RĂSPUNSUL LA HAR

20 iulie 2025

Să deschidem Bibliile la Romani 3.21-28:

„Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea și prorocii –

și anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.

Căci toți au păcătuit, și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.

Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.

Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;

pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.

Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinței.

Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii.”

Vom continua gândul de miercuri, când am vorbit despre „Puterea Harului” și despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi fără ca noi să merităm și fără contribuția noastră. Dumnezeu a făcut aceasta pentru noi înainte să ne naștem. El L-a trimis pe Isus Hristos să moară ca Jertfă de ispășire pentru păcatele noastre, înainte să ne naștem.

Să mergem la Efeseni 2.8-9:

„Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.

Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

Acesta este o continuare a gândului pe care l-am avut în Romani, pentru că acolo ni se spune că noi suntem socotiți neprihăniți prin credință.

Prin harul lui Dumnezeu, noi suntem considerați neprihăniți prin credință, dar nu ne putem asuma meritul pentru această credință, nu putem fi mândri, nu putem să ne umflăm de mândrie și nu putem fi prea zeloși, pentru că: „Eu cred Cuvântul.” Noi credem Cuvântul pentru că ne-a fost dat să-L credem, prin har.

„Prin har sunteți mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.” Unde este lauda? S-a dus, este exclusă, pentru că noi nu putem spune: „Eu sunt mare pentru că cred.” Tu nu ești mare pentru că crezi, deoarece crezi prin harul lui Dumnezeu, crezi prin măreția Lui, nu prin măreția ta.

În Romani 9.15-16, citim:

„Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-mi va plăcea să am milă; și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”

Este important să înțelegem că nu depinde de eforturile mele, nu este ce am făcut eu, nu este că eu am realizat ceva, pentru că nu este nici o realizare a mea care să mă ducă la mântuire. Aceasta este foarte important. De aceea nu există laudă. Cu ce ar trebui să ne lăudăm? Căci nu realizarea mea m-a dus la Dumnezeu sau ceea ce am învățat. Așadar, nu este vorba că ne-am putea atribui meritul, pentru că toată slava se întoarce la Dumnezeu, care ne-a mântuit prin harul Său.

Iată ce spune fratele Branham în Mesajul Harului, din august 1961:

„El poate salva un nenorocit ca mine, și a făcut-o. Ce este aceasta? Harul. William Branham, fiul unui bețiv. Aceasta nu contează, harul lui Dumnezeu m-a mântuit.

„Eu sunt fiica unei femei, care nu a fost bună.” Nu contează. Harul lui Dumnezeu te-a mântuit. Este Suveran, nu trebuie să întrebe pe nimeni. Amin! Sunt atât de bucuros pentru aceasta! Aleluia!

El poate alege cel mai violent păcătos și să-l facă alb ca zăpada. Nu trebuie să întrebe pe nimeni ca s-o facă. Oh, El poate s-o facă pentru că este Suveran.

Acum, ascultați repede. Aceasta a fost dovedit la cruce, unde era cel mai josnic hoț. El merita să moară. El nu s-a gândit niciodată la Dumnezeu, nu i-a trecut niciodată prin minte, dar acolo, pe cruce când buzele îi erau însângerate, printre gemete, a scos un sunet: „Doamne, ai milă de mine!”

Și acolo era un alt însângerat cu lacrimi, în agonie, iar harul a luat stăpânire, și a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” Harul a făcut aceasta. Cum a putut acel tâlhar să se ajute singur? Nu mai mult decât  a putut să se ajute Adam. Nici Eva nu a putut să se ajute singură; nici tu nu poți să te ajuți singur; nici eu nu pot să mă ajut singur. Nu mai mult decât am zbura până la Calea Lactee, cu șireturile de la ghetele noastre. Noi nu am putea face aceasta, dar harul lui Dumnezeu poate face ceva și o face.

Harul lui Dumnezeu, Suveranitatea harului lui Dumnezeu, a venit la acel tâlhar pe moarte, și i-a spus: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis.” Oh, gândiți-vă la aceasta! Este minunat!”

Să mergem împreună la Luca 23.39-43, și să analizăm puțin povestea tâlharului.

„Unul din tâlharii răstigniți Îl batjocorea, și zicea: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți, și mântuiește-ne și pe noi!”

Este un tablou pe care vrem să-l privim. Noi Îl vedem pe Isus Hristos pironit pe cruce. El este Jertfa de ispășire; El era acolo vărsându-Și Sângele ca să plătească prețul răscumpărării, ca să răscumpere tot ce s-a pierdut. De o parte a Lui era un răufăcător, un tâlhar, iar de cealaltă parte a Lui, era un alt răufăcător. Acești oameni au trăit amândoi vieți josnice și acum primeau roade corecte, răsplata pentru faptele lor. Așadar, nici unul nu era un om curat. Este un tablou perfect și vrem să-l privim.

Noi nu vrem să fim ca fariseii mergând în fața crucii și dând din cap, ci vrem să ne găsim pironiți pe cruce din cauza tuturor păcatelor noastre; noi vrem să ne găsim sub judecată din cauza tuturor faptelor noastre nelegiuite. Întrebarea este: „Care dintre acești doi tâlhari vei fi tu?”

Să citim mai departe:

„Dar celălalt l-a înfruntat, și i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub aceeași osândă?

Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre, dar Omul acesta n-a făcut nici un rău.”

Și a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta!”

Isus i-a răspuns: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai.”

Oh, îmi place acest tablou, pentru că aici îl avem pe tâlharul muribund pe cruce. De fapt, doi tâlhari, iar între ei avem pironită Jertfa de ispășire pentru păcat. Iar unul din tâlhari I-a spus: „Știi ce? De ce nu faci niște semne? De ce nu ne salvezi, pur și simplu? De ce nu ne dai jos de pe crucea aceasta?” El Îl batjocorea pe Domnul și I-a spus: „Mântuiește-Te pe Tine și mântuiește-ne și pe noi.” Dar celălalt răufăcător, i-a spus: „Știi, eu primesc exact ce merit. Eu am făcut aceasta dar El nu a făcut nimic rău. Tu nu te temi de Dumnezeu?” Apoi s-a uitat la Isus și a spus: „ Doamne…” El a recunoscut Cine era Cel atârnat pe cruce, a recunoscut că era Domnul Lui, și a spus: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta.”

Dintr-o dată, mărturia lui era: „Cred că Tu ești Mesia! Cred că vii în Împărăția Ta! Cred că Tu ești Domnul!” Astfel, dintr-o dată credința lui a fost exprimată în mărturisirea sa și a fost mântuit prin credință. Acum, el nu putea să facă nimic pentru a se îndrepta; nu putea să facă nimic pentru a trăi o viață curată și pentru a merge la biserică; el nu putea face nimic pentru a îndrepta ceea ce greșise, astfel încât să fie vrednic să-L întâlnească pe Domnul și să intre în Rai. El nu era vrednic să intre în Rai, nu a făcut nici o faptă care să-i justifice intrarea în Rai, dar exista un singur lucru pe care l-a făcut și  i-a dat iertare, iar acea iertare a venit pentru că el a crezut în Cuvântul pentru ziua lui, care era pironit acolo, pe cruce.

De ce a fost condamnat celălalt? Celălalt tâlhar nu a fost condamnat pentru că a fumat, a băut, a înjurat sau a comis orice a comis, nu de aceea nu a intrat în Rai; el nu a intrat în Rai pentru că atunci când a avut ocazia să intre în contact cu Cuvântul, L-a batjocorit, L-a ocărât și nu a crezut.

Amândoi tâlharii făcuseră aceleași fapte, amândoi erau acolo pentru aceeași sentință, pentru aceeași crimă, ei au trăit o viață asemănătoare, deci, cum putea fi unul mântuit, iar celălalt să nu poată fi mântuit? Aceasta a fost absolut prin har!

„Ei bine, ce vrei să spui: „Prin har”? De ce ar da Dumnezeu har unuia, iar celuilalt, nu?” De aceea este Dumnezeu drept și justificat. Pentru ca Dumnezeu să fie drept, El nu spune doar: „Pe tine te las să scapi, dar pe tine nu te las să scapi,” deoarece aceasta ar încălca dreptatea Lui. Ceea ce spune El, este: „Oricine poate crede în Mine, oricine poate primi Cuvântul Meu, oricine poate să mă primească, primește răsplata Mea, care este Calvarul.” Pentru că Cuvântul s-a făcut trup printre noi, iar acel Cuvânt a fost pironit pe cruce, acel Cuvânt făcut trup a fost răstignit, a sângerat și a murit ca să facă ispășire pentru noi.

În fiecare epocă, atunci când credinciosul a putut să accepte Cuvântul pentru ziua lui, a primit beneficiul Cuvântului care a sângerat pentru el pe Calvar. Aceasta nu a fost pentru că noi am făcut fapte bune, sau că am citit Biblia. Ei nu au făcut întotdeauna fapte bune. Adică au făcut unele fapte bune, dar au făcut și fapte rele, iar faptele rele au fost vrednice de pedeapsă. Dar, de ce au putut să ocolească pedeapsa? Isus a murit! De ce a fost o înviere a sfinților din vechime și mulți dintre cei care erau în mormânt au înviat? Cine au fost cei care au ieșit? Au fost cei care au putut să accepte Cuvântul pentru ziua lor. Ei au putut să-L primească pe Hristos din ziua lor, Cuvântul Uns din ziua lor, și au ținut de El împotriva întregii opoziții. Ei nu au trăit o viață perfectă, dar au crezut Cuvântul și au ținut credința pe care o aveau în acel Cuvânt. Acea credință era un dar de la Dumnezeu, a fost harul lui Dumnezeu, pentru a le da capacitatea de a crede Cuvântul, și prin credință, ei au fost îndreptățiți, când prețul a fost plătit.

Așadar, când privim la cei doi tâlhari de pe cruce…

Ascultați, când vine vorba despre Domnul, eu nu vreau să fiu membrul bisericii din fața mea (fratele Chad arată spre adunare), ci vreau să mă regăsesc ca unul din acei doi tâlhari: vinovat, conform acuzațiilor înainte de mântuire, condamnat la moarte, deoarece fiecare dintre noi și-a exercitat dreptul liberului arbitru și a ales păcatul. Nu există nici unul dintre noi care să fi trecut prin viață și să nu fi părăsit Cuvântul. Noi ne-am exercitat dreptul liberului arbitru pe care ni l-a dat Dumnezeu, și de multe ori am ales lucrul greșit. Și pentru că ne-am exercitat dreptul liberului arbitru moral și am ales lucrul greșit, suntem condamnați, ne-am condamnat singuri.

Dar sunt atât de recunoscător că există o cale de a fi liberi, și acea cale este Sângele lui Isus Hristos. Accesul la acest Har, este prin credință, care nu vine de la noi înșine, ci este un dar al lui Dumnezeu.

Este atât de important pentru mine să-mi amintesc că nu este ceea ce am făcut noi, ci este credința că Dumnezeu ne lasă să ne prindem de Cuvântul Său. Aceasta ne aduce la Viață, aceasta ne aduce în punctul în care putem fi neprihăniți prin harul Său. Acesta este felul în care ne începem cu toții călătoria, și așa înaintăm în această mare descoperire a harului lui Dumnezeu, prin îndurarea Lui.

Pe măsură ce mergem înainte, vreau să construiesc pe baza acestui lucru și să analizez ce a spus fratele Branham, deoarece miercuri am predicat că ,„Puterea Harului este mai mare decât eșecul nostru”, este mai puternic decât neînțelegerea noastră, mai puternic decât căderea noastră. Harul Său este mai puternic decât orice am putea face noi, așa că El a putut să ne mântuiască.

Acum aș vrea să analizăm RĂSPUNSUL LA HAR. Care este răspunsul nostru la acest Har? Mai întâi aș vrea să mă uit la ce a spus profetul în mesajul Cartea Evreilor, capitolul 7, din septembrie 1957:

„Totuși, rămâne același lucru, care este valabil și astăzi. Bărbații și femeile pot să meargă la biserică și pot avea o față lungă și cât pot fi de pioși, pot să nu mintă niciodată, să nu fure și să încerce să-și trăiască religia cât pot de bine. Dar, dacă nu sunt credincioși, sunt pierduți…”

Aceasta este atât de important! Fratele Branham a încercat să ne arate că nu înseamnă doar să faci bine, nu înseamnă doar să te supui unui cod de reguli și să ții toate rânduielile bisericii. Toate acestea sunt în ordine, dar aceasta nu înseamnă că ești mântuit.

„…Dar, dacă nu ești credincios, tu ești pierdut. Deci, nu este nici o zgârietură de legalism în Biblie. Calvinismul este…

Harul este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru voi, iar lucrările sunt ceea ce faceți voi pentru Dumnezeu. Sunt absolut separate.”

Despre aceasta vreau să vorbesc astăzi. Este ceva ce știm cu toții foarte bine. Harul este nemeritat. Harul se bazează pe dragostea lui Dumnezeu. Harul este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, în ciuda oricărei acțiuni din partea mea. Conectarea la acest har, este prin credință, care este darul lui Dumnezeu.

