MÂNGÂIETORUL

Mulţumesc, frate Neville. Bună seara, prieteni. Pentru mine este un mare privilegiu că în seara aceasta mă aflu în casa Domnului, pentru un nou serviciu. Cred că cel mai minunat lucru care mi s-a dăruit vreodată este că pot să-l slujesc pe El. Şi ştiu că aşa cum vă slujesc pe voi, aşa Îl slujesc pe El, deoarece Cuvântul spune: „…ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut,” iar cuvintele Lui nu vor cădea niciodată(Matei 25.40).

Vreau să vă spun că mama trăieşte încă, sau mai bine zis, trăia acum câteva minute când am părăsit spitalul. Imediat după ce se va termina Cina, eu şi soţia vom merge să fim alături de ea la noapte. Pentru că ea nu poate s-o facă, aş vrea să mulţumesc, în numele ei, tuturor celor care au purtat-o în rugăciune în acest timp ne necaz. Vă mulţumesc pentru flori şi pentru urările pe care i le-aţi transmis. Şi eu vă mulţumesc din toată inima pentru toate.

N-aş putea spune că este pe moarte, deşi aceasta este părerea medicilor. Copiii au stat cu ea pe rând toată săptămâna, dar acum este mai rău ca oricând. Medicii spuneau că are vreo douăzeci şi două de probleme, dar de fiecare dată când a venit vreunul şi a consultat-o, a spus: „Nu, eu nu cred că are aceasta!” În final, a venit unul care a spus: „Este mult prea epuizată ca să mai poată trăi.”, şi eu cred că acela a spus într-adevăr ceva, pentru că ea a avut zece copii şi nu de puţine ori a trăit momente grele din cauză că am fost foarte săraci. Da, ea este obosită, epuizată de viaţa pe care a dus-o şi va merge Acasă.

Eu am predicat cu dragoste această Evanghelie pe care o cred din inimă, şi ea nu a lucrat doar atunci când pleoapele sunt deschise, ci va lucra şi atunci când ele vor fi închise, de aceea am încredinţarea şi mângâierea că mama mea nu va muri, pentru că are Viaţa veşnică. Vedeţi? Eu stau pe ceea ce spune Cuvântul Domnului: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.” (Ioan 11.25-26). Aceste cuvinte au fost spuse de Domnul meu, iar eu le cred cu toată fiinţa mea.

A murit şi doamna Fordyce, o prietenă de-a noastră, care avea probleme cu inima. Noi am adus de multe ori legume de la ea, pentru că locuia la ţară, în Zurschimide. N-am ştiut că este ea, până n-am privit-o mai atent. Avea cam şaptezeci şi cinci sau şaptezeci şi şase de ani, iar două surori de-ale ei o vizitau tot timpul. Eu am vorbit cu ea chiar înainte să plece şi mi-a zis:

„Eşti fratele Branham, evanghelistul?”

„Da, doamnă.”

Atunci a început să plângă şi mi-a zis:

„Am auzit că mama ta este în patul de alături şi că ne desparte numai o perdea. Probabil că vom pleca deodată…”

„Doamnă Fordyce, aş vrea să-ţi pun o întrebare. Te-am văzut muncind din greu în grădină ca să obţii acele legume care îţi asigurau supravieţuirea, dar Îl cunoşti pe Domnul meu ca Mântuitorul tău?”

„Da, eu Îl cunosc ca Mântuitorul meu şi nădăjduiesc că prin harul Său, mă va trece prin valea umbrelor morţii.”

„Mama nu poate merge cu tine pe acolo, dar El poate,” i-am răspuns eu.

Şi ea mi-a ţinut mâna până când am fost nevoit să mi-o trag, deoarece trebuia să plec.

În aceeaşi cameră a fost şi doamna Gaither, o altă mamă bătrână care s-a dus să se întâlnească cu Domnul. Ea avea ambele picioare amputate din cauza diabetului, iar soţul ei are şi el un picior amputat.

Privind în jur, poţi vedea că într-adevăr lumea este plină de suferinţă şi de tristeţe.

Nu râvniţi la bogăţiile trecătoare ale lumii

Care degrabă vor pieri.

Clădiţi-vă nădejdea pe lucrurile veşnice

Căci ele nu vor trece niciodată.

Mă aflu în spatele acestui amvon de vreo treizeci şi unu de ani, şi nu doar în locul acesta, ci pretutindeni, pentru că amvonul meu a fost întreaga lume. În tot acest timp, am încercat să le dau oamenilor acest Cuvânt al Vieţii veşnice, deoarece este singurul care te poate ajuta atunci când ajungi la capătul drumului. De ce ne-am încrede în altceva? Sau în ce altceva ne-am putea încrede? Când mama mi-a spus că zilele trecute era gata să plece, m-am dus să vorbesc cu ea.

Exact aşa am făcut şi cu doamna Broy, soacra mea, cam cu o lună înainte de a pleca.  M-am dus, am vorbit cu ea, am botezat-o şi aşa mai departe. Pe mama am botezat-o în râu, acum treizeci de ani, chiar aproape de locul unde stau acum, în Numele lui Isus Hristos. L-am botezat şi pe tatăl ei, care avea aproape o sută de ani. Era o apă mâloasă şi pot să-mi amintesc cum stătea acolo tremurând, cu o mână paralizată şi cu cealaltă ţinându-se de mine, în timp ce mă privea drept în ochi. Cu siguranţă într-o zi îl voi întâlni pe partea cealaltă a râului. O, da!

Nădejdea mea nu-i zidită pe nimic altceva

Decât pe sângele lui Isus neprihănitul.

El este nădejdea şi sprijinul meu.

Pe Hristos, Stânca cea tare stau eu,

Căci toate celelalte sunt nisipuri mişcătoare.

Deseară este Cina şi am promis că voi fi aici. Billy mi-a spus că mulţi doresc interviuri. Le voi da, însă aş vrea să le amânăm puţin, şi cred că înţelegeţi de ce.

Sunt puţin zdruncinat. Voi ştiţi cum este şi cred că v-aţi simţi la fel dacă aţi fi în locul meu. Totuşi, cred că Domnul meu şi harul Său îmi este de-ajuns; este tot ce-mi trebuie.

Rugaţi-vă pentru mine, deoarece am mare nevoie, şi fie ca Domnul să vă binecuvânteze pe fiecare în parte. Nădejdea mea este că niciunul din voi nu va ajunge la capătul drumului înainte de a se naşte din nou.

Văzându-l pe Billy, mi-am amintit cum am ţinut-o de mână pe mama lui, soţia mea, în timp ce pleca, doar cu câteva etaje mai jos de camera în care se află acum mama.

Ea a avut o experienţă chiar înainte de a muri. Avea douăzeci şi doi de ani şi doi copii, iar când m-a văzut lângă ea, mi-a zis:

„Billy, tu ai predicat despre Locul acela, ai vorbit mult despre el, dar nu ştii cum arată; nu ştii cât este de măreţ!” De ce spunea aceasta? Pentru că şi-a pus nădejdea în această Evanghelie minunată.

Ea mi-a mai spus: „Billy, să nu o părăseşti niciodată pentru că ea este aceea care te va duce în ceruri.” Atunci i-am spus:

„Te voi întâlni într-o dimineaţă

Lângă marea poartă strălucitoare,

Unde toată tristeţea dispare.

Eu voi sta acolo când porţile s-or deschide

La capătul zilei lungi şi istovitoare a vieţii.”

Aceasta-i tot. Eu cred acest lucru din toată inima. Da, cred că în dimineaţa aceea vă voi întâlni pe toţi, iar voi mă veţi cunoaşte după zâmbetul pe care îl voi avea. Cântarea pe care o cântă fratele Neville şi ceilalţi, este cât se poate de adevărată:

În dimineaţa aceea,

Ne vom întâlni

În acea Cetate zidită ca o piramidă.

În urmă cu două zile am observat că pe locul Pennsylvania Bailroad s-a ridicat un cort. Cred că este undeva între străzile nouă şi zece. Nu-l cunosc pe fratele, dar ştiu ce înseamnă să mergi într-un oraş de mărimea acestuia şi să nu te susţină nimeni. Eu n-am discutat cu el şi nici nu mi-a transmis nimic, dar cred că ar fi frumos să mergeţi acolo şi să-l ascultaţi predicând Evanghelia, desigur, dacă nu vreţi să mergeţi în altă parte.

După părerea mea, el este un copil al lui Dumnezeu, pentru că altfel nu şi-ar fi pus cortul afară, pe vremea aceasta rece, în dorinţa de a face ceva pentru Domnul nostru.

Deci, în săptămâna aceasta duceţi-vă şi ascultaţi-l predicând.

Cred că acestea au fost toate anunţurile pe care le-am avut de făcut, dar vreau să vă mai spun ceva. Vreau să ştiţi că îi apreciez pe toţi cei care stau în picioare. Pe vremea aceasta şi în timpul acesta, voi veniţi la biserica aceasta veche, unde trebuie să staţi şi în picioare. Ce m-aş face fără voi? Ce ne-am face unul fără celălalt? Acesta este ceasul în care trebuie să ne adunăm împreună.

Oh, ei vor veni din Est şi din Vest,

Ei vor veni din ţări îndepărtate.

