RESPECT

Nu demult am părăsit spitalul. Mama este mai bine, aşa că am putut veni aici.

Este o prioritate faptul că în seara aceasta putem fi din nou în casa Domnului. Azi-dimineaţă mi-am adus câteva notiţe cu privire la ceea ce mi-a dat Domnul şi despre care aş vrea să vorbesc. M-am gândit că poate o voi face în dimineaţa aceasta, înainte de a mă ruga pentru bolnavi, dar pentru că am întârziat cu răspunsurile la întrebări, m-am gândit că dacă nu-l deranjează pe fratele Neville o voi putea face acum.

Mai devreme am auzit o mărturie minunată de la o soră creştină care este printre noi în seara aceasta. Ea a fost în rândul de rugăciune de azi-dimineaţă, dar s-a rugat pentru altcineva. Sora spunea că în camera ei nu pătrunde niciodată soarele, aşa că este foarte întunecoasă. Ea are acolo un tablou intitulat „Ultima Cină.” În după-amiaza aceasta s-a întâmplat un lucru extraordinar: Lumina pe care am văzut-o aici, după ce am predicat despre cele şapte epoci ale Bisericii, a intrat în cameră, în culorile curcubeului şi a rămas exact deasupra capului Domnului Isus din tablou. Ea a privit-o câteva clipe, după care s-a dus şi i-a spus şi sorei ei ce se întâmplă. S-au întors împreună în cameră şi au privit-o uluite timp de o oră, după care l-au chemat pe un predicator din vecini, pe fratele Stricker, să vadă şi el fenomenul acela. S-au aşezat şi au privit Lumina până pe la ora şaptesprezece, după care l-au rugat pe predicator să se roage, dar el era atât de mişcat din pricina celor văzute, încât pur şi simplu n-a fost în stare să se roage.

Imediat după aceea, unul dintre ei a adus un mesaj prin vorbire în limbi şi prorocie, care îi corecta cu privire la părerea pe care o exprimaseră cu privire la ceea ce vedeau, şi le-a spus că au înţeles greşit. Este adevărat, soră Bruce? Ei n-au înţeles bine, dar Domnul i-a corectat şi le-a spus că le-a fost dat acel semn ca recunoştinţă pentru că cred Mesajul care este predicat în această capelă. Se mai spunea că ei vor vedea lucruri şi mai mari decât acestea; că vor vedea chiar şi îngeri coborând şi urcând.

Noi trăim în ultimele zile; suntem aproape de sfârşitul timpului. Poate că ceea ce spun sună îngrozitor pentru unii oameni, dar nu şi pentru creştini. În ce mă priveşte, eu mă bucur  că am ajuns aici; mă bucur  că suntem la sfârşit.

Odată am spus aceasta într-o adunare şi imediat după încheierea serviciului, cineva a venit la mine şi mi-a zis:

„Vrei să spui că te bucuri  că vei vedea sfârşitul lumii?”

„Da,” am răspuns eu, „sigur că mă bucur.”

„Nu este corect ca cineva să se bucure şi să aştepte sfârşitul.”

„De ce nu este corect? La sfârşitul timpului vine Isus, iar eu pe El doresc să-L văd, deoarece Biblia spune că atunci El va da cununa neprihănirii „tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2Timotei 4.8).

Este un privilegiu să ştim că toate aceste lucruri vechi ale lumii vor înceta în ziua aceea şi Îl vom vedea pe El.

Demult, în vremea când exista încă sclavia, se povesteşte că trăia un negru bătrân. Pe atunci se cântau încă în adunare cântările acelea vechi, iar credincioşii se adunau şi predicau şi pentru sclavi. Astfel, într-o seară a fost salvat şi bătrânul acela, iar când s-a întâmplat aceasta, el a înţeles că a devenit liber.

În dimineaţa următoare, bătrânul a început să le povestească şi celorlalţi sclavi de pe plantaţie ce s-a întâmplat cu el, după care le-a spus:

„Eu sunt liber.”

Chiar atunci a trecut pe acolo stăpânul lui, iar când l-a auzit ce spune, l-a chemat deoparte şi i-a zis:

„Sam, fii atent ce vorbeşti! Cum adică eşti liber? Ce le bagi în cap celorlalţi sclavi?”

„Dar acesta este adevărul, şefule. Ieri am fost la adunare, iar acolo am primit eliberarea de sub robia păcatului şi a morţii.” Aceasta este!

Şi eu am fost eliberat din robia păcatului şi a morţii, şi nu numai eu, ci şi voi aţi fost eliberaţi.

De altfel, am spus deja azi-dimineaţă: Moartea rămâne numai împreună cu păcatul, pentru că păcatul şi moartea sunt de fapt unul şi acelaşi lucru.

Astfel, dacă părăsiţi păcatul, scăpaţi de moarte. Dar câtă vreme sunteţi în păcat, sunteţi în moarte. Dacă sunteţi însă eliberaţi de sub legea păcatului şi a morţii, deveniţi o făptură nouă în Hristos şi atunci sunteţi liberi.

„Sam, tu crezi cu adevărat lucrul acesta?” l-a întrebat stăpânul lui.

„Desigur. Domnul m-a eliberat ieri seară ca să vorbesc poporului meu şi să le spun că şi ei pot fi eliberaţi de sub robia păcatului şi a morţii. Chiar dacă suntem sclavi, noi putem deveni liberi de legea păcatului şi a morţii.”

„Sam, tu crezi aceasta cu adevărat?”

„Şefule, nu ştiu ce ai de gând să faci cu mine, dar îţi spun: „Eu sunt un om liber! Da, sunt liber de sub legea păcatului şi a morţii.” Atunci stăpânul i-a zis:

„Sam, ştii că şi eu sunt creştin? Şi pentru că Hristos te-a eliberat din păcat şi din moarte; pentru că eşti creştin şi simţi că trebuie să le spui şi fraţilor tăi despre această salvare, te eliberez şi eu în dimineaţa aceasta. Voi semna chiar acum documentul care îţi garantează libertatea, aşa că vei putea pleca la fel ca orice alt om liber, ca să duci mesajul Evangheliei şi la fraţii tăi.”

Se spune că acest bărbat bătrân a predicat mulţi ani Evanghelia, iar când a ajuns la capătul drumului, s-a îmbolnăvit. A fost inconştient timp de mai multe ore şi mulţi dintre fraţii lui albi, s-au dus să-l viziteze. Când şi-a revenit, lângă el stăteau mai mulţi fraţi, iar el le-a zis:

„Înseamnă că încă nu sunt dincolo?”

„Sam, tu ai dormit.”

„Nu, nu am dormit, ci am fost dincolo,” a răspuns el.

„Atunci povesteşte-ne ce ai văzut acolo,” i-au zis fraţii predicatori.

„Am trecut printr-o poartă mare făcută din perle albe, şi am intrat într-o cetate unde se afla tronul, şi L-am văzut pe El.”

Imediat după aceea, a venit un înger şi m-a întrebat:

„Tu eşti Sam?”

„Da, eu sunt,” am răspuns.

„Sam, aici este haina şi cununa ta, fiindcă le-ai dobândit prin munca ta mare pe care ai făcut-o pe pământ.”

„O, nu-mi spune despre o haină sau despre răsplată!”

„Dar ce vrei ca răsplată?” a întrebat îngerul.

„Doresc un singur lucru: să-L privesc pe El o mie de ani.”

Cred că şi noi avem aceeaşi dorinţă, nu-i aşa? Eu nu vreau haine, cununi şi palate, ci doresc să-L văd pe El; să-L văd pe El şi numai pe El. Voi nu gândiţi la fel?

Frate Neville, aş vrea să-ţi ţin mâna în timp ce spun aceasta. Noi am putea s-o facem împreună, iar atunci aş spune: „Frate Neville, îţi mai aminteşti cum am trecut împreună prin bucurii şi necazuri şi cum am ţinut împreună toate lucrurile?”

Dar iată ce avem în faţa noastră şi la Cine privim acum: la Fiul Dumnezeului celui viu.” Oh, nu ar fi minunat să vedem faţa Lui?

Eu L-am văzut de două sau trei ori în vedenie şi de fiecare dată arăta la fel. Dar în toată lumea nu există nici un artist care să poată picta expresia feţei Lui. Ei pot picta ceva asemănător, dar pentru mine, El arăta ca un Bărbat la al cărui Cuvânt se opreşte totul, dar cu toate acestea, privirea Lui era blândă şi plină de dragoste. Da, faţa Lui exprimă mult mai mult decât ar putea reda pensula unui pictor, iar dorinţa mea este să-L văd aşa cum este.

De multe ori m-am gândit că aş vrea să-L văd cum Îşi întinde mâna şi spune: „Veniţi la Mine!” Cât de obosit trebuie să fi fost după călătoria pe care o făcuse când a spus:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima…” (Matei 11.28-29).

Eu nu am fost cu El acolo, şi nu am stat alături de Petru, Iacov şi Ioan, dar cred că într-o zi voi sta şi eu în faţa Lui, iar El îmi va spune: „Bine, rob bun şi credincios… intră în bucuria stăpânului tău.” (Matei 25.21).

Gândiţi-vă că acolo vor fi toţi prorocii şi apostolii care au scris Biblia: Isaia, Ieremia, Pavel, Petru, acolo vor fi toţi credincioşii Vechiului şi Noului Testament.

Oare unde sunt ei acum? Oh, oriunde ar fi, într-o zi vom fi împreună cu ei, pentru că Acelaşi Dumnezeu care i-a ales pe ei şi le-a permis să vadă dinainte lucrurile care vor veni, şi să scrie despre ele, le aduce acum la împlinire. Ei au posedat aceleaşi daruri ca şi noi, de aceea au scris despre ele în Biblie: prorocia, vorbirea în limbi, semne şi minuni,  iar noi nu mai trebuie să bâjbâim nici în stânga, nici în dreapta, pentru că El ne-a descoperit toate aceste lucruri şi ştim că este aici.

Fraţilor, nu ar trebui să fim cei mai fericiţi oameni de pe pământ? Unde în altă parte, am mai putea vedea aşa ceva?

În după-amiaza aceasta am vorbit cu un frate bătrân care spunea că are optzeci şi opt sau optzeci şi nouă de ani. El a venit nu demult la Domnul, iar eu l-am botezat în Numele Domnului Isus Hristos. Nu avea nici o altă haină la el, decât costumul de duminica, şi aşa a intrat în apă. El mi-a povestit că acum este un om bogat, dar în tinereţe a lucrat pentru treizeci de dolari pe lună. S-a căsătorit când era mai în vârstă.

Mi-a povestit că singura lui dorinţă a fost să nu fie nevoit să cerşească atunci când va fi bătrân, aşa că a economisit dolar cu dolar, până când a adunat toată grămada de bani pe care o are acum. Într-adevăr a avut un câştig mare. Acum are aproape nouăzeci de ani şi merge încă bine, iar în dimineaţa aceasta a fost printre noi. Este un om bogat şi nu mai trebuie să se îngrijoreze pentru nimic.

Da, chiar dacă ar trăi o sută de ani, din punct de vedere financiar are destul. Este un frate inimos şi binecuvântat şi face tot ce poate ca să-i ajute pe fraţi. După ce mi-a povestit toată viaţa sa, i-am spus:

„Frate dragă, şi pe deasupra, în harul Său măreţ, Dumnezeu ţi-a dăruit şi Viaţa veşnică la cei optzeci şi opt de ani pe care-i ai.”

Ce altă răsplată ne-am putea dori la sfârşitul vieţii? Toate averile pe care le adunăm pe pământ, toate avuţiile, rămân aici în ziua când plecăm din lumea aceasta, de aceea, nu vă luptaţi pentru bogăţiile trecătoare ale acestei lumi, ci ţineţi-vă de mâna neschimbătoare a lui Dumnezeu!

Îmi place mult cântarea aceasta pe care o cântăm mereu aici în capelă:

În seara aceasta,

Mama este culcată în locul acela…

Şi dacă aş avea un milion de dolari,

Aş da fiecare centimă s-o pot vedea

Şi să vorbesc un ceas cu ea.

Desigur, eu aş face aceasta, dar nu se poate. Deci, ce folos dacă ea a avut o sută de milioane de dolari? Acum, nici măcar unul nu îi mai foloseşte la nimic.

Eu sunt însă bucuros pentru că mama mea lasă ceva în urma ei: ea Îl cunoaşte pe Domnul ca Salvatorul ei personal, iar acesta este cel mai important lucru.

Aş vrea ca fiecare om de aici să se verifice, în seara aceasta, din punctul acesta de vedere

Înainte de a ne ruga, ar trebui să ne întrebăm: „Oare cum stau în seara aceasta înaintea Domnului?” Aş vrea să ne cercetăm inimile şi spunem: „Doamne, dacă am rănit vreun suflet, sau dacă cineva s-a abătut de pe calea dreaptă, din cauza mea, dacă am făcut ceva pe dos, Te rog frumos să mă ierţi. Lucrul acesta poate înfrâna înaintarea mea, de aceea, Te rog să mă păstrezi pe calea Ta.”