Ce se întâmplă cu faptele? De ce există porunci în Biblie? De ce ne spune Dumnezeu să facem lucruri? De ce a spus Pavel Bisericii să facă aceasta și să nu facă aceea? De ce a venit fratele Branham și ne-a spus care este Gândul lui Dumnezeu, că El vrea ceva și nu altceva? De ce toate acestea, dacă nu contează pentru mântuire?

Fratele Branham a analizat lucrurile și va continua să le analizeze, pe măsură ce continuăm să citim.

„Harul este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, iar faptele sunt ceea ce fac eu pentru Dumnezeu.”

Și tot el a spus că acestea sunt total separate, iar noi nu vrem să amestecăm una cu cealaltă. Eu nu vreau să amestec faptele mele cu mântuirea mea, pentru că atunci când eșuez în faptele mele, pun la îndoială mântuirea mea. Nu ne folosește la nimic să amestecăm legalismul cu harul, pentru că imediat ce facem aceasta, începem să mergem în sus și în jos, înainte și înapoi. Astfel, într-o zi suntem mântuiți, iar a doua zi nu mai suntem mântuiți, și nu avem stabilitate să continuăm să insistăm, pentru că facem constant, doi pași înainte și un pas înapoi. De ce? Pentru că încă trăim într-o stare hibridă; încă putem fi ispitiți de lume; încă putem face tot felul de greșeli; le facem tot timpul, de aceea trebuie să existe o separare a harului de fapte, și să le abordăm din două unghiuri complet diferite. Pentru că ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, este complet independent de faptele mele, complet independent de meritul meu, de valoarea mea sau de orice aș putea face în trup; este complet separat, pentru că este sută la sută ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine.

Aici este răspunsul meu la această dragoste, și răspunsul meu la acest har, este dorința din inima mea de a-I face plăcere, de a face tot ce pot pentru El. El Și-a dat Viața pentru mine, și acum, în mine este Ceva care vrea să-I dau viața mea înapoi Lui.

Fratele Branham a spus că aceste lucruri sunt separate, dar merg împreună, iar noi vom vorbi despre aceasta.

În continuare, el a spus:

„Dacă încetați să mințiți, dacă încetați să fumați, încetați să furați, încetați să comiteți adulter, vă lăsați de tot, iar acum țineți tot, țineți poruncile, mergeți la biserică, vă botezați, luați împărtășirea, spălați picioarele sfinților, faceți totul, vindecați bolnavii și faceți toate celelalte lucruri, dar dacă nu sunteți născuți din Duhul lui Dumnezeu și aleși, sunteți pierduți. Nu cel ce vrea, nici cel care aleargă, ci Dumnezeu care are milă.”

Așadar, profetul folosește această Scriptură, iar noi știm că aceasta a fost voia lui Dumnezeu, nu voia noastră. Dar aceasta nu înseamnă că noi nu avem voință. Totuși, indiferent de cât de mult ne-am dori să fim mântuiți, dacă Dumnezeu nu vrea, nu a fost voia Lui să arate milă. „Nu cel ce vrea, nici cel care aleargă, ci Dumnezeu care are milă.” Dar noi avem voință. Și care este voința noastră? Și cum ne-ar testa El voința? Profetul lui Dumnezeu ne-a spus că: „Tu trebuie să vrei să faci voia lui Dumnezeu.” Trebuie să ai dorința, trebuie să vrei să-L slujești. Pentru mine, acesta este răspunsul potrivit pentru har. Iar noi vom vorbi despre aceasta.

În Romani 8.29-31, citim:

„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulți frați.

Și pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit.

Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

Oh, îmi place pasajul acesta! Dumnezeu a hotărât deja! Prin cunoștința Sa, El m-a predestinat să fiu făcut asemenea chipului Fiului Său! Slavă lui Dumnezeu! Eu am Mintea lui Dumnezeu și voia lui Dumnezeu de partea mea!

„Și pe aceia pe care i-a predestinat, i-a și chemat; și pe aceia pe care i-a chemat, i-a și socotit neprihăniți; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit!”

În Dumnezeu, aceasta este o lucrare terminată. În Mintea lui Dumnezeu, tu ai fost deja proslăvit. Este o lucrare încheiată! Noi suntem aici doar ca să jucăm rolul care era în Mintea lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu! Dacă am ajuns deja, atunci nu mai încerc să ajung. Amin. Eu sunt aici numai pentru a detalia ceea ce a hotărât deja Dumnezeu în Mintea Lui.

„Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

Mai jos, el spune: „Cine îi poate acuza pe aleșii lui Dumnezeu?” Cine ne poate condamna? Cum îi puteți acuza de ceva? Hristos a murit pentru ei! Hristos a plătit pentru ei! Cum puteți să-i învinuiți?

Adică, noi putem privi faptele săvârșite și să spunem: „Am greșit. Aceasta este greșit; aceea nu este corect.” Dar, cum îi condamni la iad? Cum le spui că nu sunt credincioși, și că sunt păcătoși, când Hristos a plătit prețul Răscumpărării? Așadar, „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”

În Mesajul Harului, din august 1961, fratele Branham a spus:

„Gândiți-vă la aceasta. Dragostea și Harul sunt surori. Surori gemene. Tu nu poți avea Har fără să ai Dragoste. Ele sunt surori gemene. Exact așa este. Înainte să ai har, tu trebuie să ai dragoste. Înainte să-i poți acorda cuiva o favoare, trebuie să-l iubești. Corect sau greșit, tu trebuie să-l iubești, oricum, altfel nu o poți face. Vedeți? Deci, Dragostea și Harul sunt același lucru. Sunt surori gemene. Aceasta este tot. Dragostea și Harul.”

Există un citat în care profetul spune: „Harul este Dragoste.”, pentru că Harul este expresia Dragostei, este Dumnezeu care arată favoare fără merit, pentru că El Se bazează pe dragostea Sa.

Deci, alegerea lui Dumnezeu se bazează pe dragoste, iar dovada dragostei Lui, se găsește în alegere, pentru că Dumnezeu ne-a iubit.

În mesajul Căsătorie și divorț, din februarie 1965, fratele Branham a spus:

„Este exact ca astăzi. Există două școli mari doctrinare în biserică. Una dintre ele este Calvinismul, iar cealaltă este Arminianismul; una dintre ele este legalistă, iar cealaltă este harul. Și noi aflăm că oamenii care cred în har, calviniștii, spun: „Binecuvântat să fie Dumnezeu. Nu mă vatămă să fumez, nu mă vatămă să beau. Eu pot face aceste lucruri, pentru că am siguranța veșnică.”

Apoi, vedem pe partea cealaltă, legaliștii, care spun: „Oh, aș vrea să țip la el; aș vrea să-i ară o parte din mintea mea, dar sunt creștin și trebuie să stau liniștit.” Vedeți, voi vă aflați pe două căi diferite, dar niciuna dintre ele nu este corectă.”

Îmi place aceasta! Aici este problema. Problema este rațiunea umană. Așadar, prima parte, calvinismul este despre ceea ce ar fi har extrem, sau ceea ce depășește Scripturile în har. Este acel gând: „Ei bine, dacă El m-a mântuit fără merit, sunt mântuit prin harul Lui, fără faptele mele, deci, nu prin fapte, ci doar prin credința Lui, dacă cred în El. Aceasta este tot ce-mi trebuie. Și acum, datorită harului Său, nu mai contează ce fel de viață duc.”

Vedeți cât este de viclean diavolul? Pentru că există un adevăr acolo, există ceva adevăr despre ce vorbesc ei, deoarece aceasta nu s-a bazat niciodată pe meritele tale. Nici chiar greșelile tale nu te scot din dragostea și harul lui Dumnezeu. Deci, au dreptate. Problema este…Îl voi lăsa pe fratele Branham să ne spună aceasta:

„Dar problema este că voi folosiți raționamentul uman și logica umană, ca să răspundeți la un Adevăr al Evangheliei cu raționamentul uman, iar prin aceasta pervertiți adevărul Evangheliei, prin raționamentul uman.”

Fratele Branham ne-a spus cum funcționează aceasta și cred că este atât de frumos, pentru că simplitatea Cuvântului este atât de bună!

Acum, ultimul lucru pe care l-a spus el în paragraful citit, este: „…dar niciuna dintre ele nu este corectă.” Deci, niciuna nu are dreptate. Voi citi de unde am rămas:

„Acum, este greu de spus, dar acesta este adevărul. Ne aflăm pe două căi diferite; una merge într-o direcție, iar cealaltă, în alta. Acum să vedem care este Adevărul.”

Așadar, profetul lui Dumnezeu a avut în mod constant o slujire care trăgea din ambele părți, înapoi la Adevărul Evangheliei, înapoi la Biblie. Și el a spus: „Acum, să vedem care este Adevărul.” Aceasta înseamnă că acum ne va spune care este Adevărul.

Ascultați, această dezbatere între calvinism și arminianism,  durează de ceva vreme, și au existat diferite școli de gândire. Calvinismul a intrat în har, apoi a devenit extrem, a intrat într-un har extrem. Arminianismul lupta împotriva harului extrem, și spunea: „Nu, voi aveți de făcut o alegere. Trebuie să alegeți să trăiți corect, să faceți ce este corect. Tu poți fi un proscris din lucrarea lui Dumnezeu, dacă nu asculți de Cuvântul Lui.”

Și aici a intrat mișcarea lui Wesley, care a început cu metodismul și programul de lucrări. A fost arminianismul, iar fratele Branham a spus: „Ei trebuiau să vină ca să lovească calvinismul, pentru că acesta avea nevoie de o lovitură împotriva lui.” Era prea departe într-o singură direcție, dar Dumnezeu l-a adus pe Wesley și metodismul, pentru a contrabalanța aceasta. Dar el a spus: „Atunci ei au mers prea departe în direcția opusă.” Astfel, această dezbatere a continuat și a continuat în cercuri teologice. Au fost aruncate Scripturi înainte și înapoi, și fiecare teolog care își susținea poziția, avea teancul lui de Scripturi pe care putea să le folosească pentru a-și susține poziția.

Ei au făcut studii teologice, au scris lucrări și au făcut programe de doctorat (Ph.D), pe tema dezbaterii dintre calvinism și arminianism, despre care dintre ele are dreptate. Dar Dumnezeu a trimis un profet cu o educație de șapte clase, și a rezolvat problema printr-o discuție teologică. Și iată cum a făcut-o. Sunteți gata? Acum ascultați și vedeți dacă vi se pare logic. Pregătiți-vă, pentru că vom avea un eseu, un eseu teologic despre cine este corect, calvinismul sau arminianismul.

„Spre exemplu, dacă mă pregătesc să merg peste Ocean, îmi chem familia, o chem pe soția mea, și îi spun: „Plec peste Ocean, dragă.” Acum, aceasta este partea legalistă: „Acum, soția mea, voi pune Legea peste tine. Dacă flirtezi cu vreun bărbat cât timp sunt plecat, când mă întorc, ești o femeie divorțată. Nu vreau să faci ochi dulci, nu vreau să flirtezi. Înțelegi aceasta? Eu sunt soțul tău, iar dacă faci aceasta, te voi da afară, când mă voi întoarce.”

Apoi, ea se întinde, mă prinde de cravată, și spune: „Bravul meu soț, am să-ți spun ceva. Vezi, dacă faci ochi dulci la vreo femeie, ieși în oraș cu vreo femeie sau flirtezi cu vreo femeie, când te vei întoarce, vei fi un bărbat divorțat.” Acum, ar fi acesta un cămin fericit? Aceștia sunt legaliștii.”

Apoi a explicat partea arminiană. A fost aceasta o discuție complicată despre Adevărul Scripturii? În continuare, el a spus:

„Cealaltă parte este că, dacă merg peste Ocean și fac o greșeală…Mă duc și zic: „Uite, voi ieși cu femeia aceasta. Este în ordine cu soția mea, nu-i pasă.” Soția mea spune: „Voi ieși cu bărbatul acesta. Este în ordine cu Bill. Lui, nu-i pasă.” Dacă nu-mi pasă, atunci este ceva în neregulă cu mine. Nu o iubesc corect pe femeia aceasta. Iar dacă ei nu-i pasă, înseamnă că este ceva în neregulă cu ea. Ea este soția mea și nu vreau ca alți bărbați s-o prostească. Ea este soția mea.

Acum, modul corect de a spune lucrurile, este că ambele au adevăr, dar nu au Adevărul exact.”

Așadar, fratele Branham ne-a dat două exemple pentru a explica calvinismul și arminianismul, iar pentru aceasta nu a folosit cuvinte complicate. Nu trebuie să avem o diplomă ca să înțelegem ce spune, și nu trebuie să folosim nici măcar dicționarul.

Deci, ambele au un adevăr, dar ambele sunt greșite. Apoi, el ne-a arătat calea corectă. Iată care este calea corectă:

„Când merg peste Ocean, ca să îndrept lucrurile, mica mea familie se adună în jurul meu, și ne rugăm unii pentru alții, iar eu îi încredințez lui Dumnezeu, iar ei mă încredințează pe mine lui Dumnezeu. După ce o facem, eu merg peste Ocean. Acum, eu știu că ea mă iubește și eu am încredere în ea. Eu o iubesc și ea are încredere în mine. Atâta timp cât o iubesc așa, ea nu se îngrijorează că aș putea ieși cu o altă femeie. Atâta timp cât ea mă iubește corect, nu este nevoie să mă gândesc că ar putea ieși cu un alt bărbat, pentru că ea este soția mea și am încredere în ea.

