MAREA ÎNSĂRCINARE

01 Martie 1958 – Chattanooga, Tennesse

Mulţumesc, frate Vayle. Vreau să vă spun tuturor „Bună dimineaţa!”. Cu siguranţă este un mare privilegiu să mă aflu din nou în zona Chattanooga pentru a da o mână de ajutor fraţilor de aici în continuarea lucrării care a fost aşezată de Domnul nostru Isus: să zidim pe principiile Lui. Ne bucurăm pentru adunarea aceasta şi vă pot spune că am păstrat mult timp în inimă ultima noastră întâlnire din locul acesta, deşi de atunci a curs multă apă pe râu, s-au întâmplat o mulţime de lucruri, s-au dat multe lupte şi au fost câştigate pentru Domnul nostru.

Fraţi şi surori, mă bucur că în dimineaţa aceasta pot să stau la masă cu voi, cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Voi ştiţi că nu sunt un vorbitor bun, dar îmi place să spun tot ce pot pentru slava Lui. Mi-ar fi plăcut să fiu un vorbitor bun ca fratele Vayle sau ca mulţi dintre voi, dar Dumnezeu nu  m-a chemat la aşa ceva. Eu am fost chemat pentru o altfel de slujbă şi n-aş putea să iau locul fratelui Vayle sau al altuia dintre voi. Mie mi-ar fi foarte greu să iau locul lui şi cred că şi lui i-ar fi greu să ia locul meu. Astfel, ne vedem fiecare de chemarea noastră şi facem tot ce putem pentru marea Împărăţie a lui Dumnezeu.

Mă bucur că m-am întors în bătrânul Sud. Să ştiţi că este ceva aparte cu statele din sud, este ca şi cum te-ai întoarce acasă. Eu m-am născut pe acest pământ şi simt ceva aparte pentru locurile acestea: este ca şi cum m-aş întoarce acasă.  Când merg în Nord, mi se spune: „Ei, credem că eşti din sud!”

Eu am crezut că vorbesc engleza, dar când am ajuns în Anglia mi-am schimbat părerea. Am avut nevoie de traducător mai mult ca în orice altă parte. Odată mă aflam undeva prin Londra şi voiam să găsesc Westminster Abbey. Eu nu sunt un interpret bun, dar am să încerc să vă redau scena. La colţul străzii era un domn cu bastonul pe braţ – un adevărat burghez englez. M-am apropiat de el si i-am zis:

„Bună ziua.”

M-a privit pe deasupra ochelarilor, iar eu am continuat: „Puteţi să-mi spuneţi cum pot ajunge la Westminster Abbey?” El s-a încruntat puţin în timp ce mă privea şi a spus:

„Desigur, băiete. După trei blocuri în direcţia aceasta, o iei în direcţia aceea şi după trei blocuri mergi tot înainte. Este imposibil să nu găseşti.”

Numai fratele David duPlessis poate înţelege vorbirea aceea. De fapt eu sunt însoţit întotdeauna de fraţi şi mie îmi place aceasta pentru că sunt făpturile lui Dumnezeu.

De obicei predic puţin la micul dejun al oamenilor de afaceri creştini, dar în faţa atâtor predicatori n-aş putea face aceasta. Totuşi, aş vrea să citesc un text din Scriptură, pentru că aşa se cuvine când ne adunăm împreună.

În biserica primară, când se adunau împreună fraţii frângeau pâinea şi luau Cina de fiecare dată. Mie îmi place aceasta, deşi astăzi nu se mai face aşa.

Deci aş dori să citesc ceva din Cuvântul Lui şi chiar dacă am rămâne doar cu atât ar fi tot bine, pentru că aici se găseşte ultima însărcinare dată de Domnul nostru. Eu cred că ultima dorinţă a unui om ar trebui să fie suficientă. Iată care sunt ultimele cuvinte pe care le-a spus Bisericii Lui înainte de a părăsi lumea. Marcu 16, începând de la versetul 14:

„În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei  ce-L văzuseră înviat.

Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.

Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.

Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi;

Vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.”

Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer, şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.

Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele, care-i însoţeau. Amin.” (v. 14-20).

Acestea sunt ultimele cuvinte spuse de Domnul Isus şi sunt cunoscute ca „Marea însărcinare”.

Când i-a trimis pentru prima dată pe ucenici, în Matei 10, El i-a însărcinat să meargă să se roage pentru bolnavi, să cureţe leproşii, să învie morţii, să scoată dracii, fără bani şi fără plată, iar eu pot spune, fraţilor, că pentru mine este un mare privilegiu să stau alături de voi, umăr la umăr, în această mare bătălie…………………………………………………………………

…dorinţa mea este să-mi ocup locul, alături de voi, ca unul care crede că însărcinarea dată de El este şi astăzi la fel de importantă ca atunci când a fost dată. Însărcinarea dată de Hristos era ca ucenicii Săi să meargă în toată lumea şi să predice Evanghelia, dar pot spune că pe acest mare front am găsit o mulţime de denominaţiuni care nu aplică textele Scripturii.

Scriptura nu conţine doar Cuvântul, ci şi puterea şi descoperirea Duhului Sfânt. Şi condiţia ca semnele să urmeze Cuvântul, este ca Cuvântul să fie viu; deci este nevoie ca Duhul Sfânt să dea viaţă Cuvântului ca El să producă aceste semne. Credeţi aceasta, fraţilor?

După ce am părăsit biserica baptistă, eu am venit la fraţii penticostali deoarece am văzut că ei au ceva şi cred lucrul acesta, dar şi aici am întâlnit o mulţime de denominaţiuni. Am întâlnit un grup care se numeşte „Unitarieni” , apoi am întâlnit „trinitarieni”; alţii se numesc „Iesus Only”, „Adunarea lui Dumnezeu” şi „Biserica în prorocie”, etc.

Iată însă ce vreau să vă spun, fraţilor: eu n-aş încerca pentru nimic în lume să încep o mişcare nouă. Mai mult, cred că acum 40 de ani când voi, fraţilor, aţi început prin aceste binecuvântări, eu eram abia în braţele mamei mele; şi cred că nu aţi pornit sub imboldul unor emoţii, ci aţi avut un fundament solid.

Dumnezeu să mă ferească să încerc să zidesc pe o altă temelie, căci dacă El a aşezat acea temelie, noi trebuie să zidim pe ea deoarece cred că este Cuvântul lui Dumnezeu.

Acesta este motivul pentru care nu aparţin nici unui grup şi nu stau de partea nimănui. Deci, eu nu mă aflu aici pentru a ţine partea vreunui grup, ci susţin un singur principiu: Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, dacă „Biserica lui Dumnezeu”, „Adunarea lui Dumnezeu”, „Unitarienii” şi toţi ceilalţi, zidesc pe Hristos, este în ordine.

Aşadar, eu nu ţin partea nici unui grup.

Dacă cineva spune: „Eu aparţin de „Biserica lui Dumnezeu”, este în ordine. El poate aparţine „Bisericii lui Dumnezeu”, „Adunării lui Dumnezeu”, sau la oricare altă biserică. Pentru mine nu contează aceasta, deoarece există o singură Împărăţie şi un singur principiu: Hristos.

Din pricina aceasta voi sta umăr la umăr cu voi, ca să vă ajut să purtaţi povara, să înduraţi batjocura cu bucurie, ştiind că ne-am pus de partea a ceea ce credem că este corect conform Scripturii. Acesta este motivul pentru care atunci când vin în oraş nu o fac în numele nici unei denominaţiuni, pentru ca toţi cei care vor să participe  la adunare să se simtă bineveniţi şi să se bucure.

Pe mine nu mă interesează dacă un om este dintr-o denominaţiune sau e independent; câtă vreme zideşte pe Hristos eu sunt alături de el. Voi sta alături de el fie că este metodist, baptist, prezbiterian, luteran sau altceva.