Gândiţi-vă cu toată seriozitatea la aceste lucruri, pentru că niciunul dintre noi nu ştim când vom pleca să-L întâlnim. Poate că cel ce are optzeci de ani va trăi şi mâine, în timp ce un băiat sau o fetiţă de şaisprezece ani, pleacă în clipa următoare. Aşa este, pentru că vârsta nu are nici o importanţă. Întrebarea care stă în faţa fiecăruia dintre noi este: „Suntem pregătiţi să-L întâlnim pe Domnul?” Acesta este cel mai important lucru.

Haideţi să ne gândim la aceasta în timp ce stăm în rugăciune cu capetele plecate:

Oh, sfinte şi îndurătorule Părinte, venim plini de respect înaintea Ta, pentru că dorim să-Ţi mulţumim din toată inima pentru prioritatea pe care am primit-o de a sta în seara aceasta, aici. Adineauri am fost la spital, iar acolo am văzut o mulţime de oameni bolnavi: unii erau inconştienţi, alţii sângerau, unii strigau din pricina durerilor, alţii erau legaţi de pat. Oh, Dumnezeule, Te rog pentru fiecare dintre ei. Fă ca în momentul când vor trece din viaţa aceasta, să Te întâlnească. Doamne, mă gândesc că fiecare din noi am putea fi în locul lor, dacă nu ai fi fost atât de îndurător faţă de noi. Oh, Doamne, Tu ne-ai dat har să ne putem aduna în seara aceasta şi să ne pregătim.

Doamne, Tu eşti Cel care cercetează inima şi rărunchii, de aceea, dacă vezi ceva necurat în noi, îndepărtează-l şi curăţeşte-ne.

Îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut, pentru ceea ce credem că vei mai face şi pentru Lumina care a apărut astăzi în casa sorei Bruce. Îţi mulţumim, pentru că aceasta a întărit-o foarte mult.

Doamne, îngăduie ca sufletele noastre să fie înviorate prin prezenţa Ta, în timp ce stăm în această capelă.

Îţi mulţumim pentru lăcaşul acesta şi pentru fratele Neville, păstorul nostru, care este un bărbat smerit şi cinstit, un bărbat plin de dragostea lui Dumnezeu, care trăieşte pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Te rog să-l binecuvântezi pe el, pe soţia lui şi pe copiii pe care  i-ai dat. Doamne, fie ca ei să locuiască multă vreme printre noi, pe pământ. Nu lăsa nici un duh de boală peste ei, ci ţine-i sănătoşi. Fă aceasta şi pentru noi, ca să-Ţi putem sluji.

Înainte de a-mi deschide ochii pentru a citi Cuvântul Tău şi de a aduce Pâinea vieţii, Cuvântul Tău, la poporul Tău, ne punem sufletele pe altar şi Te rugăm să ne cercetezi.

Doamne, ajută-mă ca prin ceea ce voi spune în seara aceasta, să ajut orice suflet istovit. Dăruieşte şi cuvinte pentru corectare, ca să ştim cum să ne  comportăm, ce trebuie să facem şi cum să trăim în lumea aceasta, dacă dorim să locuim într-o zi în cer.

Dacă sunt bolnavi printre noi, vindecă-i şi întăreşte-i pe cei obosiţi, pentru că ne rugăm şi pentru ei.

Tată, Te rugăm nu numai pentru biserica aceasta, ci pentru toate bisericile din lumea aceasta, unde se fac rugăciuni şi cereri înaintea Ta, şi pentru sutele de inimi flămânde ale sfinţilor care strigă zi şi noapte: „Vino, Doamne Isuse!” Tu vei auzi, cu siguranţă, strigarea noastră şi într-o zi vei veni.

Dacă vom adormi înainte de venirea Ta, ştim că va suna trâmbiţa şi mai întâi vor învia cei morţi în Hristos, apoi, împreună cu cei vii, vom sta cu toţii în prezenţa Ta. Îţi mulţumim şi aşteptăm timpul acela.

Până atunci, pregăteşte Tu inimile noastre, pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

În seara aceasta mi-am propus să nu vorbesc prea mult, vreo treizeci sau patruzeci de minute, dar înainte de toate vreau să citesc câteva versete din Psalmul 105. Voi citi până la versetul cincisprezece, inclusiv, şi aş vrea să ascultaţi cu atenţie pentru că Cuvântul Domnului nu dă

„Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui!

Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui! Vorbiţi despre toate minunile Lui!

Făliţi-vă cu Numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!

Alergaţi la Domnul şi la sprijinul Lui, căutaţi necurmat Faţa Lui!

Aduceţi-vă aminte de semnele minunate pe care le-a făcut, de minunile şi de judecăţile rostite de gura Lui,

sămânţă a robului Său Avraam, copii ai lui Iacov, aleşii Săi!

Domnul este Dumnezeul nostru: Judecăţile Lui se aduc la îndeplinire pe tot pământul.

El Îşi aduce aminte totdeauna de legământul Lui, de făgăduinţele Lui făcute pentru o mie de neamuri de om,

de legământul pe care l-a încheiat cu Avraam, şi de jurământul pe care l-a făcut lui Isaac;

El l-a făcut lege pentru Iacov, legământ veşnic pentru Israel,

zicând: „Ţie îţi voi da ţara Canaanului ca moştenire, care v-a căzut la sorţ.”

Pe atunci, ei erau puţini la număr, foarte puţini la număr, şi străini în ţară;

mergeau de la un neam la altul şi de la o împărăţie la un alt popor,

dar n-a dat voie nimănui să-i asuprească şi a pedepsit împăraţi din pricina lor.

„Nu vă atingeţi de unşii Mei”, a zis El, „şi nu faceţi rău prorocilor Mei!”

Din ultimul verset al acestui Psalm, mi-am ales tema: „Respect.”

Noi am citit aici ceea ce a spus David despre Dumnezeu, iar gândul pe care vreau să-l întipăresc în inima fiecăruia dintre voi, este că noi Îi datorăm lui Dumnezeu respect şi trebuie să respectăm tot timpul voia Lui.

David spune că Dumnezeu a pedepsit împăraţi şi popoare din pricina Israelului, măcar că erau puţini la număr. El s-a referit la Avraam, la Isaac şi la Iacov, după care spune spune că Dumnezeu a zis: „Nu vă atingeţi de unşii Mei”, a zis El, „şi nu faceţi rău prorocilor Mei!”

În Eclesiastul  12.13 scrie: „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.”

Rezultatul final este „Teama de Domnul.” Voi nu puteţi avea respect decât dacă aveţi teamă de Domnul, pentru că Solomon a spus în Proverbe 1.7: „Frica Domnului este începutul ştiinţei.” Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă speriaţi de El, ci înseamnă respect şi o frică sfântă, dumnezeiască, pentru că dacă Îl respectaţi, vă veţi teme de El, adică vă veţi teme să nu faceţi cumva ceva care să-L supere; vă este teamă că aţi putea face ceva greşit, înţelegeţi?

Eu am respect pentru mama mea; am respect pentru soţia mea şi pentru Biserica mea. Am teamă față de fiecare slujitor al lui Dumnezeu, ca nu cumva să fac ceva prin care să-i pun o piedică în cale. Am respect pentru oameni şi mă tem să nu fac cumva vreo greşeală prin care să-i fac să creadă că nu sunt creştin. Vedeţi, înainte de a avea respect, voi trebuie să aveţi teamă. Dumnezeu cere respect, dar acest respect este adus de frica de Domnul.

Să luăm de exemplu un bărbat care este fermier sau muncitor. Nimeni nu-i acordă nici o atenţie, dar dacă primeşte un post la poliţie,  apoi se plimbă pe stradă ca poliţist, cu insignă şi uniformă, veţi vedea cum cei care cu o zi înainte nu voiau să aibă nici o legătură cu el, acum îi dau atenţie şi îi spun: „Bună, John, cum îţi merge?” Ce îi determină să facă aceasta? Teama care se naşte datorită slujbei pe care o are.

Acelaşi lucru se întâmplă dacă cineva devine primar al oraşului.

Cine ar fi în seara aceasta Kennedy, dacă n-ar ocupa funcţia de preşedinte?  Cine l-ar lua în seamă dacă ar lucra la firma „Colgate” ca muncitor, pentru patruzeci de dolari pe săptămână? Dacă ar veni în oraşul acesta, n-ar fi luat în seamă de nimeni, eventual de cunoscuţii lui, dar pentru că este preşedinte, i se cuvine tot respectul, nu-i aşa?

Aşa este şi cu Dumnezeu. El merită tot respectul pentru că este Dumnezeu. Aşa este. Noi trebuie să-L respectăm; trebuie să ne temem de El, pentru că din această teamă sfântă rezultă respectul. Aceasta este ceea ce ne cere Dumnezeu să avem pentru Sine şi pentru slujitorii Săi.  Dumnezeu ne cere să avem respect pentru slujitorii Săi. Dar cum putem şti că ei sunt slujitorii Lui? Prin faptul că-i legitimează prin Cuvântul Său. El îi ia pe aceşti bărbaţi, îi face slujitorii Săi, apoi îi legitimează prin faptul că Duhul Sfânt lucrează prin ei.

Acum ascultaţi! Prin faptul că-i respectaţi pe aceşti slujitori, voi Îl respectaţi de fapt pe Dumnezeu.

Dacă eu vă respect pe voi şi voi mă respectaţi pe mine, şi dacă ne respectăm reciproc, înseamnă că-L respectăm pe Dumnezeu.

Oare nu a spus Isus: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Matei 25.40). Şi: „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării… căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu, care este în ceruri.” (Matei 18.6+10).

Noi şi ei suntem copiii lui Dumnezeu, deci suntem o parte din Dumnezeu, iar El dovedeşte cine sunt slujitorii Săi, prin semnele şi minunile pe care le fac, în timp ce nouă ne cere să avem respect faţă de ei.

Acum aş vrea să privim în Sfânta Scriptură şi să luăm câteva exemple.

Voi începe cu Noe. Noe a primit din partea lui Dumnezeu o descoperire care contrazicea toată ştiinţa timpului său, dar el a vorbit cu Dumnezeu şi Dumnezeu a vorbit cu el, aşa că imediat s-a apucat să construiască o corabie, fără să-l intereseze ce spuneau ceilalţi oameni.

Batjocoritorii, despre care Biblia spune că se vor ridica şi în zilele din urmă, au fost prezenţi imediat şi au început să-l batjocorească pe Noe. Ei credeau că bătrânul proroc este nebun pentru că s-a apucat să construiască o corabie, deşi până atunci nu plouase niciodată. Dar noi ştim că judecata lui Dumnezeu a venit peste toţi cei care au refuzat să asculte mesajul lui Noe şi să intre în corabia pe care o pregătise pentru salvare.

Vedeţi? Dacă Dumnezeu a pregătit salvarea, iar oamenii refuză s-o primească, nu mai rămâne decât judecata. Voi puteţi alege una din cele două oferte: harul sau judecata; trebuie s-o primiţi fie pe una, fie pe cealaltă. În faţa acestei oferte ne aflăm şi noi în seara aceasta, aşa că trebuie să ne hotărâm dacă primim harul lui Dumnezeu sau dacă vom fi judecaţi de El. Nu există nici o posibilitate de eschivare.

Dumnezeu a pregătit întotdeauna o cale de scăpare pentru aleşii Săi, în timp ce toţi ceilalţi merg spre judecată, dar aceasta nu pentru că aşa vrea Dumnezeu, ci pentru că aşa au ales ei. Desigur, ei înşişi au ales judecata.

Prieteni dragi, în faţa acestei alegeri ne aflăm şi noi în seara aceasta, aşa că ori primim calea de scăpare pregătită de Dumnezeu, ori vine judecata Sa peste noi. Vedeţi? Ori una, ori cealaltă.

Nu sunteţi bucuroşi în seara aceasta pentru că aţi ales calea cea îngustă care vă duce la viaţă? Toţi cei care refuză să accepte această cale îngustă vor cădea sub mânia judecăţii Lui.

Mai este încă un bărbat despre care doresc să vorbesc, iar acesta este marele proroc Moise. Israelul ar fi trebuit să ştie din Scripturi că Dumnezeu vrea să-i scoată din robia egipteană, dar când El l-a trimis pe bărbatul hotărât pentru această însărcinare, ei nu au avut respect faţă de el, ci i-au zis: „Vrei cumva să ne omori şi pe noi cum l-ai omorât pe egiptean?” Din cauza aceasta au rămas încă patruzeci de ani în robie. De ce? Pentru că au refuzat să-l respecte pe eliberatorul trimis de Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut ca ei să mai rămână în robie, dar pentru că au refuzat să primească posibilitatea creată de Dumnezeu pentru salvarea lor, nu au putut fi eliberaţi decât după patruzeci de ani.

Părerea mea este că în aceeaşi situaţie ne aflăm şi noi în seara aceasta.