Cred că dacă aș face ceva greșit, dacă aș greși și aș ieși cu altă femeie, apoi mă voi întoarce acasă, i-aș mărturisi, și i-aș spune: „Meda, nu am vrut să fac aceasta. Am fost prins într-o capcană. Femeia aceea a alergat la mine, m-a apucat de mână, și a început așa și așa.” Eu cred că ea ar înțelege, și m-ar ierta pentru aceasta. Dar eu n-aș face aceasta pentru nimic, pentru că o iubesc. Deși ea m-ar ierta, eu n-aș face aceasta. Nu aș răni-o pentru nimic. Deși știu că m-ar ierta, eu n-aș face aceasta, pentru că nu vreau s-o rănesc.”

Așa este și cu Dumnezeu. Dacă o dragoste „phileo”, care este o dragoste umană, dragostea de părtășie, poate face un bărbat să simtă aceasta pentru soția lui, ce spuneți despre dragostea „Agapao”, („Agapao” în greacă, înseamnă „Dragostea lui Dumnezeu”), cum m-ar face aceasta să mă comport cu Isus Hristos? Cât timp vreau să fac aceasta, este în inima mea s-o fac. Și cât timp este în inima mea s-o fac, o voi face.

Legalismul nu mă lasă să fac aceasta, deoarece știu că voi fi pedepsit pentru că am făcut-o. Dar, adevăratul Adevăr este că, atunci când dragostea lui Dumnezeu vine în inima ta, vrei s-o faci. Acesta este Adevărul. Acolo sunt două școli. Nu legalism sau altceva, sau calvinism. Sunt ambele.”

Ascultați, să nu-i criticați pe calviniști. Ei au înțeles Adevărul. Nu criticați arminianismul, ei au Adevărul. Fratele Branham a spus că amândoi au înțeles Adevărul. El a spus: „Care este? Calvinismul sau arminianismul? Ambele.”

Realitatea este că harul lui Dumnezeu, ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, pune în inima mea o asemenea dragoste și o asemenea încredere în Cel care m-a iubit atât de mult! Dragostea mea este reciprocă pentru El. Aceasta mă schimbă pe dinăuntru, așa că nu vreau să-L rănesc; nu vreau să-L dezamăgesc; nu vreau să-L rănesc în nici un fel; nu vreau să-I pătez Numele; nu vreau să-I stric Imaginea; nu vreau să-I rănesc reputația; nimic din mine nu vrea să fac aceasta. Deci, îmi înfrânez poftele firii mele pământești. Dar nu pentru că voi ajunge în iad, nu pentru că voi fi pedepsit, nu pentru că vor afla oamenii din biserică, ci îmi înfrânez pofta cărnii pentru că nu vreau să fac nimic care să-L nemulțumească pe Domnul meu, care m-a mântuit, prin har, deși nu am meritat.

Noi știm foarte bine că Dumnezeu a promis că ne va ierta toate păcatele. Eu știu că Dumnezeu mă va ierta dacă greșesc, cred din toată inima că Dumnezeu mă va ierta dacă mă pocăiesc, dar aceasta nu mă duce la păcat premeditat; aceasta nu mă conduce la împlinirea poftelor firii pământești, prin conceptul că eu știu că El mă va ierta, că El trebuie să mă ierte, oricum. Și dacă El trebuie să mă ierte, atunci eu pot să-mi împlinesc, intenționat, această poftă a firii pământești, pentru că, acum, El trebuie să mă ierte.

Această gândire este o înțelegere greșită a harului. Ceva, în relația noastră cu Dumnezeu, trebuie să meargă mai adânc, pentru că trebuie să fie ca o căsătorie, trebuie să ajung în punctul în care…

Fratele Branham a spus: „Dacă sunt prins într-o capcană, blocat într-o situație și iau o decizie prostească, dacă mă întorc la soția mea, cred din toată inima că ea mă va ierta.” Aceasta a spus fratele Branham. Dar a adăugat: „Dar n-aș face, pentru nimic în lume, ceva care să-i facă rău. În mine nu există nimic care să vrea s-o rănească.” Și el a spus: „Acesta este Adevărul!” Slavă lui Dumnezeu!

Cred că una din marile tragedii din căsnicie, și chiar în relația noastră cu Domnul, este egoismul. Când mă uit la egoism, fac ceva ce știu că o va răni pe soția mea, dar o fac oricum, pentru că suntem deja căsătoriți, ea a făcut un jurământ și trebuie să mă ierte, pentru că nu poate să mă părăsească. Oricum, eu voi face ce vreau, deși știu că o doare, dar știu că trebuie să mă ierte.

Ascultați, dacă acesta este adevărul, înseamnă că eu nu o iubesc pe femeia aceea așa cum ar trebui s-o iubesc. Dacă gândesc așa, eu nu o iubesc pe femeia aceea. Corect? Înseamnă că mă iubesc mai mult pe mine, decât o iubesc pe ea.

Ascultați, niciunul dintre noi nu ar fi trebuit…Sper că niciunul dintre noi nu ne-am ales soțiile pe baza calităților lor. Câți dintre voi ați făcut o cerere în căsătorie? „Eu am făcut zece cereri.” Vreau să spun că, unii dintre noi, am avut norocul și am găsit pe cineva pe care am implorat-o să spună „Da!” Deci, s-ar putea să nu fi făcut zece cereri. „Dar nu ai privit la calitățile ei?” „Ei bine, are atâta educație, și aceasta știe să coase, și știe atâtea rețete…” Oh, Doamne, când a fost vorba despre căsătorie, nu mi-a păsat dacă știe vreo rețetă; nu mi-a păsat dacă ardea tot ce scotea din cuptor, pentru că în inima mea era ceva care o iubea și trebuia s-o am, indiferent de orice altceva. Nu mi-a păsat dacă știa să gătească, să facă curățenie; nu mi-a păsat dacă avea educație, bani sau orice altceva. Aceasta nu a contat pentru mine. Ceea ce a contat, a fost ea. Eram îndrăgostit de ea, nu de calitățile ei, nu de abilitățile sau de realizările ei. Eu eram îndrăgostit de ea.

Așadar, niciodată nu a fost vorba de merit, ci întotdeauna a fost vorba despre dragoste. Dar, odată ce m-am căsătorit cu femeia aceea, a fost pentru că am iubit-o atât de mult. Și din momentul în care te căsătorești, nu mai trăiești pentru tine însuți, ci trăiești pentru ea. Și ea pentru tine. Zilele în care făceam ceea ce voiam, au trecut.

Noi putem lua o idee șovină, și să spunem: „Ei bine, eu sunt bărbatul. Eu sunt capul casei, eu iau deciziile, și bla, bla, bla.” Ei bine, da, acesta este adevărul, este responsabilitatea ta pentru casă și tu ești cel care ia decizia, tu conduci, dar dacă ai această atitudine fără să iei în considerare pe altcineva, dacă te iei doar pe tine în considerare și egoismul tău, ai luat Cuvântul lui Dumnezeu și L-ai pervertit pentru propriul tău folos și nu-L mai reflecți pe Hristos. Nu contează câte versete din Scriptură citezi și câtă dreptate ai în privința conducerii, dacă iei conceptul greșit…Amintiți-vă, Logosul este Cuvântul, care include Gândul lui Dumnezeu. Și atunci când l-a menționat, când El l-a pus pe bărbat să aibă conducerea asupra femeii, El a văzut că bărbatul trebuie să reflecte relația lui Hristos cu Biserica. Astfel, când începem să fim egoiști și aroganți, când spunem: „Calea mea, drumul meu.” Sau: „Eu sunt bărbatul și tu trebuie să faci ce spun eu.”, fără să ținem cont de inimă, de dragostea pentru soție, atunci pervertim Scripturile în manifestare.

Dar din momentul în care ne căsătorim, când, de exemplu mă sună un prieten, și îmi spune: „Hei, vrei să vii astăzi aici?” Știți, cu luni înainte de a începe relația, era vorba despre mine, dacă eu voiam să merg sau nu. Totul se rezuma la propriile mele sentimente, dacă vreau să ies cu prietenul meu la cină în seara aceasta sau nu vreau să ies. Dar în momentul în care mă căsătoresc și intru în această legătură de dragoste, când prietenul meu mă cheamă, încep să mă gândesc: „Ce avem în seara aceasta? Ce vrea soția mea? Va fi bine pentru ea? Ar fi o problemă pentru ea? O deranjează în vreun fel? Este un lucru responsabil s-o fac ținând cont de ea? Astfel, acum îmi restricționez propriile dorințe și plăceri. De ce? Pentru că am o dragoste mai mare decât dragostea pentru mine însumi, este dragostea pe care o am pentru soția mea.

Fratele Branham a abordat atât de profund un subiect teologic și l-a explicat atât de simplu! Așa ar trebui să funcționeze: să renunț la propriile mele dorințe și să-mi spun mie însumi: „Nu!”

Ascultați, să nu credeți că, pentru că sunteți mântuiți, născuți din nou și plini de Duhul Sfânt, fiecare gând care vă trece prin minte este de la Dumnezeu, și fiecare dorință pe care o aveți este sfântă. Să nu credeți aceasta. Nu vă încredeți în carnea voastră nici măcar o secundă. Să nu vă lăsați înșelați de aceasta. Când relația este corectă, ceea ce fac, faptele mele pe care le fac pentru Dumnezeu: înfrânarea, ascultarea de Cuvânt, autocontrolul, renunțarea la plăcerile firii pentru Dumnezeu, spunându-mi mie însumi: „Nu!”, toate acestea le fac pentru că Îl iubesc și vreau să-I fiu plăcut, nu ca să merg în Rai, nu ca să primesc o răsplată și nu pentru că mi-e frică de pedeapsă, ci, pur și simplu, pentru că, dacă El a spus aceasta, există un motiv întemeiat pentru care a spus-o, iar eu Îl iubesc și am încredere în El. Am încredere în Cuvântul Lui, am încredere în ceea ce ne-a învățat printr-un profet, eu am încredere în aceasta.

Eu nu cred că Dumnezeu ar trimite un profet, pentru ca acel profet să strige împotriva păcatelor și a lucrurilor care se întâmplau în epoca Bisericii din Laodicea. Eu nu cred că El ar face aceasta, apoi să se facă nedemn de încredere, ci a făcut exact ce avea în Minte. Eu cred că pot avea încredere în El și în cel pe care l-a ales să fie profetul epocii. Pot avea încredere în Glasul Lui.

Apoi, în mine există Ceva care vrea să facă voia Lui. Haideți să nu fim copii și să credem că nu vom mai avea niciodată o altă dorință, deoarece încă suntem în carne și oase, încă avem un duh uman carnal, iar trupul vostru își poate dori în continuare ceva, dar aceasta nu înseamnă că și voi vă doriți acel lucru.

Să spunem aceasta încă odată. Trupul vostru poate dori în continuare ceva, dar aceasta nu înseamnă că și voi doriți acel lucru. Cine este adevăratul „Tu”? Este acea Sămânță Genă din interior, este acel copil al lui Dumnezeu care s-a născut din nou, dar el trăiește încă într-un vas de lut născut în perversiune și care este încă influențat de lume.

Ascultați, am să vă dau un exemplu. Am observat că pe măsură ce îmbătrânesc, nu sunt bătrân, dar nu mai sunt nici tânăr, am observat că nu mai pot suporta zahărul și carbohidrații, ca înainte. Nu știu ce este în neregulă cu metabolismul meu. Trupul meu este complet decăzut și pervertit, și nu mai funcționează corect. Realitatea este că am luat o decizie: dacă vreau să fiu sănătos, să am longevitate, deși știu că Dumnezeu poate să mă cheme oricând, trebuie să fac niște alegeri din motive corecte, ca să pot fi rodnic și sănătos, să pot fi aici pentru familia mea și pentru biserică. De aceea trebuie să evit zahărul și carbohidrații, pentru că știu că aceștia nu mă vor duce pe calea cea bună, că există un pericol la capătul acestui lucru. S-ar putea ca voi să vă descurcați bine cu acestea, dar eu nu mă descurc deloc bine. Dar aceasta nu înseamnă că nu vreau zahăr și carbohidrați.

„Ai luat o grămadă de plăcinte, ai luat și plăcintele cu fructe și chestiile care-mi plac mie, iar micuța familie aduce înghețată.” Este o relație de dragoste-ură, frate. Îmi place, nu-mi palce. Îmi place, nu-mi place. Aceasta nu înseamnă că nu vreau, nu înseamnă că nu am poftă de acestea, dar numai pentru că am poftă de ceva, nu înseamnă că trebuie să cedez poftei mele și s-o accept, ca și cum pofta mea ar fi în ordine. În mine mai este Ceva, este adevăratul „Eu”, care îmi spune că nu vreau să merg pe calea aceea, pentru că nu este bună, nu este sănătoasă și îmi face rău pe termen lung.

Așadar, în mine este o parte care trebuie să biruiască cealaltă parte din mine.

