Poate există o măsură de mândrie sau autosuficiență sau o tradiție de familie sau ceva ce Dumnezeu trebuie să zdrobească și să iasă din viața noastră, fiind ceva de care El nu ne eliberează imediat; poate există ceva în noi ce trebuie să moară pentru ca altceva să se poată întoarce înapoi la viață. O parte din noi trebuie să moară pentru ca ceva dinăuntru să vină la suprafață în înviere pentru a fi o reînnoire a vieții, pentru ca alții să poată vedea învierea în viețile noastre după moarte, pentru ca ei să-L poată slăvi pe Dumnezeu. Eu spun: „Mulțumesc, Doamne! Tu ești așa de bun, așa desăvârșit, și toate căile Tale sunt drepte.” Eu doar vreau să mor. Orice parte din mine care I-ar aduce slavă Lui, eu doar vreau să mor față de ea, pentru ca El să poată aduce Viață, pentru ca El să poată aduce Viața Sa.
Este uimitor cum în această poveste a lui Lazăr, ei nu au înțeles întârzierea Sa. Ei au înțeles greșit tot ceea ce se petrecea, dar El a ajuns acolo exact la timp. Isus a fost desăvârșit în felul în care a gestionat voia lui Dumnezeu, și totul a lucrat spre slava lui Dumnezeu. De multe ori, noi am crezut că Dumnezeu nu a fost desăvârșit în sincronizarea Sa, dar de fapt, El întotdeauna a fost. Și mai există părți în viața noastră față de care tot mai trebuie să murim. Noi ne-am predat lui Hristos, am murit față de noi înșine și ne-am predat viețile lui Dumnezeu, dar încă mai există zone în viețile noastre față de care trebuie să murim. Omul firesc trebuie să moară. Iar dacă el moare, atunci poate avea loc o înviere și poate exista mai multă Viață.
Să mergem la Romani 6.3-11:
„Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?
Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, tot așa şi noi să trăim o viață nouă.
În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului,
căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
întrucât știm că Hristosul înviat din morți nu mai moare; moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu.
Tot așa şi voi înșivă socotiți-vă morți față de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.”
Noi trebuie să murim pentru a fi înviați din nou în asemănarea Vieții Lui. Noi am trecut prin acest proces. Cred că majoritatea dintre noi am trecut pe acolo. Dar eu cred că este un proces continuu. Există o moarte continuă, iar noi vom privi la câteva Scripturi care ne vor arăta aceasta. Eu cred că în fiecare moarte și înviere există o oportunitate pentru mai multă Viață, pentru că acesta este principiul.
Să mergem la Filipeni 3.3-11:
„Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu, care ne lăudăm în Hristos Isus şi care nu ne punem încrederea în lucrurile pământești.
Măcar că eu aş avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământești. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu şi mai mult;
eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ceea ce privește Legea, fariseu;
în ceea ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.
Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos.
Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos,
şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință.
Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtășia suferințelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;
ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.”
Noi cunoaștem viața apostolului Pavel, știm că Pavel a avut parte de anumite lucruri: de o educație, o poziție, un statut, dar el a trebuit să moară față de toate aceste lucruri pentru ca el să poată învia în înnoirea vieții. Iar prin moartea, îngroparea și învierea lui Pavel, mulți au venit la Viață. El a fost mesagerul celei dintâi epoci a Bisericii, a fost scriitorul Noului Testament, dar a fost nevoie de o moarte pentru a aduce la suprafață o Viață, și în acea Viață, mulți L-au văzut pe Domnul.
Să mergem înapoi la Romani 5.6-8:
„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți.
Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi cineva să moară.
Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.”
Așadar, Hristos a murit pentru ca Sămânța să nu rămână singură. Este adevărat? Acesta a fost unul din scopurile morții Sale: Sămânța să nu rămână singură. Dar Hristos nu a murit pentru evlavioși, ci pentru păcătoși, El a murit pentru mine când eu eram un nelegiuit; și El a murit pentru ca El să nu rămână singur, pentru ca Sămânța să nu locuiască singură, ci să aducă mult rod. Întrebarea care se pune, este: Putem noi muri pentru același scop? Putem noi muri pentru altcineva? Este posibil? Am fi noi dispuși să renunțăm la ceva în viața noastră, am fi noi dispuși să murim față de sine pentru ca nici noi să nu locuim singuri, pentru ca altcineva să poată fi salvat, să vadă lumina, și să poată veni la Domnul?
Să mergem la Romani 9. Voi citi un pasaj din Scriptură destul de dificil. Am meditat asupra acestui pasaj timp de săptămâni. De fapt, cred că mai mult decât săptămâni, cred că timp de luni. Am meditat și am rumegat asupra lui, m-am gândit la el mult timp, fiind destul de greu.
Romani 9.1-3:
„Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor,
că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă.
Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești.”
Simțiți o provocare când citiți aceste versete? Pavel era atât de împovărat pentru Evrei încât el își dorea pentru sine să fie despărțit de Hristos, „să fiu eu însumi anatema, despărțit de Hristos, pentru frații mei, rudele mele trupești.”
El dorea atât de mult ca ei să aibă Viață, să vadă Adevărul, să fie salvați, încât el însuși era dispus să moară în feluri în care eu nu mi le pot imagina pentru ca ei să aibă Viață. Iar când începem să ne gândim la ceea ce găsim aici, noi știm că Acesta nu era Pavel, ci era Duhul lui Hristos în Pavel. Fiindcă niciun om nu poate avea un sacrificiu de sine atât de mare, nicio ființă umană. Ființa umană, prin natura ei, manifestă o conservare a sinelui și nu un sacrificiu al sinelui. Noi știm aceasta pentru că oricine are un copil, care nu a fost învățat încă un cod moral, tot ceea ce face el, este să acționeze pe bază de instinct: va lua, va fura, va mușca, va pișca, te va trage de păr și te va pălmui pentru a obține ceva, iar dacă i se va lua acel ceva, va acționa la fel. Dacă luăm un copil de optsprezece, nouăsprezece luni, care dorește ceva, dacă i se va lua din mâini, o va mușca pe mama sa, o va zgâria, o va trage de păr, iar dacă ar fi de mărimea noastră, ne-ar omorî, apoi și-ar lua jucăria, ar călca peste trupul nostru mort și ar merge să se joace cu ea. Sună teribil. Noi am spune: „Copilul meu nu ar face așa ceva”. Ba da. Aceasta este baza naturii umane. Natura umană nu se sacrifică, esența ei nu este un sacrificiu de sine.
Astfel, Pavel a ajuns în acest loc în care dorea să fie anatema de dragul lor, dorea să se jertfească pe el însuși pentru ca ei să fie mântuiți. Dar noi știm că Acesta nu era apostolul Pavel, ci era Isus Hristos, deoarece aceasta este exact ceea ce Isus Hristos a făcut. El a îngăduit să fie anatema, să fie respins, osândit, despărțit de Tatăl Său, și toate păcatele lumii puse pe umerii Săi. El a fost făcut de rușine, batjocorit, bătut și lăsat mort. De ce? Pentru ca El să nu rămână singur.