Ei au refuzat să iasă, deşi era timpul potrivit, dar Dumnezeu era hotărât să împlinească făgăduinţa pe care i-o dăduse lui Avraam cu privire la urmaşii săi, aşa cum am citit în seara aceasta în Psalmul lui David. El a făgăduit că va face ceva anume, iar când Dumnezeu promite ceva, are grijă să şi împlinească. Totuşi, au trecut încă patruzeci de ani de aşteptare până când generaţia care a râs de Moise şi l-a respins, a murit. Apoi, Dumnezeu l-a trimis pentru o altă generaţie. Înţelegeţi ce vreau să spun? Dacă oamenii nu-l primesc pe trimisul lui Dumnezeu, El lasă ca generaţia aceea să treacă, să moară, şi îşi împlineşte lucrarea în generaţia viitoare.

Aşa au făcut şi evreii cu Moise şi noi am constatat că generaţia următoare era deja matură când el a fost trimis în Egipt şi legitimat de Dumnezeu.

Voi ştiţi că lui Moise îi era frică să se întoarcă în Egipt, fiindcă avea optzeci de ani, şi trecuseră patruzeci de ani de când fugise din Egipt.

Când i s-a arătat Dumnezeu în rugul de foc, Moise L-a întrebat: „Ce să-i spun poporului? Care este Numele Celui ce m-a trimis la ei?” Vedeţi? Dumnezeu nu Îşi descoperise încă Numele, de aceea a fost întrebat de Moise: „Ce să le spun? Cine m-a trimis la ei? Dacă le voi spune: „Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi,” mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” Ce să le spun?”

Şi Domnul i-a zis: „Le vei răspunde astfel copiilor lui Israel: „Cel ce Se numeşte „Eu sunt,” m-a trimis la voi,” după care a adăugat: „Ce ai în mână, Moise?”

„Un toiag.”

„Aruncă-l la pământ!” Şi când Moise l-a aruncat la pământ, toiagul s-a transformat într-un şarpe. După aceea şi-a băgat mâna în sân, tot la porunca Domnului, iar când a scos-o era plină de lepră. Apoi, Domnul i-a spus: „Bagă-ţi mâna din nou în sân!”, şi când a scos-o, nu mai era nici urmă de lepră pe ea.

„Du-te şi fă aceste semne în faţa poporului şi ei vor recunoaşte că Eu te-am trimis. Aceste semne vor dovedi că eşti eliberatorul trimis de Mine.”

O, frate, aşa lucrează întotdeauna Dumnezeu. El dă întotdeauna semne supranaturale. Astfel, când a ajuns în Egipt, Moise a adunat poporul şi a făcut aceste semne înaintea lor, ceea ce a făcut ca toţi să-l creadă. Imediat după aceea, Moise s-a dus la palat şi a vorbit cu Faraon despre eliberarea lor, dar Faraon a refuzat să-i lase să plece. Aceasta a făcut ca judecata lui Dumnezeu să vină peste Faraon şi peste egipteni, iar noi ştim ce s-a întâmplat acolo.

Este de necrezut că după ce au văzut toate acele semne măreţe; după ce au văzut clar lucrarea lui Dumnezeu prin slujitorul Său, ei s-au îndoit totuşi la Marea Roşie, gândindu-se că El nu va putea să le deschidă cale prin mijlocul apelor.

Aici greşim şi noi dacă primim cumva o boală uşoară, un necaz sau orice alte probleme; ne supărăm imediat şi suntem gata să-L părăsim. Dacă un tânăr pocăit este batjocorit de ceilalţi şi i se spune: „Eşti un holly-roller sau un eretic,” imediat se naşte în inima lui gândul: „Nu, eu nu vreau să fiu numit aşa! Nu pot suporta o asemenea umilinţă!”, şi imediat se naşte necredinţa.

A venit vremea să fim sinceri şi statornici; este timpul când trebuie să-l respectaţi pe trimis; când trebuie să-I daţi slavă Domnului.

Moise le-a zis: „Dumnezeu a făcut zece minuni mari în Egipt, iar acum vă temeţi de Marea Roşie? Ce trebuie să mai facă pentru a vă convinge să-L credeţi?”, apoi a luat toiagul şi l-a întins peste mare, la porunca Domnului. Imediat a venit un vânt dinspre răsărit, care a uscat marea şi apele s-au despărţit în două, pentru ca ei să poată trece dincolo. Dar nici n-au ajuns bine dincolo, că au şi început să se plângă din nou că nu au pâine.

Aţi văzut? De fiecare dată s-a întâmplat la fel. După ce Dumnezeu le-a dat pâine, au început să ceară apă. Tot timpul aveau ceva de cerut.

Poate ziceţi: „Bine, dar ei îi simbolizează pe cei necredincioşi!” Poate, pentru că poporul ieşit din Egipt era unul amestecat,  dar vreau să vă amintesc ceva. Dumnezeu le-a trimis un mesager pe care l-a legitimat prin semne şi minuni, ceea ce înseamnă că ei ar fi trebuit să-l primească şi să-l creadă. Sigur că da. Ar fi trebuit să aibă respect faţă de el.

Priviţi-i pe Iosua şi pe Caleb. Ei stăteau la spatele lui Moise. Aşa este. Prin toate încercările avute de slujitorul Domnului, ei au stat alături de el. Fie că avea dreptate, fie că nu avea, ei au stat de partea lui, pentru că au recunoscut că era trimisul Domnului.

Citind istoria călătoriei lor, constatăm că într-o zi chiar şi Miriam care era prorociță şi Aaron, marele preot, au râs de Moise şi l-au judecat pentru că şi-a luat de nevastă o femeie etiopiană.

Ei au zis: „Nu sunt destule femei în poporul nostru? De ce a trebuit să-şi ia o astfel de femeie?” Dar  nu a fost alegerea lui Moise, ci a fost alegerea lui Dumnezeu pentru Moise, de aceea, când ea s-a pronunţat cu privire la problema aceasta, Dumnezeu S-a mâniat atât de tare pe ea, încât a umplut-o de lepră, deşi era prorociţă şi sora lui Moise.

Miriam era prorociţă, dar ce a făcut ea? A râs de Moise şi l-a batjocorit. Deşi el era mesagerul lui Dumnezeu pentru acel timp, ea nu s-a temut şi nu a avut respect faţă de el.

Dar şi Aaron, marele preot, care era prorocul lui Moise, s-a unit cu ea. Când a văzut că Miriam s-a umplut de lepră, el a alergat la Moise şi i-a zis: „Vrei ca propria noastră soră să moară?” Atunci Moise s-a dus la Cortul întâlnirii, a căzut cu faţa la pământ înaintea Domnului, a plâns şi a cerut îndurare pentru sora lui. Şi ce i-a spus Domnul?

„Dacă ar fi scuipat-o tatăl ei în obraz, n-ar fi fost ea oare de ocară timp de şapte zile?” (Numeri 12.14).

Aţi văzut? Dumnezeu cere respect. Dacă Dumnezeu Îşi trimite Mesajul, ascultaţi-L fără să vă plecaţi urechea la nici o batjocură. Respectaţi-L!  Lăsaţi lumea să spună şi să facă ce vrea, dar voi să aveţi respect!

Când Miriam şi Aaron s-au pronunţat împotriva lui Moise, Domnul a spus: „Duceţi-vă câteştrei la cortul întâlnirii!” (v. 4), apoi S-a coborât în Stâlpul de Foc şi le-a zis: „Aaron şi Miriam să se apropie!”, iar când cei doi s-au apropiat, Domnul a zis: „Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu Moise? Oare nu aveţi frică de Dumnezeu?” Cui le erau adresate aceste cuvinte? Marelui preot Aaron şi prorociţei Miriam.

„Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui printr-o vedenie sau îi voi vorbi printr-un vis.

Nu tot aşa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea.

Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înţeles, ci el vede chipul Domnului. Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva lui?” (v. 7-8).

Cu alte cuvinte: „Dacă vorbiţi despre Moise, vorbiţi despre Mine şi dacă nu-l respectaţi pe el, nu Mă respectaţi pe Mine.”

El le-a mai zis: „Oare nu am dovedit clar în mijlocul vostru că el este trimisul Meu? Atunci de ce nu aveţi nici un pic de respect faţă de el?”

Ce lecţie minunată ar trebui să fie aceasta pentru omenirea de astăzi; pentru timpul acesta când nu mai este nici urmă de respect!

Domnul i-a zis lui Miriam: „Pentru că nu te-ai jenat să faci lucrul acesta, te-am umplut de lepră. Voi ar fi trebuit să ştiţi că Moise este trimisul Meu! Ar fi trebuit să ştiţi că dacă spuneţi ceva împotriva lui, vă ridicaţi împotriva Mea.”

Noi ştim că Moise s-a rugat pentru ea, iar Domnul a vindecat-o, dar nu la mult timp după aceea, Miriam a murit. Vedeţi, ea a fost vindecată după ce a stat şapte zile afară din tabără.

Voi ştiţi că acela era timpul necesar curăţirii: şapte zile. Apoi Dumnezeu a vindecat-o. Dar ce a vrut să arate El prin aceasta? Că noi trebuie să respectăm hotărârile Lui.

Acum, dacă aceasta a fost hotărârea Lui din timpul acela, şi noi ştim că Domnul este neschimbător, înseamnă că şi astăzi are aceeaşi pretenţie: să respectăm hotărârea Lui. El cere aceasta şi în acelaşi timp ne avertizează: „Ori respectaţi ceea ce fac Eu, ori se va întâmpla ceva…”

Nu demult, un bărbat mi-a povestit ceva. El este un om sărac şi îşi câştigă existenţa măturând piaţa. De slab ce era, s-a îmbolnăvit şi a ajuns într-o stare foarte gravă. Fiind luteran, el a vrut să participe la Cină, dar pentru că era foarte slăbit, a chemat un taxi. Spunea că l-a costat optzeci de cenţi încolo şi optzeci de cenţi la întoarcere. Vecinul său, un om foarte rău şi netemător de Dumnezeu, l-a văzut într-o dimineaţă în timp ce se ruga: „Tatăl nostru”, şi a râs de el, iar în ziua când s-a dus cu taxi la Cină, la întoarcere l-a întrebat:

„Unde ai mers azi-dimineaţă cu taxi?”

„La biserică, pentru că am avut Cina.”

„Dar ce este Cina?” l-a întrebat vecinul.

„Pâine şi vin.”

„Păi eu mi-am luat „cina” în casa mea,” a răspuns vecinul. „Am luat o felie de pâine şi un pahar de whisky.” Acest lucru îmi aminteşte de trei tineri care s-au dus odată şi au batjocorit Cina care se face în adunare. Astfel, au luat o cameră la hotel, şi-au cumpărat sandviciuri şi o sticlă de whisky şi au spus că sărbătoresc „cina.” Prin aceasta ei batjocoreau însă Cina care avea loc într-o biserică penticostală.

În mai puţin de trei luni, unul dintre ei a murit, iar ceilalţi doi au ajuns într-un ospiciu de nebuni. Vedeţi? Voi nu puteţi fi fără respect faţă de Dumnezeu. Sigur că nu, ci trebuie să fiţi temători şi plini de respect.

Dacă nu puteţi crede ceva, staţi liniştiţi şi respectuoşi. Nu râdeţi de oamenii care sunt în Duhul şi nu vorbiţi despre oamenii care se roagă prin Duhul Domnului, ci lăsaţi-i în pace!

Cu ani în urmă, când eram încă tânăr, stăteam la un colţ de stradă şi predicam. Pe alături a trecut o femeie catolică sau mai bine zis ştiam că soţul ei era catolic. Poate că ea nu avea nici un fel de religie, dar era o femeie frumoasă, de douăzeci de ani. O cunoşteam din copilărie pentru că era din acelaşi oraş. Când a trecut pe lângă mine, s-a oprit o clipă şi a zis: „Nu aş permite nici măcar vacii mele să aibă religia pe care o ai tu, William Branham!”

A doua zi am aflat că a fost internată de urgenţă în spital şi înainte ca să pot ajunge la ea, femeia a murit. După ce a fost internată, bărbatul ei care era catolic, a alergat la mine şi m-a rugat să mă duc la ea.

„Vino repede şi roagă-te pentru soţia mea,” spunea el, „pentru că este pe moarte. Te-a sunat toată noaptea dar nu te-a putut prinde la telefon.”

„Bine, vin,” am răspuns eu şi am părăsit repede adunarea. Ne-am urcat în maşină şi am mers repede la spital, dar în timp ce urcam scările, ne-am întâlnit cu o soră medicală care mi-a spus: „A murit deja.” Atunci soţul ei mi-a zis: „Vino măcar să spui o rugăciune pentru sufletul ei.”

„Aşa ceva nu-i mai este de nici un folos acum.”

„Atunci vino măcar şi uită-te la ea,” a insistat el.

Am intrat în salon şi am privit-o. Avea un păr roşcat şi era foarte frumoasă. Sora medicală mi-a spus: „Femeia aceasta a avut o luptă groaznică cu moartea. Te-a strigat tot timpul şi a zis: „Roagă-l să mă ierte.”

A strigat atât de mult încât pistruii de pe faţa ei s-au umflat şi s-au făcut ca nişte bube. Ochii îi erau ieşiţi din orbite, iar pleoapele erau închise doar pe jumătate. Voi ştiţi ce se întâmplă când moare un om: rinichii şi glandele îşi continuă activitatea pentru un timp, aşa că femeia era plină de transpiraţie. Ea a avut o astfel de luptă cu moartea, nu pentru că nu m-a respectat pe mine, ci pentru că nu a respectat Evanghelia pe care o predicam eu; Evanghelia care este legitimată de Dumnezeu prin semne şi minuni.