Ați stat vreodată în fața frigiderului și v-ați certat cu voi înșivă? Este ca și cum aș fi nebun, ca și cum ar fi doi oameni; este ca și cum ai avea pe diavolul pe un umăr și un înger pe celălalt umăr, și în timp ce stai acolo, unul spune: „Fă-o!” Iar celălalt spune: „Nu face aceasta!” „Fă-o!” „Nu face aceasta!” „Știi, mâine voi merge un kilometru în plus.” Totuși, iau o decizie, nu pentru că nu vreau aceasta, ci pentru că nu vreau să vreau aceasta. Vreau, dar nu vreau. A fost cineva vreodată în situația aceasta? Vreau, dar nu vreau.

Acum, trupul tău poate pofti ceva, poate să se uite la ceva sau să fie atras de ceva, dar există Ceva în interior care s-a născut din nou, și care nu vrea să aibă nimic de-a face cu aceasta, care nu are nimic de-a face cu lumea, nu are nici o atracție și nici o dorință pentru lume, nu vrea nimic din toate acestea, și este mai puternic decât dorința de a mânca sau de a nu mânca. Este experiența nașterii din nou, care, chiar în rădăcina ta, nu are nimic care să-și dorească lumea. În acea Sămânță nu există nimic care să aibă vreo legătură cu Edenul lui Satan.

Orice dorință vine de la omul exterior, nu de la omul născut din nou, deoarece omul născut din nou este o făptură nouă, cu dorințe noi. Acesta sunt „Eu”, care vreau să domnesc peste carne și oase. Acesta sunt „Eu”, care îmi spun: „Nu!” Acesta sunt „Eu”, care spune: „Aceasta nu-I place Domnului. Nu voi lua în considerare acest gând. Nu voi spune aceste lucruri, nu voi merge în acele locuri.” Slavă lui Dumnezeu!

În Luca 7.47, citim:

„De aceea îți spun: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.”

De aceea am spus că este mai bine să ne regăsim, atunci când începem călătoria noastră cu Hristos, ca unul dintre tâlharii de pe cruce. Pentru că atunci ne dăm seama ce eram înainte de răscumpărare, că eram fără speranță, că nu am putut face niciodată nimic pentru a ne salva, că eram cât se poate de pierduți, în lumea aceasta, în această umanitate, dar harul lui Dumnezeu m-a mântuit.

Dacă am putea să ne regăsim ca tâlharul de pe cruce, am putea spune doar: „Doamne, sunt condamnat. Sunt vinovat. Am făcut totul greșit și nu există nimic bun în mine, dar, Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Noi doar Îl implorăm, apoi primim mila Lui și harul Lui în viețile noastre.

Știți, îmi place, pentru că așa este femeia care I-a spălat picioarele lui Isus, în casa lui Simon. Simon era un om religios, care avea, să zicem, casa în ordine, dar el nu și-a dat seama de corupția inimii lui pentru că nu credea în Mesia. El nu credea, nu înțelegea cât era de pierdut, dar această femeie, care era o păcătoasă decăzută, știa exact cât de rău era, ea știa exact că situația ei era fără speranță, știa exact aceasta. Ea nu era primită în biserică și nici în casa lui Simon nu era binevenită, din cauza vieții ei murdare.

Așadar, ea știa bine ce era. Dar ea nu se uita la ce era, ci privea la Cine era Cel care stătea acolo; Acela era Mesia, era Hristos; Acela era Domnul.

Ascultați, ea pur și simplu, s-a îndrăgostit ca să-L slujească. Ea nu s-a dus pentru răsplată, ci s-a dus din dragoste. În inima ei a avut o descoperire, iar fratele Branham a spus că ea s-a gândit în inima ei: „Trebuie să ajung la El!”  Ce o mișca? În interiorul ei se afla o Sămânță, care a înviat când Cuvântul s-a făcut trup în fața ei, și a existat o reacție interioară, de aceea ea voia doar să ajungă la El.

Nu se gândea: „Mă gândesc că El îmi va da bani, că îmi va da o răsplată, că mă va scăpa de viața mea rea.” Eu nu cred că ea a avut idei preconcepute, ci în ea era Ceva care trebuia să răspundă la Cuvânt. Și când ea a răspuns la Cuvânt, fapta ei a fost o dovadă a credinței, ea a crezut că Acela era Mesia și El este vrednic să-I fie spălate picioarele. Toți ceilalți L-au respins, dar Ceva din ea nu a putut să-L respingă pe Omul care stătea acolo. Ea era cât se poate de murdară, era cea mai nedemnă persoană care să-I spele picioarele, era mai puțin vrednică decât slujitorul spălător de picioare, care era slujitorul lui Simon. Și totuși, prin credință, prin inspirație, prin Ceva care se mișca în ea, femeia știa că trebuia să ajungă la El. Și când a ajuns la El, exprimându-și credința în El, ea a plâns la picioarele Lui și L-a slujit. Isus a spus: „Simone, păcatele ei, care sunt multe, toate îi sunt iertate.”

Ascultați, Simon a pregătit un ospăț, Simon L-a invitat pe Domnul, Simon L-a hrănit, Simon a făcut o slujbă Domnului, dar slujba pe care I-a făcut-o Domnului, nu I-a adus nimic, pentru că nu era bazată pe credință. A fost doar o lucrare. Dar, această femeie I-a făcut Domnului un serviciu fără nici o legătură cu vreo răsplată sau altceva, ci totul a avut de-a face cu credința ei. Ce a primit ea? Iertarea păcatelor ei. Ea a fost salvată.

Apoi, Domnul Isus ne-a învățat, și a spus: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.”

Oh, dacă aș putea face această Scriptură și mai reală pentru mine! Dacă am putea realiza, cu adevărat, cât suntem de lipsiți, cât suntem de dărâmați și dezamăgiți și cât este de căzută inima noastră! Și când suntem total dezamăgiți și fără Hristos, de nu ar fi harul Lui, am fi fără nici o speranță. Suntem toți pe aceeași lungime de undă? Am fi fără speranță. Nu că aș avea voință care să poată. Nu! Fără nici o speranță.

Dacă nu ar fi harul Lui, fără har nu am avea credință ca să credem, și fără credința de a crede nu am ajunge niciodată la realitate. Suntem fără speranță. Acolo era femeia aceasta.

Eu nu vreau să fiu dintre cei care simt și spun: „Dumnezeu m-a ales să fiu Mireasa Lui pentru că am fost destul de bun și iubeam deja Cuvântul Lui așa că El mi-a dat puțin mai mult și tocmai am venit în Împărăție.” Acest fel de iubire iubește puțin. Dar cel care își dă seama că: „Acesta este cel care vreau să fiu.” cel care își dă seama că: „Am fost un caz fără speranță; eram destinat iadului; fiecare decizie pe care am luat-o a fost greșită; nu am avut nici o putere să mă salvez sau să mă ajut singur și am continuat să cad în aceleași capcane și aș fi făcut-o tot restul vieții mele, până când mi-am ruinat complet viața. Dacă n-ar fi fost harul Său, dacă n-ar fi venit la mine, dacă nu mi-ar fi dat o Sămânță de credință, dacă n-ar fi fost El, aș fi fost complet pierdut. Și când mi-am dat seama cât am fost de lipsit, cât de depravat și de neajutorat, aceasta m-a făcut să nu vreau nimic altceva decât să-L slujesc pe El, să-L slujesc, și să-L slujesc.

Puteți să vă întoarceți la exemplul căsătoriei fratelui Branham. Știți, ai o fată care se apreciază foarte mult, se crede o regină a frumuseții, este încrezută, flirtează tot timpul încercând să atragă bărbații, și se crede că este darul lui Dumnezeu pentru omenire. Ea păcălește un suflet sărman ca să se căsătorească cu ea, iar după ce se căsătorește, îl vede pe soțul ei ca pe slujitorul ei, unul care să-i ofere podoabe și toată eleganța de care are nevoie. În mintea ei, ea spune: „Acest bărbat m-a ales pentru că sunt grozavă.” În felul acesta, ea nu poate să-l iubească niciodată, așa cum ar trebui, și nu-l poate sluji așa cum ar trebui o soție să-și slujească bărbatul, pentru că în mintea ei, se crede specială. Ea nu va fi niciodată felul potrivit de soție, pentru că nu-și va sluji niciodată soțul. Ea vrea ca soțul ei s-o servească pe ea, pentru că este specială.

Ei bine, știți ceva? Când mergem să ne căsătorim cu Isus Hristos, cu aceeași mentalitate că: „El m-a ales pentru că eram cea mai frumoasă; El m-a ales pentru că eram cel mai bun; El m-a ales pe mine pentru că am putut crede Evanghelia Lui, pentru că am avut capacitatea mentală de a accepta Evanghelia Lui…” Nu, nu, nu, prieteni! Nu de aceea te-a ales. El a făcut-o prin har. În ciuda eșecurilor tale, El te-a ales prin har, iar tu știi că ești căsătorit cu El printr-o favoare nemeritată, pentru că tu ai mers pe drumul greșit și nu ai fost demn de Numele Lui.

Să luăm o altă poveste despre căsătorie, pe spălătoreasa de vase, care a fost aleasă de fiul proprietarului companiei de armuri. Ea era o fată săracă, prinsă în sărăcie, și maltratată de toate verișoarele ei, pentru că era orfană, și nu avea nici o speranță să se ridice vreodată deasupra poziției în care se afla. Ea era slujitoarea principală dintre toate slujitoarele. Ea nu a primit rochii frumoase, nu avea nici un ban, nu avea nimic, ci trăia din mila membrilor familiei, care au împins-o să coboare într-un loc, sub ei. Ea nu avea nici o speranță ca vreodată să trăiască o viață diferită.

Aceasta este femeia care I-a spălat picioarele lui Isus. Deși a încercat să iasă din situație, nu avea nici o speranță să iasă. Cu toate eforturile depuse, nu a putut să scape de aceasta niciodată.

Și iată-o pe fata aceasta, care doar slujea. Pur și simplu, și-a acceptat viața. Ea spăla vasele iar celelalte se pregăteau să danseze și făceau toate acestea. Ea era dezamăgită pentru că nu fusese acceptată, nu-i era permis să meargă cu verișoarele ei. Dar acest om, care era un om puternic și bogat, a venit jos, și mai presus de toate celelalte, a ales-o pe ea. Nu pentru rochia ei, nu pentru cântatul ei, nu pentru darul ei, nu pentru talentele ei, ci el a ales-o pentru că în ea era ceva care îl atrăgea și a iubit-o, pur și simplu, cu adevărat, fără nici un motiv întemeiat. Nu era vorba despre statutul ei în viață sau de abilitățile ei, ci a ales-o, pur și simplu, pentru că o iubea. Voi știți cum este umanitatea, cum sunt oamenii, care simt că: „Cred în fata aceea din toată inima mea.” Apoi, din recunoștință pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ea, pentru ceea ce a făcut soțul ei pentru ea, vă garantez că ea nu a avut nici o problemă în a-și sluji soțul.

Ascultați, adevărul despre alegerea predestinată, este un Adevăr absolut, și va fi întotdeauna un adevăr absolut. Dar să nu îndrăznești să uiți că Sămânța Genă a lui Dumnezeu din sufletul tău a fost aleasă și predestinată înainte de întemeierea lumii. Nu carnea (trupul) ta. Dumnezeu știa că acea Sămânță va veni în acest trup, dar aceasta nu înseamnă că trupul tău este corect, pentru că acest trup este greșit, la fel de greșit ca al oricui altcuiva, deoarece ai venit pe aceeași cale. Noi trebuie să ne dăm seama că, dacă nu ar fi fost ceea ce a făcut El, am fi fost fără speranță. Eu n-aș putea să-mi schimb starea, ci aș rămâne pentru totdeauna așa. Dar El a ales. El a știut dinainte de întemeierea lumii, de aceea a venit la mine, m-a găsit și m-a ales.

De aceea este atât de important să ne amintim aceste lucruri, pentru că cel căruia i se iartă mult, iubește mult. Eu vreau să fiu o persoană care iubește mult. Eu nu vreau să-L tratez pe Isus ca și cum ar fi fost norocos să mă aibă, ca și cum aș crede că a făcut o alegere bună, și acum vreau să mă slujească, să mă țină în confort și să-mi ofere tot ce am nevoie. Vreau să mă slujească pentru că sunt destul de sigur că a făcut o alegere bună și este norocos să mă aibă alături. Cred că nu vom spune aceasta nimănui, niciodată, pentru că noi nu vrem să adoptăm această atitudine.

Fratele Branham a spus: „Dacă ies cu fata aceasta, soției mele nu-i pasă. Aceasta este o atitudine greșită.” Chiar dacă ea l-ar ierta, profetul a spus că atitudinea lui ar fi complet greșită, aceasta ar arăta că nu-și iubește soția. Tot așa, dacă mă gândesc că pot face ce vreau pentru că Dumnezeu mă va ierta pentru că El mă iubește oricum, dovedesc că nu-L iubesc pe Dumnezeu. Corect?

Poate nu înțeleg, cu adevărat, harul. Noi nu înțelegem cu adevărat, harul, deoarece dacă l-am înțelege cu adevărat, ne-am da seama că: „El este totul pentru mine! El este singura mea salvare, singura mea șansă, și Lui îi datorez totul. Eu îi datorez totul, dar nu într-un fel în care ar trebui să plătesc cu reticență o datorie, ci Îi datorez totul, pentru că nu am nimic fără El, și acum vreau să-I dau totul.