Astfel, când am început să citesc aceste versete, am început să mă gândesc și mi-am pus mie însumi întrebarea: „Eu am îndeajuns din Hristos?” Iar concluzia la care am ajuns este: Nu. Mai mult din Chad trebuie să moară. Am înțeles că mai mult din mine trebuie să moară pentru că trebuie să existe mai mult din Hristos care trăiește în mine. Înțeleg că vorbim despre multe lucruri, iar vorbăria este ieftină, dar trebuie să existe o realitate a acestei Evanghelii, a Vieții lui Hristos, și pentru ca aceasta să fie exprimată, va fi nevoie ca eu să mor mâine, poimâine sau în ziua de după poimâine, pentru ca Dumnezeu să poată frânge mai mult din egoismul care se află în mine, mai mult din natura mea de autoconservare, pentru ca El să poată lăsa ca Viața Lui să trăiască prin mine. Aceasta nu înseamnă că eu nu sunt parte din Hristos și nu exprim Viața lui Hristos, sau că sunt pierdut sau osândit. Eu nu cred aceasta, dar eu cred că încă mai există mult din mine în cale, și aceasta acoperă ceea ce Dumnezeu vrea să facă.
Iată ce a spus fratele Branham în mesajul Este viața ta vrednică de Evanghelie?, unde a vorbit despre ceea ce a spus Pavel mai sus:
„Priviți la Pavel acum. Vom merge mai jos. El a stat de partea Evangheliei, L-a lăsat pe Isus să curgă prin El, indiferent cum, ce, indiferent de ceea ce cineva a gândit despre aceasta. Marele preot, a mers și a lăsat ca să-i fie tăiat capul pentru aceasta. El a fost o reprezentare demnă a Evangheliei. Priviți acolo. Indiferent de ceea ce au gândit oamenii, el a lăsat ca Viața Veșnică să curgă prin el, într-atât încât el a spus: „M-aș lăsa despărțit de Hristos de dragul fraților mei”.
Acum, tu știi ce faci atunci când ai Viață Veșnică. Iată întrebarea voastră. Iată răspunsul vostru. Voi, fie luați partea intelectuală, fie Această parte, dacă aveți într-adevăr Viață Veșnică. Aceasta este ceea ce se petrece.
Aceasta este ceea ce s-a petrecut. Pavel a fost gata să fie despărțit de Hristos pentru ca poporul său… Orbii, oamenii ignoranți care nu ascultau Evanghelia…”
Fiți atenți la ceea ce spune fratele Branham în continuare:
„…Eu cred că este o rușine pentru mine însămi. Eu am fost gata să renunț la ei, pentru că ei nu mă ascultau. Simt că trebuie să mă pocăiesc. Și m-am pocăit.”
Acesta este mesajul „Este viața ta vrednică de Evanghelie?” pe care l-a predicat la o săptămână după ce a predicat mesajul „A sta în spărtură”. Noi știm că în mesajul „A sta în spărtură”, el a spus că sentimentele sale fuseseră rănite, se simțea ofensat deoarece oamenii nu ascultau Mesajul, și a ajuns într-un loc în care a vrut să se retragă din slujbă, să fugă, și să se ascundă în Columbia Britanică. El chiar a intenționat să facă aceasta pentru că a avut foarte multe motive, dar principalul motiv a fost că s-a simțit ofensat, sentimentele fiindu-i rănite.
Astfel, a existat o prezervare a sinelui implicată, iar Dumnezeu a început să se ocupe de profet. Când el a privit la ceea ce Pavel a spus aici, a spus: „Mă rușinez de mine însumi. Am fost pe punctul de a renunța la ei pentru că nu mă ascultau”. Fratele Branham s-a găsit în situația în care a înțeles că se simțea rușinat și trebuia să se pocăiască, pentru că din pricina ofensei, el voia să fugă. De ce? Pentru a-și proteja propriile sentimente, pentru că fusese respins și călcat în picioare. Apoi, a înțeles că trebuia să se întoarcă exact în locul în care fusese respins, la oamenii care nu-l ascultau, a înțeles că trebuia să se ofere pe sine însuși ca o jertfă vie, pentru că a văzut că de multe ori, ei erau ignoranți, orbi, de multe ori a înțeles ceea ce a înțeles și Pavel, și anume că ei nu puteau vedea, nu puteau înțelege, și trebuia să se întoarcă exact la aceiași oameni. Iar când a ajuns la mesajul „A sta în spărtură”, el a spus:
„Știu că trebuie să mă întorc înapoi, dar nu pot să mă întorc înapoi în felul acesta, ci trebuie să am un sentiment diferit în inima mea”.
Așadar, el a știut că trebuia să aibă realitatea lui Hristos înăuntrul Său. El nu putea să meargă, pur și simplu, nu putea să se pună în mișcare, pentru că avea nevoie de o realitate atașată acțiunilor sale. El avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, avea nevoie de o putere care era mai presus de puterea sa, iar noi știm că a primit-o, pentru că el s-a întors înapoi. S-a întors și s-a oferit pe sine, a oferit darurile sale, a oferit tot ceea ce avea el. Dar nu a avut parte de mai multă primire, ci a primit exact aceleași lucruri.
Astfel, eu înțeleg că profetul lui Dumnezeu trebuia să moară față de sine însuși, trebuia să moară față de respingerea sa, față de durerea de a fi respins, de dorința pe care el a avut-o atunci când a vrut să se îndepărteze de tot. A trebuit să moară față de sine, iar când a murit față de sine, a trebuit să se întoarcă înapoi exact la oamenii care l-au respins și a trebuit să continue să predice. Iar când acea Sămânță a murit din nou, ce a făcut pentru noi? Fiți atenți la slujba pe care o avem din luna iunie a anului 1963, până în luna decembrie a anului 1965. Fiți atenți la ceea ce avem, prieteni. De ce? Pentru că cineva a fost dispus să moară pentru a nu rămâne singur. Pentru cine să moară? Pentru cei care nu-l primeau, nu-l acceptau și care îl condamnau.
Înțelegem acum că este puțin diferit să fii ca Hristos decât am crezut noi.
În mesajul Filtrul unui om care cugetă, fratele Branham a spus:
„Dacă i-am iubi doar pe cei care ne iubesc, în timp ce ne strângem mâinile ca și preiubiți în Domnul, aceasta este bine, dar puteți voi iubi și ceea ce nu este de iubit? Acesta este Filtrul unui om care cugetă. Acesta este Duhul lui Hristos în voi, iubindu-i pe cei care nu vă iubesc, iar atunci veți avea răsplata lui Dumnezeu. Dar dacă faceți aceasta ca și o datorie, tot nu aveți Filtrul unui om… Vă aflați doar în cel de-al doilea ciclu. Când îi veți iubi din inima voastră, atunci respirați prin Filtrul unui om care cugetă, și satisface gustul unui om sfânt, când știți că din inima voastră i-ați iertat pe toți, ați iertat totul, indiferent de ceea ce s-a întâmplat. Nu este aceasta minunat?”
Atunci când iubim ceea ce nu este de iubit, Acesta este Duhul lui Hristos în voi. Deci, atunci când noi iubim ceva ce este de neiubit, noi nu avem niciun merit și nici nu ne putem mândri cu aceasta, pentru că Acesta este Duhul lui Hristos în noi, nu suntem noi. Iar pentru a avea aceasta, noi trebuie să murim.
În mesajul Acea zi pe Calvar, din anul 1960, fratele Branham a spus:
„El a fost un singur Om, Omul desăvârșit. El și-a dat viața dând un exemplu pentru noi.
Acum, ce trebuie să facem noi? Primul lucru pe care eu aș dori să-l spun, este: Isus nu a trăit niciodată pentru Sine Însuși. El Și-a dedicat viața altora. Aceasta este Viața Veșnică. Când noi spunem că mergem la biserică și facem lucruri bune, aceasta este în regulă. Dar când tu trăiești viața ta pentru tine însuți, tu nu ai Viața Veșnică. Viața Veșnică înseamnă a trăi pentru alții.