Şi pentru că ştiu că sunteţi din diferite denominaţiuni, aş vrea să vă mai spun ceva, fraţilor. Câtă vreme ne poate ţine separaţi şi ne face să tragem unii în alţii, diavolul stă pe spate relaxat.

Fraţilor, dacă am primit trecere în faţa voastră, vă rog să luaţi sus ceea ce vă spun: Dacă vrei să fii o binecuvântare şi să culegi binecuvântări, când cineva îţi face rău sau se poartă urât cu tine,  nu spune lucrul acesta nimănui, ci du-l în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Nu o face în mod egoist, adică nu spune: „Păi trebuie să fac lucrul acesta!”, ci stai umăr la umăr cu el în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi spune: „Tată, aici este fratele meu care mi-a făcut ceva rău. Nu ştiu de ce s-a purtat aşa, dar merită să fie pedepsit.”

Apoi lăsaţi-L pe Dumnezeu să vă vorbească şi vei vedea ce s-a întâmplat cu omul acela; vei înţelege că diavolul l-a suit undeva şi l-a făcut să se poarte aşa. Şi chiar dacă omul acela este total greşit, înainte de a pleca dinaintea tronului lui Dumnezeu vei simţi milă pentru el; vei simţi cu acel frate, iar când îl vei reîntâlni îi vei strânge mâna deoarece ştii prin ce a trecut.

Tu nu poţi merge în prezenţa lui Dumnezeu condamnând pe cineva, chiar dacă este ultimul păcătos; şi cu atât mai mult pe un frate care a făcut o greşeală. Nu, domnule. Uneori, cineva poate fi acuzat pe nedrept, dar dacă a greşit, ei bine, vom merge înaintea tronului lui Dumnezeu şi vom sta umăr la umăr cu fratele nostru deoarece ştim că el este o fiinţă muritoare şi s-ar putea ca destinaţia lui viitoare să depindă de atitudinea noastră faţă de el. Şi când mergem înaintea tronului lui Dumnezeu, vom realiza că am greşit cu toţii şi că trebuie să ne ajutăm unul pe celălalt; iar cel mai bun mod de a face aceasta este rugăciunea.

Dacă marea biserică a Dumnezeului celui viu se va uni într-o inimă şi un gând, fără să spună: „Noi aparţinem de organizaţia aceasta sau de cealaltă”, atunci în întreaga lume va izbucni o trezire cum nu s-a mai văzut. Dacă oamenii care au avut experienţa Duhului se vor uni într-o inimă şi vor lăsa denominaţiunile să alerge cum vor…  Ce rost au toate aceste fracţiuni? Este doar diavolul care încearcă să ţină tot timpul biserica în încurcătură.

De fapt, Petru a spus în Fapte 10.34-35 că: „…Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cine se teme de el, şi lucrează neprihănire este primit de El,” iar noi ştim că acesta este adevărul.

Cred că este bine să vă spun ceva în dimineaţa aceasta. Voi fraţilor, din America, vă luptaţi pe cel mai greu câmp din toată lumea. Am fost în Africa, în India, mai bine zis aproape în toată lumea, dar nicăieri n-am văzut un câmp de bătaie pe care se să dea lupte mai grele ca aici. De ce aceasta? Pentru că este mult mai greu să ai de-a face cu un păgân educat decât cu unul needucat, şi orice necredincios este un păgân. Misionarii se luptă cu malaria, cu frigurile şi cu alte lucruri de felul acesta, dar nu au de-a face cu duhurile demonice – vreau să spun că nu se luptă cu acel soi de demoni care sunt în mintea oamenilor educaţi.

Nu demult am luat micul dejun cu un grup de predicatori. Fraţilor, vă spun cu tot respectul că mai bine aş lua masa cu nişte vraci (poate vi se pare jignitor ceea ce spun, dar este adevărul) decât cu oamenii aceştia. Vracii ar fi mai înţelegători şi m-ar primi mai bine decât aceşti predicatori. Ce îngrozitor! Dumnezeu să ne păzească.

Noi suntem atât de intelectuali, dar totul se face fără Duhul; este numai Cuvânt, Cuvânt şi Cuvânt… Desigur, eu cred Cuvântul, dar dacă Duhul nu este în unitate cu Cuvântul, înseamnă că acolo este altceva.

Uitaţi-vă la Cain. El a fost foarte religios şi avea Cuvântul la fel ca şi Abel, dar descoperirea a făcut deosebirea. Vedeţi? Amândoi se închinau; amândoi aduceau jertfe; amândoi au ridicat un altar; amândoi aparţineau la biserică, amândoi erau sinceri. Astfel, dacă Dumnezeu priveşte doar la sinceritate şi la fundamentalism, de ce nu l-a primit şi pe Cain? El i-a descoperit doar lui Abel, care era un bărbat drept, că nu trebuie să aducă jertfă din merele şi portocalele din grădina Eden, ci sângele mielului, viaţa.

În călătoria lor spre ţara făgăduită, copiii lui Israel au ajuns faţă în faţă cu copiii lui Moab. Locuitorii Moabului nu erau păgâni, deoarece credeau în acelaşi Dumnezeu în care credea şi Israelul. Ei erau o naţiune mare şi bine organizată, în timp ce Israelul trăia în corturi, lucru care nu se întâlnea în nici o altă ţară. Nu vreau să fiu dur, dar Israelul era „inter-denominational” pentru că nu aveau un ţinut al lor şi se deplasau tot timpul.

Ei au cerut permisiunea să treacă prin ţinutul fraţilor lor, dar ce au primit în schimb? Un refuz categoric. Moabiţii îl aveau în mijlocul lor pe prorocul Balaam. Observaţi că el a ridicat şapte altare şi a pus pe ele şapte jertfe curate – şapte viţei şi şapte berbeci care arătau spre venirea lui Hristos -, iar în tabăra lui Israel se aduceau acelaşi fel de jertfe.

Înseamnă că Moabul avea acelaşi fundament ca Israel, dar ei nu au văzut un lucru pe care nu îl vede nici lumea de astăzi. Prorocul lor nu l-a putut vedea, de aceea se gândea că Dumnezeul cel sfânt îl va lovi pe poporul acela. Dar Dumnezeu a văzut Stânca lovită, şarpele de aramă, Stâlpul de Foc, semnele şi minunile din mijlocul poporului Său, pentru că El a locuit întotdeauna cu oamenii. Unde este Dumnezeu au loc semne şi minuni. Întotdeauna a fost aşa.

Tot aşa se uită şi oamenii de astăzi la biserica de la rusalii: „O, cum sunt adunaţi…. Sunt aşa şi pe dincolo…” Dar care nu este? Arătaţi-mi care biserică nu este aşa. Uitaţi-vă la biserica baptistă, la denominaţiuni, la ramura „Baptiştii liberi”, la „Baptiştii conservatori”, la „Baptiştii primari”, treizeci şi ceva de secţiuni şi la fel sunt penticostalii. Toţi se ceartă între ei – uitaţi-vă la biserica metodistă, chiar şi la cea catolică, sau la oricare dintre ele.

De multe ori ei se leagă de voi din pricina ziarelor.  Numai să greşească vreunul din fraţii noştri, să facă ceva imoral şi toate ziarele din ţară vor răspândi ştirea cât se poate de repede. Acesta-i diavolul. Dar dacă unul din aceşti predicatori face ceva, nimeni nu spune nimic.