Aceasta spune Pavel în 1Corinteni 15.8-10:

„Și în urma tuturor, ca unul născut la timp nepotrivit, a fost văzut și de mine.

Fiindcă dintre apostoli, cel mai mic sunt eu, care nu sunt vrednic să fiu numit apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.

Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui, care mi-a fost dăruit, nu a fost în zadar, ci am muncit mai mult decât ei toți. Totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care a fost cu mine.”

Apostolul Pavel a recunoscut și a zis: „Eu nu am fost vrednic…Sunt cel mai mic și nevrednic din cauza faptelor mele.” Noi știm despre convertirea lui Pavel, cum el mergea pe calea greșită, era sută la sută împotriva Cuvântului lui Dumnezeu și lupta împotriva  chiar a ceea pretindea că iubește. El se afla într-o situație foarte rea, știa că era cel mai mic dintre apostoli, și nevrednic să fie numit apostol, din cauza faptelor lui. Dar știa că, prin harul lui Dumnezeu, el era cine era.

Mie îmi place atât de mult cum spune el aceasta: „Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt. Și harul Lui dăruit mie, nu a fost în zadar, ci am muncit mai mult decât ei toți.” El a spus: „Pentru că înțeleg de unde vin, înțeleg că nu am fost vrednic și că nici măcar nu ar trebui să fiu aici, m-am dedicat complet lucrării la care m-a chemat.” Apoi a spus: „Totuși, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care a fost cu mine.” El a spus: „Eu nici măcar nu am făcut aceasta de la mine, chiar dacă m-am dăruit complet Lui, din recunoștință pentru El. Apoi, m-am dedicat lucrării mai mult decât ei toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care a fost cu mine. Nici măcar aceasta nu pot s-o fac singur.”

Ce vreau să-I dau lui Dumnezeu? Devotamentul și dragostea mea absolută. Vreau să-I acord primul loc în viața mea, ca recunoștință pentru mântuirea mea, ca recunoștință pentru ce a făcut harul Său pentru mine. Dar nici măcar aceasta nu o pot face fără harul Său, nici măcar aceasta nu o pot face bine, dacă nu mă ajută El. Deci, este dorința mea, dar este încă harul Său.

În Filimon 1.1, Pavel a făcut această afirmație:

„Pavel, întemnițat al lui Isus Hristos.” Fratele Branham a luat această afirmație, pentru că Pavel a spus-o în diferite locuri, iar fratele Branham a folosit-o ca să arate că Pavel s-a numit pe sine un „întemnițat al lui Isus Hristos.” Și el a început să explice aceasta în mesajul Hristos este Taina lui Dumnezeu descoperită, și a spus:

„De ce? El era o Sămânță predestinată. Dumnezeu a spus: „Eu l-am ales. Da. Și-i voi arăta ce lucruri mari va suferi pentru Numele Meu. Îl voi trimite la Neamuri, și-l voi face de ocară în orice fel posibil, dar el va purta Numele Meu.”

Apoi Pavel a coborât până când s-a golit de toate lucrurile bisericești, în partea din spate a pustiei, timp de trei ani și jumătate, jos în Arabia, până când a învățat Cuvântul și Cuvântul a devenit el. El a devenit un întemnițat și s-a întors înapoi în lanțurile dragostei. „Toate experiențele mele de seminar s-au dus. Sunt un întemnițat al lui Isus Hristos. Amin. Filimon, fratele meu, eu sunt un întemnițat al lui Isus Hristos și pot vorbi și spune numai ce-mi spune El.”

Astăzi, Dumnezeu are nevoie de întemnițați, care să fie întemnițați cu voia Lui, pentru Cuvântul Lui.”

Ascultați, noi putem lua în considerare ceea ce a spus fratele Branham: „Dumnezeu are nevoie de întemnițați.” Voi puteți spune: „Da, de aceasta are nevoie Dumnezeu astăzi.” Dar felul prin care Pavel a făcut aceasta, a fost prin „lanțurile dragostei.” Nu lanțuri ale predării unei vieți noi, nu lanțuri ale forțării tale pentru a face ceva, ci acesta a fost, de fapt, un răspuns de dragoste, pentru că el s-a legat cu lanțurile dragostei. Aceasta înseamnă că Pavel era liber să facă orice voia el, pentru că lanțurile care îl legau de Isus Hristos nu erau lanțuri pe care le-a pus Isus Hristos asupra lui, ci erau lanțuri pe care Pavel și le-a pus asupra lui, pentru a se atașa, prin dragoste, de Isus Hristos, pentru a fi legat de Isus Hristos, pentru a fi prizonierul lui Isus Hristos. Astfel, întreaga viață a lui Pavel a fost supusă lui Isus Hristos. Prin ce? Prin lucrări? Nu. Făcea Pavel lucrări? Da. Dar care a fost motivația din spatele acestui lucru? Dragostea! Era dragostea reciprocă. Ei știa cine era, știa încotro se îndrepta  și ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi întâlnit Stâlpul de Foc.

Pavel nu ar fi putut face să se întâmple aceasta, ci a fost harul lui Dumnezeu, care a venit în viața lui, și el știa ce ar fi fost fără acel eveniment. Astfel, acum el putea să se lege cu lanțurile dragostei. Acesta nu a fost un lucru făcut cu reticență, nu era că: „Trebuie să fac aceasta”, sau: „Dacă nu fac aceasta, nu voi…”, nu a fost nimic de felul acesta pentru apostolul Pavel, deși au fost implicate greutăți, au fost dificultăți, a existat autonegare, a fost suferință, dar Pavel a trecut de bunăvoie prin toate acestea datorită recunoștinței sale pentru harul lui Dumnezeu.

Nimeni nu i-a pus lui Pavel lanțuri pe încheieturi, ci el singur s-a încătușat de Hristos. Celula închisorii era deschisă, iar el a intrat și a închis ușa în urma lui, pentru că își dorea să-L slujească pe Dumnezeu. Dar nici măcar aceasta nu ar fi putut face fără harul lui Dumnezeu în viața lui. Oh, pur și simplu, îmi place aceasta.

Să mergem împreună la Filipeni 3.4-11:

„Măcar că eu aș avea pricină de încredere chiar în lucrurile pământești. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile pământești, eu și mai mult;

eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, Evreu din Evrei; în ce privește Legea, Fariseu;

în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea, pe care o dă Legea, fără prihană.

Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.

Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate, și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos,

și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință.

Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui,

ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.”

Pavel era atât de dispus să renunțe la tot, dar nu pentru că s-a ridicat cineva și i-a spus: „Trebuie să scapi de aceasta, de aceea, de aceasta și de cealaltă”, ci pentru că el a spus: „Socotesc totul ca o pierdere, ca să-L câștig pe Hristos. Reputația mea, poziția mea, renunț la tot, las totul să plece și întorc spatele la tot ce căutam. Le consider un gunoi și nu le mai vreau. Îmi doresc un singur lucru: vreau să prind acest lucru care m-a prins; vreau să presez spre o țintă a chemării cerești în Hristos; vreau mai mult din El; vreau să-I dau viața mea; vreau să-mi împărtășesc viața cu El; vreau să fac tot ce pot pentru El, pentru că a fost dragoste.”

Aceasta este atât de important pentru mine! Acesta este felul în care vreau să-I slujesc, prieteni! Aceasta este dorința inimii mele.

În mesajul Încercând să-I faci lui Dumnezeu o slujbă fără voia Lui, fratele Branham a spus:

„Acum, când folosesc cuvântul „predestinat”…Acum, este un cuvânt urât de folosit în public, mai ales când avem mulțimi amestecate între arminianiști și calviniști…V-am cerut să nu credeți că eu știu tot, dar, conform Scripturii, amândoi greșesc. Harul este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru mine, iar lucrările sunt ceea ce fac eu pentru El.”

În Tit 3.3-8, citim:

„Căci și noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciți, robiți de tot felul de pofte și de plăceri, trăind în răutate și în pizmă, vrednici să fim urâți, și urându-ne unii pe alții.

Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni,

El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou, și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,

pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru;

pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții veșnice.

Adevărat este cuvântul acesta, și vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine și de folos pentru oameni!”

Amintiți-vă că Pavel ne învață că faptele tale nu au nici o legătură cu mântuirea ta. Suntem pe aceeași lungime de undă, da?

Pavel nu s-a schimbat față de Tit, dar a înțeles clar unde stătea: „Noi suntem socotiți neprihăniți prin harul Lui.” El i-a spus lui Timotei încă odată: „Noi înșine eram altădată fără minte, neascultători, și toate acestea, dar bunătatea și dragostea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, nici prin ceva ce am făcut noi, ci prin mila Lui.”

Așadar, Pavel i-a spus lui Tit: „Faptele tale nu au nici o legătură cu salvarea ta, faptele tale nu au nici o legătură cu dragostea lui Dumnezeu pentru tine. Dragostea lui Dumnezeu pentru tine este sigură dinainte de întemeierea lumii și nu se va schimba.” Deci, Pavel stabilește mai întâi acest lucru.

Dar, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin harul Său, noi ar trebui să fim ai Lui, conform nădejdii Vieții Veșnice. Voi aveți deja Viața Veșnică.

În continuare, el a spus:

„Adevărat este cuvântul acesta și vreau să spui apăsat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Iată ce este bine și de folos pentru oameni.”

Este ca și cum oscilează. Deci, trebuie să fac fapte, sau nu trebuie să le fac? Eu nu trebuie să fac fapte pentru mântuire sau pentru a câștiga dragostea lui Dumnezeu; eu nu trebuie să le fac pentru a fi parte din harul Său, și nu trebuie să le fac pentru a primi harul Său, dar acesta este un lucru bun, este dragostea voastră pentru Dumnezeu. Aceasta ar trebui să facă credincioșii, și aceasta a spus Pavel aici: „…căutați să fiți cei dintâi în fapte bune.”

Astăzi sunt atât de multe biserici, care au trecut la har, dar fac harul de rușine, spunând: „Harul lui Dumnezeu nu-mi pune nici o cerință.” Și pentru că nu am nici o cerință, trăiesc, pur și simplu, așa cum trăiește lumea, ca Laodicea: mă îmbrac, mă comport, vorbesc, ascult și fac tot ce fac ei, dar mă bazez pe harul lui Dumnezeu, pentru că nu este prin fapte. Dar vom vedea imediat că fratele Branham a spus: „Nici măcar nu sunteți mântuiți, dacă puteți trăi așa.” Nici măcar nu ați ajuns la descoperirea a ceea ce este harul. Dacă puteți trăi așa, nici măcar nu ați ajuns la descoperirea a ceea ce este harul.

În mesajul Întrebări și Răspunsuri, din august 1964, fratele Branham a spus:

„…Eu sunt părintele vostru în Evanghelie”, așa cum a spus Pavel acolo.”

Aceasta spune fratele Branham care-i vorbea Bisericii:

„Eu v-am născut în Hristos, și acum, vă logodesc cu Hristos. Aceasta vă logodește cu Hristos ca o Fecioară curată. Nu mă dezamăgiți! Nu mă dezamăgiți! Rămâneți o Fecioară curată. „Cum voi face aceasta, frate Branham?” Stați drept cu Cuvântul! Trăiți curați și puri și să nu aveți nimic de-a face cu lucrurile lumii. Dacă dragostea de lume este în inima voastră, spuneți: „O, Isuse, Te rog, ia aceasta de la mine! Nu vreau să fiu așa. Nu vreau să fiu doar o persoană care spune aceasta, ci vreau să fiu un credincios adevărat.”

Credeți-L pe Hristos și trăiți pentru El în fiecare zi. Să nu faceți nici un rău.

Acum, eu vorbesc de multe ori despre credința calvinistă. Să nu credeți că aceasta vă face liberi să faceți orice vreți să faceți.”

Nu! Pentru că Dumnezeu este tot Dumnezeu. El este încă Tatăl nostru, Hristos este încă Soțul nostru, și încă are instrucțiuni pentru noi, iar instrucțiunile Lui ar trebui să fie o încântare, o plăcere pentru noi, să știm ce vrea El.

Uneori, sunt uimit de cât de mult iubește soția mea să-și servească familia, sunt uimit de tot ceea ce face și cum face pentru a ne servi. Ea stă trează până târziu și se trezește dimineața devreme. Astfel, uneori sunt uimit, pentru că nu-i impun eu aceste cerințe, nu-i cere nimeni să facă aceasta. De fapt, prin casă sunt lucruri pe care aș putea să le fac singur și nu mă deranjează să le fac, dar ea nu vrea să le fac eu, ci vrea să le facă ea pentru mine. Uneori sunt uluit de cât de mult vrea să facă pentru mine. Aceasta mă duce puțin în urmă, pentru că dragostea ei este o dragoste care se jertfește, dar ea vrea să facă aceasta, și nu pentru a câștiga ceva de la mine, deoarece nu are nevoie să câștige nimic de la mine. Ea o face, pur și simplu, din dragoste. Uneori, îmi taie respirația când văd acest fel de dragoste într-o relație pământească, și dintr-o dată realizez după ce tânjește inima mea să-I dea înapoi lui Hristos. Vreau să fac un efort suplimentar, o faptă suplimentară, dar nu ca să bifez o listă de lucruri pe care trebuie să le fac, ci vreau să fac orice Îi face plăcere Lui.