Odată, am vorbit în New Albany cu un păcătos pe care l-am adus la Hristos. Discuţia avea loc în atelierul unui bărbat foarte dur, al cărui ginere îmi era prieten bun. Întotdeauna mergeam acolo în timpul pauzei de masă, şi în timp ce mâncam un sandvici, discutam cu bărbatul acela.  Pe atunci eram un predicator tânăr, dar întotdeauna încercam să merg undeva ca să mai aduc un suflet la Hristos.

Deci, discutam cu bărbatul acela, iar el mi-a zis:

„Domnule Branham religia pe care o am în inima mea a fost şi religia mamei mele (spunea aceasta în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji).”

„De când a murit ea?”

„Au trecut mai mulţi ani de atunci, dar ea s-a rugat tot timpul pentru mine…”

„După cum se pare, Dumnezeul care ascultă rugăciunile, le împlineşte acum,” am spus eu. Celălalt bărbat s-a apropiat de noi şi a spus: „Bună.” Era beat. El m-a privit şi a zis:

„Ascultă Billy, tu poţi veni oricând aici în atelierul meu, şi poţi să faci ce vrei, dar ar fi bine să laşi afară religia aceasta suspectă pe care o predici.”

„Acolo unde Hristos nu este bine primit, nu am ce căuta nici eu,” i-am răspuns.

„Trezeşte-te, băiete!” a mai spus el.

În clipa aceea, un Glas din inima mea a spus: „Tu vei secera ceea ce ai semănat! Ar fi fost mai bine pentru tine, dacă ţi s-ar fi legat o piatră mare de moară de gât şi ai fi fost aruncat în mare, acolo unde este apa mai adâncă!” Chiar în după-amiaza aceea, bărbatul acela a fost accidentat mortal. A fost călcat de un camion de două tone, condus chiar de ginerele lui.

Vedeţi, voi trebuie să-L respectaţi pe Dumnezeu şi lucrarea Sa, pentru că aceasta este pretenţia Lui.

Miriam ar fi trebuit să ştie aceasta şi la fel Aaron. Ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Moise era omul trimis de Dumnezeu ca să împlinească lucrarea Sa.

Un predicator baptist din apropiere, mi-a scris zilele trecute o scrisoare. Oh, cât m-a batjocorit!  Printre altele, el spunea:  „Un bărbat puturos şi incult, ca tine, are pretenţia că mesajul adus de el este comparabil cu mesajul lui Ilie sau cu cel adus de proroci? Şi în plus, stai acasă şi nu faci nimic!”

Billy i-a scris imediat o scrisoare de răspuns. Mai întâi s-a gândit să-i scrie fără să-mi arate scrisoarea acelui bărbat, dar după aceea şi-a zis că ar fi mai bine s-o citesc şi eu. Conţinutul scrisorii lui Billy era foarte diplomat şi suna cam aşa: „Am să răspund eu în locul tatălui meu. Scrii în scrisoarea ta că tata ar pretinde că are o slujbă ca a lui Ilie, Apoi, îi reproşezi că merge la pescuit sau la vânătoare. Ce părere ai despre Ilie care a stat timp de trei ani lângă un pârâu? Oare nu ştii că prorocii sunt călăuziţi în tot ce fac de Duhul lui Dumnezeu?”

Vedeţi, fiecare vrea  să fie cum vrea el, dar noi trebuie să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu şi să respectăm tot ce face El. Aceasta este totul.

Nu demult, un frate scump s-a întâlnit cu un frate care l-a întrebat:

„De fapt, unde este plecat Bill?”

„În Canada.”

„Precis este dus la vânătoare.”

„Da, la vânătoare este dus,” a răspuns fratele.

„Ce prostie!” a replicat celălalt.

În ordine, dar vedeţi voi? Bărbatul acela nu ştia că eu am plecat acolo pe baza unei vedenii, pe baza lui „Aşa vorbeşte Domnul!” El nu ştia că fusesem trimis de Duhul Sfânt.

Ce se va face un asemenea om în ziua judecăţii? La ce ar folosi dacă m-aş duce la patul unui astfel de bolnav ca să mă rog pentru el? În primul rând, el  nu crede.

Oamenii se plimbă şi spun tot felul de lucruri, dar credeţi că eu nu ştiu că ei nu cred? Chiar dacă mă bat cu mâna pe umăr şi-mi spun „Frate”, eu ştiu că ei nu cred. Ei spun: „Vino şi roagă-te,” dar nu le foloseşte la nimic. De ce? Pentru că nu au respect. Voi trebuie să credeţi.

Uitaţi-vă cu atenţie la cei care cred cu adevărat şi veţi vedea ce se întâmplă în mijlocul lor. Vedeţi, voi trebuie să aveţi respect în faţa acestor lucruri.

Cât de lipsită de respect era Izabela faţă de Ilie, deşi el era păstorul ei. Aşa este, dar ea nu l-a recunoscut. Cu siguranţă că nu. Ea era o închinătoare la idoli, o femeie fără Dumnezeu; avea proprii ei preoţi păgâni, dar cu toate acestea, Ilie era păstorul ei. Da, Dumnezeu l-a trimis acolo ca să fie păstor. El a mustrat-o şi i-a arătat toate greşelile, dar ea a refuzat să ia aminte. Mai mult, l-a urât şi a vrut să-l omoare. Dar ce s-a întâmplat cu ea? A fost mâncată de câini. Aşa este.

De ce aceasta? Pentru că nu l-a respectat pe trimisul lui Dumnezeu şi a dispreţuit Mesajul adus de el. Vedeţi? Dumnezeu cere respect şi voi trebuie să i-L daţi! Trebuie s-o faceţi din toată inima voastră. Da, trebuie s-o faceţi.

Prin faptul că nu l-a respectat pe prorocul lui Dumnezeu, Izabela nu l-a respectat de fapt pe Dumnezeu. Ea ştia bine că Ilie era prorocul lui Dumnezeu şi că în tot Israelul nu era altul ca el; ştia că vedeniile şi tot ce spunea el era perfect; era din partea Domnului, dar cu toate acestea nu l-a crezut. Ce a urmat? Judecata lui Dumnezeu a venit asupra ei.

Oh, Doamne, ai milă! El s-a legat de toate denominaţiunile, de tot ce era greşit. Da, Ilie i-a condamnat pe toţi începând de la cel mai mic până la cel mai mare; pe împărat şi pe toţi ceilalţi. Pe el nu l-a interesat părerea nimănui, iar ei ar fi trebuit să vadă că Ilie era un proroc.

Ahab a vrut să-l tragă la răspundere pentru seceta care a lovit ţara, pentru că ştia că se rugase Domnului să nu plouă deloc. Da, el ştia că Ilie spusese: „…în anii aceştia nu va cădea nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu.” (1Împăraţi 17.1).

Puteţi să v-o imaginaţi pe Izabela vopsită toată pe faţă, bătând cu piciorul în podea şi strigând furioasă: „Oh, bătrânul acela fanatic! Numai el este de vină pentru că micuţii noştri copilaşi şi întreaga naţiune suferă de sete!”

Dorinţa lui Ilie era să-i întoarcă pe toţi la Dumnezeu, dar vedeţi ce spunea ea? „Vreţi să spuneţi că un om care face asemenea pagube propriului său popor este un proroc?  Cum puteţi crede aşa ceva? Prin vrăjitoriile lui, fanaticul acesta nu lasă să cadă nici rouă şi nici ploaie!” Sau poate zicea: „Omul acesta este un vrăjitor sau un proroc fals! Din cauză că a închis cerul ca să nu mai plouă, toţi oamenii sunt chinuiţi. Cum puteţi spune că aceasta este voia lui Dumnezeu?”

Şi totuşi, aceasta era voia lui Dumnezeu. Fraţilor, indiferent ce se întâmplă, voi trebuie să respectaţi voia lui Dumnezeu. Indiferent ce face El, rămâneţi smeriţi!

Într-adevăr, situaţia era foarte grea: copiii şi oamenii erau chinuiţi, vitele şi celelalte animale mureau de foame şi de sete şi recoltele se uscau din cauză că nu se găsea nici un pic de apă. Nopţile erau fierbinţi, iar zilele ca un cuptor încins, şi aceasta timp de trei ani şi jumătate. Dar unde era Ilie? După ce a spus: „…în anii aceştia nu va cădea nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu,” bătrânul proroc s-a urcat pe munte. Oh, cât de mult îl urau ei!

Când l-a întâlnit, Ahab i-a zis: „Tu eşti acela care nenoroceşti pe Israel?” (1Împăraţi 18.17). Dar bătrânul Ilie l-a privit drept în faţă şi i-a răspuns: „Nu eu nenorocesc pe Israel; ci tu şi casa tatălui tău, fiindcă ai părăsit poruncile Domnului şi te-ai dus după Baali.” (v. 18). Aşa este.

Vedeţi? Nici Ahab nu avea respect pentru Ilie, iar voi ştiţi, desigur, ce i-a spus el împăratului: „Chiar în locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, vor linge câinii şi sângele tău.” (1Împăraţi 21.19). Şi aşa a fost.

De ce s-a întâmplat aceasta? Pentru că nu l-a respectat pe mesagerul lui Dumnezeu. Aşa este.

Miriam şi Aaron nu au avut respect pentru Moise.

Şi acum, ascultaţi-mă! Indiferent cine sunteţi, creştini sau necreştini, voi trebuie să-L respectaţi pe Dumnezeu şi tot ce face El, pentru că altfel va trebui să suportaţi consecinţele. Sunt numai două posibilităţi: ori acceptaţi ceea ce face El, ori judecata Lui va veni peste voi.

Am putea vorbi ore în şir despre aceste lucruri şi aş putea să vă dau o mulţime de exemple despre lucrurile pe care le-am văzut întâmplându-se în alte ţări sau în alte părţi ale acestei naţiuni, dar nu pot face aceasta din cauza timpului. Totuşi, aş vrea să înţelegeţi ce vreau să spun.

Într-o adunare am întâlnit nişte tineri care nu s-au temut să râdă de Cuvântul pe care l-am vestit, iar în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, toţi au fost accidentaţi.

Cu altă ocazie am văzut tot nişte tineri care s-au purtat necuviincios în adunare, iar în mai puţin de şase luni, toţi au fost morţi, fiind omorâţi sau accidentaţi, iar câţiva erau în pragul morţii fiind infestaţi cu diferite boli incurabile. Aşa este.

Voi trebuie să veniţi cu respect în faţa Domnului; în faţa acestor lucruri.

Îmi amintesc de o tânără pe care am întâlnit-o într-o seară, pe când ieşeam dintr-o mare adunare baptistă din Tennessee, unde predicasem. Când am văzut-o, m-am simţit împins de Duhul Domnului s-o chem la Hristos, dar când am făcut aceasta, s-a întors şi mi-a râs în faţă. Era fiica unui diacon din biserică şi s-a simţit foarte ofensată de cuvintele mele, aşa că mi-a zis:

„Ascultă! Să nu mă mai pui niciodată într-o asemenea situaţie penibilă!”

„Bine, dar Dumnezeu te-a chemat,” i-am răspuns eu.

„S-o ştie că sunt tânără şi am destul timp pentru aşa ceva!”

Tânăra era de părere că tatăl ei avea suficientă religie şi pentru ceilalţi, dar eu i-am spus:

„Religia lui nu este suficientă şi pentru tine, soră. Fiecare trebuie să creadă pentru el însuşi.”

„Dacă voi dori vreodată să vorbesc despre asemenea lucruri, voi alege pe cineva care este normal la cap, nu pe unul ca tine!”

„Continuă, spune tot ce vrei,” i-am zis eu, „dar să ştii că într-o zi vei regreta aceste cuvinte.”

Nu după multă vreme am revenit în oraşul acela şi am întâlnit-o din nou pe tânăra aceea. Venea pe stradă, fusta stătea pe ea neîngrijit şi părea foarte tristă. În mână avea o sticlă de whisky, iar în colţul gurii o ţigară. Aceeaşi fată.

„Îţi aminteşti,” mi-a zis ea, „de seara aceea când m-ai chemat la Hristos? Să ştii că ai avut dreptate. În seara aceea, Duhul lui Dumnezeu m-a chemat să-L urmez, dar eu am refuzat să-L ascult. De atunci am decăzut tot mai mult, iar acum sunt într-o stare îngrozitoare. Am putut să văd cum sufletul propriei mele mame se prăjeşte în iad ca o plăcintă, şi totuşi mai puteam râde.”

Vedeţi? Voi trebuie să-L respectaţi pe Dumnezeu. Acest lucru are o foarte mare importanţă, este vital.

Izabela nu a avut nici un respect.