În dimineaţa aceasta, aş fi dorit să se cânte cântarea aceasta, pentru mine, pentru Meda şi pentru Mabel, dar nu s-a putut. Acest cântec mi s-a cântat pentru prima dată atunci când am început să predic pe câmpul Evangheliei, cam cu vreo cincisprezece ani în urmă. Aţi auzit-o şi voi, nu-i aşa?

Să sărbătorim cu Împăratul nostru

Să cinăm ca oaspeţi ai Lui.

Cât de binecuvântaţi sunt aceşti pelerini!

Acum va trebui să mă grăbesc puţin. Mama şi-a mai revenit puţin, pentru că atunci când m-au chemat abia mai respira. Ea nu ştie, dar El o ţine în viaţă în timp ce eu predic. Da, o mai ţine puţin.

Acum haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune, dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva. Cred că nu vă veţi supăra pentru aceste cuvinte, fiindcă ele se adresează atât celor tineri, cât şi celor bătrâni, deopotrivă.

Tinerilor, într-o zi veţi ajunge şi voi acolo unde este mama mea în seara aceasta. Şi nu doar voi, ci noi toţi vom ajunge acolo într-o zi, de aceea, dacă nu sunteţi sută la sută siguri că vă veţi întâlni cu Dumnezeu ca salvaţi ai Săi, n-aţi vrea să ridicaţi mâinile spre El şi să spuneţi din toată inima: „Dumnezeule, adu-Ţi aminte de mine!”?

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. „Dumnezeule, adu-Ţi aminte de mine. Nu ştiu când voi pleca, dar aş vrea să fiu sigur de salvarea mea acum, când sunt încă sănătos şi pot judeca bine lucrurile. Vreau să fii cu mine, chiar dacă voi trece prin valea umbrelor morţii, fiindcă atunci nu mă voi teme de nimic.”

Să ne rugăm.

Tatăl nostru ceresc, aduc la Tine aceste suflete scumpe care şi-au ridicat mâinile spre tronul Tău de har şi îndurare, prin credinţă. S-ar putea ca printre noi să fie oameni bolnavi şi necăjiţi, dar niciunul dintre ei nu are aşa nevoie mare de Tine, ca cei care şi-au ridicat mâna, fiindcă ei ştiu că oricât ar trăi de mult, boala îi poate lovi din nou, dar odată ce L-au acceptat pe Hristos ca Mântuitor personal, au Viaţa veşnică şi sunt născuţi din nou, ceea ce înseamnă că nimeni şi nimic nu-i poate despărţi de Tine. Atunci ei devin copiii lui Dumnezeu şi nu mai pot fi despărţiţi de El pentru că „au trecut de la moarte la viaţă, şi nu mai vin la judecată.”

Oh, Doamne, ce făgăduinţă! Cât de bine ne-am putea ancora sufletele acolo! Şi oricât de mare ar fi furtuna sau valurile, credinţa noastră priveşte numai la Tine, Mielul de pe Calvar, Mântuitorul divin.

Doamne, primeşte-i la Tine, în mila Ta cea mare şi ai grijă de ei. Salvează-le chiar acum sufletele şi ajută-i să nu părăsească această clădire până când pacea care întrece orice pricepere nu le va cuprinde inimile, fiindcă tot ce pot face eu pentru ei, după ce şi-au ridicat mâinile, este să-mi ridic glasul spre Tine şi să Te rog să Te înduri de ei.

Dăruieşte-le aceasta, Doamne. Ai milă de ei, fiindcă de-a lungul vremii, mulţi dintre ei au ajuns nepregătiţi la întâlnirea cu Tine, şi mare le-a fost durerea şi regretul.

Eu am văzut adesea astfel de oameni, dar am văzut şi oameni care Te-au cunoscut şi au plecat cântând: „O, fericită zi, de când Isus m-a curăţit.”

Fie ca în seara aceasta să nu fie printre noi nici o persoană pierdută, ci toţi să aibă păcatele iertate. Îngăduie ca fiecare să primească înviorare şi prospeţime de la Tine, deoarece suntem aproape de a lua Cina, adică de a împlini sfânta Ta poruncă ce spune: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”

„Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”

Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până* va veni El.” (1Corinteni 11.24-26).

Noi credem că Tu vei veni; credem că Isus va reveni şi că Îl vom revedea pe Cel slăvit, și atunci toate necazurile, bolile şi suferinţele se vor sfârşi. În noul mâine, vom striga plini de bucurie, vom bate din palme şi-Ţi vom cânta osanale, în timp ce Împăratul va sta pe tronul Său. Noi toţi privim spre ceasul acela, Doamne.

Mângâie-ne, în seara aceasta, prin Cuvântul Tău. Spune-ne cuvintele Tale mângâietoare, care ne-ar putea mângâia inima.

Doamne, Te rog şi pentru mama, fiindcă este singura mamă pe care o ştiu. Indiferent cât de apropiată şi de iubită ar fi soţia, ea nu poate lua locul mamei. Te rog, du-Te la ea şi vorbeşte-i. Doamne, ai milă şi nu o lăsa să sufere, fiindcă aceasta îmi rupe inima. Las-o să treacă prin valea aceea fără să se teamă de nimic.

Oh, Îţi mulţumesc pentru că, cu câteva zile în urmă, când nu-şi mai amintea nici cum o cheamă, eu i-am spus: „Isus!”, iar ea a dat din cap în semn că ştie Cine eşti.  Oh, cât Îţi mulţumesc pentru aceasta, Doamne!

Doctorul spunea: „Este inconştientă!”, dar chiar dacă nu recunoştea pe nimeni de pe acest pământ, pe Tine Te-a recunoscut, ceea ce îmi linişteşte sufletul cu privire la ea.

Tu nu i-ai vorbit slujitorului Tău despre plecarea ei, Doamne, dar nici nu trebuie s-o faci. Eu aş fi vrut să ştiu aceasta, dar orice s-ar întâmpla, am încredinţat totul în mâna Ta.

Binecuvântează citirea Cuvântului, Mesajul, cântările, inimile şi Cina care va avea loc, şi fă ca totul să fie spre slava şi onoarea Ta, în Numele lui Isus. Amin.

Avem aici şi câteva batiste peste care trebuie să ne rugăm, dar mă voi ocupa de ele puţin mai târziu, când ne vom ruga.

Acum haideţi să deschidem Cuvântul. Voi încerca să mă grăbesc cât pot, din pricina celor care stau în picioare.

Aş vrea că citesc din Ioan 14.12-17:

„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl:

şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.

Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face.

Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.

Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac;

 şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.”

Vă rog să nu vă supăraţi, dar voi citi încă o dată versetul 17: „…şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.”

Vedeţi? „…lumea nu-L vede şi nu-L cunoaşte.” Aceasta înseamnă că atâta vreme cât iubiţi lumea, nici voi nu-L veţi putea primi. De ce? Pentru că nu-L veţi vedea.

Orice ar face El, lumea nu Îl vede, ci va spune că este doar o emoţie sau psihologie. De ce aceasta? Pentru că nu-L cunoaşte.

Dar ascultaţi ce spune în continuare: „…dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi…” Cine? Isus. „şi va fi în voi.” Nu-i aşa că este clar? Atunci Cine este Mângâietorul? Isus. Vedeţi? Ce a spus El mai sus?

„…Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor… şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi.” (v. 16-17).

Vedeţi? El vorbeşte despre Sine însuşi.

„…voi(le spunea El, apostolilor) Îl cunoaşteţi (deoarece locuieşte cu voi într-un trup), şi va fi în voi până la sfârşit,” nu vă va lăsa niciodată singuri.

Oh, nu este El un Dumnezeu bun? Da, Isus este atât de bun cu noi! El este un Dumnezeu bun cu copiii Săi şi le dăruieşte toate lucrurile bune; tot ce le trebuie. Cred că putem spune cu toţii că este un lucru minunat, faptul că ne numărăm şi noi printre copiii Săi, nu-i aşa? Acesta este motivul pentru care putem spune: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…” pentru că El este într-adevăr Tatăl.

Chiar dacă suntem neascultători şi mândri, El ne dă totul. Chiar dacă suntem buni sau răi, oricum am fi, El ne dă tuturor hrană ca să mâncăm, haine ca să ne îmbrăcăm, casă să locuim.  De ce? Pentru că este un Dumnezeu bun.

Oh, dacă am privi în jur, ca să vedem toate lucrurile bune pe care le-a făcut El pentru noi! Cum ar fi dacă n-am vedea? Cum ar fi dacă n-am avea nas sau gură? Cum ar fi fără picioare, cum am putea umbla? Dar vedeţi? El ne-a dat picioare şi mâini, şi ne-a dat cele cinci simţuri. Dar mai este ceva: dacă vom trăi aproape de El, vom primi o vedere interioară, duhovnicească, și atunci vom vedea ceea ce ceilalţi oameni nu pot vedea. Când suntem născuţi din nou, noi Îl vedem pe El. Atunci Îl vedem, Îl cunoaştem şi rămâne cu noi pentru veşnicie.

O, El este un Tată bun! Este Fântâna bunătăţii, este marele Izvor al iubirii care curge peste copiii Săi.