A dovedit aceasta când a venit în Mielul lui Dumnezeu. El a trăit și a avut Viața Veșnică pentru că El nu a trăit pentru Sine Însuși. El a trăit pentru alții. Iar tu ai primit Viața Veșnică prin faptul că ai primit acea zi și nu mai trăiești pentru tine însuți. Tu trăiești pentru ceilalți. Cineva a spus: „Cum poți suporta și îngădui ca cineva să îți spună în toate felurile?…”
Nu toată lumea l-a iubit pe fratele Branham în ziua sa. El nu a fost universal primit și nici nu au existat doar opinii bune despre el în fiecare cerc. Fiți atenți la răspunsul fratelui Branham la întrebarea de mai sus:
„…Tu nu trăiești pentru tine însuți. Tu trăiești pentru ceilalți, pentru ca tu să-l poți răscumpăra pe acel om.”
Care om? Cel care nu te vorbește de bine. Așadar, a trăi ca Hristos, înseamnă că îți sacrifici propria viață și propriile sentimente pentru a-l răscumpăra pe cel care nu te vorbește de bine. Tot ceea ce pot spune este: „Doamne, ajută-mă să mor.”
„Voi deveniți fii. Iar problema este că biserica a uitat că ei erau fii. Voi sunteți fii. Voi ați luat locul lui Hristos. Voi sunteți fii, așadar nu trăiți pentru voi, ci pentru ceilalți.
„Păi, frate Branham, cu siguranță eu pot trăi pentru acest frate, pentru că, cu siguranță, el este un om amabil.” Nu este aceasta. Trăiește pentru acel om care te urăște. Trăiește pentru acea persoană care te-ar omorî dacă ar putea. Aceasta este ceea ce I s-a făcut Lui. Ei L-au ucis, iar El a murit pentru a-i putea salva. Aceasta este Viața Veșnică. Când veți înțelege, aceasta se va găsi în sânul vostru, și atunci veți vedea cerul. Dar trebuie să sacrificați propriile voastre lucruri, să renunțați la ele așa cum oaia renunță la lâna ei. Priviți la Calvar.”
Așadar, Calvarul a devenit mai mult decât salvarea noastră. Calvarul a devenit și exemplul nostru. Calvarul este semnul răscumpărării noastre, locul în care plata pentru păcatele noastre a fost făcută, locul în care am fost răscumpărați înapoi la Dumnezeu prin Sângele unei Jertfe nevinovate. Aceasta este Calvarul. Deci, când privim la cruce, este mai mult decât răscumpărarea noastră, este și exemplul nostru, pentru ca noi să trăim așa cum a trăit El, să murim pentru ca alții să poată trăi.
Când ne întoarcem la mesajul „A sta în spărtură”, când fratele Branham se lupta cu el însuși, întrebarea care se ridică este: „Cu cine se lupta fratele Branham?” Cu cine se lupta William Branham? Cu William Branham. Toți acei oameni îl respinseseră, ei ar fi trebuit să primească slujba, dar nu au primit-o, iar el nu se lupta cu toți acei oameni, ci cu sine însuși. El se lupta cu omul dinafară, cu natura sa veche firească, cu ființa umană care avea o natură de scaiete. Cu acest om se lupta el, de fapt. Și în timp ce se lupta cu toate acele lucruri, a început să aibă o serie de vise, și în acele vise, el s-a găsit într-o văgăună fiind un cerșetor, căutându-și cumnatul, care era, de asemenea, un cerșetor. Ambii erau cerșetori, iar cumnatul său încerca să-i găsească un loc unde să se așeze în acea groapă, unde erau aprinse niște focuri. Având acest vis și neștiind ce însemna, a început să speculeze: „Poate este cutare sau cutare.” Dar nu a putut să descifreze însemnătatea visului. A încercat să-și găsească cumnatul, apoi a continuat să meargă mai departe, iar noi știm că pe măsură ce călătorea, a început să aibă gânduri legate de îndepărtarea sa de slujbă, iar cumva în mintea sa se fixase gândul de a merge în Columbia Britanică, spunându-și că urma să aibă parte de o viață bună acolo.
Dar Dumnezeu a început să Se ocupe de el, spunându-i că dacă va face acest lucru, soția lui nu va rămâne acolo, iar el va deveni un vagabond așa cum se văzuse în visul său. Dumnezeu i-a spus să oprească mașina, el a făcut întocmai, a ieșit afară și a început să se uite în jur. De fapt, s-a uitat înainte să iasă afară din mașină, când a văzut acel șir de munți. Acel șir de munți avea șapte vârfuri, iar Domnul i-a spus că numele lui era scris acolo. Cele șapte culmi reprezentau cele șapte litere ale numelui său. William Marrion Branham, șapte, șapte și șapte. Cele șapte vârfuri reprezentau numele său. Cele trei vârfuri mai mari reprezentau cele trei Trageri din slujba sa, iar văile, erau stagiile dintre ele; una dintre ele, cea mai lungă, reprezentând perioada în care el a părăsit câmpul. Astfel, el a aflat că viața sa era deja scrisă acolo. După ce a trecut de al șaptelea vârf, el a observat că nu se concretiza în ceva anume, iar Domnul i-a spus că acela se revarsă în veșnicie. Fratele Branham se afla acolo și privea la acest tablou, fiind uluit. Billy Paul era cu el. La un moment dat, l-a bătut cu mâna pe umăr, spunându-i: „Tată, privește acolo”. Iar el a privit de cealaltă parte a drumului unde se afla un vagabond, exact ca în visul său.
Iar acum, vreau să mergem înapoi la Ioan 12.
„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.
Cine își iubește viața o va pierde şi cine îşi urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică.”
Fratele Branham stătea acolo în drum. De-o parte a șoselei se găsea ceva ce se întindea în acea parte, știind că dacă își punea deoparte viața sa, ceea ce vedea în fața ochilor de acea parte a drumului, era viața sa: dacă urma să se predea, să se întoarcă pe câmpul de luptă, să accepte respingerea și să se întoarcă înapoi. Dar dacă își păstra viața, acolo, pe aceeași șosea, în cealaltă parte, se găsea un vagabond. Este adevărat? Aceea era Scriptura făcută vie în viața sa. Iar eu cred că, parțial, din pricina alegerii pe care el a făcut-o, noi ne aflăm aici. Dar eu nu vreau să las totul pe baza alegerii lui, ci vreau să-mi fac propria alegere: fie să-mi salvez viața și să mă salvez pe mine însămi, sau să o pierd de dragul Său.
Vreau să mai citesc un citat, deoarece mai am un gând pe care vreau să-l împărtășesc, în legătură cu toate acestea.
În mesajul Cine este Acesta?, din anul 1959, fratele Branham a spus:
„Acum, aceasta este ceea ce se petrece astăzi. Există mulți oameni care merg la biserică. Sunt mulți care recită un crez. Sunt mulți care au studiat Scriptura. Dar există unii care Îl cunosc pe El. Nu a cunoaște crezul este mântuire. Nu a cunoaște regulile bisericii este Viața Veșnică. Nu a aparține unei biserici este Viața Veșnică. Aceste lucruri sunt bune. Dar cu toate acestea, a-L cunoaște pe El este Viața veșnică, a-L cunoaște pe El, Persoana, Hristos.