Vă mai amintiţi? Odată, nişte copii nu au avut nici un respect pentru profetul Domnului, fiindcă aşa fuseseră învăţați acasă. Desigur, Ilie a fost foarte urât din pricina secetei care lovise ţara, iar oamenii îi învăţau pe copii numai lucruri rele despre el: „Oh,” spuneau ei, „cum este posibil ca un om rău ca Ilie, să fi fost transformat şi luat la cer într-un car de foc? Cu siguranţă a fost omorât şi îngropat pe undeva!”

Vedeţi? Ei nu au crezut. Dar Biblia spune că el a fost luat la Dumnezeu, iar în locul lui s-a ridicat Elisei. Da, Elisei a fost trimisul Domnului pentru timpul care a urmat înălţării la cer a lui Ilie.

Şi iată că într-o zi, în timp ce mergea la Betel, au ieşit nişte copii şi au început să strige în urma lui: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!” adică: „Măi, chelule, de ce nu te-ai dus şi tu cu Ilie în sus?” Vedeţi? Ei nu au crezut că Ilie fusese înălţat la cer. Nu numai că nu l-au respectat pe bărbatul acela, dar nu au respectat nici Mesajul. Elisei era urmaşul lui Ilie, ungerea era peste el, Duhul lui Ilie venise peste el, în dublă măsură, în timp ce acesta se înălţa la cer şi făcea aceleaşi minuni ca el. Aleluia!

Ce a spus Isus? „Cine crede în Mine, va face aceleaşi lucrări pe care le fac Eu.” (Ioan 14.12). Sigur că da. Şi: „Aceste semne îi vor însoţi pe cei ce cred…” (Marcu 16.17).

Dar ei nu au avut nici un pic de respect faţă de aceste lucruri; n-au avut nici un fel de respect faţă de Elisei pentru că ştiau că era urmaşul lui Ilie, dar Duhul era peste el dovedind că este slujitorul Domnului.

Astfel, el s-a întors şi a lovit Iordanul cu mantaua, iar apele s-au despicat şi l-au lăsat să treacă. Da, Elisei făcea aceleaşi minuni ca şi Ilie, iar predicatorii de la „şcoala prorocilor” spuneau: „Duhul lui Ilie este acum peste Elisei!” Vestea aceasta s-a răspândit peste tot în ţară, dar sunt sigur că toţi au râs şi au spus: „Priviţi! Fanaticii aceştia susţin că bătrânul acela a fost luat la cer fără să moară! Şi mai spun că a fost dus cu un car de foc, dar noi nu am văzut nimic din toate acestea, aşa că nu credem nimic!” Sigur că ei nu au văzut nimic! „Noi n-am văzut nici un fel de car, aşa că mai mult ca sigur totul este o prostie! Sărmanul bătrân a murit şi a fost îngropat pe undeva, iar acum fac atâta caz din povestea aceasta!”

Acelaşi lucru îl vor spune oamenii şi astăzi. Sigur că da.

Şi despre Isus au spus aşa.  Ei spuneau că ucenicii ar fi mers în timpul nopţii şi L-ar fi furat. Marii preoţi i-au mituit pe soldaţii romani să depună această mărturie mincinoasă, dar adevărul este că Isus a înviat din morţi, aşa cum spusese.

În ce-l priveşte pe Ilie, el a fost luat la cer într-un car de foc, chiar dacă oamenii nu voiau să creadă aceasta. Şi iată că atunci când Elisei, prorocul care a rămas în locul lui, a trecut pe cărare, copiii alergau în urma lui  şi strigau: „De ce nu te-ai dus şi tu cu Ilie la cer, măi, chelule?”

Vedeţi? Nu aveau nici un pic de respect faţă de el. Şi ce a făcut Elisei? S-a întors şi i-a blestemat, prin puterea Duhului Sfânt. Ce a urmat? Au ieşit doi urşi din pădure şi au omorât patruzeci şi doi dintre acei copii. Aşa este, şi aceasta s-a întâmplat pentru că n-au avut frică, n-au avut respect.

Vedeţi? Voi nu aveţi voie să faceţi aşa ceva, ci trebuie să-L respectaţi pe Dumnezeu.

Dacă părinţii acelor copii ar fi vorbit cu ei şi le-ar fi spus: „Copii, se spune că Ilie a fost răpit la cer. Noi nu putem judeca lucrul acesta, şi chiar dacă am şti cu certitudine ce s-a întâmplat, nu avem voie să judecăm aceste lucruri.  Dacă vă întâlniţi cumva cu Elisei, slujitorul Domnului, să-l lăsaţi în pace! Nu-i spuneţi decât: „Bună ziua, predicatorule!”, „Pace ţie!”, sau ceva de felul acesta, apoi mergeţi mai departe.”

Dar vedeţi, în loc să-i înveţe să fie respectuoşi, părinţii i-au învăţat cu totul altceva. Probabil că în timp ce erau la masă, părinţii lor au discutat despre Ilie şi au spus: „Cine poate şti care este adevărul? Se spune că acest holly-roller ar fi fost luat la cer. Tu poţi crede aşa ceva? Se mai spune că bărbatul acela chel vine în oraşul nostru ca să ţină o adunare pe stradă. Este chel ca un bostan şi mă întreb cum se gândeşte că vom crede o asemenea prostie? Cine este de fapt el? Oare nu-şi dă seama că se face de râs? Nici măcar nu vine în biserica noastră. Vedeţi? Se poartă la fel ca Ilie şi refuză să vină la noi, la biserica noastră. Poate posedă acelaşi fel de vrăjitorie sau acelaşi şiretlic ca şi Ilie.”

Vedeţi? Copiii aceia nu aveau cum să se teamă, n-aveau cum să aibă respect pentru  Elisei, pentru că aşa fuseseră învăţaţi acasă. Dacă ar fi avut respect faţă de profetul lui Dumnezeu, s-ar fi dus înaintea lui şi l-ar fi rugat să se roage pentru ei, dar pentru că au fost învăţaţi să râdă de el şi să-l batjocorească, așa s-au purtat.

Astfel este situaţia şi cu copiii de astăzi. Foarte mulţi dintre ei batjocoresc adunările care se ţin pe stradă şi râd când aud că se vesteşte Evanghelia.

Elisei i-a blestemat în Numele Domnului (2Împăraţi 2.23-24), dar aici nu este vorba numai de faptul că acei copii nu au avut respect, ci lucrul cel mai grav este că ei au fost crescuţi aşa chiar de părinţii lor. Ei i-au învăţat să nu aibă respect faţă de slujitorul Domnului. Ce a urmat? Doi urşi au ucis patruzeci şi doi din acei copii. De ce? Pentru că Dumnezeu cere respect, dar ei nu au avut; pentru că respingându-l pe profetul Domnului, ei L-au respins chiar pe Domnul. Chiar dacă nu l-au crezut, ar fi trebuit să-şi ţină gura, să nu spună nimic! Dar nu! Ei trebuiau să-şi facă partea lor. Şi care le-a fost sfârşitul?

Acum aş vrea să privim şi câţiva oameni care au avut respect.

S-o luăm, de exemplu, pe femeia aceea sunamită, care l-a întâlnit tot pe profetul Elisei. Femeia aceasta nici măcar nu era evreică, ci era din Sunem. Dar ea L-a crezut pe Dumnezeu atunci când Elisei a trecut prin oraş, a predicat Cuvântul şi a făcut minuni.

Am auzit o povestire care spune că odată o fetiţă a fost atacată de o haită de câini sălbatici. Nu ştiu dacă este adevărat, pentru că în Biblie nu scrie nimic despre ea. Este doar o povestire, şi în ea se spune că această sunamită stătea la colţul străzii şi a văzut cum acei câini s-au repezit spre fetiţă. Dar când se pregăteau s-o sfâşie, a apărut un bărbat care a ridicat spre cer toiagul pe care-l avea în mână, şi a cerut îndurare pentru fetiţă. Imediat, câinii s-au întors şi au plecat, lăsând-o în pace.

Nu ştiu dacă a fost chiar aşa, dar după  cum sună povestea, pare adevărată. Ceea ce pot spune este că sunamita este amintită în Biblie, fiindcă a recunoscut că acest bărbat era un sfânt. Şi pentru că l-a recunoscut, a putut să se întâmple ceva. Ea a înţeles cine era Elisei şi astfel a recunoscut că era un bărbat sfânt al lui Dumnezeu. Vedeţi? Ea nu a fost fără respect ca Izabela. Şi pentru că l-a respectat, i-a spus soţului ei: „Ştiu că omul acesta este un sfânt al lui Dumnezeu, de aceea aş vrea să-i pregătim o cameră în casa noastră. Aş dori să-i punem la dispoziţie un loc unde să se poată odihni, fiindcă am observat că îmbătrâneşte. Barba îi încărunţeşte, mâinile i-au devenit mai subţiri şi slabe. Când a trecut pe lângă noi, îmbrăcat într-o piele de oaie şi cu vasul cu untdelemn atârnând într-o parte, am observat că era slăbit şi ars de soare.  Te rog frumos, lasă-mă să-i pregătesc o odaie în care poate veni ca să se odihnească, pentru că sunt convinsă că este un bărbat sfânt, un om al lui Dumnezeu.” Oh, ce deosebire!

Şi noi vedem din Biblie că bărbatul ei a fost de acord. Poate că i-a zis: „Scumpa mea, l-am văzut şi eu pe bărbatul acesta, l-am ascultat şi l-am urmărit cu atenţie ca să văd ce face, şi sunt convins că este într-adevăr un bărbat al lui Dumnezeu.”

Şi ce-au făcut? Au chemat Asociaţia Constructorilor şi i-au făcut o cămăruţă în care au pus un pat, o masă, un scaun şi un sfeşnic, pentru ca Elisei să se poată odihni acolo. I-au pregătit şi cele necesare pentru ca bătrânul profet să îşi poată spăla picioarele sau să facă baie. Cu alte cuvinte, i-au pus la dispoziţie tot ce avea nevoie. Desigur, Elisei s-a bucurat foarte mult când, venind la oraş, a văzut ce au pregătit oamenii aceia pentru el, aşa că i-a zis slujitorului său:

„Cheamă pe sunamita aceasta!” Ghehazi a chemat-o şi ea a venit înaintea lui.

Şi Elisei i-a zis lui Ghehazi: „Spune-i: „Iată, pentru noi tu ţi-ai făcut toată tulburarea aceasta, noi ce putem face pentru tine? Trebuie să vorbim pentru tine împăratului sau căpeteniei oştirii?” Ea a răspuns: „Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu.”

Şi el a zis: „Ce să fac pentru ea?” Ghehazi a răspuns: „Ea n-are fiu, şi bărbatul ei este bătrân.” (2Împăraţi 4.12-14).

Pot să mi-l închipui pe Elisei stând pe patul pregătit de sunamită, fiindcă ea îi făcuse un mare bine. Era odihnit, iar picioarele şi faţa lui erau curate. Şi, fără îndoială atunci când s-a întins pe pat, a primit o vedenie, fiindcă așa se întâmplă întotdeauna, aşa că i-a zis lui Ghehazi:

„Du-te repede şi cheam-o! Oh, cheam-o, căci are respect faţă de Dumnezeu! Spune-i să vină la mine!”

Ghehazi a chemat-o şi ea a venit la uşă, iar Elisei i-a zis: „Aşa vorbeşte Domnul! La anul pe vremea aceasta, vei ţine în braţe un fiu!” (v. 16). Şi aşa a fost.

Copilul s-a făcut mare, iar când avea cam doisprezece ani, Satan a venit şi l-a lovit. Astfel, într-o zi s-a dus cu tatăl său pe câmp, iar Satan şi-a zis: „Acum am ocazia să-l lichidez pe copilul acesta!”, şi i-a provocat o insolaţie puternică, din cauza căreia a murit. S-a supărat sunamita pe proroc din cauza aceasta? Nu. Dar ce a făcut? A poruncit slujitorului să pună şaua pe măgar, apoi i-a zis: „Mână şi pleacă! Să nu te opreşti pe drum decât când ţi-oi spune eu.” Ea a plecat deci şi s-a dus la omul lui Dumnezeu pe muntele Carmel.”  (2Împăraţi 4.24-25). Vedeţi? Femeia aceasta avea respect.

Când a auzit că vrea să plece, bărbatul ei i-a zis: „Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici Sabat.”, dar ea i-a răspuns: „Fii pe pace!”, după care şi-a văzut de drum. (v. 23).

Pe când urca pe munte spre locul unde era profetul, Elisei a privit din peşteră şi a văzut-o, aşa că i-a zis lui Ghehazi: „Iată pe sunamita aceea! Acum aleargă înaintea ei şi spune-i: „Eşti bine? Bărbatul tău şi copilul sunt bine?” Du-te repede căci pare tare supărată, iar Domnul mi-a ascuns lucrul acesta, nu mi l-a făcut cunoscut.”

Vedeţi? Dumnezeu nu este obligat să vă spună toate lucrurile. Nici măcar profetului Său nu i le spune pe toate. Înţelegeţi? El face ce vrea pentru că este Dumnezeu. Ce s-ar fi întâmplat dacă Elisei ar fi spus: „Oh, Dumnezeule, de ce nu mi-ai spus care este necazul care o aduce aici? De ce nu mi-ai descoperit nimic cu privire la problema ei?” Dacă ar fi pus asemenea întrebări, Dumnezeu nu i-ar fi descoperit nimic în continuare, dar vedeţi, Elisei era în ordine şi a rămas respectuos înaintea Domnului.