El ne dă şi strălucirea soarelui. O, voi nu aţi putea trăi fără strălucirea soarelui! Dacă n-ar fi el, n-ar mai creşte nimic.

Vedeţi, soarele este foarte important în viaţa noastră, pentru că ne ajută şi ne dă putere. Aceasta se întâmplă în ceea ce-l priveşte pe omul firesc, natural. Dar există şi o strălucire duhovnicească prin care putem trăi.

Tot ce este natural este o umbră spre duhovnicesc, aşa cum mâncarea bună pe care o avem pe masă este un simbol sau un tip spre mâncarea bună pe care o avem din Cuvânt.

Vedeţi? Este un simbol, o exprimare exterioară a părţii ascunse, duhovniceşti, care este mai importantă decât partea firească.

Este la fel ca în cazul unui copilaş. Când este conceput în pântecele mamei, el este carne şi muşchi, iar mama îl simte cum se mişcă încoace şi încolo, dar când se apropie timpul să fie născut, în jurul acelei femei se învârte un duh şi un suflet care intră în trupul acela micuţ. Vedeţi? Dumnezeu a creat un trup şi un suflet care intră în acel trup mic imediat ce se naşte în lume, şi astfel copilul devine un suflet viu.

Apoi, timpul trece şi copilaşul creşte şi se maturizează cunoscând şi deosebind ce este bine şi ce este rău. Atunci, el este pus în faţa alegerii, aşa cum au fost puşi Adam şi Eva în faţa pomului cunoştinţei binelui şi răului, în Eden. Dacă va alege binele, el va creşte în marea „economie” a lui Dumnezeu, iar la final va ajunge la capătul drumului pentru acest trup de carne. Dar când acest trup începe să se deterioreze, este pregătit un altul care să-l primească.  Astfel, în clipa când acest trup moare, sufletul care a fost pus în el, iese şi intră într-un alt trup, unul tânăr, mai bun decât celălalt, care nu va mai îmbătrâni şi nu va mai muri niciodată. De ce? Pentru că El este un Dumnezeu bun. Da, cu siguranţă.

Să luăm un exemplu.

Să zicem că un om ştie că există strălucirea soarelui, dar refuză să recunoască acest lucru şi spune: „Eu nu cred!” după care se duce şi se închide în pivniţă, refuzând să primească strălucirea soarelui.

În schimb, altul spune: „Oh, este cald! Este bine şi sănătos ca oamenii să stea la soare!”

Dar cel dintâi insistă în încăpăţânarea lui şi răspunde: „Eu nu cred aceasta!” şi rămâne în pivniţă. Omul acela este într-o stare jalnică, nu-i aşa? Este ceva în neregulă cu capul lui, dacă procedează în felul acesta.

Acum priviţi! Dacă un om se închide dinaintea strălucirii duhovniceşti a lui Dumnezeu, înseamnă că este  ceva în neregulă cu el, cu gândirea lui duhovnicească. Da, dacă un om refuză să umble sub călăuzirea bunului Dumnezeu, care este Mângâierea şi puterea noastră, înseamnă că este bolnav cu capul.

Fraţilor, cel mai mare privilegiu pe care-l avem, este să trăim în strălucirea slavei lui Dumnezeu. Aceştia sunt creştinii buni şi sănătoşi.

Priviţi o femeie sau un bărbat care se închid într-o celulă din care nu pot vedea strălucirea soarelui dat de Dumnezeu pentru ei. Oamenii aceştia refuză să-l primească din cauza egoismului. Care este urmarea? Devin anemici, palizi, plăpânzi şi curând se vor îmbolnăvi. Şi aceasta, datorită faptului că s-au izolat şi au refuzat privilegiul dăruit de Dumnezeu. Aşa este.

Dacă ne închidem faţă de slava lui Dumnezeu, faţă de botezul Duhului Sfânt, primul lucru va fi că vom deveni palizi şi anemici, nişte creştini bolnavi. Ne slăbeşte puterea, iar când vin încercările, ne clătinăm şi dăm înapoi.

Dumnezeu ne vrea acel soldat care trăieşte în Lumina strălucirii lui Dumnezeu; acel duh care Îl cunoaşte pe El şi în care nu este nici o umbră de îndoială, pentru că numai un astfel de om va sta neclintit în mijlocul necazurilor şi va striga: „Răscumpărătorul meu trăieşte!” Aleluia! Asta-i tot.

Dumnezeu este bun şi ne dă tot ce avem nevoie. Necazul este că cei mai mulţi oameni nu doresc să intre în Locul acela sigur, ca să fie un creştin sănătos, cu un duh sănătos, datorită faptului că stă în prezenţa lui Dumnezeu.

Desigur, fiecare din voi doreşte să aibă un trup sănătos, nu-i aşa? Aş vrea să vă spun însă ceva: indiferent cât de multă sănătate ar avea acest trup, într-o zi va merge în ţărână, dar cum rămâne cu sănătatea sufletului?

Noi avem nevoie să umblăm în Lumina lui Dumnezeu, pentru că numai atunci sufletul va fi sănătos şi va creşte în putere, prin harul lui Dumnezeu. Noi avem o mare moştenire, o mare Împărăţie care ne-a fost dată.

Poate spuneţi: „Frate Branham, vorbeşti despre marea Lumină a slavei lui Dumnezeu, care ne face duhul sănătos şi ne ajută să fim creştini adevăraţi?”

Da, pentru că de aceea ne-am adunat aici în seara aceasta.

„Ca să aflăm cum putem obţine aceste lucruri? De unde vin ele? Ce sunt? Explică-mi, frate Branham, pot să le cumpăr de undeva? Ce fel de vitamine sunt acestea?”

Aceste lucruri nu se pot cumpăra de la drogherie, dar sunt din belşug, chiar lângă voi. Tot ce trebuie să faceți, este să vreţi să le primiţi.

Să vă dau un exemplu ca să mă înţelegeţi.

În farmacie sunt o mulţime de medicamente, dar este nevoie ca doctorul să vă diagnosticheze cazul şi să vă prescrie reţeta, pentru că dacă luaţi un medicament fără diagnostic, puteţi muri.

La fel este duhovniceşte. Voi nu puteţi lua un păcătos şi să-i daţi Duhul Sfânt, ci este nevoie ca mai întâi să se pocăiască. Trebuie să fie spălat de păcate şi să fie pregătit pentru a primi acea mare Vitamină care-i va fi administrată.

Acum, noi avem o încredinţare sfântă. Ştiţi care este aceea, nu-i aşa? Noi avem o moştenire care ne aparţine prin faptul că suntem copiii Lui credincioşi. Aceasta este o încredinţare sfântă. Dar El ne-a dat ceva de care să ne ţinem şi anume, Cuvântul lui Dumnezeu. Întregul Său Cuvânt, care este chiar Vitamina de care vorbeam.

Acesta este motivul pentru care eu stau numai pe Cuvânt. Indiferent cine, și ce ar spune, dacă nu este Cuvântul, nu îl cred. Dacă voi îl credeţi, este treaba voastră, dar eu iau numai Cuvântul, pentru că este scris: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24.35). De aceea trebuie să stăm numai pe Cuvânt, pentru că numai prin El vom trăi.

Isus a spus: „Este scris: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4.4). Şi acest Cuvânt ne-a fost dat ca moştenire.

Oh, Dumnezeule, ajută-ne să ne gândim la acest Cuvânt în toată adâncimea Lui. El este încrederea sfântă pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Da, El i-a dat Bisericii Sale Cuvântul. El este moştenirea noastră; este un dar dat de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care noi predicăm întregul Cuvânt, întreaga Evanghelie. Nu un compromis, sau ceva tăiat de aici sau de dincolo şi adăugat apoi cu o părere după gustul nostru. Nu, nu. Ca şi creştini, noi avem datoria să luăm tot Cuvântul şi să-l credem. Şi vă spun ceva: Dacă nu ne condamnă inima, înseamnă că am rămas la Cuvântul Lui, şi astfel Dumnezeu este Sprijinul nostru. Dar când ştim că am trecut peste ceea ce spune Cuvântul, când am trecut peste moştenirea care ne-a fost dată, din cauză că biserica noastră nu crede aşa ceva, ne-am pierdut moştenirea.

Noi toţi suntem cetăţeni americani, dar ce s-a întâmplat cu moştenirea americană? Am început să facem compromisuri, şi astfel am pierdut-o. Din patru în patru ani alegem preşedinţi care încalcă Constituţia, şi n-o încalcă numai ei, ci şi noi, prin faptul că ne parcăm maşinile pe stradă. Acest lucru nu este legal şi totuşi îl facem. Da, noi facem tot felul de lucruri care sunt contrare principiilor noastre, care sunt contrare principiilor acestei ţări. Unde am ajuns prin aceasta? Ne-am pierdut moştenirea. De ce? Pentru că am făcut compromis cu principiile pe care se bazează naţiunea.

Dumnezeu să mă ajute şi să vă ajute şi pe voi ca şi creştini, să nu faceţi niciodată vreun compromis cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru sfânt a fost încredinţat bisericii, şi eu cred că ni s-a dat un mare har prin faptul că avem această Evanghelie despre care să predicăm fără să facem nici un compromis cu privire la ea. Predicaţi-o şi trăiţi-o aşa cum v-a fost dată! Oh, ce încredere sfântă!