Acolo zace Viața Veșnică, în a-L cunoaște personal pe El: a cunoaște natura Sa, ceea ce face El, cum acționează El, iar atunci când veți face aceasta, veți avea cunoștința Cuvântului Său, ceea ce El dorește ca voi să faceți. Atunci vine credința.”
Atunci, ce este Viața Veșnică? A-L cunoaște pe El. Iar când Îl cunoști pe El, știi despre El, știi natura Sa, știi cum acționează, ceea ce face El, iar când vom face aceasta, vom cunoaște Cuvântul Său și ceea ce dorește El să facem noi, pentru că ceea ce dorește El să facem, este ceea ce a făcut El. El Își dorește ca noi să călcăm pe urmele Sale. Așadar, a cunoaște Viața Veșnică este a cunoaște Persoana, nu crezul sau doctrina, ci Persoana. Iar când cunoaștem Persoana, noi reflectăm acea Persoană, nu crezurile.
În Cartea „Epocile Bisericii”, fratele Branham face o afirmație uluitoare. În Epoca bisericii Smirna mai exact.
„Pot fi aceia care spun că Viața Veșnică înseamnă bunăstarea copiilor lui Dumnezeu. Este bunăstarea și desfătarea lor care este în joc. Pe de altă parte, păcătosul este pedepsit pentru ca noi să putem rezuma cea de-a doua moarte la o problemă de pedeapsă și locație. Viața Veșnică înseamnă cerul, iar pedeapsa eternă înseamnă iadul. Ați fi surprinși de oamenii care au fost ridicați la gradul de teologi, care cred aceasta. Dar știți voi ce face aceasta? Face ca Viața Veșnică să fie o problemă de geografie și nu de Persoană. Viața Veșnică este Dumnezeu, Domnul Isus Hristos.”
Viața Veșnică nu este Ceva la care ajungem ca recompensă pentru că am fost buni și drăguți, fapt pentru care mergem în cer și primim Viață Veșnică, ci Viața Veșnică este o Persoană. El este Viață, El este Sursa Vieții, Viața Veșnică este Dumnezeu. Așadar, a avea Viață Veșnică înseamnă a-L avea pe Dumnezeu. Umblarea în Viața Veșnică, înseamnă umblarea în căile veșnice ale lui Dumnezeu. A-L cunoaște pe El înseamnă Viață, pentru că El este Viața Veșnică. Nu este doar a ști despre El, ci a-L cunoaște pe El, este mai mult decât a înțelege ceva sau a asculta anumite principii. De fapt, este a veni în contact cu Viața Însăși și a o trăi, pentru că Viața Veșnică nu este geografie, ci este o Persoană. Iar fratele Branham merge mai departe spunând aceasta în mesajul Comuniune:
„Ce era? Acolo era un alt William Branham. Înțelegeți? Un punct mic de Viață Veșnică acolo, din Genele lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, care a fost poziționat acolo.”
El vorbea despre Ceva care s-a mișcat în viața sa de când era băiat. Ce era aceasta? El a spus: „Micuțul punct de Viață Veșnică de acolo.” Tocmai am aflat că Viața Veșnică nu este geografie, ci este o Persoană. Exista o porțiune din Dumnezeu, un atribut al Său care se afla deja în suflet. Ce dorea să facă acea mică parte? Să fie exprimată.
În mesajul Și nu știi, din anul 1965, cred că am vorbit despre aceasta în urmă cu două săptămâni, el începe să vorbească despre omul dinafară, care are cinci intrări în trup: văz, auz, miros, gust și simțul tactil. Iar în acest mesaj, el spune: „Acum, acesta este cel rău, cel dinafară.”
Așadar, unde se găsește cel rău? Nu în iad. Eu nu mă lupt cu o ființă din iad, ci cu omul dinafară, cu omul exterior, mă lupt cu acest om dinafară, cu această natură veche. Apoi, unde se găsește raiul? Raiul este un loc aflat undeva departe? Unde se găsesc Viața Veșnică și cerul? În omul din interior. Așadar, cele două forțe din bătălie sunt mult mai aproape decât credem. Noi știm că acest câmp de luptă se află în minte și că lupta are loc în mine. Este o luptă pentru exprimare. Și ce va fi exprimat? Viața Veșnică. Când Viața Veșnică se va exprima, cum va arăta Ea? Ca Hristos, pentru că Hristos a exprimat Viața Veșnică. Și va fi cineva care poate renunța la viață, pentru ca să existe mai multă Viață.
Fratele Branham merge mai departe și spune, în mesajul Dumnezeu care este bogat în milă, din anul 1965. În anul 1965, fratele Branham a început să așeze acest principiu. Vedem anumite teme prin care fratele Branham a trecut în timpul slujbei sale și vedem cum înțelegerea sa a progresat pe măsură ce a venit de-a lungul drumului. În anul 1965, a început să așeze învățătura despre Sămânța Genă, atribute, faptul de a fi parte din Dumnezeu și din Viața Veșnică. El a început să vorbească despre Sămânța Genă exact la sfârșitul slujbei sale. Și este atât de minunat să înțelegem că noi, acum, ca Mireasă, Dumnezeu încearcă să ne facă să înțelegem cine suntem, de fapt, și care este scopul Său.
„Dacă aveți Viață Veșnică în seara aceasta, dacă avem Viață Veșnică, noi întotdeauna am fost, pentru că există un singur fel de Viață Veșnică. Noi întotdeauna am fost. Iar motivul pentru care am fost, este că noi suntem parte din Dumnezeu. Iar Dumnezeu este Singurul care este veșnic…”
Așadar, Viața Veșnică este o Persoană. Nu este un loc, ceva ce ține de o locație geografică, ci este o Persoană. Apoi, fratele Branham merge mai departe și spune: „Dacă avem viață veșnică, am avut-o dintotdeauna”, pentru că suntem parte din Dumnezeu. Aceasta este ceea ce ne dă Viață Veșnică. Mai departe în același mesaj, el spune:
„…Noi suntem parte din Dumnezeu. Întotdeauna am fost. Voi nu vă amintiți pentru că ați fost doar un atribut în Dumnezeu. Ați fost doar în Gândul Său. Însuși numele vostru, dacă a fost vreodată în Cartea Vieții, a fost pus acolo înainte de întemeierea lumii. El a știut ceea ce erați voi.
Eu spun aceasta nu cu scopul de a amesteca și mai mult doctrina, ci pentru a o îndrepta, pentru ca noi să ne putem îndepărta de această frică și spaimă. Voi nu știți cine sunteți. Voi nu veți fi, ci chiar acum voi sunteți fiii lui Dumnezeu. Vedeți, voi ați fost întotdeauna fiii lui Dumnezeu. Fiindcă atunci când Dumnezeu v-a avut în gândul Său la început, a trebuit să fiți. O parte din voi, Viața voastră care se află în voi acum, a trebuit să fie cu Dumnezeu, înainte, Acolo. Înainte ca El să Se materializeze aici pe Pământ, înainte să fi fost ceva în afară de Dumnezeu, voi erați unul dintre atributele Sale. El a știut care va fi numele vostru, El a știut culoarea părului vostru, El a știut totul despre voi. Singurul lucru care s-a întâmplat, a fost când voi, fiind un păcătos…
Mulți dintre voi puteți avea părtășie cu mine asupra acestor lucruri în seara aceasta. Când ați fost un băiețel sau o fetiță, ați umblat încoace și încolo, dar existau unele lucruri care pe voi, pur și simplu, vă deranjau, dar acestea nu îi deranjau pe ceilalți copii, dar în voi exista ceva care striga. Acolo se afla Dumnezeu undeva, cu toate că voi încă erați un păcătos. Vă amintiți aceasta? (Adunarea spune „Amin!”). Cu siguranță. Acum, ce era aceasta? Era acea mică formă de Viață în voi atunci.