Ascultați, nu vreau ca cineva să-mi dea o listă de control: „Dacă faci aceasta, aceasta și aceasta, ești credincios și I-ai făcut pe plac lui Dumnezeu.” Dar eu nu vreau doar să verific, să verific, să verific, și să spun: „Am terminat. Acum pot merge mai departe și să fac ce vreau tot restul zilei. Mi-am îndeplinit obligațiile ca și credincios.” Eu nu vreau să trăiesc așa, ci vreau să trăiesc în fiecare minut pentru El.

„Aceasta Îi face plăcere?” „Aceasta Îi face plăcere?” Nu un manual de reguli, ci dorința de a-L mulțumi în fiecare situație. Voi puteți trăi după un manual de reguli și să nu-I fiți plăcuți prin atitudinea și acțiunile voastre, deoarece vă veți confrunta cu situații care nu sunt specificate clar, vă veți confrunta cu situații pentru care nu aveți citate, veți ajunge în împrejurări în care dorința de a-I fi pe plac, vă va ajuta să navigați în acea situație.

De prea multe ori ne cufundăm în Mesaj și încercăm să aflăm: „…Știi, am dorința să fac aceasta, așa că vreau să aflu din Mesaj dacă este corect s-o fac. Dar nu-l găsesc pe fratele Branham spunând nimic despre aceasta, totuși vreau s-o fac.” Totul se bazează pe o dorință egoistă de a face ceva, nu pe dorința de a fi plăcut lui Dumnezeu. Dacă priviți în Mesaj și căutați direcția aceea, veți găsi lacuna pe care o căutați. Garantez aceasta. Dacă vei căuta suficient de mult, vei găsi lacuna pe care o cauți.

Prieteni, eu nu vreau o portiță de scăpare, vreau doar să știu ce-I face plăcere Lui, vreau doar să fiu sensibil la Duhul Lui, vreau să ascult Glasul lui Dumnezeu, pentru că El ne explică ce-I place Lui Dumnezeu și ce nu-I place, și tot caracterul Lui. Vreau ca aceasta să devină realitate pentru mine, astfel încât, în fiecare situație cu care mă confrunt, să nu mă uit la ce vreau eu, versus ce am voie să fac, ci mă uit la ce vreau eu, versus ce vrea El. Doamne, ajută-ne! Așa vreau să-mi trăiesc credința. Aceasta este dorința inimii mele.

Am eșuat de mii de ori, și probabil voi eșua din nou, dar în sufletul meu tânjesc să fiu aceasta pentru El, tânjesc să fiu înlănțuit de lanțurile dragostei Lui, nu de obligație, ci de o mare dorință de a-I fi pe plac Lui. Cred că aceasta este dorința Miresei în aceste vremuri din urmă. Ea va fi o Mireasă adevărată și autentică a lui Isus Hristos. El a fost un Fiu adevărat al lui Dumnezeu, pentru că a făcut numai ceea ce a fost plăcut Tatălui Său.

Așadar, cum voi fi o Mireasă adevărată și autentică a lui Isus Hristos? Dacă fac numai ce Îi face plăcere Soțului meu. Aceasta este Viața pe care vreau s-o trăiesc. Nu este numai: „Fă toate acestea și nu face toate acelea.” Este mult mai mult decât atât, este o dorință a inimii, este o reflectare a inimii.

În Mesajul Harului, din anul 1961, fratele Branham a spus:

„Noi suntem mântuiți prin har, prin credință, nu prin fapte. Faptele arată că ai fost mântuit…”

Înțelegeți afirmația aceasta?

„…Faptele arată că ai fost mântuit, dar ceea ce te mântuiește, este harul Lui Dumnezeu. Harul te mântuiește. Harul este ce a făcut Dumnezeu pentru tine, faptele sunt ceea ce faci tu pentru Dumnezeu, ca să-ți arăți aprecierea față de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine, însă tu ești mântuit prin har.”

Romani 12.1-3:

„Vă îndemn, dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească…”

Voi vă puteți aduce trupurile voastre ca o jertfă vie, dar aceasta înseamnă să mori complet față de tine însuți, tot timpul; față de dorințe egoiste, nevoi egoiste și să trăiți în sfințenie, adică separați, consacrați și plăcuți lui Dumnezeu.

„…Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin înnoirea  minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută și desăvârșită.

Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință, pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.”

Îmi place aceasta! Voi citi din nou versetul 3, pentru că nu vreau să merg prea repede și să-l ratez:

„Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință, pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia.”

Noi nu ne gândim: „Eu sunt aceasta și sunt aceasta…” Haideți să fim treji la minte, și să nu mergem prea departe în mintea noastră, să fim serioși. „Eu sunt aceasta numai pentru că Dumnezeu mi-a dat o măsură de credință.” Aceasta înseamnă să fii treaz la minte. Să nu gândim despre noi înșine mai mult decât ar trebui. „Eu sunt special, eu sunt…” Aceasta este adevărat, dar este adevărat numai prin harul lui Dumnezeu, și aceasta nu se confirmă prin nimic din ce am făcut eu. Niciun lucru pe care l-am făcut nu mă pune în poziția în care m-a pus El înainte de întemeierea lumii. Și El a făcut-o independent de faptele mele.

Așadar, când noi Îi oferim lui Dumnezeu viețile noastre ca un serviciu rezonabil pentru El, aceasta nu mă pune într-o poziție mai bună. Eu sunt aici prin harul lui Dumnezeu și El mi-a împărțit o măsura de credință, astfel că nu ar trebui să am o părere mai înaltă despre mine. Eu nu vreau să fiu soția care crede că: „El este norocos să mă aibă de soție.” Eu vreau să fiu treaz la minte și să înțeleg că El m-a ales pe mine. El ar fi putut să aleagă pe altcineva, dar m-a ales pe mine.

În mesajul Ascultați de El, din mai 1957, fratele Branham a spus:

„Când Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, fratele meu, nu vrei să te încurci cu nimic.”

Doamne, Te rog, fă ca așa să fie inima mea!

„Când Îl iubești cu adevărat pe Dumnezeu, fratele meu, nu vrei să te încurci cu nimic. Tu Îl iubești și Îl slujești, pentru că Îl iubești, pentru că El te iubește.”

Punct. Sfârșitul poveștii! Nu că ar trebui să fac ceva ca să-I câștig dragostea sau ca să urc într-o poziție mai bună, ci o fac, pur și simplu, pentru că Îl iubesc. Și eu Îl iubesc, pentru că El m-a iubit întâi. Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.

În mesajul Trebuie să te naști din nou, din iunie 1958, fratele Branham a spus:

„Așadar, eu nu încerc să strecor acum o credință calvinistă. Nu, nu fac aceasta. Spunând aceasta, știți că vorbesc cu niște oameni legaliști. Nu este deloc aceasta, pentru că și eu sunt legalist…”

Deci, fratele Branham a predicat harul și calvinismul tot timpul, iar el s-a autonumit a fi legalist. Îmi place.

„…Dar eu cred că, Calvin avea ceva, și la fel arminianismul avea ceva; amândoi aveau ceva, dar s-au abătut de la subiect. Calvinistul spune: „Ei bine, eu sunt mântuit și aceasta rezolvă problema.” Viața lui dovedește că nu este, și atunci nu este mântuit.

Legalistul spune: „Trebuie să fac aceasta; trebuie să fac aceea și trebuie să fac cealaltă.” Dacă nu ești născut din nou, tot nu ești mântuit. Așadar, iată-vă! Vedeți? Noi trebuie să rămânem pe mijlocul drumului.

Ceea ce ești tu, ceea ce este calvinismul, ceea ce este harul, este ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine. Dar ceea ce lucrezi, este ceea ce faci tu pentru Dumnezeu, ca apreciere pentru ce a făcut El pentru tine, prin har. Acesta este întregul răspuns.

Dacă sunt mântuit, atunci trăiesc ca și cum aș fi mântuit, dar aș putea trăi ca și cum aș fi fost mântuit, și să nu fiu mântuit. Vedeți? Așadar, acesta este adevărul care aduce totul în acest punct, că trebuie să ne naștem din nou.

Așadar, experiența nașterii din nou spune ce suntem. Nu înseamnă că noi…Eu cred în strigăte și în toate manifestările și demonstrațiile Duhului, totuși, aceasta nu este încă tot. Vedeți? Este ceva diferit de aceasta. Este o făptură nouă, ceva în inimă.”

Nu este că eu fac toate aceste lucrări, că trebuie să le fac, sau că sunt, pur și simplu, mântuit și pot face tot ce vreau, nu este nimic din toate acestea, ci totul se reduce la o experiență a nașterii din nou, în care ești lovit de descoperire și înțelegi cine ești, ce a făcut Dumnezeu pentru tine, și ce ești fără El. Apoi există un răspuns de iubire care vine din sufletul tău, este experiența nașterii din nou. Apoi, noua viață, noua natură nu mai vrea lumea; nu mai vrea dorințele egoiste din trecut; nu mai vrea pofta firii pământești, ci vrea să-I fie plăcută Domnului. Aceasta este experiența nașterii din nou.

În 1Ioan 4.19-21, citim:

„Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.

Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?

Și aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu, iubește și pe fratele său.”

Acum aș vrea să vă împărtășesc o altă idee. Vreau să le  leg împreună, dar este doar o altă idee secundară.

Când am vorbit despre răspunsul la har, am vorbit despre dragoste, despre răspunsul la dragoste și despre dăruirea vieților noastre, din dragoste.

Există un alt răspuns la har, pe care îl văd. Acesta sunt doar eu. Răspunsul meu la harul lui Dumnezeu pentru mine, dictează modul cum îi tratez pe toți ceilalți, deoarece, dacă îmi dau seama ce a făcut Dumnezeu pentru mine și ce sunt fără El, îmi este imposibil să umblu condamnându-i pe toți ceilalți. Aceasta îmi schimbă abordarea, îmi schimbă mentalitatea, schimbă totul, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, iată-ne! Unde aș fi fără El? Adică, unde am fi noi? Noi am fi exact ca Pavel. Unde aș fi eu? De n-ar fi venit Domnul la Pavel într-un Stâlp de Foc, unde ar fi fost Pavel? Unde aș fi fost eu dacă n-ar fi venit Domnul și nu mi-ar fi adus adevărata descoperire?

Dacă harul lui Dumnezeu nu ar fi venit la mine, ca să mă aducă la Cuvânt, unde aș fi fost? Și dacă Dumnezeu poate face aceasta pentru mine, dacă pot să-mi amintesc ce am fost înainte, nu aș putea privi omenirea de sus și n-aș putea să-i condamn pe toți ceilalți, care umblă în jur.

Dacă Dumnezeu poate avea har pentru mine, El poate avea milă și pentru ei, iar ei pot beneficia de harul Lui. Așadar, aceasta îmi schimbă relația cu omenirea. Pentru mine, acesta este, de asemenea, un răspuns la har.

În Luca 17.3-4, citim:

„Luați seama la voi înșivă! Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l! Și dacă îi pare rău, iartă-l!

Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice: „Îmi pare rău!” – să-l ierți!”

Îmi place aceasta! De câte ori m-am pocăit eu înaintea lui Dumnezeu? De câte ori L-am dezamăgit într-o singură zi? De câte ori I-am spus într-o singură zi că îmi pare rău? Și dacă Dumnezeu mă iartă și are har pentru mine, atunci ce drept am eu să nu ofer har unui frate? Nu am dreptul de a nu oferi altcuiva har, pentru că Dumnezeu a revărsat continuu atât de mult har peste mine. Continuu.

Ascultați, nu vreau ca Dumnezeu să mă trateze pe mine așa cum i-am tratat eu pe alții, ci vreau ca Dumnezeu să mă trateze conform acestui Cuvânt. Vreau să-mi dea îndurare pentru viața mea, care să mă ajute să-i tratez pe ceilalți așa cum m-a tratat El pe mine, ca să pot fi o extensie a Vieții Lui pentru alții.

Așadar, dacă fratele meu mă jignește, de câte ori? De șaptezeci de ori șapte într-o zi, apoi s-a întors și s-a pocăit, iartă-l, și nu-i cere să plătească un preț. Adică, nu-l pune să facă aceasta, nu-l pune la închisoare și nu-l obliga să ispășească pentru a plăti înapoi.

Vă amintiți că Isus Hristos a spus o pildă a unui om care era datornic. Toți aveau datorii față de stăpânul lor, iar stăpânul i-a iertat unui om toată datoria. El a îngenuncheat în fața lui, și l-a rugat: „Te rog să mă ierți, am soție și copii și nu pot plăti datoria. Iartă-mi datoria!” Și stăpânul l-a iertat. Acea iertare a fost un act de har. Stăpânul său avea tot dreptul să-l persecute, să-l vândă ca sclav, și vreau să spun că omul acesta nu a făcut nimic ca să obțină iertarea, nu a făcut nimic pentru ca datoria lui să fie anulată. El nu merita iertarea, nu putea să plătească pentru aceasta, nu putea plăti înapoi, nu putea face nimic, el nu avea cum să se ajute în acea situație, dar stăpânul i-a spus: „Îți iert toată datoria!” Și l-a iertat de tot. Dar când acest om a ieșit afară, fiind iertat de o sumă mare de bani, a întâlnit un prieten care-i datora o sumă mică de bani, dar pentru acea sumă mică de bani, el l-a prins de gât, l-a amenințat că-l duce la judecător ca să-l închidă până când va plăti fiecare bănuț. Atunci, slujitorii stăpânului s-au întors, și i-au spus ce a făcut acest slujitor nerecunoscător, iar stăpânul l-a chemat, și i-a spus: „Eu ți-am iertat de bunăvoie toată datoria, iar tu nu ai putut să-i ierți tovarășului tău acea mică datorie?”