Dacă aşteptăm ca acest Cuvânt să se împlinească sau dacă vrem ca Dumnezeu să-Şi ţină Cuvântul, trebuie să stăm cu El aşa cum este scris. Dacă veţi face aşa, atunci se va împlini fiecare Cuvânt, iar voi veţi fi martori la tot felul de lucruri măreţe care se vor petrece în mijlocul vostru.

Şi eu sunt în aşteptarea unei mari puteri care va zgudui naţiunile cât de curând. Dumnezeu poate lua sub controlul Său orice bărbat şi orice femeie care nu face compromis cu Cuvântul Său, ci va sta neclintit pe Stânca veacurilor şi va crede fiecare Cuvânt, deoarece este făgăduit că cine crede va face lucrările pe care le-a făcut El. Înseamnă că cine nu face lucrările pe care le-a făcut El, nu crede. Dar dacă-L credeţi, veţi face tot ce a făcut El. Atunci vei putea să-l pui la lucru, pentru că Cuvântul va fi cu tine.

Dacă am face compromis, ne-am pierde moştenirea şi n-am mai putea aştepta ca Dumnezeu să-Şi ţină făgăduinţa faţă de noi, pentru că am încălcat legământul sfânt şi am sfidat încrederea pe care Dumnezeu a avut-o în noi.

Fraţilor, haideţi să preţuim încrederea Lui şi s-o păstrăm cu sfinţenie.  Să păstrăm fiecare Cuvânt care ne-a fost dat şi să nu facem nici un fel de compromis.

Luaţi-L pe Dumnezeu pe Cuvânt şi credeţi-L! Purtaţi-vă ca El şi staţi neclintiţi de partea Lui, pentru că aceasta este ceea ce cere El de la noi.

Aşa cum am spus şi în Mesajul de azi-dimineaţă, se cuvine să împlinim toată neprihănirea. Depinde de noi, dacă stăm pe Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă facem aceasta, Îl vom vedea lucrând printre noi. Deci, se cuvine să stăm pe Cuvânt, pentru că El este moştenirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Haideţi să ne întoarcem înapoi, la marii bărbaţi ai lui Dumnezeu care au ţinut în orice situaţie la încrederea sfântă ce le-a fost dată, la Cuvântul Său. Da, Acesta este moştenirea noastră: Cuvântul. În timp de încercări şi în prigoane, în timp de necaz şi în primejdii, ei s-au încrezut numai în Cuvânt, pentru că El a fost singura lor mângâiere. Când Îl cunoşti, poţi păşi jos, în valea umbrei morţii având liniştea că aşa a spus Dumnezeu şi aceasta-i tot.

Tu nu poţi spune: „Păstorul a spus…” nici: „Biserica a spus…”, ci poţi spune doar: „Dumnezeu a spus…” Aceasta este mângâierea noastră. Acolo găsesc eu mângâiere, pentru că Dumnezeu a spus: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11.25-26). Vedeţi? Este o mângâiere.

Cred că în dimineaţa aceasta v-am vorbit despre Noe, despre mângâierea pe care a avut-o el în mijlocul tuturor criticilor. Sigur.

Ce a spus Isus în Ioan 14.17? Că „lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” Mai mult, „El rămâne cu voi şi va fi în voi.”

Noe s-a întâlnit cu Dumnezeu, L-a auzit şi astfel a avut Cuvântul Său. Acesta este motivul pentru care nu i-a păsat de ceea ce spuneau ceilalţi. El avea Cuvântul lui Dumnezeu care era mângâierea lui. Puteau să-l tot batjocorească criticii şi ştiinţa putea spune: „Cum este posibil să creadă o asemenea prostie, când nu este nici un strop de apă acolo sus? Oh, Noe, tu eşti fanatic! Uite, totul dovedeşte că nu este nici un strop de apă sus!”

Poate au avut telescoape mult mai puternice decât noi, dar cu toate dovezile aduse de ei, Noe avea mângâierea că primise făgăduinţa lui Dumnezeu, Cuvântul Său. Amin.

Ce a făcut el? A început să construiască o arcă.

„Ce prostie!” Poate până atunci nu existase nici o barcă. Poate nu erau lacuri, nici râuri, ceea ce înseamnă că nu aveau nevoie de o barcă. Şi totuşi, iată-l pe Noe construind obiectul acela ciudat. Nu este de mirare că toţi râdeau de el. Toţi care treceau pe acolo, spuneau: „Uitaţi-vă la fanaticul acela! Ce construieşte acolo? Niciodată n-am văzut un asemenea nonsens!”

Totuşi, Noe avea un Mângâietor, iar Acela era Cuvântul lui Dumnezeu. Da, aceasta era mângâierea lui: faptul că ştia ce spusese Dumnezeu. Amin.

Dumnezeu spusese ceva şi aceasta era totul pentru Noe.

„De unde ştii că va ploua?”

„Aşa a spus Dumnezeu.”

„De unde ştii că va veni apă de sus?”

„Aşa a spus El.”

Haideţi să privim pentru un minut arca. Era o construcţie cam ciudată deoarece, dacă aţi citit în Geneza, Dumnezeu i-a spus să facă arca din lemn de gofer.

 Lemnul de gofer este într-adevăr un lemn foarte uşor, dar are structura asemănătoare unui burete: este plin de găurele mici. Când este viu, acele găurele sunt pline de sevă, dar după ce îl tai, seva curge afară din el şi astfel rămâne ca un burete. Vedeţi? El nu i-a spus lui Noe: „Fă-o dintr-un lemn bun de stejar sau de platan, nici din cel mai bun lemn de esenţă tare, ci a spus: „Fă-o din lemn de gofer, cel mai uşor şi mai poros lemn care există. Dacă pui în apă o bucată  dintr-un asemenea lemn, se va scufunda într-un minut. Dar Dumnezeu i-a spus cum să taie lemnul, la ce lungime, cum să îmbine împreună bucăţile tăiate şi multe altele, după care i-a mai spus: „Să faci trei încăperi.”

Ce timp minunat! Neprihănire, sfinţire şi botez cu Duhul Sfânt. Trei încăperi. Vedeţi? Şi amintiţi-vă că El a mai spus: „Să faci şi o fereastră,” dar nu pe o parte a corăbiei, ci sus, deasupra.

Neprihănirea – Luther; sfinţirea – Wesley; botezul cu Duhul Sfânt şi Lumina strălucitoare a luminat înăuntru. Aceasta este strălucirea Luminii în care trebuie să umblăm.

Amintiţi-vă! Pe fundul arcei erau târâtoarele; la mijloc erau păsările, dar Noe şi familia lui erau deasupra, astfel încât să poată vedea Lumina care era înăuntru.

Şi Domnul i-a mai spus: „După ce vei termina de asamblat arca, să o dai cu smoală şi pe dinăuntru şi pe dinafară.”

Ei bine, eu am studiat într-o zi, ca să văd ce este smoala. Pentru noi, smoala este catranul cu care asfaltăm găurile de pe şosele,  dar în timpul acela era altfel. Ei aveau un pom de sacâz pe care-l tăiau, apoi îl băteau până când seva şi sacâzul ieşeau afară. Atunci încălzeau compoziţia aceea şi o turnau peste lemnul de gofer care era plin de pori, iar aceştia se umpleau. Când se întărea, totul devenea atât de tare, încât nu mai putea fi străpuns de nimic. Vedeţi? Totul era gata pentru folosire.

Aşa este şi Hristos cu Biserica Sa. Biserica trebuie să se golească şi să devină cu adevărat uşoară; trebuie să iasă din ea tot ce provine din organizaţii; trebuie să iasă tot ce este lumesc, orice îndoială sau necredinţă. Trebuie să puneţi totul deoparte.

Şi iată că cineva diferit de noi, a fost tăiat de tânăr, a fost rănit pentru păcatele noastre şi străpuns pentru fărădelegile noastre. A fost bătut până când Viaţa a curs afară din El, aşa cum a curs ceva din acel lemn de gofer.

Şi vai, cum o mai sorb creştinii, desigur, dacă s-au golit! Da, mai întâi trebuie să vă goliţi.

Necazul este că noi nu vrem să ne golim. Haideţi însă să scoatem afară toate gândurile, toate crezurile, toate nemulţumirile şi cârtirile noastre, şi să absorbim Duhul Sfânt care este Dumnezeu în Cuvântul Său.

După aceea, arca putea pluti prin toate furtunile şi pe toate mările, pentru că s-a întărit mai mult decât orice alt lemn. Nimic nu ar fi mai bun decât lemnul acela umplut cu smoală. Şi priviţi! După şase mii de ani, ei au mai găsit bucăţi din ea, pentru că a fost atât de bine îmbinată şi întărită, încât a ţinut toate judecăţile afară. Judecăţile erau apa.

Fraţilor, când intrăm în Hristos, prin Viaţa Lui bătută şi o sorbim în inima noastră, devenim atât de imuni faţă de lucrurile lumii, încât putem sta neclintiţi în timpul furtunilor. Când marea este agitată şi valurile ne aruncă încoace şi încolo, micuţa barcă nu se scufundă, ci rămâne la suprafaţă. Da, ea răzbate printre valuri până la Stânca veacurilor. 