Apoi, după o vreme ați auzit Evanghelia. Poate ați mers la biserică, ați luat cutare și cutare și ați mers din denominațiune în denominațiune, dar într-o zi, fiind parte din Dumnezeu, a trebuit să fiți parte din Cuvânt. Iar când ați auzit Cuvântul, ați știut de unde ați venit, care era Adevărul. Sămânța a fost în voi dintotdeauna. Cuvântul a văzut Cuvântul care era în voi, care era dinainte de întemeierea lumii, a văzut Cuvântul și a venit la El.”
Așadar, de ce stați aici, în seara aceasta ca Sămânță Genă a lui Dumnezeu? Pentru că sunteți parte din Dumnezeu, v-ați aflat în Gândul Său înainte de întemeierea lumii, întotdeauna ați avut Viață Veșnică, întotdeauna ați fost parte din Dumnezeu, acea Parte, acea Sămânță se afla în voi încă de atunci, dar la un moment dat, Cuvântul a chemat Cuvântul, au ajuns în contact și au activat Cuvântul dinăuntru, iar acea Sămânță a venit la Viață. Când acea Sămânță a venit la Viață, ați murit față de omul dinafară, ați venit la Cuvânt și V-ați predat viața lui Dumnezeu și ați murit, acea Sămânță a venit la Viață. Dar eu nu cred că acea Sămânță, care este parte din Dumnezeu, a venit la Viață doar pentru ca voi să aveți Viață, ci a venit la Viață pentru ca și alții să aibă Viață, de asemenea.
De atât de multe ori, adoptăm o privire egocentrică în Evanghelie: totul este despre mine, Dumnezeu a murit pentru mine, Dumnezeu a venit să mă salveze pe mine și există adevăr în toate acestea, dar problema este că ne concentrăm prea mult pe noi înșine. Dar Hristos nu s-a concentrat niciodată pe Sine, ci pe scopul lui Dumnezeu. El a venit să mântuiască ce era pierdut, a venit pentru mântuire, a venit să renunțe la tot ce era pământesc, pentru scopuri veșnice. El a venit ca să fie Mielul lui Dumnezeu care îndepărtează păcatul lumii. Astfel, întrebarea este: „De ce ați venit voi?” Poate pentru a sluji unui scop veșnic. Și poate acel scop veșnic este mai mult decât, „A ne simți bine, a fi fericiți, a avea o familie drăguță și a merge în ceruri într-o zi.” Poate este ceva mai mult la mijloc. Poate este ceva mai mult de exprimat, poate există mai multă Viață care poate veni la suprafață când voi muri eu, iar altcineva va trăi.
Vreau să ne întoarcem la povestea fratelui Branham deoarece va sublinia ceva despre noi. Când Dumnezeu i-a arătat acel șir de vârfuri, cel de-al șaptelea revărsându-se în Veșnicie, toate acestea au ilustrat viața sa, apoi, noi am aflat toate aceste lucruri pe care le știm acum despre Cartea Vieții Mielului, pecetluită înainte de întemeierea lumii. Realitatea este că destinul meu este pecetluit. Credeți voi aceasta? Nimic nu va schimba aceasta. Descoperirea este că eu vin de la Dumnezeu și mă întorc la El.
Chiar și în viața fratelui Branahm…Eu nu știu cum să sortez toate aceste lucruri. Dumnezeu i-a spus: „Dacă vei merge în direcția aceasta, vei ajunge un vagabond.” Dacă ar fi mers într-acolo, ar fi devenit un vagabond. Eu nu știu cum ar fi aranjat Dumnezeu lucrurile, pentru că viața sa era scrisă pe acel munte, iar acesta era un lucru sigur. Așadar, nu voi da curs acestor două gânduri și nici nu voi aduce o teorie, eu doar știu ceea ce a făcut Dumnezeu. Iar când fratele Branham a văzut aceasta, el a știut că existau trei vârfuri mari. Iar ultimul vârf din cele trei, cele mai mari, reprezenta Tragerea a treia a slujbei sale, cu care el a avut de-a face în cea de-a treia Tragere. El a știut că Tragerea a treia era deschiderea Cuvântului, el a știut de unde venea, iar aceasta a mers până în veșnicie. Când fratele Branham s-a uitat la ceea ce vedea, dintr-o dată a înțeles că ultima parte a slujbei sale va merge până în Veșnicie, și tot atunci el a înțeles că totul era în regulă, totul se desfășura la timp, totul era asigurat. Iar dacă acela era Planul lui Dumnezeu pentru el, atunci el se putea întoarce la cei care l-au respins pentru că ceea ce vedea el, nu urma să se schimbe.
Nădăjduiesc că Domnul mă va ajuta să explic aceasta din inima mea. Dacă destinația voastră veșnică este sigură, iar voi vă aflați în mâinile lui Dumnezeu, și Dumnezeu ne iubește cu o dragoste veșnică, dacă noi am fost pecetluiți și răscumpărați înainte de întemeierea lumii, iar noi nu putem fi pierduți sau despărțiți de Dumnezeu, atunci de ce în acești șaptezeci, optzeci, nouăzeci de ani, nu putem muri, pe deplin, să fim sfărâmați, călcați, respinși, scuipați, de dragul altcuiva, poate pentru răscumpărarea lor, pentru că a noastră este sigură? Nu putem noi, pur și simplu, să renunțăm la noi și să spunem: „Această viață pământească pe care o am, nici măcar nu este a mea pentru că eu am fost cumpărat cu un preț, eu sunt răscumpărat și mă aflu aici pentru a-L exprima pe Hristos. Dacă sunt respins, dacă barba mi se va rupe de pe chip…”
Isus a știut de ce a venit și ce trebuia să facă, a venit și a făcut-o, dar nu acela a fost sfârșitul existenței Sale, nu era totul, pentru că slava care se afla înainte, pentru ea, El a îndurat ceea ce a trebuit să îndure la cruce. Ce slavă se găsește înainte pentru voi și pentru mine? Care este slava care se află înaintea noastră? Putem noi să îndurăm câteva cruci de-a lungul drumului privind spre slava care se află înainte? Ne vom apăra noi întotdeauna, ne vom ridica noi pentru onoarea noastră, ne vom apăra caracterul și reputația de fiecare dată când cineva spune ceva despre noi? Vom încerca noi să arătăm bine în fața tuturor sau vom muri față de aceste lucruri? Este o întrebare bună. Este o întrebare pe care trebuie să ne-o punem cu toții.
Să mergem împreună la Ioan 10. Isus a spus că viața noastră nu este decât un abur. Așa este, prieteni. De ce trebuie să muncesc din greu pentru a asigura o viață bună care oricum se evaporă, care dispare atât de repede, care într-o clipeală de ochi nu mai este? Când de fapt, eu sunt asigurat dincolo, când destinul meu este asigurat, când cea mai mare slavă zace acolo. Eu trebuie să fiu dispus să așez această viață jos, pentru că Viața pe care o am, este mult mai bună.