Vedeţi? Acesta-i motivul pentru care pun umărul alături de voi, fraţilor, căci s-a auzit strigătul Împăratului în tabără, iar semnele şi minunile îi însoţesc pe aceşti oameni. Au şi ei greşelile lor şi de multe ori au primit ismuri şi tot felul de nonsensuri. Avem o mulţime de lucruri care duc la imitaţii şi la alte lucruri care nu sunt bune, dar există şi un lucru care este adevărat. Aşa este.

Când a venit Isus, El a avut acelaşi fundament ca şi fariseii. Ei nu L-au crezut, dar Isus era un fundamental, iar slujba Lui a fost însoţită de semne şi minuni. Fariseii aveau acelaşi Cuvânt ca şi El, dar era nevoie de o descoperire spirituală. Isus a mărturisit lucrul acesta când a coborât de pe munte şi i-a întrebat pe ucenici:

„Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”

Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din proroci.”

„Dar voi cine ziceţi că sunt?”

Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.” (Matei 16.13-16).

Biserica Catolică susţine că „piatra” pe care este zidită biserica ar fi Petru, în timp ce Biserica Protestantă spune că biserica este zidită pe Hristos, Stânca. În ce mă priveşte, îi las să creadă cum vor, dar eu cred că Biserica nu este zidită nici pe Petru, nici pe Hristos, ci pe descoperirea spirituală că El este Hristosul. Înţelegeţi?

Isus i-a spus lui Petru: „… nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta (nu o şcoală sau vreun seminar teologic foarte intelectual), ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Vedeţi? Nu denominaţiunea, nu un crez, ci descoperirea spirituală că Isus este Hristosul – „Pe aceasta voi zidi Biserica Mea.”

Poate credeţi cu mintea lucrul acesta, dar voi aveţi Viaţă veşnică numai atunci când credeţi cu inima, deoarece Isus a spus în Ioan 5.24:

„…cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică…”

Luaţi cuvântul „veşnic” şi vedeţi ce înseamnă. Mergeţi înapoi la limba greacă şi veţi vedea că „ZOE” înseamnă „Viaţa lui Dumnezeu”. De ce aveţi în voi o viaţă nemuritoare, veşnică? Pentru că aţi crezut că El este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu şi L-aţi acceptat ca Mântuitor personal; dar nu printr-o gândire intelectuală ci prin naştere; Dumnezeu v-a dăruit aceasta printr-o descoperire spirituală.

Credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. Deci credinţa nu este ceva pipăibil, ci înseamnă să auzi, să înţelegi.

De exemplu, eu stau aici şi sunt lihnit de foame, de aceea îţi cer o bucata de pâine. Dar tu nu îmi dai pâine ci 25 de cenţi. Aceasta este puterea de cumpărare a unei bucăţi de pâine, ceea ce înseamnă că pot să mă bucur de aceşti bani la fel de mult cum m-aş bucura de bucata de pâine, chiar dacă nu este o bucată de pâine. Nu este pâinea pe care ţi-am cerut-o, dar pot să mă bucur şi să zic: „Îţi mulţumesc domnule, pentru că m-ai salvat!” Înţelegeţi ce vreau să spun? Voi sunteţi mântuiţi prin credinţă, dar cea care aduce rezultatele este descoperirea lui Hristos.

După aceasta flămânzeşte şi însetează lumea. Şi ştiţi de ce nu primeşte lumea această credinţă a cincizecimii? Din pricina atitudinii pe care o avem unii faţă de alţii. Acesta este adevărul, prieteni. Din cauza indiferenţei pe care o avem unul faţă de celălalt. Ei ne văd atitudinea şi aud cum vorbim unul împotriva celuilalt; aud cum vorbeşte denominaţiunea aceasta împotriva celeilalte şi se tem.

Eu nu ştiu care este soluţia, dar vă pot spune că dacă grupul acesta mă sponsorizează, celălalt grup nu vrea să aibă nici o legătura cu noi. Vă puteţi imagina în ce situaţie sunt pus? Şi ştiţi ce mi-am zis când am văzut aceasta? „Dacă îi accept pe aceştia, ceilalţi nu vor veni, aşa că voi merge singur!”

Dar nici aşa nu este bine şi am să vă spun de ce:  Când am fost în India, la o singură chemare la altar am avut de două ori mai mulţi convertiţi decât în Africa. Dar ce s-a întâmplat cu acei oameni dacă nu am avut nici un sponsor? S-au întors înapoi la templele lui Buda şi la celelalte lucruri. Voi trebuie să recunoaşteţi că trebuie să colaboraţi cu aceste misiuni în care să-i duceţi pe cei convertiţi, pentru că altfel se vor întoarce înapoi în lume şi se vor pierde.

Puteţi înţelege acum cât de dificilă este situaţia mea? Şi aceasta pentru că încerc să stau independent. Oral Roberts mi-a spus odată lucrul acesta şi a avut dreptate. El aparţine bisericii penticostale şi este reprezentantul ei, pe când eu nu reprezint nici o biserică deşi sunt cu Biserica lui Dumnezeu, cu adevăratul Trup al lui Hristos, care încearcă să iasă din fiecare denominaţiune şi să se adune împreună.

Fraţilor, am vrut să vă explic aceste lucruri ca să puteţi înţelege.

Acum, dacă veţi merge într-un loc şi veţi zice: „Iată, am venit!” oamenii vor veni. Este aşa pentru că acolo unde este stârvul se vor aduna şi vulturii, dar cine îi va lua şi se va îngriji de ei după aceea?  Cine va fi acolo să păstreze ceea ce s-a prins în năvodul Evangheliei? Cine va culege peştele, căci dacă vor rămâne pe mal vor muri. Trebuie să fie cineva care să se ocupe de ei. Aceasta înseamnă că eu nu pot lucra fără voi, fraţilor.

O, dacă am putea fi cu toţii o inimă şi un gând, pentru acelaşi scop şi am dărâma toate micile diferenţe!… Atunci Billy Graham ar putea veni în acest oraş şi ar ţine o adunare în acest tabernacol de cincisprezece sau douăzeci de mii de oameni, în timp ce sunt şi eu aici. De ce? Pentru că toţi ne-am adunat într-o inimă şi un gând.

Dacă ei pot face lucrul acesta după literă, cu cât mai mult ar trebui să-l facem noi prin Duhul? Dacă vine în oraş Oral Roberts sau un alt frate, haideţi să trecem peste toate pentru că este de datoria noastră să stăm de partea fratelui nostru. Aşa este corect. Ce se întâmplă atunci? Oamenii vor vedea că suntem o unitate. Dar ce va spune lumea dacă nu procedăm aşa? „Uitaţi-vă la ei!”

Înţelegeţi ce vreau să spun?

Efectele unei treziri pot fi simţite multă vreme şi fac bine Bisericii lui Dumnezeu. Dacă într-o seară am avea o sută de convertiţi şi câte unul dintre ei ar merge la fiecare din bisericile voastre, asta nu ar afecta doar bisericile ci şi Împărăţia lui Dumnezeu pentru care încerc să zidesc. Pentru mine nu are importanţă faptul că ei vor să boteze într-un fel sau altul. Contează aceasta? Dumnezeu să vă dea Duhul Sfânt şi El vă va lumina dacă aveţi particularităţi. Şi eu am fost luminat de El atunci când am avut particularităţi. Dumnezeu dă Duhul Sfânt celor ce ascultă de El. Dar să vedem cine ascultă de El?

Noi punem tot felul bariere, dar chiar asta doreşte diavolul. Eu cred însă fraţilor că va veni ceasul în care vom fi strânşi laolaltă de o mare persecuţie. Atunci vom fi ca unul şi Biserica se va strânge împreună. Toate acestea fac parte din Planul lui Dumnezeu.