Ce s-ar fi întâmplat dacă sunamita s-ar fi dus la Elisei supărată şi i-ar fi spus: „Făţarnicule, vrei să spui că eşti slujitorul lui Dumnezeu? Oh, eu cred că mai degrabă eşti un eretic!”? Dacă ar fi vorbit aşa, nu ar fi primit nimic de la Domnul.

Fraţilor, uneori Dumnezeu ne încearcă credinţa ca să vadă ce facem.

Dar vedeţi, sunamita nu a căzut la proba aceasta. Ea s-a dus înaintea prorocului, s-a aruncat jos şi i-a îmbrăţişat picioarele; cu alte cuvinte, a procedat ca şi cum s-ar fi aflat înaintea lui Dumnezeu, după care i-a spus care este necazul ei. Atunci Elisei s-a întors spre Ghehazi şi i-a zis: „Ia toiagul meu, du-te şi pune-l peste copil!”

După ce prorocul a spus aceste cuvinte, femeia a zis: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi. (v. 39). Voi sta înaintea ta până când îţi va da Domnul o vedenie.”

Elisei a mai aşteptat puţin, după care şi-a încins mijlocul, şi-a luat toiagul şi a plecat acasă la sunamită. Când a ajuns acolo, a urcat în camera unde era copilul şi a început să se plimbe prin cameră. De ce făcea aceasta? Din pricina unei femei temătoare de Dumnezeu care, împreună cu bărbatul ei aveau respect faţă de Dumnezeu şi faţă de slujitorul Său. Pentru ei se afla Elisei acolo şi aştepta plimbându-se încoace şi încolo, prin cameră, ca Domnul să-i dea un răspuns. Amin.

Apoi s-a întins peste copil şi imediat acesta a strănutat de şapte ori, dup care a deschis ochii. Elisei a chemat-o pe sunamită şi i-a dat fiul viu, după care s-a întors la peşteră.

Vedeţi, lucrul acesta s-a putut întâmpla pentru că ei au avut respect pentru omul lui Dumnezeu. Amin.

Ce s-a întâmplat cu Marta? Ea tot timpul era îngrijorată să pregătească o mâncare gustoasă pentru Isus, în timp ce sora ei, Maria, prefera să stea la picioarele Domnului şi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Pe ea n-o interesa dacă pernele sunt murdare, nici că perdeaua era plină de praf, sau altceva de felul acesta, nici dacă este sau nu ceva de mâncare. Dorinţa ei era să-L asculte pe Isus şi aceasta era tot. Dar Marta dorea să-L servească cu o mâncare bună şi dorea ca locul unde stă El, să fie curat şi frumos mirositor. Vedeţi? Atât Marta, cât şi Maria, doreau să facă ceva pentru Isus, dar fiecare în felul ei.

Iată însă că într-o zi s-a întâmplat ceva cu Lazăr. Mulţi oameni vorbesc urât despre Marta şi spun că ar fi trebuit să fie mai interesată de Isus, dar nu vă grăbiţi pentru că a venit o zi în care Marta a putut să arate ce era cu adevărat în inima ei. Astfel, când fratele ei, Lazăr, era pe moarte, Marta a fost cea care a trimis după Isus să vină şi să se roage pentru el. Dar noi ştim că Isus nu a venit. El a ignorat chemarea ei şi a plecat în altă parte. Atunci Marta i-a trimis vorbă încă o dată, dar şi de data aceea El a rămas nepăsător, iar când a apărut în sfârşit, Lazăr era deja mort de câteva zile.

Marta ar fi putut să-I reproşeze: „De ce n-ai putut veni imediat? Cum ai putut sta nepăsător când fratele meu era pe moarte? Noi ne-am părăsit organizaţia, ne-am părăsit religia şi Te-am urmat pe Tine; am crezut Mesajul Tău şi am recunoscut că eşti Omul lui Dumnezeu, iar Tu aşa ne-ai răsplătit buna credinţă? Aşa procedează un om al lui Dumnezeu? Noi am fost trei orfani şi ne-am câştigat existenţa ţesând covoare pentru Templu. Am urmat aceeaşi religie ca şi tatăl nostru, dar Tu ai venit şi ne-ai atras în rătăcire, spunând că eşti Fiul lui Dumnezeu, că eşti Profetul Său, iar noi Te-am crezut. Cum crezi că mai putem crede în Tine când ai refuzat să răspunzi chemării noastre disperate? Când am avut cea mai mare nevoie de Tine, ai trecut pe alături şi Te-ai dus nepăsător mai departe! Te-am rugat din nou să vii, dar Tu mi-ai ignorat şi a doua oară chemarea şi Ţi-ai văzut de treburi. Cum ai putut face aşa ceva?” Dacă Marta ar fi procedat în felul acesta, întâmplarea cu Lazăr şi surorile lui ar fi avut un alt sfârşit. Dar ce a făcut ea?  Când a aflat că vine Isus, I-a ieşit înainte şi s-a aruncat la picioarele Lui spunând:

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!” (Ioan 11.21).

Aceasta este! Ce a făcut ea? A avut respect faţă de El şi la numit „Domn”:

„Doamne, dacă ai fi fost aici…” Vedeţi? Ea nu a zis: „Am trimis după Tine şi…”, ci a uitat tot ce s-a întâmplat până atunci, deoarece conta un singur lucru: faptul că El era acolo.

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit!” Dar Isus i-a răspuns: „Fratele tău va învia.” (v. 23).

„Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.” Dar Isus a adăugat: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.

 Şi cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (v.25-26).

„Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină.” (v. 27).

Vedeţi, Marta nu a spus: „Doamne, trebuia să faci asta sau cealaltă,” ci a zis: „Cred că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” (v. 22).

Aşa este. Cum ar fi dacă în seara aceasta, am putea spune şi noi cuiva acest lucru? Cum ar fi dacă am spune: „Oh, frate, eu cred că Dumnezeu te ascultă şi-ţi dă tot ce-i vei cere.”?

Oricine ar fi fost El, şi noi ştim că Isus era Fiul lui Dumnezeu, dacă Marta n-ar fi avut respect faţă de El, nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar vedeţi, din inima ei curgea numai respect. De aceea a putut spune:

„Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.” (v. 22).

Aceasta este! Ea L-a crezut din toată inima. Chiar dacă El ar fi mers la vânătoare sau la pescuit, pe ea n-ar fi interesat-o aceasta. Nici pe sunamită n-ar fi deranjat-o dacă Elisei s-ar fi dus la vânătoare sau la pescuit. Ea ar fi crezut oricum că el este un om al lui Dumnezeu. Cu siguranţă!

Orice ar fi făcut el, ea era convinsă că Elisei era omul lui Dumnezeu, pentru că a văzut cum a lucrat Dumnezeu prin el.

Şi Marta a văzut că Dumnezeu lucra prin Isus, indiferent ce s-a întâmplat pe urmă. De aceea a putut spune:

„Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu.”

Şi El i-a răspuns: „Fratele tău va învia”, după care a întrebat-o: „Unde l-aţi pus?”

Şi noi ştim ce a urmat: ei s-au dus la mormânt, iar Isus l-a chemat pe Lazăr afară, readucându-l la viaţă deşi era mort de patru zile. De ce s-a întâmplat lucrul acesta? Pentru că sora lui Lazăr a avut respect pentru ceea ce a făcut El şi pentru ceea ce era El.

Dacă voi nu puteţi să respectaţi un bărbat, respectaţi măcar mesajul care-i este dat de Dumnezeu. Faceţi aceasta cu orice preţ! Respectaţi-l!

Dacă un predicator devine păstorul vostru, respectaţi-l întotdeauna. Eu am avut ocazia să văd adunări care îl vorbesc de rău pe păstorul lor şi-l batjocoresc. Cum credeţi că este posibil ca omul acela să mai facă ceva pentru voi?  Cum vă poate ajuta dacă nu-l respectaţi? Nu mă refer la adunarea aceasta, ci la altele în care am văzut că se întâmplă aşa.

Voi trebuie să-l iubiţi pe păstorul vostru şi este necesar să înţelegeţi că şi el este doar un om, pe care Dumnezeu l-a pus  păstor peste voi. Duhul Sfânt l-a pus supraveghetor peste voi, de aceea trebuie să-l respectaţi. Indiferent ce ar face sau ce ar fi făcut păstorul, dacă îl respectaţi în inima voastră ca pe un rob al lui Dumnezeu, veţi fi la rândul vostru respectaţi de Dumnezeu pentru că El a spus:

„Cine vă primeşte pe voi, Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Matei 10.40). Aceasta înseamnă că oricine îl respinge pe trimisul Său, îl respinge  pe El.

Vedeţi? Iudeii spuneau: „Noi avem un singur Tată: pe Dumnezeu,” dar Isus le-a răspuns: „Voi aveţi de tată pe diavolul.” (Ioan 8.41+44).

Vedeţi, voi trebuie să-L respectaţi şi să-L recunoaşteţi, iar Marta a făcut exact aceasta.

Aici ar mai fi o povestioară micuţă pe care am amintit-o şi azi-dimineaţă. Mă refer la femeia aceea siro-feniciană care a venit la Isus. Priviţi cât de dur a refuzat-o El la început, zicând: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 15.24). Spunea aceasta pentru că ea era o femeie păgână. Această femeie nu a ştiut nici cum să i se adreseze, dar era convinsă că El o poate ajuta în necazul ei. Ea a crezut că dacă Dumnezeu Îl ascultă când Se roagă pentru alţii, Îl va asculta şi când se va ruga pentru problema ei; deci credea că cuvintele Lui sunt cuvintele lui Dumnezeu. Ea credea că Cuvântul lui Dumnezeu pentru evrei era acelaşi şi pentru păgâni, de aceea nu s-a supărat indiferent ce a spus Isus.

„Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David!”,  a spus ea, deşi nu avea nici un drept să-L numească aşa, fiindcă în felul acesta puteau să I se adreseze numai iudeii. Totuşi, pentru că i-a auzit şi pe alţii numindu-L aşa, a încercat să-I vorbească la fel ca ei, în nădejdea că o va asculta.

Femeia nu a spus-o, dar prin acele cuvinte dorea să-şi arate respectul faţă de El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David!” Fiica mea este muncită rău de un drac!” (v. 22). Dar Isus a privit spre ea şi i-a zis: „Nu se cuvine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.” (v. 26).

Ce lovitură a fost aceasta pentru ea! Nu numai că Isus refuza să-i asculte rugăciunea, dar o numea şi „câine”! Expresia „câine” este una din cele mai înjositoare expresii din Biblie.

Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” Dar vedeţi? În loc să se supere, femeia a răspuns simplu: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (v. 27).

Prin aceste cuvinte, ea şi-a arătat respectul faţă de El, de aceea Isus i-a zis: „Oh, femeie, mare este credinţa ta; facă-ţi-se cum voieşti!”

De ce s-a întâmplat aceasta? Pentru că femeia a avut o poziţie corectă faţă de El. Ce s-ar fi întâmplat dacă în momentul când El a respins-o spunând: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o dai la căţei,” femeia s-ar fi supărat şi ar fi plecat?

Să zicem, de exemplu, că vine la mine o femeie catolică şi-mi spune: „Frate Branham, ştiu că Dumnezeu ascultă rugăciunile pe care le faci pentru bolnavi. N-ai vrea să te rogi şi pentru mine?” iar eu i-aş răspunde:

„Nu se cuvine să răpesc timpul care aparţine copiilor. Eu am venit să mă rog pentru penticostali, nu pentru catolici!”

Ce ar face ea?  Desigur, ar pleca imediat. Dar femeia cananeancă a spus: „Aşa este, Doamne, dar şi noi, câinii, ne bucurăm de firimiturile care cad de la masa stăpânului nostru.”

Vedeţi? Acest lucru L-a străpuns imediat, aşa că i-a zis: „Oh, femeie, mare este credinţa ta!” Ce L-a determinat pe Isus să spună aceasta? Poziţia ei, respectul pe care l-a avut faţă de Isus. Prin faptul că L-a respectat pe El, această femeie L-a respectat pe Dumnezeu.

Un alt exemplu care merită să fie amintit este sutaşul roman care îi iubea pe iudei. Bărbatul acela avea un slujitor bolnav, dar pentru că s-a considerat nevrednic să meargă înaintea lui Isus, i-a rugat pe nişte bătrâni ai iudeilor să mijlocească pentru el. După ce i-a ascultat, Isus a spus: „Voi merge şi-l voi tămădui.”

Când a ajuns aproape de casa sutaşului, acesta a trimis nişte prieteni înaintea Lui, fiindcă îşi zicea: „Oh, vine Sfântul! Eu sunt un păgân şi nu merit ca El să intre în casa Mea. Sunt un ofiţer roman păgân, de aceea nu sunt vrednic ca El să vină aici.” Vedeţi respectul? „Nu am nici un merit ca acest om sfânt să vină în casa mea.” Poate locuia într-un palat, dar cu toate acestea a spus: „Nu sunt vrednic să vii sub acoperişul meu!”