Când Isus a fost pus pe cruce, sângerând din tot felul de răni pe care le avea pe tot trupul, sfâșiat, bătut, barba i-a fost smulsă, pielea i-a fost sfâșiată, cununa de spini i-a pătruns prin pielea capului, sângerând din răni de pe tot trupul, faptul că a fost dezbrăcat întru totul, batjocorit, au râs de El, iar El, stând acolo, nu S-a apărat deloc. El nu a încercat să-și păstreze Viața, nu a încercat să-i facă pe ceilalți să-și ceară iertare pentru ceea ce Îi făceau. De ce? Pentru că El era în regulă.
„Ce vrei să spui, frate Chad?” El era bine. A suferit El? El a suferit așa cum nu a suferit niciun om vreodată. A fost dureros? A fost mai dureros decât ne vom imagina noi vreodată. A simțit El toate acele lucruri? Da, le-a simțit. Le-a simțit mai mult decât le-am fi simțit eu și tu vreodată. Dar El era în regulă. Totul urma să se încheie într-o perioadă scurtă de timp, iar El urma să fie bine pentru că El aducea înapoi tot ce fusese pierdut din Creație. El urma să fie Împăratul împăraților și Domnul domnilor, totul urmând să fie în mâinile Sale. Pentru slava care se găsea înainte, El a îndurat crucea. El era bine. Dar toți cei care se găseau în fața Lui, nu erau bine. De aceea, El era țintuit acolo, trecând printr-o agonie atât de cumplită, și a spus: „Tată, iartă-i! Ei nu știu ce fac”. Vedeți? El nu avea nevoie de ei ca să-L ajute pe El, deoarece El era în regulă. Dar ei aveau nevoie de El ca să-i ajute pe ei.
Când vom merge la serviciu, cineva nu ne va face bine. Cineva va încerca să vă ruineze reputația, va minți despre voi, va fi promovat în locul vostru, va fura ceva de la voi. Dar în realitate, voi nu aveți nevoie de ei ca să vă ajute pe voi. Voi aveți deja un Ajutor. Voi sunteți un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu și nu aveți nevoie de ei ca să îndrepte lucrurile pentru voi. Nu aveți nevoie de ei pentru a aranja ceva pentru voi, chiar dacă veți pierde promovarea sau reputația și nimeni nu va ști niciodată adevărul. Nu contează, viața aceasta este ca un abur care dispare într-o clipită, iar voi vă veți găsi în cea de-a șasea Dimensiune sau într-o schimbare a trupului, și nu va conta nici cât o fărâmă. Ce sunt câteva decenii comparat cu Aceasta? Nu sunt nimic, ele pur și simplu, dispar, iar noi suntem în regulă. Nu avem nevoie de ei pentru a ne restitui și pentru a ne face bine. Suntem bine. Cu toate acestea, uneori, ei vor realiza că au nevoie de noi. Au nevoie de mine să fiu dispus să mor pentru ca altcineva să poată trăi.
În Ioan 10.14, citim următoarele. Însă, înainte de a citi acest verset, aș dori să spun altceva.
Mesajul a venit pentru a ne aduce o identificare corectă a ceea ce suntem noi, cine suntem noi cu adevărat. Dar există consecințe a acestui fapt. Dacă noi credem identificarea adevărată care ne arată cine suntem noi, aceasta ar trebui să ne schimbe viețile, ar trebui să schimbe felul în care vorbim, felul cum ne comportăm și felul în care reacționăm în diferite circumstanțe. Este adevărat? Pentru că atunci când noi spunem: „Eu cred că vin de la Dumnezeu, eu cred că Veșnicia locuiește în mine, eu cred că sunt asigurat și că numele meu se află în Carte înainte de întemeierea lumii și că nu voi fi niciodată pierdut sau separat de Dumnezeu, eu cred că sunt un fiu al lui Dumnezeu care se află pe Pământ pentru a sluji scopului lui Dumnezeu,” există o consecință a acestei afirmații. Iar consecința este că Dumnezeu Se așteaptă ca eu să acționez ca un fiu al Său. Și dacă eu cred cu adevărat aceasta, atunci acțiunile mele ar trebui să fie în acord cu ceea ce cred. Și poate a sosit timpul ca noi să începem să acționăm ca fii ai lui Dumnezeu, și să încetăm să acționăm ca ființe umane care nu știu nici unde merg și nici ce fac, care nu sunt asigurați sau care nu știu că vin de la Dumnezeu și se întorc la El.
Purtarea lui Isus de-a lungul întregii Sale vieți dovedea că El știa cine era. Este adevărat?
Eu spun: „Doamne, ajută-mă ca această descoperire să devină o realitate pentru mine, iar orice alt gând să devină auxiliar acestei descoperiri. Fie ca gândul auto-conservării să fie pus mai prejos de descoperirea care îmi spune cine sunt eu; nevoia de a fi aclamat să fie pusă mai prejos decât descoperirea a cine sunt eu; nevoia mea ca cineva să mă asigure de ceva anume, să fie pusă mai prejos față de descoperirea care îmi spune cine sunt eu.” Toate aceste emoții și sentimente umane vor veni, nu le putem opri să nu vină, dar fie ca descoperirea să fie cel mai mare gând din mintea mea și fie ca ea să suprime orice gând, acțiune sau reacție până când totul se va subordona descoperirii a cine sunt eu. Eu cred că aceasta este ceea ce Mesajul a venit să facă, și anume, să ne elibereze de condiția noastră umană, să dezlege adevăratul potențial al vieții noastre, nouă înșine, pentru ca să nu mai trebuiască să trăim în robia și subordonarea omului dinafară.
Ioan 10:14-17:
„Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine,
aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.
Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.
Tatăl Mă iubeşte, pentru căÎmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau.
Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”
Noi știm că această poruncă a fost pentru Isus Hristos și știm că își găsește împlinirea în moartea și învierea Sa. Dar eu vreau să o iau personal și să spun că eu am puterea să-mi dau viața și nimeni nu mi-o poate lua.
Să vorbim puțin despre viața noastră firească. Eu am puterea de a o lăsa și de a o lua înapoi. Avem noi această putere? Este aceasta ceea ce facem noi? Lăsăm firescul jos într-o clipă, dar îl luăm înapoi câteva minute mai târziu. Îl punem deoparte într-o zi, iar în ziua următoare… Dumnezeu este un Domn, și El nici măcar nu ia aceasta de la noi, ci El ne dă oportunitatea de a ne da viața. Așa arată răscumpărarea, mântuirea: să ne dăm viața unii pentru ceilalți. Aceasta face o mamă când își hrănește copilul, când se îngrijește de viața copiilor ei: ea renunță la viața ei. Aceasta face un tată pentru familia lui, un soț pentru soția lui și o soție pentru soțul ei. Iar noi facem aceste lucruri intuitiv, înțelegem sacrificiul, predarea, a da o viață pentru a asigura o altă viață, pentru că pe aceasta se bazează întreaga unitate familială. Iar noi am trăit destul pentru a înțelege aceste lucruri și anume că un tată își răscumpără și își salvează copiii pentru că renunță la propria sa viață. O mamă face la fel, ea își hrănește și oferă siguranță copiilor ei, pentru că renunță la propria ei viață. Astfel, noi știm aceasta: calea spre viață este prin sacrificiu. Astfel, eu vreau să-mi dau viața și nimeni nu mi-o va lua, ci eu vreau să o dau.
Să mergem acum la Marcu 8:31-35:
Atunci aînceput să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi după trei zile să învieze.
Le spunea lucrurile acestea pe faţă. Petru însă L-a luat deoparte şi a început să-L mustre.
Dar Isus S-a întors şi S-a uitat la ucenicii Săi, a mustrat pe Petru şi i-a zis:
„Înapoia Mea, Satano! Fiindcă tu nu te gândeşti la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.”
Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cinevasă vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.”
Isus le spunea aici că El urma să moară, să fie nedreptățit, iar după trei zile urma să învieze, iar Petru L-a mustrat. Dar Isus a recunoscut că cel care vorbea nu era prietenul Său, Petru, pentru că El nu a spus: „Înapoia Mea, Petre”, ci a spus: „Înapoia Mea, Satană”. Ce încerca Satan să-L determine să facă? Să nu meargă pe calea crucii, să nu-Și jertfească viața și să devină o Jertfă. Satan încerca să-L determine să-Și conserve viața, iar de îndată ce Petru a spus aceasta, El a înțeles că nu mai avea de-a face cu Petru, ci cu Satan.
El a spus: „Tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile oamenilor.” „Pentru tine dorința de a nu-mi da Viața, ci de a o păstra și de a nu deveni o Jertfă, sunt lucrurile oamenilor și nu ale lui Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu a venit pentru a-Și da Viața. Ei au învățat o lecție valoroasă și de îndată, i-a adunat pe toți împreună și le-a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.”
De fapt, El spunea: „Dacă vreți să veniți după Mine și să Mă urmați, vă voi arăta care este calea. Dacă vreți să mergeți cum merg Eu, luați-vă crucea și urmați-Mă.” Slavă Domnului! Eu spun: „Doamne, ajută-ne!”
Să mergem înapoi la Ioan 13. 36-38:
„Doamne”, I-a zis Simon Petru, „unde Te duci?” Isus i-a răspuns: „Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu, dar mai târziu vei veni.”
„Doamne”, I-a zis Petru, „de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.”
Isus i-a răspuns: „Îţi vei da viaţa pentru Mine? Adevărat, adevărat îţi spun că nu va cânta cocoşul, până te vei lepăda de Mine de trei ori.”
Eu cred că Petru a crezut că el își putea da viața. Eu cred că ce a spus el, a fost adevărat pentru el atunci, el chiar a crezut că ar fi făcut-o, dar Isus știa că nu o va face. Noi știm că Petru trebuia să se nască din nou. Înțelegem aceasta. El trebuia să vină la o altă viață. Petru trebuia să moară față de sine însuși, pentru ca Viața lui Hristos să poată veni la Viață în interiorul său. Dar când s-a întâmplat aceasta, când a avut următoarea lui șansă, Petru a murit pe cruce. Iar în smerenia lui, nici măcar nu s-a putut poziționa ca să moară în același fel în care a murit Domnul Său, ci el a cerut să fie răstignit cu capul în jos, pentru că el nu a vrut să moară ca Domnul său. El a trecut de la mândria și aroganța sa, când a spus: „Îmi voi da viața pentru Tine”, la faptul că s-a smerit atât de mult, încât atunci când și-a dat viața, nici măcar nu a vrut să o facă la fel cum a făcut-o Domnul Său, ci a spus: „Răstigniți-mă invers, pentru că eu nici măcar nu sunt vrednic să mor așa cum a murit El.” Slavă Domnului! Isus știa că Petru credea că urma să moară, dar nu era pregătit, dar când Hristos a fost făcut viu în Petru, atunci Petru a fost dispus să moară.
Isus a făcut aceeași afirmație în Luca 9:23:
„Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.”
Aici avem un element diferit de ceea ce avem în Marcu și anume: „în fiecare zi”. Ceea ce înseamnă că eu nu trebuie să mor doar o dată, atunci când sunt născut din nou, ci trebuie să-mi iau crucea zilnic.
Romani 8:29. Acesta este un verset de care ne-am ocupat în timpul acestui an:
„Căci, pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel Întâi Născut dintre mai mulţi fraţi.”
Așadar, Dumnezeu, care m-a cunoscut mai dinainte m-a hotărât mai dinainte. Cu ce scop? Să fim asemenea chipului Fiului Său. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că Dumnezeu a rânduit mai dinainte ca eu să fiu asemenea chipului lui Isus Hristos. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că noi vom ajunge acolo, prieteni. Acest Cuvânt care este predicat, această Viață care este disponibilă pentru noi acum, acest Mesaj ne va duce acolo. Noi am fost rânduiți să fim asemenea chipului Fiului Său astfel încât noi, de bunăvoie, fără a fi constrânși de cineva, ne vom da viața pentru ca să fie mai multă viață.
Fratele Branham a spus în mesajul Un Paradox, din anul 1965:
„Așa este cu un individ. Atâta timp cât există orice fel de intervenție umană, idei umane, atunci Germenul de Viață a lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, nu poate lucra. Tu nu poți fi vindecat atâta timp cât există doar o fracțiune undeva, care nu a putrezit încă; are toate elementele umane, toate ideile științifice, toate așa-numitele „zilele minunilor au trecut”. Toate acestea trebuie să moară, toate, nu doar să moară, ci să putrezească, iar atunci, de acolo, Germenele de Viață va crește într-o Viață nouă. Acesta este singurul fel în care poate crește.
De aceea noi nu primim ceea ce cerem. Încercăm să luăm cu noi așa de mult din propriile noastre idei.
De aceea biserica luterană nu a putut merge mai departe decât a făcut-o, Penticostalii și ceilalți, pentru că ei au injectat, printr-un grup de teologi: „Aceasta nu ar trebui să fie astfel. Aceasta este pentru o altă zi, iar Aceasta a fost pentru cutare”. Acolo va rămâne. Nu va putea crește în acel chip desăvârșit a lui Hristos până când fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu este primit de tine, apoi, tu devii acel Cuvânt. Este ca și sămânța care a căzut în pământ.”
De ce venim noi la biserică pentru a asculta un Mesaj ca acesta? Pentru a afla cât de departe suntem de standard? Categoric, nu. Fratele Branham a spus că noi nu venim la biserică pentru a auzi părțile noastre bune, ci părțile noastre rele. Noi venim pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie semănat în pământ bun, ca să rodească Viața care este predicată. Noi nu predicăm Mesaje ca acestea, să ieșim afară și să spunem: „Ai face bine să faci mai bine; ai face bine să îți dai viața sau să faci cutare”. Noi predicăm mesaje ca acesta pentru a înțelege că, dacă vrem să trăim Viața lui Hristos, trebuie să ne dăm viața. Oh, Dumnezeule, vino și seamănă acea Sămânță în inima mea și adu acea Viață. Eu nu pot să fac aceasta de unul singur, așa cum nu a putut nici Petru.
Poate eu spun: „Îmi voi da viața. Voi muri pentru Tine, Doamne.” Dacă eu o spun așa cum a spus-o Petru, în propria sa putere, în propria sa capacitate, în propria sa dorință, voi fi un eșec la fel ca Petru. Atunci, nu vom putea merge în aceeași direcție. Nu voi putea spune: „Sunt hotărât. Mâine voi face mai bine decât astăzi”. Noi înțelegem că Acesta nu este nimic altceva decât Adevărul, dar Doamne: „Te rog să faci ca Acesta să trăiască în mine. Trebuie să fie real, natural, trebuie să vină din Viața Veșnică care se află înăuntru și nu ceva ce este implantat, nu pene de păun puse pe o pasăre.”