Când s-a zidit Templul lui Solomon, toate pietrele au fost cioplite în carieră. Un bloc de piatră a fost cioplit într-un loc, altul în alt loc, dar când au fost puse împreună fiecare piatră a intrat perfect la locul ei şi nu s-a auzit nici măcar o lovitură de ciocan sau zgomotul ferestrăului. Aşa este şi Biserica Dumnezeului celui viu.

Eu cred că Dumnezeu ciopleşte pietre în „Biserica prorociei”, în Colegiul Lee, la unitarieni, în „Adunarea lui Dumnezeu”, în bisericile independente şi oriunde se află ele, iar într-o zi Marele Pietrar le va aduna laolaltă……………….. …Când construcţia bisericii a ajuns sus, zidarii au dat de o piatră ciudată căreia nu i-au găsit locul; dar apoi au ajuns să afle că aceea era Piatra din capul unghiului, „Şeful pietrelor”. Şi eu cred, fraţilor, că într-una din aceste zile vom înţelege că acea „Piatră – Şef” din capul unghiului este Dragostea lui Dumnezeu, Hristos în inimile noastre, care ne va lega pe toţi împreună, ca unul, iar atunci Dumnezeu Îşi va lua Biserica în slavă.

V-am spus aceste lucruri ca să vă faceţi o idee despre felul minunat în care lucrează Domnul Dumnezeu, marele Păstor al turmei. Iar dacă cineva se întreabă: „Fratele Branham este de la „Adunarea lui Dumnezeu”  sau de la unitarieni?” răspunsul meu este: Da, sunt de la „Adunarea lui Dumnezeu”, sunt unitarian, sunt de la „Biserica lui Hristos”, sunt de la „Sfinţii pelerini”, sunt de la „Nazarinei” pentru că Îi aparţin lui Hristos aşa cum Îi aparţineţi şi voi. Înţelegeţi?

Deci eu aparţin de fiecare dintre voi, fraţilor. Noi suntem fraţi şi în felul acesta vrem să trăim şi să ne purtăm.

Uneori în familiile voastre apar neînţelegeri între voi şi copii, dar cu toate acestea rămâneţi o familie. Poate vă purtaţi diferit şi aveţi gusturi diferite, dar totuşi sunteţi din aceeaşi familie.

Şi noi suntem din Familia lui Hristos. Astfel, eu nu  voi spune niciodată: „Jimmy, eu sunt de partea ta şi împotriva lui John!” ci voi zice: „Jimmy şi John, noi suntem din aceeaşi familie!” Înţelegeţi ce vreau să spun? Noi toţi lucrăm împreună pentru această familie ca să trăim.

Aceasta este poziţia mea, iar dacă vă întreabă cineva, să i-o faceţi cunoscută. Am avut şi vremuri grele cu lupte şi încercări mari, dar nădăjduiesc că într-o zi va veni binecuvântatul nostru Domn, iar atunci:

„Trâmbiţa Domnului va suna

Şi timpul nu va mai fi,

Iar dimineaţa strălucitoare va veni

Când cei aleşi (din „Biserica lui Dumnezeu”, „Adunarea lui Dumnezeu”, etc.)

Când cei aleşi

Se vor aduna în Casa de dincolo de nori,

Când apelul se va face

Şi eu voi fi acolo.”

Voi fi împreună cu voi, fraţilor, cu o inimă şi un gând, şi nu vom mai fi despărţiţi niciodată. Pentru acea zi lucrăm şi ne pregătim noi.

Cât timp mai am? (Cineva răspunde: „Oricât doreşti”).

Aş vrea să vă mai reţin încă vreo 10 minute. („Continuă liniştit”) pentru o mărturie. Nu vă supăraţi, fraţilor? (Nu!).

Aş vrea să vă povestesc experienţa pe care am avut-o într-o adunare. Mie nu-mi place să vorbesc despre aceste lucruri deoarece nu vreau să fie interpretate cumva ca o laudă personală, dar aş vrea să vă vorbesc despre infailibilitatea vedeniilor. De curând am avut o vedenie referitoare la plecarea în India şi Africa şi Domnul mi-a spus: „Mai întâi du-te în Africa şi apoi în India!”

Prin nişte împrejurări, managerul mi-a spus… Nu vreau să mă refer la fratele Vayle ca la un manager, pentru că noi avem un singur Manager, iar acesta este Duhul Sfânt. Fratele Vayle este asociatul meu; este fratele meu.

Atunci el făcea aranjamentele pentru adunări. Noi toţi suntem egali, nu suntem unul mai mare decât celălalt; suntem o familie mare, un singur Trup, o unitate a lui Dumnezeu, care lucrează împreună.

În dimineaţa când am primit vedenia, mi-am notat-o imediat. Managerul, cum îi spunem noi, făcuse deja aranjamentele pentru a pleca în India, deoarece lui nu îi prea plăcea Africa. Astfel, pe când eram la Chicago, mi-a zis:

„Frate Branham, hai să sărim peste Africa şi să mergem în India.”

„Rămâne la aprecierea ta, frate”, i-am răspuns eu. „Pentru mine este în ordine oriunde mă trimite Domnul în lucrare.”

Vă spun sincer, fraţilor, că prefer să fiu aici cu numai cinci oameni, dar să mă aflu în voia lui Dumnezeu, decât să am un auditoriu de cinci mii de oameni în fiecare seară, dar să mă aflu în afara voii lui Dumnezeu. Indiferent cât de mică sau cât de mare este mulţimea care ne ascultă, principalul lucru este să fim în voia lui Dumnezeu.

Odată am ţinut o trezire într-o biserică de douăzeci de oameni. O trezire. Eu nu am un canal de televiziune şi nici pe cineva care să mă sponsorizeze.  Oamenii plătesc cheltuielile şi asta-i tot.  Nu vreau să mă complic cu aceste lucruri, pentru că nu vreau să îmi creez tot felul de obligaţii.

De exemplu, credeţi că fratele Oral Roberts, care este un bun prieten al meu, ar putea merge pentru două sau trei zile într-o biserică cu douăzeci de oameni, când cheltuielile lui zilnice sunt de şapte sau opt mii de dolari?  Sigur că nu. Ar vrea, dar nu ar putea s-o facă pentru că este constrâns de diferite obligaţii. Eu nu am înţelepciunea lui ca să pot face ce face el, şi pentru că Dumnezeu ştie cum stau lucrurile, îl lasă pe Oral să facă aceasta… Ce bine ar fi dacă fiecare dintre noi am fi conştienţi care ne sunt limitele; cât putem face! Dacă nu am bani, eu fac cât pot. Înţelegeţi? Dar pot merge oriunde mă trimite El.

Dacă Dumnezeu vrea să merg în Africa să predic la 100.000 de oameni, va face rost şi de bani, pentru că toate lucrurile sunt la El şi nici nu trebuie să îi cer căci El îmi dă pur şi simplu tot ce am nevoie. Dacă vrea să merg la sfinţii din Timbuktu, Gravel Switch sau în altă parte şi să predic la zece oameni, aşa voi face. Voi merge şi voi sta acolo până când îmi va spune El că ajunge. Acesta este modul în care încerc să trăiesc eu şi nu îmi fac nici un fel de program, ci Îl aştept pe El.

Aceasta este partea mea. Lui Oral Roberts, Dumnezeu i-a dat altceva de făcut şi la fel fratelui A.A. Allen şi celorlalţi care au emisiuni puternice la radio: ei trebuie să aibă bani. În ce mă priveşte, încerc să îi ajut cu tot ce fac pentru că sunt fraţii mei.  Eu nu aş putea ocupa locul nici unuia dintre ei şi într-un fel îmi pare bine că nu trebuie s-o fac , pentru că nu am înţelepciunea să manevrez asemenea lucruri. Congresmanul Upshaw spunea că nu poţi fi altceva decât ceea ce eşti. Acesta  este adevărat şi cu cât îl vom înţelege mai repede, cu atât va fi mai bine. Fiţi aşa cum sunteţi, pentru că Dumnezeu vă vrea aşa cum v-a făcut. Lucrul acesta să vă rămână tot timpul întipărit în minte.