Harul ne-a fost dăruit, de aceea nu ar trebui ca noi să nu acordăm har și altora. Tuturor celorlalți, nu numai celor din biserică. Desigur, prima dată este pentru frații și surorile noastre, dar acesta trebuie să meargă dincolo de frații și surorile noastre, pentru că eu nu știu cine este fiecare, cu adevărat; nu știu cine este în lucrarea lui Dumnezeu. Dar știu că eu am primit har, și că oricine altcineva poate primi.

Dumnezeu poate să mă mântuiască, El poate mântui pe oricine; El îi poate salva pe cei mai josnici; îi poate salva pe cei mai neascultători; îi poate mântui pe cei mai murdari și-i poate face mai albi decât zăpada. Așadar, aceasta ar trebui să schimbe răspunsul meu la har, înțelegerea mea despre har, descoperirea mea despre har. Ar trebui să schimbe felul cum îmi privesc frații și surorile, și cum privesc lumea.

În Efeseni 4.32, citim:

„Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.”

Așa ne spune El să acționăm; așa ne spune El să răspundem la iertarea Sa, iertându-ne unii pe alții.

În 1Corinteni 6.9-11, Pavel ne spune:

„Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu?

Nu vă înșelați în privința aceasta; nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiții,

nici hoții, nici cei lacomi, nici bețivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreții nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

Și așa erați unii din voi!…”

O, slavă Domnului! Să nu uităm niciodată acest adevăr.

„Și așa erați unii din voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți, în Numele Domnului Isus Hristos, și prin Duhul Dumnezeului nostru.”

O, ce spune El aici? „Nu vă lăsați înșelați, niciunul dintre acești oameni nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu.” Dar aceasta nu înseamnă că ieșim afară și spunem: „Tu ești afară! Tu ești afară! Tu ești afară!” Ceea ce ne-a spus El, ne va opri de la această atitudine. El a spus: „Așa erați unii din voi.” Să nu uitați aceasta: „Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost socotiți neprihăniți…” Dacă Dumnezeu a putut să mă prindă pe mine și să mă scoată din acea viață, El o poate face pentru oricine.

În mesajul Marea însărcinare, din martie 1958, fratele Branham a spus:

„…Deși greșește complet, înainte  să părăsești Tronul lui Dumnezeu, îți va fi milă de acel om.”

Fratele Branham ne-a spus că dacă cineva ți-a greșit și tu nu știi de ce a făcut-o, pur și simplu, îl duci la Tronul lui Dumnezeu și stai acolo cu el, umăr la umăr. Ascultați ce a spus în continuare:

„…înainte să pleci de la Tronul lui Dumnezeu, îți va fi milă de acel om. Vei simți cu acel frate, iar când te vei întoarce pe Pământ, te vei duce la acel frate și îi vei strânge mâna, pentru că știi prin ce a trecut. Tu nu poți să stai alături de un muritor în prezența lui Dumnezeu, și să condamni pe cineva. Nu cred. Nu, domnule, chiar dacă este ultimul păcătos.

Și ce zici de un frate care a făcut o greșeală? Deși spun că greșește, uneori este acuzat că greșește, când nu greșește. Dar dacă greșește, ei bine, dacă îl vom duce la Tronul lui Dumnezeu, vom sta acolo umăr la umăr cu fratele nostru, știind că este un muritor și poate că destinația lui depinde de atitudinea noastră față de el. Când ne vom întoarce de la Tronul lui Dumnezeu, ne vom da seama că suntem cu toții vinovați, și că avem nevoie de ajutor unii de la alții.”

Eu cred că descoperirea harului schimbă abordarea noastră față de oameni, schimbă felul în care abordăm aceasta. Aceasta nu înseamnă că nu există corecție.

Ascultați, Pavel a fost cel care a propovăduit Harul. Fratele Branham a spus: „Pavel  a fost apostolul, profetul, care a separat Legea de Har și a așezat Biserica sub Legământul Harului lui Avraam.” Amin. El a așezat-o așa, fără fapte. Pavel a fost cel care a făcut aceasta, dar tot Pavel a fost cel care a învățat Biserica cum să administreze disciplina bisericească cuiva care nu trăia Cuvântul. Deci, nu înseamnă că nu există corecție; nu înseamnă că nu există strigare împotriva păcatului; nu înseamnă că nu există lucruri care încă sunt greșite și lucruri pe care Dumnezeu vrea să le facem. Nu are nici o legătură cu aceasta, ci are legătură cu faptul că noi, prin dragoste, vrem să-I slujim lui Dumnezeu, iar dacă facem o greșeală, Dumnezeu nu ne dă afară din har și nu ne șterge numele din Carte. Dumnezeu încă ne iubește și ne va aduce înapoi în părtășie cu El.

Și dacă face aceasta pentru mine iar și iar și iar, El o va face și pentru fratele meu.

Vă amintiți că apostolul Pavel a spus o poveste în Corinteni și a dat instrucțiuni bisericii din Corint, pentru că acolo era un om care a comis un păcat, care nici măcar nu era menționat printre neamuri, acela că voia s-o aibă pe soția tatălui său. Și Pavel a spus: „Ascultați, este greșit!” Și dacă nu rezolvați aceasta înseamnă că sunteți umflați de mândrie și că puteți trece cu răbdare peste aceasta.” Pavel a spus: „Când vă veți aduna împreună, voi și duhul meu, pe un astfel de om, dați-l pe mâna Satanei, spre nimicirea cărnii.” El le-a spus despre ordinea și despre disciplina bisericii și se aștepta ca ei s-o împlinească.

Mai târziu, tot în Corinteni, aflăm că acel om s-a pocăit cu durere și a îndreptat lucrurile, dar erau unii care-l țineau la distanță, așa că Pavel s-a întors la cel căruia i-a spus să-l dea afară și l-a mustrat pentru că nu l-au primit înapoi.

Iubesc Cuvântul lui Dumnezeu! Nu există nimic ce poate face fratele meu, și Dumnezeu să nu poată împăca, iar cineva să nu-l poată aduce înăuntru, pentru că Dumnezeu m-a iertat și pe mine de tot felul de lucruri.

Ascultați, majoritatea lucrurilor pentru care primim iertare de la Dumnezeu, nu le știe nimeni altcineva. Corect? Dacă am avea o listă cu tot ce ne-a iertat Dumnezeu și am putea s-o prezentăm înaintea bisericii, într-o zi când trebuie să facem o judecată, cred că am deveni puțin mai blânzi în abordarea noastră. Cred că am privi puțin în retrospectivă și nu am mai fi pe calul nostru mare pentru a-i condamna pe alții.

Pavel voia corecție pentru mântuirea sufletului, pentru a salva un frate, din cauza dragostei lui pentru el. Și când fratele s-a pocăit și a vrut să se întoarcă, iubirea și harul au fost acelea care au vrut ca el să fie restaurat. Întregul scop era să fie una. Aceasta nu era condamnare, ci scopul era unitatea; mântuirea și vindecarea erau întregul scop.

Așadar, Mesajul Harului, descoperirea harului pentru mine, adevărata descoperire a harului, cere un răspuns. Dar nu un răspuns ca: „Eu am făcut aceasta, tu trebuie să faci aceasta.” Nu aceasta vreau să spun prin afirmația: „Cere un răspuns.”, ci mă refer la adevărata descoperire a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, prin har. Noi nu putem să nu răspundem la aceasta. Când prindem, cu adevărat, descoperirea a ceea ce este harul cu adevărat și a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, nu există nici o cale să nu răspundem la aceasta; nu există nici o cale să nu-I putem dărui dragostea noastră, viața noastră; nu există absolut nici o cale să nu putem face aceasta, pentru că dragostea Lui trage aceasta din noi, datorită a ceea ce El a făcut pentru noi.

Aceasta schimbă felul în care vorbim unii despre alții; schimbă felul cum ne comportăm unii cu alții; schimbă felul cum ne purtăm cu toți oamenii, datorită descoperirii noastre despre harul lui Dumnezeu.

Să mergem la Zaharia 4.6-7:

„Atunci el a luat din nou cuvântul, și mi-a zis: „Acesta este Cuvântul Domnului către Zorobabel, și sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor.

Cine ești tu, munte mare, înaintea lui Zorobabel? Te vei preface într-un loc șes. El va pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: „Har! Har cu ea!”

Fratele Branham a luat această Scriptură și a adus-o într-un mesaj intitulat: „Mesajul Harului.” El a predicat acest mesaj în august 1961, și s-a referit la această Scriptură. Mie îmi place felul cum s-a referit la ea, pentru că aici vedem un strigăt de: „Har! Har cu ea!” Nu numai „Har,” ci: „Har! Har!” El pune un dublu accent. Și în Biblie, tot ce voiau să fie accentuat, era repetat: „Adevărat, adevărat.” Iar aici, accentul este pus pe: „Har! Har!”, și are legătură cu Zorobabel.

Zorobabel este prințul, el este guvernatorul care era peste Ierusalim în momentul ieșirii din Babilon, când s-au întors din Babilon. După ce ei s-au îndepărtat de Dumnezeu, Templul a fost distrus, iar ei au fost duși ca robi în Babilon. Dar acum, rămășița lor s-a întors, și aveau să reconstruiască Templul, iar Zorobabel era căpetenia, era conducătorul; el era liderul, cârmuitorul în cadrul unui proces de reconstrucție. El avea să pună temelia, și tot el avea să aducă și piatra din vârf, sau piatra de încheiere cu strigăte de: „Har! Har cu ea!”

Dumnezeu voia ca ei să știe că acesta era Harul. Și această întoarcere și restaurare, este Har.

Fratele Branham  a reluat acest lucru în „Mesajul Harului.” Îmi place aceasta. El a spus:

„Noi toți suntem familiarizați cu această Scriptură, pe care am citit-o din Biblie, și știm că aceasta s-a întâmplat în timpul pregătirii pentru reașezarea Templului. Zorobabel era un mare prinț în popor, care a așezat temelia Templului. Acum aș vrea să aveți o gândire spirituală, în această dimineață, în timp ce ne vom folosi gândirea. Acest mare prinț s-a hotărât să rezidească Casa Domnului, iar când s-a hotărât, a așezat piatra de temelie.”

Acum, există un motiv pentru care profetul a spus să   îmbrăcăm haina noastră spirituală, cu gândirea spirituală, deoarece voia să înțelegem ceva mai mult decât ce s-a întâmplat în cartea lui Zaharia, decât ce s-a întâmplat acum sute de ani. El voia să aducă lucrurile exact la ce se întâmplă acum. Să citim mai departe.

„…a așezat patra de temelie. Pe măsură ce citim mai departe, vedem că Dumnezeu a spus: „Mâinile lui Zorobabel au pus temelia acestui Templu și tot mâinile lui vor pune Piatra din vârf.”

Vreau să observați că el nu a spus niciodată: „El va aduce Piatra de temelie,” ci: „El va aduce Piatra din vârf.” Noi știm că Scriptura spune că Isus este Piatra din capul unghiului, și El este și Piatra din vârf. Acum, dacă ne gândim câteva minute, cel de-al șaptelea mesager al Bisericii, a venit să reașeze credința copiilor înapoi la credința părinților. Cu alte cuvinte, să rezidească din nou Biserica, prin puterea Duhului. „Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul.” (Aici, el l-a citat pe Zaharia.) „Nu printr-o organizație, nu printr-o denominațiune, ci prin Duhul Sfânt va scoate Dumnezeu Biserica, în zilele din urmă.

Zorobabel, prințul, împreună cu Iosua, a fost cel care a trebuit să aducă această Piatră din vârf. El a așezat temelia, el i-a adus pe oameni înapoi la temelie, în simbol.”

Fratele Branham ne-a spus că acest al șaptelea înger va face același lucru pe care l-a făcut Zorobabel. El a legat slujba lui Zorobabel de slujba celui de-al șaptelea înger, și slujba îngerului al șaptelea, mesagerul epocii a șaptea a Bisericii, este William Branham. Ce a venit să facă el?  Să ne scoată din Babilon, care este denominaționalismul, și să ne aducă înapoi la restaurarea Templului lui Dumnezeu.

Ce este Templul lui Dumnezeu? Templul lui Dumnezeu este Biserica. Tu ești Locuința lui Dumnezeu, voi sunteți Templul Duhului Sfânt. El s-a întors înapoi la Temelie, pentru că Pavel a spus: „Eu am pus Temelia.” Așa că, el ne-a adus înapoi la Temelia pe care a așezat-o Pavel. De aceea fratele Branham a învățat ceea ce a învățat Pavel. El a legat toate capetele lăsate libere, și ne-a adus înapoi; el a început să construiască pe baza acestui lucru, dar la sfârșitul slujbei sale, a adus la suprafață, ce? Pe Hristos, din nou. Piatra de temelie va coborî Piatra din vârf, ca să încununeze această Biserică, acest Templu din acest timp al sfârșitului, sub slujba celui de-al șaptelea înger.