De aceea i-a trimis la Isus pe iudeii aceia bătrâni ca să-I spună: „Nu m-am simţit vrednic să mă înfăţişez personal înaintea Ta, de aceea am trimis la Tine nişte bărbaţi binecuvântaţi dintre ai voştri, nişte iudei. Cred că dacă vei spune un singur cuvânt, robul meu va fi tămăduit, căci şi eu care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostaşi. Şi eu zic unuia: „Du-te!” şi se duce; altuia: „Vino!” şi vine; şi robului meu: „Fă cutare lucru!” şi-l face.” (Luca 7.8).

Ce voia să spună sutaşul prin cuvintele acestea? „Ştiu că Ţie Ţi-a fost dată toată puterea şi că dacă Îi vei porunci acestei boli să plece, va pleca.” Vedeţi? Bărbatul acesta recunoştea că aşa cum avea el autoritate asupra soldaţilor săi, tot aşa, Isus are putere peste toate bolile şi neputinţele.

„Doamne, singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să rosteşti un singur cuvânt!” Aceasta este! „Spune un singur cuvânt şi robul meu va fi vindecat!”

Când a auzit aceste cuvinte, Isus S-a întors spre iudei şi le-a zis: „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare!” (v. 9). Şi când s-au întors trimişii acasă, l-au găsit pe robul sutaşului sănătos. De ce? Pentru că bărbatul acela a avut respect faţă de Isus Hristos; faţă de Cel ce era cu adevărat Dumnezeul cerului.

Ei, se pare că se face târziu, dar aş vrea să vă mai spun ceva. Toţi oamenii aceia au avut un mare respect, dar astăzi nu mai este aşa fiindcă, orice ar face Dumnezeu, oamenii găsesc imediat motive să râdă de lucrarea Lui. Eu cred că starea noastră ar fi fost cu totul alta dacă, acum patruzeci de ani când Duhul Sfânt a început să vină din nou peste oameni, aceştia s-ar fi purtat altfel. Dar ce s-a întâmplat? Predicatorii erau aruncaţi în închisoare şi numiţi eretici, iar în oraşe nu primeau nici mâncare, de aceea creştinii erau nevoiţi să se hrănească cu porumbul care creştea pe lângă drumuri sau pe lângă calea ferată.

Cineva întreabă: „Chiar aşa a fost?” Da, chiar aşa, pentru că biserica trebuia să se chinuiască alţi patruzeci de ani şi să treacă prin toate încercările posibile. În acest răstimp au avut loc şi cele două războaie mondiale în care şi-au pierdut viaţa mii şi mii de oameni.

Oh, Biserica putea fi luată de multă vreme Acasă! Ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii ar fi crezut acum douăzeci şi cinci de ani când Dumnezeu a început să reverse din nou Duhul Sfânt şi au început să aibă loc semne şi minuni?

Dar ce au spus oamenii? Este vrăjitorie! Este hipnoză! Omul acela lucrează prin telepatie.

Ce s-ar fi întâmplat dacă toate naţiunile s-ar fi unit şi ar fi spus: „Slăvit să fie Numele Domnului!”? Ce s-ar fi întâmplat dacă metodiştii, baptiştii, prezbiterienii şi toţi ceilalţi şi-ar fi ridicat mâinile spre cer şi ar fi spus: „Îţi mulţumim, Doamne, fiindcă acestea sunt lucrările pe care le aşteptam! Duhul Sfânt Se revarsă peste oameni; avem un profet care are vedenii, iar în mijlocul nostru sunt prorocii şi toate celelalte daruri ale lui Dumnezeu: vorbire în limbi, vindecare divină. Îţi mulţumim, Doamne, fiindcă totul a fost dat pentru noi!”?

Toate aceste lucruri au venit în mijlocul unei grupări mici, care apoi s-a numit „penticostali.”

Haideţi să ne întoarcem din nou la Scriptură! Fraţilor, noi vrem să ne întoarcem la început; vrem să desfiinţăm toate organizaţiile şi să fim fraţi cu adevărat, pentru că dacă vom face aceasta, nu va mai fi nevoie de nici un spital. Da, aşa este. Atunci, Dumnezeu ar fi dat daruri şi ar fi făcut minuni în mijlocul oamenilor. Oh, dacă biserica ar fi primit cercetarea Sa, de aici ar fi rezultat un respect adevărat care ar fi creat posibilitatea ca Biserica să fie pregătită şi luată Acasă, iar acum am fi fost deja în Împărăţia de o mie de ani.

Dar nu a fost aşa. Oamenii nu au avut nici un respect pentru aceste lucruri, ci i-au numit „eretici” pe cei ce credeau. Presa abia aştepta ocazia ca să publice ceva despre „murdăriile acestea”, şi îi împroşca pe credincioşi cu cele mai mari mizerii. Bisericile îşi băteau joc şi ele de ei şi încercau să-i ţină departe de oraşe. Toţi erau fără respect.

Aş putea vorbi mult despre aceste lucruri, dar se face târziu. Totuşi, aş vrea ca în încheiere să vă spun ceva despre capela Branham.

Noi vedem că Dumnezeu a început să reverse darurile Sale în mijlocul nostru. Ce este astăzi „Darul lui Dumnezeu”? Duhul Sfânt. Da, este Duhul Sfânt în noi.

Fraţilor, noi trebuie să-L respectăm în fiecare persoană la care vine El; trebuie să respectăm darurile Sale. Dacă El ne trimite aceste daruri, nu ne vor fi de nici un folos până când nu le vom respecta. S-ar putea ca cineva să aducă o prorocie, dar dacă nu o credeţi, nu vă va fi de nici un folos.

Voi trebuie să vă temeţi de ea şi să credeţi că vine de la Dumnezeu. S-o credeţi până când se dovedeşte că a fost greşită. Abia atunci aveţi dreptul s-o puneţi deoparte; numai din clipa aceea puteţi să nu mai aveţi nimic de-a face cu ea. Dar cât timp se dovedeşte adevărată, credeţi-o şi aveţi respect.

Când Israelul a cerut un împărat, bătrânul Samuel a spus: „Aş vrea să vă întreb ceva: V-am luat vreodată banii? V-am cerut ceva pentru viaţa mea? V-am spus vreodată ceva în Numele Domnului şi nu s-a împlinit?” Apoi a continuat: „Voi nu aveţi nevoie de un împărat, pentru că Împăratul vostru este Domnul!” Vedeţi? El i-a întrebat clar: „Am spus vreodată ceva în Numele Domnului şi nu s-a împlinit întocmai?”, dar cu toate acestea ei nu au avut respect faţă de el.

„O, Samuel, noi ştim toate acestea. Ştim că tot ce ne-ai spus este Adevărul, dar cu toate acestea, vrem un împărat.”

„Nu aveţi voie să faceţi aceasta, ci trebuie să urmaţi voia lui Dumnezeu,” le-a spus Samuel, dar ei nu au vrut să ia aminte.

Noi nu primim Duhul Sfânt prin faptul că dăm mâna cu predicatorul. Sigur că nu, ci a primi Duhul Sfânt înseamnă a-L primi pe El în inimile noastre, deoarece El este Mesagerul pentru astăzi. Da, Duhul Sfânt este Mesagerul lui Dumnezeu şi noi trebuie să-L respectăm.

Dar ce fac oamenii? Dacă Duhul Sfânt coboară peste o femeie, iar ea se bucură, plânge sau vorbeşte în limbi, ceilalţi râd de ea şi spun: „Ha, ha, ha! Ce mai este şi aceasta? Nu este decât o ieşire emoţională!” Dacă spuneţi aşa ceva, Îl batjocoriţi deja pe Duhul Sfânt.

Vă mai amintiţi că acum doisprezece ani am fost în Oregon şi acolo au venit două reportere catolice. Nu are nici o importanţă faptul că erau catolice, deoarece protestanţii au râs mai mult de mine, decât catolicii.

Aceste două fete voiau să scrie un articol despre mine. Imediat ce au intrat, am şi ştiut ce aveau în inimile lor, aşa că le-am întrebat: „Ce găsiţi rău în mine?” Una dintre ele a scos un pachet de ţigări şi a vrut să fumeze, dar eu i-am spus:  „Cât timp eşti aici, te rog să nu fumezi!” M-a privit câteva minute, apoi a zis:

„Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări: Ce este cu grupul acesta de eretici şi cum de eşti în legătură cu ei? Sau aparţii şi tu de ei?”

„Da, aparţin şi eu de ei,” am răspuns.

„Şi vrei să spui că în lucrarea aceasta este ceva divin?”

„Degeaba ţi-aş spune pentru că oricum nu vei crede, din cauză că eşti catolică.”

„De unde ştii că sunt catolică?”

„Ştiu că eşti catolică, iar dacă vrei, pot să-ţi spun cum te cheamă şi cine eşti.” Acest lucru a mirat-o.

„Vrei să spui că grupul acesta de oameni care trăiesc acum pe pământ, vor merge într-o zi în cer?” Ea a pus în aşa fel problema, încât am înţeles că în ce-o priveşte, nu doreşte să fie printre asemenea oameni, aşa că i-am răspuns:

 „Nu-ţi face nici o problemă, pentru că atâta vreme cât gândeşti aşa, n-ai nici o şansă să ajungi acolo.”

Împreună cu mine erau câţiva fraţi.

„Aş vrea să vă mai spun ceva”, le-am zis la un moment dat. „Nu sunt nervos, dar vreau să vă spun la ce v-aţi gândit când aţi venit. Dorinţa voastră este să faceţi un reportaj şi aţi venit aici ca să găsiţi ceva la mine, dar nu veţi scrie nimic din ceea ce v-am spus, ci veţi publica o povestire proprie. Puteţi s-o faceţi liniştite, dar înainte de a face aceasta, vreau să vă atrag atenţia că în ziua morţii veţi auzi vocea mea, dar nu vă va mai ajuta la nimic, pentru că totul va fi spre osânda voastră.”

Una dintre acele fete m-a privit din nou, apoi mi-a zis:

„Ce părere ai de idioţii aceia care aseară au strigat şi s-au purtat ca nişte oameni beţi?”

„Toţi aceia sunt creştini,” am răspuns eu.

„Creştini?”

„Bineînţeles. Sunt creştini plini de Duhul Sfânt.”

„Dar acela nu poate fi Duhul Sfânt!”

„Ce înţelegi tu prin Duhul Sfânt?”, am întrebat-o eu.

Voiam să ştiu ce gândeşte despre aceste lucruri, de aceea am întrebat-o:

„M-aş bucura să ştiu care este părerea ta despre aceste lucruri.”

„Eu personal n-aş vrea să am vreo legătură cu ei,” a răspuns ea.

„Nu cred că v-ar ameninţa vreun pericol dacă aţi avea legătură cu oamenii aceştia, pentru că dacă veţi avea vreodată ceva comun cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, vi se va întâmpla la fel. Veţi întâlni o astfel de părtăşie.”

„Aşa s-au purtat şi sfinţii din Scriptură?” a întrebat ea.

„Da,” am răspuns eu. „Şi binecuvântata şi virgina Maria, cum o numiţi voi, şi din care aţi făcut o zeiţă, a trebuit să aştepte Rusaliile ca să primească Duhul Sfânt, înainte ca Dumnezeu s-o poată lua sus. Ea a vorbit în alte limbi sub puterea lui Dumnezeu şi s-a purtat ca şi cum ar fi fost beată.”

„Aceasta este o minciună!”, a spus ea.

„O clipă, şi vei vedea că nu este o minciună,” am spus eu, după care am deschis Biblia şi i-am arătat ce scria acolo.

„Vezi? Acest lucru este scris în Biblie.” Dar ea a refuzat să citească şi şi-a întors privirea în partea cealaltă.

„Nu ai nici măcar curajul să citeşti ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Da, nici măcar curajul acesta nu îl ai.”

Vedeţi? Aceasta este lipsă de respect.

„Poţi să-ţi iei pachetul de ţigări de pe masă şi să pleci când vrei, dar să nu uitaţi amândouă: Puteţi să scrieţi tot ce vreţi, dar nu uitaţi ultimele cuvinte pe care vi le spun acum: „Vă spun în Numele Domnului Isus că în ziua morţii vă veţi aminti această discuţie!”

Ea nu a scris niciodată articolul acela. Aşa este.

Ce este aceasta? Lipsă de recunoştinţă şi de respect. Oamenii vor să facă ceva, dar nici măcar nu-şi dau seama despre ce este vorba. Dorinţa mea este însă, ca voi, cei din capela aceasta să ştiţi ce faceţi.

Uneori, am observat că oamenii se comportă firesc atunci când Dumnezeu începe să reverse din Duhul Său, şi din cauza aceasta ajung să cadă în diferite extreme.

Voi să nu spuneţi nimic despre aceste lucruri, ci respectaţi-le! Plecaţi-vă capetele şi tăceţi! S-ar putea să nu le înţelegeţi, dar respectaţi-le!  Chiar dacă nu înţelegem ce se întâmplă, trebuie să avem respect în faţa lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu revarsă Duhul Sfânt, eu nu fac altceva decât să-I mulţumesc şi spun: „Îţi mulţumesc, Ţie, Tată ceresc, pentru că faci ceva cu sufletul acesta sărman care într-o zi va fi în acelaşi loc ca şi mine.”