Dacă eşti un preş, rămâi un preş. Eu vreau să fiu cel mai bun preş pe care l-a avut El vreodată; sau orice voi fi în casa Domnului, vreau să slujesc şi să-mi îndeplinesc slujba cât pot de bine pentru El.

Aşadar, el n-a vrut să mergem în Africa, iar eu i-am spus: „Bine, atunci nu vom merge…” şi am mers înapoi în camera mea. Când am intrat, chiar lângă uşă atârna o Lumină care mi-a spus: „Să te duci în Africa după cum ţi-am spus!”

L-am sunat imediat pe fratele Vayle şi i-am spus: „Mergem în Africa.”

Am aşteptat un an de zile, iar în cele din urmă am făcut-o. Şi iată că m-am trezit din nou că trebuie să mergem în India.  Dar mai întâi am mers la Lisabona, Portugalia, unde am ţinut un serviciu de vindecare. Atunci am început să mă simt rău. Nu ştiam de ce, dar nu eram bine deloc.

Mâncasem nişte peşte… Ei îl prăjesc în ulei de măsline, iar eu am vrut să fiu politicos, aşa că l-am mâncat deşi nu mi-a plăcut. Imediat m-am albit în jurul gurii şi mi   s-a făcut rău. Fratele mi-a spus: „Frate Branham, parcă eşti bolnav…”

„Păi aşa şi sunt”, i-am răspuns eu.

M-am dus în camera de hotel şi am chemat un doctor. El mi-a dat o pilulă şi mi-a spus s-o beau. Eu nu prea fac remarci, dar pilula aceea era la fel de mare ca şi cutia, aşa că i-am zis medicului:

„Doctore, eu nu i-aş da nici calului meu o asemenea pilulă pentru că nu poate s-o înghită.”

Apoi l-am întrebat dacă nu pot s-o zdrobesc şi s-o înghit aşa, dar el mi-a spus s-o înghit aşa cum este. Atunci m-am gândit: „Aştept să plece şi o arunc”, ceea ce am şi făcut, dar el era un om cumsecade. Era catolic şi am vorbit foarte mult despre Domnul Isus.

În noaptea aceea am fost foarte bolnav. Billy a stat tot timpul lângă mine, iar eu i-am spus: „Billy, nu cred că voi mai vedea dimineaţa.” Mă simţeam tot mai rău şi respiram din ce în e mai greu.

Dimineaţa m-am dus la baie să iau una din acele pilule mari şi să fac o baie. Acolo Şi-a făcut prezenţa Lumina, şi mi-a spus: „Nu ţi-am zis să mergi mai întâi în Africa?”

M-am aruncat cu faţa la pământ, am început să plâng şi am zis: „Doamne, lasă-mă să merg undeva în munţi, să-mi fac o colibă şi să vânez aşa cum mi-am dorit din totdeauna, pentru că nu mai sunt vrednic să fiu slujitorul Tău. Nu am capacitatea intelectuală să te slujesc. Am uitat complet ce mi-ai poruncit!” Eu am scris vedenia pe hârtie şi o am. Am crezut că o am în cartea din buzunar, dar văd că nu este la mine.

Şi m-am dus mai departe. El mi-a spus să merg în India, lucru pe care l-am făcut. M-am uitat la vedenia pe care am scris-o şi pe care am citit-o de sute de ori. Acolo scria că voi merge întâi în India şi apoi în Africa, dar El îmi spusese să merg mai întâi în Africa şi pe urmă în India, dovedind că Dumnezeu ştiuse mai dinainte că nu Îl voi asculta. Vedenia arăta de fapt că eu voi merge mai întâi în India şi apoi în Africa, ceea ce voi şi face în curând: în iulie vom fi în Africa.

Aş vrea să vă povestesc şi cum a decurs adunarea din India. Când am ajuns acolo nu am găsit nici o unitate, pentru că fraţii erau separaţi. Am fost sponsorizat de o singură biserică, iar restul nici nu au vrut să participe deoarece nu se înţelegeau cu biserica respectivă. India are 470 de milioane de oameni, iar creştinismul are cel mai mic număr de adepţi. Împreună cu catolicii ajunge pe locul trei sau patru, mahomedanii fiind de două sau trei ori mai mulţi.

Când am ajuns acolo, ne-am lovit de sloganul: „Lăsaţi India indienilor! Nu avem nevoie de misionari; nu avem nevoie de americani!”

Când am aterizat la Bombay, am fost întâmpinat de mai mulţi bărbaţi renumiţi şi de un episcop metodist, care mi-a spus:

„Domnule Branham, cred că n-ai venit în India ca misionar, deoarece noi ştim despre Biblie mai mult decât aţi ştiut vreodată voi yankeii.”

Fără supărare, dar acesta este adevărul pentru că Biblia este o carte orientală, nu una occidentală; iar dacă ai o vedere orientală descoperi o carte nouă. Aşa este.

Acel bărbat a mai spus: „Noi am avut această Carte cu 2000 de ani în urmă, înainte ca voi să existaţi ca naţiune.”

Acesta este adevărul incontestabil. Mai mult, noi suntem oameni cu gândire occidentală şi încercăm să pătrundem lucrurile orientale care sunt total opuse celor occidentale.

Priviţi pildele şi celelalte lucruri din Biblie… Dacă aţi fi în orient şi aţi cunoaşte felul lor de viaţă, aţi putea vedea cum Biblia se deschide înaintea voastră ca o Carte nouă, căci aţi înţelege-o altfel. Ea este o carte orientală, scrisă în felul de viaţă oriental, iar noi suntem occidentali şi avem un alt fel de viaţă.

Dacă va fi cu voia Domnului, săptămâna aceasta aş vrea să predic despre tema: „Când răsăritul şi apusul de întâlnesc.”

Şi acel indian a continuat: „Noi vrem să fim stăpânii proprietăţii noastre; Fraţilor, voi puteţi să ne vizitaţi, dar nu vrem ca baptiştii, metodiştii şi penticostalii din America să fie stăpâni pe ceea ce ne aparţine.”

Lucrul acesta pare a fi în ordine, nu-i aşa?

 Dar, nu, pentru mine nu era în ordine deoarece misionarii care au mers acolo înaintea mea, au asudat şi şi-au vărsat sângele pentru cauza Evangheliei. Au murit de friguri galbene şi de holeră ca să ducă Evanghelia. Cum aş putea întoarce spatele unui om care a luptat pentru cauza Împărăţiei lui Dumnezeu? Acela este fratele meu, aşa că nu-i voi întoarce spatele. În ce priveşte proprietatea lor, cui aparţine în definitiv? Lui Dumnezeu.

Primarul oraşului m-a dus în templul lui Jain. Ei sunt o sectă ciudată; sunt mai mult decât un ordin catolic. M-au dus la un fel de papă al lor, care stătea pe o pernă, iar bărbaţii şi femeile făceau pămătufuri. Ei n-ar ucide nici măcar o furnică sau o muscă, nu lucrează şi trebuie să ceară orice lucru de care au nevoie. Mă gândesc că sunt cam 70 de milioane de oameni care lucrează, iar alte 400 de milioane sunt cerşetori.

Ei mătură drumul cu pămătuful, pentru ca nu cumva să calce pe vreo furnică, deoarece cred că unul din poporul lor s-ar fi putut reîncarna într-o furnică. Din pricina aceasta nu ucid nici măcar un ţânţar.

Un om a murit pentru că s-a operat singur la un deget şi nu a sterilizat bisturiul de teamă să nu ucidă cumva germenii în care a fi putut fi reîncarnat vreunul din strămoşii lui.