Noe avea o mângâiere în timp ce construia arca. El avea Cuvântul Domnului care-i spusese: „Acestea sunt instrucţiunile pe care trebuie să le urmezi!” Şi Noe a urmat instrucţiunile Lui.

Mângâietorul lui era Cuvântul.

„Nu înţeleg de ce mi-a cerut Dumnezeu să fac aceasta, dar cred tot ce-a spus El,” îşi zicea Noe.

„Nu înţeleg de ce Dumnezeu mă face să mă comport aşa. Nu înţeleg de ce nu mă lasă să cooperez şi să merg cu bisericile, dar pentru că acestea sunt instrucţiunile Lui, mă ţin de ele. El mi-a spus să construiesc această arcă, iar eu Îl ascult şi fac întocmai. Ce va face cu ea? Nu ştiu. Eu trebuie să merg şi să leg laolaltă buştenii.”

Aceşti buşteni erau Cuvântul lui Dumnezeu.

„Aceasta este mângâierea mea: că totul este făcut întocmai cum a poruncit El.”

Vedeţi? „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16.18). Aşa este.

Pe ce este zidită Biserica Lui? Pe descoperirea duhovnicească prin care ştim Cine este Isus Hristos. El nu este o a treia persoană în cadrul trinităţii; nu trinitatea în El, ci faptul că El este Dumnezeu însuşi, pentru că Dumnezeu însuşi ni S-a arătat în trup.

Pe aceasta Îşi zideşte El Biserica, iar „porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Vedeţi? Porţile iadului vor fi împotriva acestei Biserici, dar nu o vor birui.

Cu siguranţă Noe ştia aceste cuvinte şi ele erau mângâierea lui. Dacă ar fi venit la el cineva şi i-ar fi spus:

„Frate Noe, ai plecat din biserică şi te-ai dus în această nebunie, dar aş vrea să-ţi arăt ceva. Dacă tot vrei să construieşti acel lucru, de ce nu foloseşti stejar masiv?”

 „Stejarul nu este bun aici.”

„Bine, dar eu pot să-ţi dovedesc că stejarul este cel mai tare lemn.”

„Nu contează cât de tare este stejarul, Dumnezeu a spus clar: lemn de gofer.”

Unii vin şi spun: „De ce nu-ţi alegi o biserică în care vin oameni inteligenţi şi bine îmbrăcaţi, care te-ar putea plăti bine. De ce predici acolo, la adunătura aceea de săraci? Nu vezi că eşti pe jumătate mort de foame?”

Da, ei le spun aceste cuvinte predicatorilor care stau pe Cuvânt. Dar nu contează cum sunt oamenii cărora le vorbeşti, ci contează că ei doresc să-l primească pe Hristos. El va face ceva cu aceia, cu mulţimea aceea.

Poate sunt persoane care abia cunosc Abecedarul, dar vă spun: chiar dacă nu cunosc Abecedarul, ei Îl cunosc pe Hristos şi aceasta este ceea ce face deosebirea. Vedeţi, nu este important sângele albastru pe care pretinzi că-l ai, ci sângele lui Isus Hristos care ne ancorează şi ne fixează în El.

Haideţi să privim spre un alt bărbat, spre Iov. Mie îmi place mult să vorbesc despre Iov pentru că şi el a avut un Mângâietor. Pe cine? Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu i-a cerut să aducă acea ardere de tot, iar Iov a ascultat şi s-a odihnit pe acea jertfă. Indiferent cât de mari au fost furtunile care au venit, câte bube a avut, câte lucruri i s-au luat, el a stat pe Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Acesta era mângâierea lui. Când poporul lui, bisericile, au venit şi au încercat să-l învinuiască spunând:

„Uite ce este, Iov, tu ştii că ai păcătuit; ştii că ai greşit, pentru că altfel cum ar pedepsi Dumnezeu un om neprihănit, luându-i tot ce are: copiii, casa şi sănătatea? Uită-te la tine, cât ai ajuns de mizerabil şi de nenorocit! Cum poţi să te justifici spunând că nu ai păcătuit?” Dar Iov a ştiut că nu era un păcătos, pentru că stătea pe Cuvânt. Amin. Dumnezeu îi ceruse acea ardere de tot, acea jertfă, şi Iov a făcut întocmai, mărturisindu-se şi stând pe Cuvânt. Acesta este motivul pentru care a spus în timpul necazului prin care a trecut: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea şi nu ai altuia.” (Iov 19.25-27).

Vedeţi? Mângâierea lui era făgăduinţa dată de Dumnezeu, Cuvântul Lui. Da, domnilor.

Despre Avraam am vorbit şi azi dimineaţă, dar aş vrea să-l amintesc şi pe el. Ce mângâiere a avut Avraam când toţi l-au numit fanatic? Când totul îi mergea pe dos, iar cei din jur îl întrebau:

„Unde mergi, Avraame, cu băiatul?”

„Mă duc să-l aduc jertfă.”

„De ce?”

„Păi, El este IeHoVaH, Cel Atotputernic, El Shaddai. Când aveam o sută de ani, iar nevastă-mea, Sara avea nouăzeci de ani, El ne-a dat un fiu, aşa că dacă Cel care mi l-a dat îmi cere acum viaţa acestui copil, voi face întocmai cum îmi porunceşte deoarece ştiu că îl voi primi înapoi ca pe unul înviat din morţi. Da, am încrederea că Dumnezeu poate să-l ridice din morţi.”

De ce? Pentru că aceea era mângâierea lui.

Şi bătrânul Iov a spus în timpul lui: „Chiar dacă mă va omorî, eu tot mă voi încrede în El.” El era ancorat în Cuvânt; ştia ce spune Cuvântul şi aceasta era mângâierea lui. Aceea era credinţa lui: să-l primească şi să se ţină de El.

Avraam ştia că pântecele Sarei era sterp şi că virilitatea lui era dusă, dar cu toate acestea, Dumnezeu îi dăduse acel copil pentru că aşa îi făgăduise. Prin urmare, dacă Cel care i-a dat copilul, ia spus să-l aducă jertfă, el ştia că dacă i-l va lua poate să i-l şi învieze din morţi.

Acum, dacă Dumnezeu m-a ridicat din morţi, pe mine, un păcătos mort în păcate şi nelegiuire, mi-a curăţat sufletul şi m-a înnoit, înseamnă că a făcut ceva pentru mine. Şi nu doar pentru mine, ci şi pentru voi. El a îndepărtat acel duh al lumii şi m-a ridicat deasupra tuturor umbrelor, dându-mi botezul cu Duhul Sfânt. Dacă Dumnezeul meu a putut să facă toate acestea, ştiu că moartea nu mă va putea despărţi niciodată de El. Nimic nu mă poate despărţi de El. Aceasta este mângâierea mea, pentru că El a spus: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi .” Aşa este. Eu ştiu aceasta.

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6.54).

Dacă Dumnezeu a fost în stare să mă ridice din starea mizerabilă în care mă aflam şi să îmi dea nădejdea Vieţii veşnice, Duhul Sfânt şi puterea Sa, atunci El poate să mă treacă şi prin valea umbrei morţii şi să mă primească pe partea cealaltă, în slavă, pentru că aşa a făgăduit. Aceasta este mângâierea mea.

Când tinerii evrei au mers în cuptorul aprins, ei şi-au spus poziţia. Da, ei au spus: „Dumnezeul nostru este în stare să ne scape!” Amin. Ei au stat pe aceasta. Care a fost mângâierea lor? În câteva minute urmau să fie arşi. Cuptorul era de şapte ori mai încins decât în mod obişnuit, dar ei aveau o mângâiere. Ei ştiau că Dumnezeul lor era în stare să-i scape de furia focului. Ei se odihneau pe puterea Dumnezeului căruia i-au slujit. Oh, Doamne!

Să mă odihnesc pe puterea Lui. Aceasta este nădejdea şi poziţia mea. Eu mă odihnesc pe harul Lui, nu pe ceea ce sunt eu, ci pe ceea ce este El. Eu mă odihnesc pe făgăduinţele Lui, deoarece a jurat că le va împlini şi ştiu că am Viaţa veşnică. Aşa este.

 Cei trei tineri au spus: „El este în stare să ne izbăvească, dar chiar dacă n-o va face, tot nu ne vom închina chipului tău!” (Daniel 3.17-18). Îmi place aceasta. Da, domnilor.

Chiar dacă mă lasă fără nimic, eu tot Îl voi urma. Cred că aceasta o poate spune orice creştin: „Chiar dacă pierd tot ce am, tot Îl iubesc, pentru că El este al meu. Chiar şi dacă mă va arunca în iad, eu tot Îl voi iubi şi voi gândi la fel. Da, chiar dacă vor trece veacurile, eu tot Îl voi iubi, pentru că în inima mea s-a întâmplat ceva.

Chiar de-aş avea o viaţă,

Sau de-aş avea trei,

Eu tot ca Isus aş vrea să fiu.