Eu am văzut oameni care au spus, de exemplu, că am vorbit despre ei. Aşa s-a întâmplat cu domnul A.A. Allen. Bărbatul acesta a spus că eu am râs de el şi l-am batjocorit spunând că îi iese sânge din mână, dar nu este adevărat. El susţinea că aş fi spus că ceea ce se întâmplă cu el ar fi de la Satan, pentru că din mâinile şi fruntea lui curge ulei şi sânge. Noi i-am trimis banda cu predica respectivă, ca să vadă că nu este adevărat. Nu mult după aceea, am primit o scrisoare în care acest bărbat îmi spunea: „Dragă frate Branham…” dar după aceea a scris un articol pe care l-a răspândit în întreaga ţară. În loc să vină să discute cu mine, a făcut lucrul acesta. Atunci i-am scris din nou şi i-am spus:

„Îţi voi trimite toate cele şase benzi înregistrate în Phoenix, ca să vezi că numele tău este pomenit o singură dată şi aceasta s-a întâmplat atunci când cineva a pus pe amvon un bilet în care era scris: „Frate Branham, de curând a fost în oraş fratele Allen. El susţine că dovada botezului cu Duhul Sfânt este că-ţi iese sânge şi ulei din faţă şi din mâini. Este adevărat acest lucru?”

 E u am răspuns: „Nu pot fi de acord cu fratele Allen că aceasta ar fi dovada botezului cu Duhul Sfânt, pentru că nicăieri în Biblie nu scrie că cineva ar fi sângerat sau că i-ar fi ieşit ulei pe faţă, ca dovadă că a primit Duhul Sfânt.”

Eu i-am scris în continuare: „Duhul Sfânt era puterea lui Dumnezeu în viaţa lor, pentru că Isus a spus: „Acestea sunt semnele care-i vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci…”, şi aşa mai departe. În ce-l priveşte pe fratele Allen, vreau să spun un singur lucru: el este un mare bărbat al lui Dumnezeu. Dacă eu aş putea vesti cum o face el, nu aş mai ţine nici o adunare de vindecare, ci aş predica doar Evanghelia, iar semnele ar urma-o de la sine.”

Dar el a făcut acel articol pe baza cuvintelor spuse de cineva care afirma că eu l-aş fi vorbit de rău, fără să se convingă dacă este adevărat sau nu.

Ce pot spune eu, este că deşi nu sunt de acord cu ceea ce învaţă el, nu pot spune nimic batjocoritor cu privire la el.

Odată, am fost în Minnesota, la Garden Peterson, şi acolo era un bărbat care a scris o carte împotriva lui A.A. Allen. El a scris tot ce s-ar putea scrie despre un om, dar printre toate, a avut obrăznicia de a susţine că o femeie i-ar fi arătat mâinile şi i-ar fi spus că a fost muşcată de un drac. Eu nu ştiu dacă aşa ceva se poate întâmpla cu adevărat, pentru că Satan este un duh. Totuşi, femeia aceea susţinea că a venit la ea un drac mare şi păros şi a muşcat-o de peste tot.

Şi acel bărbat scria că A.A. Allen a scris aceasta în cartea lui, în timp ce pe mine mă vorbea de bine. Fratele Peterson şi alţi fraţi, au venit la mine şi mi-au spus despre prezenţa acelui om în sală, aşa că mi-am zis că acesta este momentul potrivit să iau apărarea fratelui A.A. Allen, aşa că m-am dus în faţă şi am spus: „Astăzi am citit în ziar un articol scris de cineva prezent aici.” Ştiind că omul acela era în sală,  am continuat: „Recunosc că am fost plăcut impresionat de felul cum a scris despre mine: că adunările mele sunt cele mai civilizate, că nu mă interesează banii oamenilor şi multe alte lucruri frumoase. Îi mulţumesc celui care a scris aceste rânduri, dar aş dori să se intereseze mai atent dacă într-adevăr A.A. Allen este cel care a scris cartea: „Muşcătura de drac.” Ce pot spune eu, este că nu el a scris cartea aceasta, ci este vorba de altcineva, iar dacă bărbatul acesta a scris lucrurile acelea, fără să verifice adevărul, eu pun sub semnul întrebării tot ce a scris, chiar dacă este adevărat.”

Astfel, am luat apărarea fratelui Allen şi am adăugat: „De fapt, cred că în ziua judecăţii m-aş decide mai degrabă pentru fratele Allen, decât să-l critic, chiar dacă este pe dos, fiindcă el încearcă să aducă nişte suflete la Hristos.” Amin. Aşa este. Eu sunt de partea tuturor celor care cheamă Numele Domnului Isus Hristos, indiferent de unde vin ei, de la metodişti sau catolici.

S-ar putea să nu fiu de acord cu ceea ce învaţă acel om, dar vreau să-l respect şi să-l privesc ca pe un ucenic al lui Hristos şi ca pe un frate al meu. Indiferent ce face el, noi trebuie să avem respect în faţa Duhului Sfânt. Aşa este.

Dacă vom ajunge într-o asemenea stare, Dumnezeu Îşi va revărsa din plin binecuvântările în mijlocul nostru.

Fraţilor, dacă noi, acest grup mic de cincizeci sau şaptezeci de oameni câţi suntem în seara aceasta aici, ne-am uni şi i-am da lui Dumnezeu respectul cuvenit pentru tot ceea ce face; dacă am respecta fiecare dar şi fiecare slujbă pe care El le trimite în mijlocul nostru, atunci Dumnezeu va continua să-Şi reverse Duhul peste noi, iar noi am fi tot mai mulţi. Puteţi crede aceasta? (Amin.) Sigur că da. Noi trebuie să avem respect faţă de Dumnezeu.

Aş vrea să ne plecăm capetele pentru o rugăciune scurtă, dar mai întâi aş vrea să ştiu dacă în mijlocul nostru este cineva care ar vrea să spună: „Frate Branham, aş vrea să te rogi pentru mine, ca să-I pot aduce şi eu toată recunoştinţa şi respectul meu lui Dumnezeu. Aş vrea să mă ajute să tac, indiferent care sunt lucrările pe care le face Dumnezeu. Oh, de ar pune Dumnezeu şi în inima mea respect pentru fiecare dar şi slujbă din Biserica Sa!”

Ridicaţi mâinile şi spuneţi: „Roagă-te şi pentru mine.”

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Aproape toată adunarea a ridicat mâna. Da, şi eu.

Oh, Dumnezeule, ajută-mă să fiu slujitorul Tău şi să-i pot respecta pe fraţii mei. Ajută-mă să le respect pe surorile mele şi tot ce faci în adunările noastre, prin Duhul Tău. Ajută-mă să respect vorbirea în alte limbi, prorocia, tălmăcirea şi tot ce dai. Oh, Doamne, trimite-le printre noi! Trimite-le, Te rog.

Tată ceresc, noi ştim că Tu eşti marele Dumnezeu şi suntem conştienţi că mânia Ta este înfricoşătoare când se aprinde împotriva noastră. Ea poate distruge lumea aceasta într-o singură secundă, dar pentru că priveşti prin sângele Domnului Isus, ne îngădui încă. Oh, ascunde-ne în Stânca mântuirii! Oh, Doamne Dumnezeule, păstrează sufletul meu sub sângele Domnului Isus şi nu numai sufletul meu, ci şi pe al tuturor celor care sunt prezenţi în această seară aici.

Noi Te iubim, Doamne, şi iubim fiecare dar pe care ni L-ai dat, indiferent cum îl numesc ceilalţi. Dorinţa noastră este să-Ţi aducem respect Ţie şi minunatei lucrări pe care o faci în mijlocul nostru prin Duhul Sfânt.

Te iubim, Tată, şi Îţi mulţumim pentru că avem în mijlocul nostru şi darul vindecării. Îţi mulţumim pentru darul prorociei; Îţi mulţumim pentru darul vorbirii în limbi şi pentru darul tălmăcirii. Oh, Doamne, Te rugăm să trimiţi  în continuare darurile Duhului în mijlocul nostru.

Îţi mulţumim pentru că ai pus în inimile noastre respect pentru cel mai mare DAR pe care ni L-ai dat în Isus Hristos. Îţi mulţumim pentru harul şi mila Lui, fiindcă a mers la cruce în locul nostru, a fost chinuit şi batjocorit, iar sângele Lui a curs pe crucea din Golgota pregătindu-ne astfel calea spre toate aceste lucruri măreţe.

Ne bucurăm, Doamne, pentru că ai venit la poporul Tău simplu. În Biblie, în Evanghelia lui Luca, scrie că poporul de rând, adică oamenii simpli, Îl ascultau cu bucurie.

Oamenii de astăzi spun: „Oh, dar acolo sunt numai oameni simpli!” Dar cine au fost cei care Te-au ascultat şi Te-au urmat când ai fost printre noi în trup de carne? Oamenii simpli. Ei s-au bucurat de venirea Ta, în timp ce mulţi dintre cei bogaţi nici n-au vrut să ştie de Tine. Da, împăraţii şi bogaţii din timpul acela Te-au pus deoparte, dar poporul simplu Te-a primit cu bucurie.

Tată, şi noi suntem oameni simpli şi Te primim cu bucurie. Noi ne bucurăm la fel ca cei care s-au întors  voioşi şi au primit ca o onoare faptul că au fost batjocoriţi din pricina Numelui Tău. Ei au fost numiţi în tot felul, dar s-au bucurat din pricina aceasta.

Dumnezeule şi Tată, noi ne punem alături de slujitorii Tăi din acel timp şi spunem aşa cum au spus şi ei: că ne bucurăm şi privim ca o mare cinste faptul că putem fi batjocoriţi din pricina Numelui Tău.

În seara aceasta, eu stau la fel ca marele apostol Pavel în faţa lui Agripa, când i-a spus că el slujeşte Dumnezeului părinţilor săi, după „calea pe care ei o numesc partidă,” iar Festus a strigat: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie!”

„Nu sunt nebun, prea alesule Festus,” i-a răspuns Pavel, „dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite.” Şi Agripa i-a spus lui Pavel: „Curând mai vrei să mă îndupleci să mă fac creştin!”

„Fie curând, fie târziu,” a răspuns Pavel. „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” (Fapte 24.14; 26.24-29). Oh, Dumnezeule, ce dragoste a avut Pavel! El a spus că ar suporta  să fie lepădat, numai ca poporul lui să fie salvat.

Oh, Dumnezeule şi Tată, dă-ne şi nouă o astfel de dragoste, ca să ne iubim unul pe celălalt; dă-ne această dragoste nemuritoare şi acest respect divin, ca să devenim creştini adevăraţi, pentru că atunci voi putea trece peste greşelile celorlalţi.

Ajută-ne să nu mai privim la greşelile nimănui, ci să-l privim pe fiecare ca un frate scump, care a fost prins în cursa Satanei. Ajută-ne ca atunci când vedem pe cineva într-o asemenea stare, să ne rugăm pentru el şi să zicem: „Doamne, ajută-l sau ajut-o, să iasă de acolo!” Oh, dacă am avea în inimile noastre această dragoste încât să mergem după oile pierdute ca să le aducem înapoi în turmă!

Iartă-ne greşelile, Doamne, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri, şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău. Căci a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, în veci. Amin.

(Fratele Branham aduce o prorocie, iar tălmăcirea ei este următoarea):

Mulţumiri, Ţie, Doamne! Mulţumiri, Ţie, Tată!

Te slăvim pe Tine, Sfântul.

Cât de minunat eşti, Tată.

Cât de mult Îţi mulţumim.

Ce mângâiere este să simţim prezenţa Duhului Sfânt şi să-L auzim vorbindu-ne prin limba omenească, dovedind că El este încă Dumnezeul cel viu şi că este în mijlocul nostru.

Tată, Îţi mulţumim pentru toate acestea şi Te rugăm să rămâi cu noi. Amin. Ai răbdare cu noi, ca să putem fi poporul Tău. Amin.

Nu este minunat să fii creştin? Nu este minunat să vii în prezenţa Lui? Oh, ne gândim că astăzi El a făcut deja acest lucru pentru a doua oară!  Astăzi, Duhul Sfânt i-a vorbit sorei noastre, coborându-Se în acea Lumină, şi i-a spus: „Pentru că ai crezut acest Mesaj…”

El este minunat, nu-i aşa? Îl iubiţi?

Câţi din voi Îl iubesc din toată inima şi cu tot sufletul lor?

Haideţi să ne ridicăm în picioare în timp ce cântăm acel cântec iubit:

„Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc…”

Oh, nu este El minunat? Da, este minunat. Gândiţi-vă la adunarea de miercuri seara.

Dacă va fi cu voia Domnului, duminica viitoare voi fi din nou aici. Rugaţi-vă pentru noi în cursul săptămânii.

Aş vrea să ne plecăm din nou capetele, apoi fratele Neville va veni să vă adreseze câteva cuvinte de încheiere. Amin.

– Amin –