Cred că acum puteţi vedea în ce ignoranţă trăieşte lumea, în timp ce noi, care posedăm adevărata Evanghelie, avem armele îndreptate unii împotriva celorlalţi. Înţelegeţi ce vreau să spun, fraţilor?

Oamenii aceia trebuiau să facă tot felul de lucruri care mai de care mai teribile: de exemplu, credeau că este păcat să se radă aşa că îşi smulgeau barba şi părul şi făceau multe alte lucruri de felul acesta.

Acel papă al lor şi ceilalţi preoţi susţineau că îşi au începutul încă înainte de Geneza şi sunt mult superiori creştinismului.

El (papa lor) mi-a zis: „Vreţi să spuneţi că sunteţi religioşi? Voi aveţi o ştiinţă atât de avansată, dar în loc s-o folosiţi ca să-i ajutaţi pe oameni faceţi tot felul de bombe cu care vă nimiciţi unii pe alţii. Avea sau nu dreptate?  Vedeţi, orice minciună are şi un sâmbure de adevăr în ea. Aşa este. Se zice că există minciuni mici şi minciuni mari, dar de fapt minciuna mică este adevărata minciună, pentru că o minciună mică a adus toată încurcătura… ca aceea pe care   i-a spus-o diavolul, Evei. Un lucru micuţ scos de la locul lui: aceasta ascultă şi bisericile noastre de astăzi.

Ei spun: „O, tu ai dreptate în principiul tău baptist; tu ai dreptate în asta şi în cealaltă”, dar omit să spună că trebuie să ai dreptate pentru fratele tău. Fie că este bine sau greşit, stai umăr la umăr cu el pentru Împărăţia lui Dumnezeu, în prezenţa Lui.

Acum priviţi cum lucrează Dumnezeu! Şi în timp ce vorbeau oamenii aceia, am simţit că dacă nu spun nimic sunt un trădător al lui Hristos. Astfel, m-am ridicat în picioare şi am spus: „Domnilor…” Nu puteam să-i numesc fraţi pentru că nu erau fraţi. Şi am continuat: „Cum puteţi spune că acceptaţi Sângele Jertfei pentru păcatele voastre şi nu omorâţi nici o muscă? Sângele este Antidotul, pentru că sângele a fost cel care ne-a scos din grădina Eden. În celula de sânge este viaţa.”

Noi am fost duşi la moarte de acea viaţă pervertită şi este nevoie de aceeaşi celulă de sânge care să ne aducă din nou la viaţă.

Fraţilor, indiferent cât de bine încercaţi să peticiţi, să faceţi una sau alta; chiar dacă încercaţi să trăiţi o viaţă curată şi sfântă, nu merge, pentru că viaţa aceasta a fost condamnată de Dumnezeu la început. Ea nu poate fi peticită, ci trebuie să moară şi să se nască din nou. Trebuie să fie o naştere. Nu există nici o cale de mijloc, înţelegeţi?

Noi încercăm tot timpul să facem ceva, dar Dumnezeu nu are nevoie de clădirile noastre, ci îi trebuie sufletele noastre.

Şi în seara aceea am spus: „Atunci să vorbească Cel care este adevăratul Dumnezeu!” Vă spun aceste lucruri ca să vedeţi, fraţilor, încrederea pe care o puteţi avea în Dumnezeu.

Erau prezenţi în adunare rajahi care stăteau pe perne, mahomedani, budişti şi tot felul de religii. Primarul a estimat că dacă voi sta cinci zile şi nu trei, vor fi prezenţi în jur de 500 de mii de oameni din afara oraşului Bombay. Şi mi s-a spus că aşa a fost.

Atunci mi-am zis: „Dacă predicatorii aceştia nu vor să colaboreze îi las în pace.” dar am gândit greşit. Ar fi trebuit să mă întorc spre ei şi să le cer să colaboreze în seara aceea… în asemenea adunări nu se pot împărţi numere de rugăciune, aşa că am avut nevoie de poliţie ca să-i aducă pe oameni sus unul câte unul.

Erau mii şi mii de oameni care doreau să fie primii în rândul de rugăciune, oameni cu care nici nu mă puteam înţelege. Dar curând Duhul Sfânt a început să le descopere şi să le spună lucrurile ascunse… Unora dintre ei nu am putut nici să le pronunţ numele. Apoi Duhul Sfânt mi-a descoperit că unii se gândesc că aş face acele lucruri prin telepatie, aşa că m-am rugat: „Doamne, îndură-Te şi dă-le har…”

Au venit trei sau patru oameni: unul era lepros şi nu avea un braţ. L-am privit şi am simţit că îl iubesc, aşa că     l-am cuprins cu braţele. Când a văzut că îi pasă cuiva de el, omul a început să plângă. Fraţilor, lumea tânjeşte după iubire. Îmbrăţişează-l pe fratele tău şi vezi dacă nu se schimbă lucrurile. Dragostea care a acţionat asupra leprei va acţiona şi asupra fratelui tău care crezi că este greşit. Aşa este.

Eu l-am îmbrăţişat iar el a început să plângă.  După el a urmat un orb, apoi încă un orb. Duhul Sfânt i-a spus cine este şi de unde vine, apoi am adăugat: „Domnul Dumnezeu te-a vindecat, frate. El a murit cu mulţi ani în urmă pentru tine şi ţi-a câştigat şi vindecarea. Dacă crezi, poţi fi sănătos.”

După orb au trecut încă doi sau trei leproşi. Singurul lucru pe care l-am văzut a fost cine erau, apoi n-am mai spus nimic. De fapt întotdeauna eu spun ce văd, apoi tac.

A urmat un alt orb, iar eu i-am spus: „Eşti cerşetor, ai doi copii şi o soţie slabă.” I-am spus şi numele ei şi totul a fost întocmai.

Când primesc o vedenie trec mai departe pentru că atunci vorbeşte Domnul. Vedenia vine şi atunci când omul face ceva. Aceasta este ceea ce vedeţi pe platformă, pentru că nu eu provoc vedeniile, ci voi. Credinţa voastră o face.

Şi când a venit vedenia, am văzut un bărbat care stătea înaintea mea.  Arăta mai în vârstă şi vedea; avea ochii deschişi, se bucura şi vorbea cu oamenii. Privindu-l, m-am gândit: „O, Dumnezeule, este aici…”

Fraţilor, într-o zi va trebui să stăm în prezenţa Lui, mai bine zis în faţa Lui. Nu există altă cale. Când ştii că lucrul acela se va întâmpla, aşa va fi. Eu nu L-am văzut niciodată dând greş.

Odată eram la Waterloo când un grup de predicatori erau împotriva mea. Atunci m-am rugat şi am zis: „Doamne, eu stau aici şi nu ştiu ce să fac…”

Erau prezenţi câteva sute de oameni care stăteau reci şi indiferenţi. Şi deodată am auzit ceva… Prima dată am crezut că este un avion care trece pe deasupra clădirii. Am privit spre fratele Vayle, iar el s-a uitat la femeia de la orgă, deoarece a crezut că a dat drumul la aer. Era un sunet de orgă electrică, dar venea de sus şi era foarte puternic. A venit în jos şi s-a învârtit prin clădire în timp ce oamenii se albeau la faţă şi îşi dădeau capul pe spate. Acel vârtej de vânt însoţit de sunetul de orgă era Duhul Sfânt care se mişca şi zguduia clădirea. Noi avem acel moment înregistrat pe bandă.

Văzând ce se petrece, mi-am zis: „Duhul Sfânt nu se dezminte. Eu nu L-am văzut niciodată acţionând altfel decât conform Scripturii.”