Aşa este, şi aceasta pentru că El este Viaţa mea, este tot ce am. Şi Moise a ştiut aceasta. Când a ieşit din Egipt împreună cu două milioane de oameni, el avea o mare responsabilitate: trebuia să-i hrănească. Apoi, oare câţi copii s-au născut în fiecare noapte în atâta puhoi de oameni?  Câţi bătrâni şi infirmi erau printre ei? Câte haine trebuiau să schimbe? Totuşi, Moise s-a odihnit pe cuvintele lui Dumnezeu care spusese: „Eu voi fi cu tine!” Aceasta era mângâierea lui. Aceasta era tot ce-i trebuia. Şi dacă se odihnea pe făgăduinţa lui Dumnezeu, nu mai era el cel care trebuia să se îngrijească de acei oameni.

Moise nu a întrebat: „Dar cum voi face aceasta, Doamne?”   Vedeţi? Nu este treaba mea să pun astfel de întrebări; nu este treaba voastră să puneţi astfel de întrebări, ci treaba voastră este să-L credeţi, să-L ascultaţi şi să vă simţiţi mângâiaţi în timp ce vă odihniţi pe făgăduinţele Lui: „Aşa a spus Dumnezeu şi aceasta-i tot.”

Cineva mi-a spus odată: „Nu te temi când eşti chemat să dai socoteală pentru ceea ce crezi? Nu te temi că vor găsi vreo greşeală?”

Nu, domnilor, nu mă tem pentru că mă odihnesc pe Cuvântul Lui care mi-a spus: „Eu voi fi cu tine! În toate zilele vieţii tale, nici un om nu va putea sta împotriva ta.”

Vedeţi? El a spus aceasta şi ca urmare, taie orice vrăjmaş care se ridică. El a fost cu mine când nu am meritat aceasta, dar pentru că a promis, m-a ajutat prin harul Său. Eu m-am odihnit pe Cuvânt. De ce? Pentru că a făgăduit aceasta şi eu am crezut că El este în stare să-şi împlinească făgăduinţa. Aşa este.

Pe Moise l-au întrebat: „Cum vei trece marea?”

„Nu ştiu, a răspuns Moise, dar El a promis că va fi cu mine.”

Deci, să nu treceţi niciodată podul până nu ajungeţi la El. Staţi cu Cuvântul lui Dumnezeu pentru că El va deschide o cale, deoarece El este Calea. Da, Moise era mângâiat de Cuvântul pe care Îl spusese Domnul.

Cred că azi-dimineaţă ne-am referit şi la Ioan Botezătorul. Poate a fost întrebat:

„Cum vei şti care este Mesia din cei două milioane de oameni câţi are Israelul? Cum îl vei recunoaşte?”

„El va fi un om simplu, unul din fiii lui David.”

„Bine, dar în linia lui David sunt mii de bărbaţi, cum Îl vei recunoaşte? Cum Îl vei prezenta lumii că este El?”

„Eu am Cuvântul lui Dumnezeu,” a răspuns el. Amin. „Ştiu că Îl voi cunoaşte, pentru că El este deja printre noi.” Amin.

„Da, spunea Ioan, El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.”

„Dar cum Îl vei cunoaşte, Ioan?”

„Eu mă odihnesc pe Cuvântul lui Dumnezeu care mi-a spus în pustie să mă duc să botez cu apă, iar Acela peste care voi vedea Duhul coborându-Se, este Cel care botează cu Duhul Sfânt şi cu foc. Da, El va face aceasta, iar eu Îl voi recunoaşte.”

Vedeţi? Isus era un om obişnuit, arăta ca orice alt om pentru că era un Om. Însă Ioan a spus: „Dar Cel care mi-a spus, în pustie, să fac acest lucru, mi-a spus şi cum să-l recunosc, mi-a dat un semn: Duhul Se va odihni peste El.” Aceasta a făcut ca Ioan să nu se teamă că va greşi. El l-a cunoscut. Amin.

Isus a spus: „Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi,

vor lua în mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” (Marcu 16.17-18). Totuşi, oamenii de astăzi neagă această putere, „având doar o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea Duhului Sfânt.”  Noi avem însă această mângâiere pentru că Cuvântul lui Dumnezeu a spus că „aceste semne îi vor însoţi pe cei ce cred.”

El a spus că se vor ridica critici împotriva acestor lucruri, dar noi trebuie să rămânem liniştiţi şi mângâiaţi pe ceea ce a spus Domnul. Cineva a spus: „Uite, acolo este marele preot!”, dar  pe Ioan nu l-a interesat aceasta. Nu l-a interesat că acolo era marele preot sau micul predicator, episcopul sau arhiepiscopul, împăratul sau un slujitor. Nu, nu! Iar când l-a văzut pe Irod cu nevasta fratelui său, Filip, i-a zis: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.” (Matei 14.4). Amin.

Ce avea Ioan? Cuvântul lui Dumnezeu. Amin. Lui nu i-a păsat de nimeni, ci a predicat fără să facă nici un compromis. El avea Cuvântul care era Mângâietorul lui, şi prin care Dumnezeu i-a spus Cine va fi Mesia.

Poate cineva i-a spus: „Bine, dar dacă va veni vreun Mesia, nu crezi că acela ar fi marele nostru preot? Sau nu crezi că el ar fi primul care l-ar cunoaşte?”

„Nu ştiu,” a răspuns Ioan, „dar Dumnezeu mi-a spus că voi vedea Duhul coborându-Se peste El, şi odihnindu-Se peste El. Acela va fi Mesia al meu.” Amin.

Ioan a mai spus: „Eu am o mare mângâiere în inima mea, deoarece ştiu ce a promis Dumnezeu. Ştiu că Îl voi recunoaşte, de aceea Îl aştept liniştit.”

Şi iată că într-o zi, Isus a venit pe deal în jos,  şi a păşit drept în apă, iar Ioan a spus:

„Iată-L! Acesta este El.”

Toţi au privit în jur, dar nu l-au putut deosebi de ceilalţi, pentru că erau îmbrăcaţi la fel: aveau haine lungi şi purtau barbă. Dar Ioan a spus: „Eu Îl cunosc pentru că Îl urmăreşte un semn. El este! Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1.29). Dar Isus nu Şi-a ridicat nici o clipă privirea, ci a mers să fie botezat. „Se cuvine să împlinim toată neprihănirea.” (Matei 3.15).  Ioan ştia că Acela era Mesia, pentru că avea în inimă Cuvântul făgăduit al lui Dumnezeu. Oh, cum ne-am putea odihni noi în seara aceasta dacă pleacă de lângă patul nostru spunând: „Inima este gata, pulsul este tot mai slab, iar respiraţia… va muri!”?

Eu ştiu în Cine am crezut şi sunt pe deplin încredinţat că El este în stare să facă ceea ce mi-a făgăduit în ziua aceea.” Aleluia!

Sigur că da. Tu ai făgăduinţa lui Dumnezeu care spune: „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.” Şi: „Aceste semne îi vor însoţi pe cei ce cred…”

Noi avem făgăduinţa Cuvântului lui Dumnezeu. Este o mare mângâiere pentru noi, să putem sta pe făgăduinţa Lui, pe Cuvântul Lui. Toţi aceşti mari eroi ai credinţei (mai am o mulţime notaţi aici), au fost mângâiaţi de Cuvântul lui Dumnezeu.

Iată cum au făcut ei: Unul a privit în urmă şi l-a văzut pe celălalt cum s-a ţinut de Cuvânt, iar aceasta l-a întărit şi l-a mângâiat. La rândul lui, acela a privit şi el în urmă şi l-a văzut pe altul, şi a fost mângâiat ştiind că are făgăduinţa lui Dumnezeu. Următorul, a venit, a simţit Duhul Sfânt peste el şi a urmat Cuvântul care i-a adus mângâierea. Da, fiecare din ei au fost mângâiaţi pentru că au ţinut Cuvântul.

O, fraţilor, acum ascultaţi-mă puţin!

Într-o zi, acel Cuvânt a fost făcut trup. Aşa este. Acel Cuvânt a fost făcut trup în chipul unui Bărbat. Cuvântul lui Dumnezeu care a adus mângâierea, a fost făcut Om printre noi, iar prin aceasta, oamenii au putut să-L atingă şi să dea mâna cu El, pentru că Isus era Cuvântul lui Dumnezeu. Da, El era Cuvântul: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” (Ioan 1.1-3; 15). Apoi, acel Cuvânt al lui Dumnezeu a fost făcut trup şi Mângâietor. El a trăit aici pe pământ. Noi vedem că El este Cuvântul. Se purta ca Dumnezeu, arăta ca Dumnezeu, propovăduia ca Dumnezeu, vindeca, ca şi Dumnezeu, El era Dumnezeu. El vorbea ca şi Cuvântul; arăta ca şi Cuvântul; propovăduia ca şi Cuvântul; El era Cuvântul. Amin. Oh, ce mângâiere ar fi fost să putem sta lângă El!  Nu v-ar fi plăcut să faceţi aceasta?

Poate ziceţi: „O, sigur că da, frate Branham.”

Un moment! Aş fi alergat la El şi aş fi stat de partea Lui când era pe pământ. Oh, n-a existat niciodată vreun om care să fi putut spune: „Eu sunt învierea şi viaţa!”, cum a făcut-o El la mormântul lui Lazăr. „Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” Oh, Doamne! Cine era acolo? Cuvântul. Nu-i de mirare că a putut să stea acolo să-şi şteargă lacrimile, ca Om, şi să-i vorbească totuşi unui om care era mort de patru zile: „Lazăre, ieşi afară!” Şi mortul a revenit la viaţă. Ce era aceea? Cuvântul în acţiune.Da, acolo era Cuvântul care a venit la profeți. Fiecare din ei a vorbit despre El.