Vă amintiți că fratele Branham a spus că este ca și cum ai lua pene de păun și le-ai pune pe o cioară, apoi cioara pretinde că este un păun. Nu aceasta este ceea ce încercăm să facem. Nu trebuie să spunem: „Trebuie să fac cutare, nu trebuie să-mi pierd cumpătul, trebuie să fiu amabil cu toată lumea.” Nu. Trebuie doar să mă predau și să las ca Viața Cuvântului să preia viața mea. Trebuie să cred. Trebuie să cred că Aceea este Viața la care m-a chemat, că eu am fost rânduit mai dinainte să fiu la fel cum este chipul Său, trebuie să cred că este posibil pentru mine ca eu să mă depășesc. Iar noi avem nevoie de Dumnezeu. Trebuie să iau acel Cuvânt înăuntru.
La începutul acestui mesaj de astăzi vă spuneam că în urmă cu câteva săptămâni mă gândeam la acest mesaj și anume când Pavel a spus: „Îmi doresc să fiu anatema față de Hristos de dragul fraților mei”, eu am spus: „Oh, Dumnezeule!” Nu este ca și cum nu aș vrea aceasta. Eu îmi doresc aceasta. Doresc tot ceea ce se găsește în Cuvânt, dar vreau ca aceasta să fie real, vreau să vină din inimă. Nu vreau să fie ceva ce eu am adoptat sau o obligație sau o afirmație, doar pentru că așa spune Biblia. Eu vreau să fie ceva autentic, ceva care curge din inima mea. Atunci am spus: „Doamne, ce trebuie să fac?” Singurul lucru pe care trebuie să-l fac, este să continui să mănânc Cuvântul, să mănânc Cuvântul și să devin Cuvântul. Să mănânc și să devin.
Înțeleg că mai mult din Hristos trebuie exprimat în mine, iar pentru a avea mai mult din Hristos în mine, trebuie să am rădăcinile înfipte în Pământ, iar eu trebuie să beau Apă, pentru ca frunzele să crească. Și noi creștem în a fi în chipul lui Hristos, în a fi asemenea chipului lui Hristos, dar nu o vom face doar duminica și miercurea, nu, ci o vom face prin a bea această Apă, această Viață a lui Hristos, acest Cuvânt. Prin faptul că ne hrănim cu Cuvântul, suntem modelați în mod constant în conformitate cu chipul Său.
Uneori este bine să știm că încă nu am ajuns acolo, deși știm că am ajuns deja. Nădăjduiesc că are sens ceea ce tocmai am spus. Din pricina descoperirii a ceea ce ni s-a spus, noi știm că am biruit, că am ajuns Acolo. Dar este bine de știut că în această viață, încă mai este creștere. Nu este timpul ca eu să fiu leneș, să fiu apatic spiritual, și nu este timpul să spun că am ajuns la linia de sfârșit. Nu, încă mai este, există mai mult din Hristos care trebuie să fie exprimat; există mai mult din Viața Sa de trăit în mine; există mai mult de arătat celor care ne înconjoară și poate există mai multă răscumpărare care poate avea loc dacă eu mor.
Să mergem împreună la Matei 5. Cred că acesta este ultimul verset pe care-l citim împreună. Vom citi de la versetul 43:
Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi săurăşti pe vrăjmaşul tău.”
Dar Eu vă spun: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,
ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.”
De ce trebuie să îmi iubesc vrăjmașul, să fac bine celor care mă urăsc și să mă rog pentru cei care mă asupresc și mă prigonesc? Pentru ca eu să fiu fiul Tatălui Meu din ceruri, ca să pot fi ca El. Pentru că întregul scop este ca noi să fim ca El.
„…ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”
Care este scopul tuturor acestor lucruri? Ca să fim ca Tatăl nostru. De ce uneori, avem oportunitatea de a ne da viața? De ce avem ocazia de a muri față de noi înșine? Când suntem respinși, acuzați pe nedrept, când caracterul nostru este defăimat, de ce tot intrăm în contact cu astfel de lucruri? De ce Dumnezeu nu ne lasă să trecem pe lângă toate aceste lucruri care ne rănesc? Când suntem respinși de frații noștri, acuzați pe nedrept de cei care ne iubesc, când cineva spune ceva despre noi, ceva ce nu ar fi trebuit să spună, de ce intrăm în contact cu aceste lucruri? Pentru că suntem antrenați să fim ca Dumnezeu. Așadar, toate aceste lucruri se vor sfârși mâine? Nu, nu se vor sfârși mâine. Dumnezeu ne învață cum să fim ca El, să răspundem ca El și să fim modelați după chipul lui Hristos.
Vreau să mai citesc acest ultim citat din mesajul Arată-ni-L pe Tatăl, din anul 1961:
„De aceea Isus a spus…Iar eu cred că dacă aveți pe cineva…Tu poți iubi pe cineva care te iubește, dar îi poți tu iubi pe cei care nu te iubesc? Acela este Duhul lui Hristos. Înțelegeți? Când cei care te nedreptățesc și te vorbesc de rău, iar tu în inima ta, tot îi iubești, atunci vei ști că te apropii de Împărăție.”
Oh, și eu vreau să știu că mă apropii de Împărăție. Eu spun: „Doamne, iată-Mă! Toarnă Cuvântul în mine și adu Viața afară”. Amin!
Să ne ridicăm cu toții în picioare.
Sunt atât de multe lucruri în inima mea pe care aș dori să le împărtășesc, la care am meditat și mă rog ca Domnul să mă ajute să le aduc unul câte unul. Și din nou, și din nou, ajung la înțelegerea că Dumnezeu ne învață să fim dumnezei. Vă rog să lăsați ca această afirmație să se așeze. Dumnezeu ne învață cum să fim dumnezei. Și pentru a fi un dumnezeu amator sau un Mesia mic, trebuie să reacționăm cum ar reacționa El, să răspundem cum ar răspunde El, să ne sacrificăm așa cum S-a sacrificat El. Va trebui să ne dăm viețile și să facem toate aceste lucruri pe care le-am văzut la Hristos, și pe care le citim în toată Biblia.
De ce ne tot întoarcem la aceste oportunități? Noi nu le numim oportunități, ci încercări; le numim lucruri oribile care ni s-au întâmplat în viață, probleme mari, necazuri, dar de fapt, ele reprezintă oportunități în a-L manifesta pe Dumnezeu. Iar data următoare când dăm peste o situație mare și urâtă, poate ar fi bine să ne oprim timp de câteva clipe și să spunem: „Poate El dorește să fiu ca El.” În caz contrar, s-ar putea să facem ceea ce este firesc: ne încălzim, simțim căldura până în vârful urechilor, ne înroșim, apoi trecem în poziția de a ne apăra, de a spune ceva, reacționăm în întregime ca omul dinafară care este vrăjmașul, cel rău, în loc să suprimăm aceasta cu descoperirea despre cine suntem noi cu adevărat, ceea ce acest Mesaj a venit să ne spună, este cine suntem noi, iar cine suntem, schimbă felul cum acționăm.
Așadar, dacă mâine cineva scuipă pe pantofii tăi, poate este doar o oportunitate de a încerca mai mult să te comporți ca El, să acționezi ca El și să răspunzi așa cum El Își dorește să răspunzi. Pentru că eu cred că noi am fost rânduiți mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său.
Iov a spus. „Dar El ştie ce cale am urmat, şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul”. Ce a știut Iov? Eu cred că el a știut cine era. Dacă El ne încearcă, poate sunt multe lucruri care trebuie să cadă din viața mea, dar eu cred că există aur acolo, pe care El are nevoie să-l curețe, și cred că El dorește ca eu, pe acest Pământ, să acționez ca El pentru ca să pot fi un fiu al Tatălui Meu. Amin!
-AMIN-