Când am ajuns acasă am început să mă rog şi am zis: „Doamne, unde va fi aceasta, dacă Duhul Sfânt a vorbit aşa?” Când Domnul nostru s-a rugat, în Ioan 12, şi Tatăl I-a răspuns, unii din cei prezenţi au spus că a tunat.

Fraţilor, Dumnezeu este încă viu, iar sfatul meu este să nu-L lăsaţi să treacă pe lângă voi aşa cum L-au lăsat să treacă ceilalţi de-a lungul epocilor Bisericii şi în zilele lui Ioan Botezătorul. Ei n-au ştiut cine este El, aşa cum nici oamenii de astăzi nu ştiu ce este acest Duh Sfânt. El nu este ceva pe care să Îl organizăm sau în jurul căruia să ne organizăm. Nu vreau să vă critic, fraţilor, dar El nu este cineva pentru care să ne certăm, ci este Cineva pe care trebuie să Îl iubim şi să Îl venerăm. Nu este ceva care să vă separe pe unii de alţii, ci vă uneşte. Necazul este că noi Îl folosim ca pe o unealtă, şi nu pentru binele Împărăţiei lui Dumnezeu, deşi ar trebui să fim uniţi împreună cu El. Dacă ne vom uni cu El, adevăratul Duh al lui Dumnezeu ne va aduce în inimi dragostea lui Hristos! De aceasta avem nevoie; aceasta ne lipseşte.

Să revenim la adunarea aceea din India. Acolo era un Bărbat pe care îl vedeam ca o umbră albastră. Şi când m-a părăsit vedenia, o ce simţământ! Am ştiut că se va adeveri; trebuia să se întâmple pentru că aşa spusese Dumnezeu.

 Când L-am văzut acolo, m-am liniştit şi am devenit sigur. Ştiam că eu sunt „şeful” (scuzaţi-mi expresia, pentru că Duhul Sfânt este Şeful).

Dacă Dumnezeu ar veni astăzi, mi-ar arăta o vedenie şi mi-ar spune că George Washington va învia şi se va ridica din mormântul prezidenţial, aş invita pe toată lumea să vină să vadă minunea. Exact aşa aş face. Sunt convins că se va întâmpla întocmai pentru că aşa a spus Dumnezeu, iar El nu poate greşi. Am 48 de ani şi am văzut vedenii de la vârsta de 2 ani, dar nici una dintre ele nu a dat greş. Acesta este Dumnezeu!

Mie îmi pare rău pentru că oamenii nu pot să Îl vadă. Ei nu L-au văzut în nici o epocă, dar Dumnezeu este drept şi le trimite oricum. Apoi, când totul se termină, spun: „O, dar noi nu am ştiut…Sigur s-a întâmplat? Dar noi nu am ştiut.”

Sigur, întotdeauna a fost aşa, şi aşa este şi acum, fraţilor, care ascultaţi. Aceasta este ziua; acesta este ceasul. Voi priviţi în altă parte iar diavolul încearcă să vă atragă atenţia încât să vă treziţi, că începe Mileniul fără ca voi să ştiţi aceasta. Acum suntem chiar la sfârşitul timpului.

În clipa în care am primit vedenia pentru acel orb, am spus: „Domnii cu care am fost în templul lui Jain susţin că aţi început înainte de Geneza şi că Dumnezeu nu este Atotputernic. Să nu credeţi că nu vă cunosc gândurile. Voi credeţi că vi le citesc prin telepatie, pentru că numai aşa ceva aţi văzut aici, dar acestea sunt gândurile voastre.

Aici stă un om orb. El a mărturisit că a orbit cu mult timp în urmă, iar Duhul Sfânt mi-a spus că lucrul acesta s-a întâmplat cu 20 de ani în urmă din cauză că fiind un închinător la soare s-a uitat prea mult la el şi astfel şi-a pierdut vederea. Ochii lui sunt albi ca şi cămaşa mea. Acest bărbat a promis că dacă îşi va recăpăta vederea Îl va sluji pe Dumnezeu şi se va schimba. Mahomedanilor, voi sunteţi cei mai mulţi în locul acesta, de aceea vă provoc să veniţi şi să-i daţi vederea acestui om!

N-aş fi spus pentru nimic în lume aşa ceva, dacă nu mi-ar fi arătat Domnul în vedenie. Acesta este motivul pentru care am repetat: „Veniţi şi daţi-i vederea!” apoi am continuat: „Budiştilor, îi provoc pe preoţii lui Buda să vină şi să-i redea vederea, căci dacă o vor face, bărbatul acesta orb îl va sluji pe dumnezeul care îl va vindeca.”

O, fraţilor, ce linişte profundă a fost în adunarea aceea! Apoi am continuat: Ce puteţi face voi? I-aţi spune că închinarea lui este greşită, ceea ce este adevărat. Dar ce aţi putea face voi, mahomedanilor, ca să-l ajutaţi? I-aţi schimba doar felul de gândire. Dar voi Jainilor?  Şi voi i-aţi schimba doar felul de gândire. Dar voi, budiştilor? Aţi face la fel.” Aceasta este psihologie.

Fraţilor, vă întreb dacă metodiştii ar putea face mai mult decât baptiştii pentru un astfel de om? În America este la fel, doar că noi ne închinăm lui Dumnezeu. Baptiştii vor să îi facă pe toţi baptişti, penticostalii vor să-i facă pe toţi penticostali şi aşa mai departe. Ei trebuie să se boteze aşa sau aşa; trebuie să spună sau să facă un anumit lucru, etc. Ce este aceasta? Psihologie. Nu vreau să vă rănesc, fraţilor, dar trebuie să fiu sincer, deoarece s-ar putea să ne vedem pentru ultima dată.

Apoi am spus: „La noi în America este la fel. Oamenii merg dintr-o biserică în alta zicând: „Păi dacă nu se poartă bine cu mine, mă duc la biserica cealaltă.”

Acolo aţi ajuns. Ce este aceasta? Acelaşi lucru: păgânism! Acesta-i adevărul.

Bucuraţi-vă în Hristos şi staţi acolo!

Şi am continuat: „Cu siguranţă nici unul nu poate să îl ajute mai mult decât celălalt. Nimeni nu îl poate ajuta, nici voi, mahomedanii, nici Jainiştii, nici budiştii; nimeni nu îi poate reda vederea. Nici eu nu i-o pot da, dar Dumnezeul cerurilor, care L-a înviat pe Fiul Său, Isus, lucru pe care voi îl consideraţi telepatie, mi-a arătat în vedenie că omul acesta îşi va recăpăta vedenia. Dacă nu se va întâmpla aceasta, înseamnă că eu sunt un proroc mincinos. Dar dacă o va face, câţi din voi veţi ridica mâna în semn că îl veţi părăsi pe zeul vostru păgân?

Uitaţi-vă la preoţii voştri: toţi tac şi nu pot spune nici un cuvânt. Şi eu aş fi tăcut dacă Dumnezeu nu mi-ar fi arătat ceva, iar acum vom vedea dacă este corect sau nu.”

Toţi tăceau şi mă priveau curioşi. Atunci l-am luat pe bietul om şi l-am tras spre mine, apoi am zis: „Doamne Dumnezeule care ai făcut cerurile şi pământul, fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu şi că Biserica Ta va doborî porţile locuinţei morţilor. Fie ca oamenii care se află aici şi care s-au gândit că aceste lucruri aparţin altui timp, să ştie că cei ce au lucrat pentru Împărăţia Ta nu au lucrat în zadar. Ei au predicat cât au putut de bine în împrejurările în care au trebuit s-o facă şi nu au dat înapoi, dar acum ai venit Tu în scenă….”