Ştefan a spus în faţa sinedriului: „Pe care din proroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât…” (Fapte 7.52). Oh, Doamne! Voi aţi omorât  Cuvântul vieţii, pentru că El era Cuvântul. Cuvântul a fost printre ei. L-au văzut mergând la mormintele morţilor; L-au văzut oprindu-Se la femeia din Nain, care-şi ducea singurul fiu la groapă, care, deşi era mort, tânărul acela a trăit pentru că a venit în contact cu Cuvântul Vieţii. Da, un mort a venit la viaţă pentru că a venit în contact cu Cuvântul. Vedeţi ce se întâmplă când veniţi în contact cu Cuvântul? Aceea este mângâierea.

Era odată un om foarte bolnav. Era atât de bolnav încât abia se mai mişca în pat. Dar un grup de galileeni, pescari şi oameni săraci, au încercat să-l ducă la Cuvânt. Şi pentru că nu au găsit nici un loc liber pe unde să treacă, pentru că cei care flămânzeau după Dumnezeu erau foarte mulţi, s-au hotărât să-l coboare prin acoperiş, fiindcă trebuiau să îndepărteze doar câteva ţigle, după care puteau să-l coboare chiar înaintea Cuvântului. Ei nu s-au gândit la preţul care-i va costa, ci au luat pur şi simplu acoperişul jos, ca să poată intra în contact cu Cuvântul. Oh, iar în clipa când Cuvântul a văzut patul acela coborând în mijlocul adunării, a zis: „Omule, păcatele îţi sunt iertate!”, după care a adăugat: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!” (Luca 5.20,24). Cum a fost posibil acest lucru? Datorită faptului că a ajuns în contact cu Cuvântul şi l-a crezut.

Dacă omul acela ar fi spus: „Să ştii că eu zac de mulţi ani şi nu cred că pot face ceea ce-mi ceri!”, nu i-ar fi folosit la nimic, dar când a venit în contact cu Cuvântul, el l-a primit cu bucurie: „Cred şi ştiu că este aşa. Ştiu că El este Cuvântul. Acesta este motivul pentru care de îndată ce a venit în contact  cu Cuvântul, şi-a ridicat patul şi a plecat pe propriile lui picioare.

Ce-au spus fariseii? „Omul acesta huleşte!” Dar Isus i-a privit şi le-a zis: „Ce este mai lesne: a zice: „Păcatele îţi sunt iertate”, sau a zice: „Scoală-te, și umblă?” Doamne, ei nu puteau să vadă Cine era El! El era Cuvântul.  Ce mângâiere pentru galileenii aceia! Cum Îl credeau ei şi cum Îl urmau!

Dar într-o zi L-au văzut mergând la Calvar. Ei L-au auzit spunând: „Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea…” (Ioan 14.19). Sau: „…Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia.” (Matei 20.18-19). Dar cu toate acestea, inimile lor au fost frânte când s-a întâmplat acest lucru. Erau trişti şi descurajaţi. Cum să renunţe la El? Ei văzuseră clar că Cuvântul pe care-L vorbiseră toţi prorocii şi sfinţii, era acum printre ei.

Dar priviţi ce făgăduinţă le-a făcut Cuvântul:

 „Nu vă voi lăsa orfani,

 ci Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac;

şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi.” (Ioan 14.16-17).

Iată! Şi cât timp va rămâne acest Mângâietor? În veac. Atunci ce este Cuvântul lui Dumnezeu? Cine este Mângâietorul nostru astăzi? Când Îl primim? Când primim botezul Duhului Sfânt şi puterea Dumnezeului celui viu trăieşte în noi.

Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, iar acum acelaşi Cuvânt care a locuit printre noi, a venit şi locuieşte în trupul nostru. Astfel, „El va fi cu noi şi în noi.” Vedeţi? Acelaşi Cuvânt care a fost vestit de proroci că va veni, locuieşte acum în Biserică. De aceea, dacă nu vom face compromisuri cu acest Cuvânt şi vom sta cu credincioşie pe El, Cuvântul va trăi în noi şi va aduce la suprafaţă aceleaşi lucrări pe care le-a făcut El când a fost printre noi în trup. De ce aceasta? Pentru că acum va locui în trupurile noastre.

Acesta este motivul pentru care vedeniile pot trece bariera sunetului. Acesta-i motivul pentru care o vedenie poate trece de bariera timpului şi să spună: „Aşa vorbeşte Domnul, va fi aşa şi aşa,” şi aşa este.

Ce este aceasta? Cuvântul ieşit afară din acelaşi Duh.

Voi nu mă vedeţi pe mine, ci vedeţi doar trupul meu. Pe mine însă, nu mă puteţi vedea. Nici eu nu vă văd pe voi, ci văd doar trupurile voastre. Vedeţi? Aceasta este mâna mea, dar cine sunt eu, deţinătorul acestei mâini? Acesta este trupul meu, dar cine sunt eu? Sunt un duh, iar dacă sunt născut din nou şi dacă şi voi sunteţi născuţi din nou, nu mai suntem noi, ci este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu care trăieşte în noi.

Dar cum putem să spunem că avem Duhul lui Dumnezeu dacă facem compromis cu acest Cuvânt şi spunem ceea ce nu spune El? Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte numai despre propriul Său Cuvânt şi nu Se va mişca niciodată, nici măcar un milimetru de la El, indiferent ce spun denominaţiunile. Cum să se mişte de pe El când este propriul Său Cuvânt? Vedeţi, şi ucenicii au stat pe făgăduinţa pe care le-a dat-o El: „Voi fi cu voi,” pentru că El le vorbise despre Mângâietorul care avea să vină. Astfel, s-au adunat în odaia de sus şi au aşteptat până în ziua Cincizecimii, iar când a venit Duhul Sfânt, s-a întâmplat exact ce a spus Cuvântul. Dacă nu mă înşel, în Isaia 28.11 este scris:

„Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul.”

Pavel a făcut aluzie la acest verset într-una din epistolele sale, unde spune: „În Lege este scris: „Voi vorbi norodului acestuia prin altă limbă şi prin buze străine…” (1Corinteni 14.21), iar când a venit Duhul Sfânt, a fost întocmai. Glorie! Când vine din nou şi se mişcă în Biserică, în Biserica Sa născută din nou, o face în puterea şi demonstraţia Cuvântului lui Dumnezeu, Mângâietorul în noi aducând la suprafaţă aceleaşi lucrări.

De curând am vorbit cu un preot, iar el mi-a spus:

„Tu eşti doar un învăţător al Bibliei. Înveţi numai ce spune Biblia, dar aceasta este Istoria Bisericii Catolice.”

„Pretindeţi că sunteţi cei mai puternici?”, l-am întrebat eu.

„Sigur că da. Noi schimbăm tot ce vrem, pentru că autoritatea a fost dată bisericii.”

„Dacă este cum spui, înseamnă că s-a întâmplat ceva cu voi, pentru că în zilele de la început aveaţi semne şi minuni, iar Duhul Sfânt lucra cu putere în biserică.”

Vedeţi voi? Prima biserică din Roma a vorbit în limbi, a prorocit şi poseda toate darurile. Ei vindecau bolnavii, înviau morţii, au strigat, s-au purtat ca nişte oameni beţi, au dansat în Duhul, erau numiţi eretici, dar voi, catolicii, aţi devenit prea îngâmfaţi şi aţi mers după „un nou curent.” Ar fi timpul ca biserica catolică să se întoarcă la începuturi, la timpul când biserica umbla cu Isus din Nazaret. Necazul vostru este că aţi avut prea mulţi preoţi şi papi care au schimbat Cuvântul lui Dumnezeu şi l-au pervertit, ceea ce a făcut ca biserica să rămână fără putere. Voi sunteţi o organizaţie, la fel ca metodiştii, baptiştii, prezbiterienii, penticostalii.

Haideţi să ne depărtăm de aceste organizaţii! Nu vă închideţi în celulele organizaţiilor şi respingeţi Cuvântul lui Dumnezeu, ca omul care s-a închis în pivniţă. Pe mine nu mă interesează ce spune un episcop sau altcineva. Lăsaţi ca Cuvântul să intre în voi, să se facă trup prin puterea Duhului Sfânt şi să vă conducă mărturisind prin intermediul vostru despre lucrările şi puterea lui Dumnezeu, indiferent ce va spune biserica denominaţională. Denominaţiunile nu fac decât să vă închidă în pivniţă, şi nu doar ele, ci voi înşivă vă ascundeţi de Lumina binecuvântată.

Eu ştiu că acesta este adevărul. Vreţi să rămâneţi în temniţă? Cred că nimeni n-ar vrea aceasta. Nu intraţi în temniţa aceea, ci ieşiţi afară la Lumină! Ieşiţi afară, pentru că numai acolo veţi putea lua Cuvântul, atunci Îl veţi putea crede cum este scris şi atunci El Se va manifesta prin voi şi cu voi.