Care va fi strigătul spre această Piatră din vârf care Se coboară, Căpetenia care coboară la Biserică? „Har! Har cu ea!” Pentru că această Clădire realizează că: „Este Harul Tău! Este îndurarea Ta!” O dublă accentuare pe Har.

La timpul sfârșitului va fi o Biserică Mireasă, și Ea va ști că totul este, pur și simplu, prin harul lui Dumnezeu, și că noi am ajuns la Piatra din vârf a Piramidei, la încoronarea Templului, la Conducerea lui Hristos, care Se va uni cu Trupul Său. Și care este declarația majoră de la acel timp? „Har! Har uimitor!” De ce? Pentru că Biserica intrase în ruină. De ce? Pentru că au avut idei greșite. Ei au părăsit Cuvântul lui Dumnezeu, au părăsit ce a învățat Pavel, au adăugat și au scos, au fost înșelați de duhul Antihrist, s-au îndepărtat și au făcut lucruri oribile transformând harul într-o rușine. Ei au distrus Cuvântul lui Dumnezeu și au făcut toate acestea.

De ce nu i-a lăsat Dumnezeu așa? Pentru că El avea un Plan predestinat, și avea har, iar prin harul Său, a spus: „Eu voi restaura!” Și aceasta nu pentru că a meritat cineva, ci pentru că El Își pusese deja dragostea asupra aleșilor Săi, pusese deja harul Său peste ei.

De aceea, la sfârșitul Mesajului, ce este Piatra din vârf? Care este răspunsul lui Zorobabel? Care este răspunsul?  Ce se strigă spre această Piatră din vârf care vine jos? „Har! Har! Noi nu merităm aceasta, nu am meritat aceasta, suntem creaturi nedemne, dar Tu ai ales să trăiești în noi, ai ales să Te unești cu noi. Tu ne aduci Unirea invizibilă!”

Singurul lucru pentru care putem striga, la momentul încheierii evenimentului, este: „Har! Har! Har minunat, abundent și copleșitor!”

Cum am putea noi, ca ființe umane, să nu greșim? Cum am putea noi, ale căror mâini au făcut atâta rău, ale căror minți cu gândit atâta răutate, ale căror guri au rostit atâtea lucruri rele, cum îndrăznim noi să spunem că suntem Mireasa lui Isus Hristos, Templul și Locuința lui Dumnezeu? Cum îndrăznim, când am fost atât de murdari, și aceasta în mod voit? Cum îndrăznim să spunem aceasta? Există o singură cale prin care putem s-o spunem. Și nu este din cauza intelectului, nu este prin merit, ci este prin Har. Prin Har abundent.

Nu există nici o cale ca Mireasa din timpul sfârșitului să se simtă specială. „Eu sunt specială și Dumnezeu m-a ales pentru că sunt specială.” Nu! Dumnezeu m-a ales chiar dacă eram demnă de dispreț și El a făcut-o prin harul Său. El m-a ales înainte de întemeierea lumii și El a pus în mine Ceva ca să Se asigure că alegerea Lui nu se va pierde. Aceasta este prin har, prin credință. Nu este de la noi înșine, ci este darul lui Dumnezeu.

Eu spun: Doamne, ajută-ne să ne păstrăm adevărata atitudine de dragoste ca răspuns la har, printr-o adevărată descoperire a harului.

Tot în Mesajul Harului, fratele Branham a spus:

„Dar acum, conform profeției, va veni Piatra din vârf. Aș vrea să observați că, atunci când va veni Piatra din vârf, prințul care urmează să strige Mesajul, va striga: „Har! Har!”, deoarece noi suntem mântuiți prin har nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Mesajul Harului a fost zdrobit sub picioarele oamenilor, până când a devenit o rușine. Unii se opresc la siguranța veșnică, alții se opresc la tot felul, dar adevăratul Mesaj al Harului, rămâne același. Satan încearcă să-l scoată afară din Biserică, dar prin harul lui Dumnezeu, noi suntem mântuiți cu toții.”

Una dintre cele mai fundamentale învățături din Cuvântul lui Dumnezeu, devine marele strigăt atunci când Piatra din vârf coboară. Unul dintre elementele de bază, înțelegerea de bază din Noul Testament, este că noi suntem mântuiți prin har, fără fapte. La sfârșitul tuturor acestora este că Hristos este Piatra de încheiere, și toată clădirea este încadrată împreună.

Pavel a pus Temelia, iar fratele Branham ne-a adus înapoi la Temelie, la ceea ce a învățat Pavel, zidind Biserica de acolo până la timpul când coboară Piatra de încheiere. Și când Piatra de încheiere coboară, toată descoperirea și tot ce se zidește pe acest Cuvânt, se întoarce la declarația momentului încheierii, și un strigăt se ridică: „Har! Har!” Oh, cum ar trebui să iubim Harul!

Fratele Branham a numit Biserica „Mireasa Harului”, pentru că totul este prin Har. Tu și eu nu putem fi Mireasa prin efort, prin merit sau printr-o conduită bună; prin cunoștințe, pricepere sau printr-o viață dreaptă, pentru că noi nu putem fi Mireasa numai prin har. Și dacă Dumnezeu poate avea har pentru mine, pentru noi, și noi putem avea milă pentru toți ceilalți.

Ultima Scriptură este din 1Ioan 5.3:

„Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele.”

Cum pot fi poruncile Lui grele când avem o descoperire a Harului? Cum pot fi poruncile Domnului grele?

Fratele Branham ne-a spus o poveste. El ne-a dus înapoi în Vechiul Testament, când David și oamenii lui puternici erau ascunși într-o peșteră, iar între ei și Betleem, era o garnizoană de filisteni. Acea garnizoană era acolo și ei erau prinși în acel loc. Lui David îi cald și îi era sete. Fratele Branham a dramatizat totul, și a spus că David a zis: „Oh, tânjesc, și mi-ar place să mai beau odată apă din fântâna de la Betleem.”

Și fratele Branham a spus că trei bărbați l-au auzit. Aceasta nu a fost o poruncă de la un căpitan către soldați, nu era ceva ce li s-a cerut să îndeplinească; aceea nu a fost o poruncă, nu a fost un ordin, ci a fost doar o dorință exprimată. Și când acea dorință a fost exprimată, au fost trei bărbați care au auzit, iar fratele Branham a spus că acei trei bărbați îl iubeau atât de mult pe David, încât cea mai mică dorință a lui, era ca o poruncă pentru ei.

Cei trei bărbați au plecat fără să spună nimănui nimic, și și-au croit drum prin întreaga garnizoană de soldați filisteni, tăind în stânga și în dreapta, au ajuns la fântână, au scos o găleată cu apă, apoi și-au croit drum înapoi.

Vă dați seama că ei și-au pus viața în pericol? Ei au riscat totul pentru că exista un om, pe nume David, pe care îl iubeau și îl respectau atât de mult, încât o simplă dorință a lui, a devenit poruncă pentru ei. Ei nu erau legați printr-o ordine ierarhică, nu erau legați de un general, ca subordonați, ci erau legați de lanțurile dragostei, și acele lanțuri ale dragostei i-au împins să facă ceea ce era irațional sau iresponsabil; i-au împins dincolo de ceea ce s-ar aștepta cineva vreodată de la o ființă umană.

Ce i-a motivat pe acei bărbați? Dragostea și dorința lor de a-i face pe plac lui David. Dorința lor era să-l slujească, atât de mult l-au iubit. Dumnezeu să ne ajute să fim…

Ascultați, dacă aceasta era o dragoste pământească pentru un om pământesc, pentru împăratul care urma să vină pe tron, ce trebuie să se întâmple când Îl slujim pe adevăratul Împărat? Ce se întâmplă când suntem căsătoriți cu Fiul lui David? Ce ziceți de El? Putem avea aceeași dorință? Și că nu este ceva ce trebuie să fac? El nu îmi cere să fac aceasta, nu este vorba despre o poruncă, dar dacă știu cea mai mică dorință a Lui, oh, Doamne, ajută-mă să-mi dau viața ca să-Ți fiu plăcut. Ajută-mă să-mi dau viața! De ce? Pentru că Îl iubesc atât de mult! El a luptat pentru mine și m-a salvat; a intrat în groapă, a biruit și l-a ucis pe Goliat. El vine în Împărăția Sa și mi-a permis să fiu unul dintre oamenii Lui puternici.

Așa vreau și eu să-L slujesc pe Domnul meu. „Cel mai mic lucru dorit de Tine, pentru mine, doar pentru mine, este totul.” Acesta este răspunsul meu la Har. Aceasta este adevărata descoperire a harului!

Nu: „Eu pot face ce vreau; pot lua propriile mele decizii.” Sigur că poți, Dumnezeu nu forțează nimic. Oh, dar când renunț la drepturile mele, devin un miel. Când renunț la viața mea și Îi predau Lui totul, atunci Îi arăt lui Dumnezeu că înțeleg ce a făcut pentru mine, și că acesta este cel mai mic lucru pe care pot să-l fac pentru El.

La final, tot ce pot spune, este „Doamne, ajută-mă!” Dorința care este în inima mea, marea dorință din inima mea, este de a mă sacrifica, de a nu mai ceda capriciilor firii, de a renunța la orice este egoist și de a mă dărui complet Lui. Această dorință este acolo, dar, o, eu nu pot face aceasta numai prin Har. Așadar: „Te rog, Doamne, Isuse, vrei să vii și să faci această dorință din inima mea să fie o realitate vie în viața mea? Eu nu pot s-o fac, chiar dacă vreau, chiar dacă m-am născut din nou, chiar dacă am dorința aceasta, nu pot să fac nimic fără harul Tău.” Să ne rugăm.

Doamne, Isuse, Îți mulțumim pentru harul Tău! Dumnezeule, trăim în ceasul când am auzit strigătul: „Har!  Har!” Doamne, Tu ai pus Temelia pe har, Ți-ai zidit Mireasa prin șapte epoci ale Bisericii și ai ajuns la Piatra de încheiere cu o mare descoperire despre Tine Însuți, iar această mare descoperire vine odată cu strigarea: „Har! Har!” Nu numai o înțelegere a harului care a fost în Temelie, ci prin toate acestea, acum, la sfârșit, când privim înapoi, vedem unde a greșit Biserica întotdeauna, unde a eșuat poporul Tău întotdeauna, și vedem de unde ne-ai adus Tu, pentru că prin harul și dragostea Ta, ne-ai acoperit păcatele. Tu ne-ai scos afară iar și iar și iar, și ne-ai întărit.

Doamne, Tu ne-ai trimis un profet, ne-ai dat o inimă să credem și ai făcut o lucrare de restaurare pe care nu am putut s-o facem singuri. Doamne, când privim la aceasta, vedem că a existat har la Temelie, iar în inimile noastre există Ceva care strigă: „Har! Har!”, la încheiere. Acesta nu este altceva decât har pur.

Doamne, Te iubesc! Tu îmi cunoști inima și știi că tânjesc să Te slujesc. Doamne, sunt atât de dezamăgit de mine însumi, pentru că văd încă egoism, văd autoconservare și văd mici scuze pe care le inventez ca să-mi permit mici dorințe. Oh, Doamne, de fapt, nu aceasta îmi doresc, ci ceea ce doresc din adâncul sufletului meu, este să fiu ca cei trei căpitani, care i-au slujit lui David.

Doamne, dacă știu că aceasta este ceea ce dorești, poruncă sau nu, aceasta vreau să fac. Doamne, vrei să-Ți reverși harul Tău peste mine și să mă ajuți să-mi biruiesc firea? Vrei să mă ajuți ca această dorință din inima mea să se manifeste?

Doamne, vreau să strig, văzând Piatra Ta din vârf coborând în această zi, vreau să strig: „Har! Har! Har din belșug!” Vreau ca acea descoperire a harului să aibă efect în viața mea.

Doamne, ajută-ne în relațiile cu poporul Tău și ajută-ne în relațiile cu oamenii; ajută-ne să împărtășim și altora harul pe care ni l-ai dăruit; ajută-ne să fim blânzi și să iertăm așa cum ne-ai iertat Tu pe noi. Ajută-ne să fim treji și să nu uităm niciodată că nu trebuie să avem despre noi înșine o părere mai înaltă decât se cuvine. Fie ca noi să ne dăm seama că acesta nu este nimic altceva decât harul Tău în viețile noastre. Nu vreun merit al nostru sau lucrări pe care le-am făcut, pentru că nu există nici fapte nici laude, ci doar har. Noi ne lăudăm cu Tine, Doamne, pentru că Tu ai făcut totul. Umerii Tăi au fost suficienți de lați, spatele Tău a fost destul de puternic ca să porți nelegiuirile și păcatele noastre. Și ai făcut-o singur.

Doamne, Îți suntem atât de recunoscători pentru aceasta, și Te iubim!

Binecuvântează poporul Tău în timp ce plecăm de aici, și fie ca aceste realități să pătrundă tot mai adânc în sufletele noastre, și să devină o viață care să reflecte acest Cuvânt.

Te iubim, Tată, și Îți cerem binecuvântarea, în Numele lui Isus Hristos. Amin.

                          -AMIN-