Şi în timp ce mă rugam, l-am apropiat de pieptul meu. În clipa în care s-a dezlipit de mine, omul a strigat cu toată puterea, apoi a alergat spre primarul oraşului Bombay şi l-a sărutat. Vederea îi era la fel de bună ca a oricărui alt om. Şi ce a urmat? Omul s-a prăbuşit în genunchi şi a început să plângă îi timp ce mulţimea adunată îl privea uluită.

Atunci am spus: „Câţi dintre voi doresc să Îl primească pe Isus ca Mântuitor personal? Peste tot s-au ridicat o mulţime de mâini. Apoi deodată toţi s-au repezit spre mine încercând să mă atingă: au tras hainele de pe mine şi mi-au scos pantofii; nu mai puteau fi stăpâniţi. Voi ştiţi că indienii sunt superstiţioşi şi vor să atingă lucrul acela. Unele mame îşi împingeau copiii în faţă ca să fie atinşi. A doua zi am fost nevoit să părăsesc oraşul pentru că oamenii se înghesuiau tot timpul să mă atingă şi nu mai puteau fi stăpâniţi.

Isus a spus: „Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia…” dar noi ne învârtim în jurul şcolilor, organizaţiei şi educaţiei. N-am nimic împotrivă – şi acestea sunt bune -, dar El a spus clar: „Propovăduiţi Evanghelia!” Cu toate acestea, noi ne-am întors şi am făcut altceva. De aceea au ajuns păgânii în starea aceasta; de aceea există aceste lucruri.

Fraţilor, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov trăieşte şi astăzi şi este încă acelaşi Dumnezeu.

Lucrul acesta îmi aminteşte de ceva.

După cum ştiţi, mie îmi place mult vânătoarea.  Aici este fratele din Columbia Britanică de Nord. Odată am venit de pe munte nebărbierit, cu perciunii foarte mari, îmbrăcat cu o salopetă şi nespălat de vreo două săptămâni, deoarece a trebuit să mânăm douăzeci şi unu de cai. Cred că miroseam mai rău decât oricare din caii aceia. Eu m-am dus să vânez urşi, dar experienţa pe care am avut-o cu Dumnezeu acolo, va rămâne în inima mea până la moarte.

Eram într-un loc unde era un magazin cam cât jumătate din încăperea aceasta, iar acolo era o tânără de vreo 30 de ani care cred că nu văzuse niciodată oraşul. În timp ce stăteam acolo, a intrat un bărbat care a zis:

„Bună dimineaţă, frate Branham.” Omul era fermier. Spunea că Domnul dăduse o vedenie în care l-a chemat în lucrare. Tocmai se întorsese din Cuba şi pleca din nou pe câmpul misiunii.

Altă dată, eram în partea de Nord iar o doamnă a venit, m-a atins pe umăr şi mi-a zis:

„Nu eşti cumva fratele Branham?”

„Ba da, doamnă”, am răspuns eu. „Cum m-ai recunoscut?” (Eram nebărbierit şi nespălat).

 „Am cartea ta”, a continuat ea.

„Dar cum ai putut face rost de ea aici?”

Acolo poşta vine doar de două ori pe an, cu o sanie trasă de câini. O, în acel timp măreţ ei vin din Est şi din Vest!

Odată eram la vânătoare de elani în munţii din Colorado. Eu nu fac aceasta pentru că îmi place să ucid, ci ca să fiu singur cu Dumnezeu. Îmi place natura aşa cum a creat-o Dumnezeu.

Am urcat în munţi pentru că elanii nu coborâseră încă în vale; nu ninsese atât de mult încât să-i împingă spre poalele munţilor. Eram cam la 35-40 de mile de cea mai apropiată aşezare omenească, lângă râul Troublesome, unde obişnuiam să mânăm cirezile de vite în copilărie.

Referitor la lucrul acesta aş vrea să vă spun ceva. Obişnuiam să merg acolo primăvara, în timpul când se împreunau cirezile în Arapaho Forest. Păşunea din valea aceea aparţinea asociaţiei Hereford. Dacă îţi făceai rost de o marcă de la Camera de Comerţ puteai să-ţi laşi vitele să pască pe tot timpul verii în Arapaho Forest. Noi aveam vite din rasa Bar Diamond, o rasă mai mică, iar ei au ridicat garduri care delimitau proprietatea privată de cea guvernamentală. Mie îmi plăcea să privesc cum băgau vitele înăuntru: un fermier le examina şi le număra în timp ce intrau pe păşune.

Fraţilor, el era mai atent la rasa vitei decât la marcă. Marca putea intra, dar era important sângele vitei. Dacă vita nu avea sângele rasei Hereford, nu putea intra pe păşune indiferent ce marcă avea.

Eu cred că aşa va fi şi la judecată. Nu va fi important dacă ai aparţinut la „Adunarea lui Dumnezeu” sau la o altă biserica, ci va conta SEMNUL SÂNGELUI – acela va face deosebirea. Nu contează ce marcă porţi, ci dacă ai fost născut din nou – numai acela va intra.

Şi în timp ce mă aflam în munţi am văzut că urma să vină o furtună, aşa că m-am adăpostit sub un copac. După ce a trecut furtuna, am ieşit de sub copac. Deodată a început să ningă, apoi a ieşit soarele şi zăpada care tocmai se aşternuse a început să se topească.

Începuse să se facă frig, iar soarele cobora spre asfinţit. Jos în vale, acolo unde cetinile brazilor începuseră să îngheţe, şi-a făcut apariţia un curcubeu.

Mama mamei mele venea din rezervaţie, iar întoarcerea mea la Domnul nu a scos chemarea din adâncul meu pentru natură. Şi stând acolo am început să plâng:

„O, mare IaHVeH,

Soarele moare în Vest şi ziua se sfârşeşte;

Curcubeul reprezintă legământul;

Noi suntem la sfârşitul timpului.”

Oriunde te uiţi Îl vezi pe Dumnezeu. Dacă priveşti atent, poţi să Îl vezi în fratele pe care nu îl placi atât de mult; poţi să Îl vezi în biserica pe care nu o agreezi, pretutindeni. Nu te îngrijora căci El este acolo.

În timp ce stăteam acolo şi plângeam, am auzit urletul unui lup cenuşiu aflat pe vârful muntelui, iar perechea i-a răspuns de undeva din vale. Voi ştiţi că David a vorbit odată despre „adâncul care cheamă adâncul” Adâncul începe să cheme adâncul. Apoi am auzit strigătul unui elan. Furtuna împrăştiase turma, iar acum mugeau unii după alţii ca să se adune din nou împreună.

Lupul urla: „Haideţi să ne adunăm împreună!” Curcubeul zicea: „Haide să ne adunăm împreună!” Duhul cheamă Biserica şi îi zice: „Haide să ne unim şi să fim împreună!” Dumnezeu era acolo.

După o vreme am început să alerg în jurul acelui copac în timp ce strigam cât puteam şi îmi agitam mâinile. Cu siguranţă că arătam ca un holly-roller dacă m-ar fi văzut cineva. Sau poate s-ar fi gândit că nu sunt în toate minţile. Dar eu Îl veneram pe Dumnezeu. L-am văzut peste tot; chemarea se face de peste tot; adâncul chema adâncul, aşa cum Duhul cheamă acum Trupul: „Haideţi să ne adunăm împreună, căci soarele este la apus. Este mai târziu decât credeţi!”
          (Este dată o prorocie).

Când a vorbit Duhul? Când soarele a chemat curcubeul; când lupul şi-a chemat perechea; când elanul şi-a chemat perechea.

Isus Îşi cheamă perechea – Biserica.

Dumnezeu sa vă binecuvânteze, fraţilor. Eu sunt aici umăr la umăr cu voi ca să vă ajut cum pot, pentru că sunt fratele vostru. Amin.

– Amin –