Dacă aşteptăm ca Dumnezeu să-Şi ţină Cuvântul, dacă aşteptăm ca El să ne dea ceea ce cerem, trebuie să respectăm ceea ce a spus El. Trebuie să ne întoarcem acolo unde am părăsit Cuvântul, trebuie să ne întoarcem la Cincizecime. Trebuie să ne întoarcem la Mângâietor, la Duhul Sfânt, care este mângâierea noastră. Iar când va veni Duhul Sfânt, El nu va respinge nici un Cuvânt care a fost spus, ci va sta pe fiecare iotă a Lui. Amin.

Bătrâna oarbă Fanny Crosby, n-a văzut niciodată lumina soarelui, dar când a fost întrebată ce crede despre Hristos, a răspuns:

Tu eşti Izvorul mângâierii mele,

Mai mult decât viaţa însămi.

Pe cine am pe pământ afară de Tine?

Sau pe cine am în cer?

Mângâietorul este aici,

Mângâietorul a venit.

Ce este El? Cuvântul lui Dumnezeu ancorat în trupul vostru, Cel ce vă dă Viaţa veşnică, Cel ce vă dă învierea şi puterea ca să ieşiţi din lucrurile lumii, din tradiţiile oarbe ale oamenilor şi să păşiţi în Lumina binecuvântată a lui Dumnezeu. Aceasta face Mângâietorul. El vă scoate din acea pivniţă întunecoasă şi rece, şi vă aduce în prezenţa lui Dumnezeu, dându-vă o experienţă cu El, ca să puteţi striga ca Iov: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”

Părtăşia noastră cu Dumnezeu este tăiată dacă vedem Cuvântul Lui şi refuzăm să păşim în Lumină, El însuşi fiind Lumina. Dar dacă vedem Lumina şi păşim în ea,  El însuşi fiind Lumina, avem părtăşie unii cu alţii, iar sângele lui Isus Hristos ne curăţă de toate păcatele.

Dorinţa noastră este ca peste câteva minute să frângem pâinea, acea pâine coşer care reprezintă acest Cuvânt. Să nu uitaţi niciodată că mângâierea noastră din seara aceasta este faptul că ştim că Dumnezeu Îşi ţine Cuvântul. Eu ştiu că cu mine s-a întâmplat ceva; ştiu că am trecut din moarte la viaţă şi că ţin toate poruncile Lui.

El a spus: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” (Ioan 15.7).

„Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14.15). Şi:

„Orice om să fie găsit mincinos, dar Dumnezeu este Adevărul.” (Romani 3.4).

Nu urmaţi ceea ce spune omul, pentru că numai urmând ceea ce spune Dumnezeu, veţi ajunge să primiţi Mângâietorul, iar mângâierea Lui vă va aduce linişte, fiindcă ştiţi că aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul.”

Plecaţi-vă capetele.

Mare şi puternicule IaHVeH, asemenea lui Fanny Crosby, şi eu pot spune că Tu eşti Izvorul mângâierii mele, pentru că acesta este adevărul.

Doamne, am în mână aceste batiste care au fost trimise de cei bolnavi. Ele vor merge la cei care au nevoie de ajutor, de aceea Te rog să-i vindeci, pentru că Tu eşti Cuvântul, iar noi ştim că Cuvântul este printre noi şi în noi, pentru că ai spus: „Nu vă voi lăsa orfani, ci Mă voi întoarce la voi. Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea, pentru că Eu voi fi cu voi până la sfârşitul lumii.”

Cât Îţi mulţumim pentru aceasta, Doamne. Noi vedem puterea care vine jos, exact în viaţa păcătoşilor, a femeilor şi a bărbaţilor imorali, transformându-i în nişte doamne şi domni, în timp ce pe tineri îi face să se lase de ţigări şi de băutură şi le îndreaptă privirile spre Dumnezeu, care-i sfinţeşte şi face din ei slujitorii Săi. Da, Tată, noi ştim că puterea Ta mare poate face toate aceste lucruri.

Oh, Doamne, noi am putut vedea că Cuvântul Dumnezeului celui viu este acelaşi, prin faptul că am văzut cum o umbră de om care zăcea mâncat de cancer, sau un orb care bâjbâia prin întuneric,  au fost ridicaţi şi vindecaţi spre slava Ta. Oh, cât Îţi mulţumim pentru toate acestea!

Tu eşti Izvorul mângâierilor noastre.

În seara aceasta sunt plin de bucurie că Mângâietorul a venit cu o făgăduinţă: „Eu voi fi cu voi şi în voi…” Iar Apostolul Petru, cel căruia i-au fost date cheile Împărăţiei, a spus în ziua de Rusalii:

„Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru.” (Fapte 2.39).

Noi ştim că acelaşi Mângâietor care a venit atunci este şi Mângâietorul nostru, pentru că S-a legitimat printre noi, aşa cum a făcut-o atunci. Prin aceasta Îl putem recunoaşte: prin faptul că S-a arătat şi a lucrat întocmai ca atunci, împlinind fiecare Cuvânt vorbit. El nu şi-L poate lua înapoi pentru că este Dumnezeu. Da, aşa este, şi noi Îţi mulţumim pentru aceasta, Tată. Te rog să mângâi orice inimă din locul acesta, pe toţi cei prezenţi. Dă-le Duhul Tău, vindecă bolnavii şi suferinzii, îndepărtează nebunia de peste acele femei şi de peste acei tineri şi fă-i să privească spre păcatele lor; fă-i să fugă de lucrurile lumii, la Isus, care a promis că va rămâne cu noi şi că lucrările pe care le-a făcut El, le vom face şi noi, pentru că va veni în forma Duhului Sfânt şi va locui în noi ca Mângâietor veşnic.  Tată, dă-le aceste binecuvântări şi vindecă bolnavii, fiindcă Te rog aceasta încă o dată.

Acum vom lua parte la Cina Domnului şi vom lua acea Pâine, după porunca Ta, fiindcă ai spus: „…să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea…” (1Corinteni 11.25).

Noi Îţi suntem recunoscători pentru aceasta, Tată, şi Te rugăm în Numele lui Isus ca, dacă este vreo persoană slăbită printre noi, să fie întărită când va lua această Pâine.

Doamne, mă gândesc la mama mea bătrână şi slăbită. Ultima dată când a luat Cina aici, am stat şi am privit-o în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji, dar acum, ea stă în faţa Calvarului. Oh, Dumnezeule, cât Îţi sunt de recunoscător pentru că ai spus: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică şi Eu Îl voi învia în ziua de apoi.” Aceasta o spune Cuvântul Tău, de aceea pot să stau liniştit şi să spun: „Eu cred, Doamne.”

Tată, noi ştim că atunci când ai poruncit pentru prima dată acest lucru, acolo în Egipt, a fost junghiat mielul pascal, după care ei au călătorit timp de patruzeci de ani prin pustie, dar niciunul nu a fost slab, deşi cei care au ieşit din Egipt erau în număr de două milioane. Tu i-ai ţinut pe toţi sănătoşi până când au intrat în ţară.

Oh, Dumnezeule, vindecă orice persoană care vine înaintea Ta, salvează fiecare păcătos şi umple fiecare credincios cu Duhul Sfânt. Fie ca Mângâietorul să rămână printre noi până Se va face din nou trup, în mijlocul nostru, în Persoana lui Isus Hristos. Ascultă-ne, pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Acum, lângă noi stă un ostaş care vine de departe şi care Îl iubeşte pe El la fel de mult ca voi. În timp ce cântăm cântarea: „Eu Îl iubesc pe El,” strângeţi mâna celui de lângă voi. Mie îmi place să fac aceasta după aducerea Mesajului.

Pavel spunea că dacă cântă, o face în Duhul. Luaţi mâna celui de lângă voi şi spuneţi: „Dumnezeu să te binecuvânteze.”

Acum, haideţi să ne plecăm capetele.

Oh, veşnicule Dumnezeu, Creatorul Vieţii şi Dătătorul tuturor darurilor bune, sfinţeşte inimile noastre necurate, Doamne. Fă ca îngerul să vină cu cărbunele aprins, luat de la altar, şi să atingă buzele şi inimile noastre şi să le sfinţească, astfel încât să putem lua această pâine nedospită care aminteşte moartea Domnului până va veni El, fiindcă este scris: „Cine mănâncă sau bea în chip nevrednic, se face vinovat.”  Oh, Dumnezeule, fie ca noi să nu fim judecaţi o dată cu lumea, ci să fim lumini strălucitoare, astfel încât Cuvântul Dumnezeului celui viu să Se descopere în vieţile noastre.

Foloseşte-ne ca slujitori ai Tăi, pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Cei care mergeţi până departe, sunteţi liberi, iar cei care vor rămâne pentru Cină, vom începe imediat. După ceasul meu este ora 21.35, aşa că pe la ora 22.00 vom avea spălarea picioarelor.

Dacă vreţi să rămâneţi ca să vedeţi cum se face acest lucru, suntem bucuroşi să vă avem printre noi.

Vă mulţumim tuturor celor care v-aţi dăruit Împărăţiei lui Dumnezeu. Domnul să fie cu voi.

Acum aş vrea să ne ridicăm şi să cântăm: „Ia Numele lui Isus cu tine.” Amin.

– Amin –