Este un mare privilegiu că putem veni în Casa Domnului ca să ne închinăm Domnului nostru, Hristosul cel înviat.
Abia am ajuns, deoarece aseară am avut o întâlnire misionară minunată şi am predicat până aproape de miezul nopţii. O, cât este de minunat să venim împreună şi să ne întâlnim!
După cum spune fratele John, astăzi este ziua când El a dovedit clar Cine era, deoarece oricine putea să moară, dar numai Dumnezeu poate să învie. În toată viaţa Lui, El a arătat că era Dumnezeu, a vindecat ca Dumnezeu şi S-a purtat ca Dumnezeu. El era Dumnezeu, iar în dimineaţa de Paşti a dovedit categoric că era mai mult decât un om; a dovedit că era Dumnezeu. El nu era un proroc, ci era Prorocul; era un Om bun dar era şi mai mult decât atât, era Dumnezeu, iar astăzi, în ziua când prăznuim amintirea învierii Lui, El a dovedit aceasta.
Dacă în dimineaţa aceasta am face o călătorie de-a lungul fluviului Gange, am întâlni o mulţime de mame care îşi jertfesc copiii dându-i să fie mâncaţi de crocodili. Vorbiţi de sinceritate? Ele îşi aruncă micuţii ca să fie mâncaţi de crocodili, aşa că vă puteţi închipui cât sunt de sincere.
Dacă am merge prin India de astăzi, am găsi pe străzi o mulţime de oameni care stau pe ţepuşe, umblă prin foc sau se supun la tot felul de chinuri. Desigur, unii o fac doar ca să se dea în spectacol în faţa turiştilor, dar sunt şi mulţi care se supun suferinţelor deoarece cred că în felul acesta pot să găsească odihnă şi pace, rugându-se lui Mahomed.
Un tablou jalnic am văzut în Ierusalim, deoarece exact pe locul unde a fost răstignit El, acum este un cimitir mahomedan. Acolo era o femeie care a adus nişte ierburi şi o bucată de pâine neagră. Stătea acolo de patru zile şi plângea pentru sufletul celui drag care trecuse dincolo. Aceasta este lumea în starea ei de păgânism.
De curând am vorbit cu fratele Gadus, care s-a întors din China şi mi-a spus: „Frate Branham, ceea ce am văzut acolo este jalnic. Unii dintre ei stau cu mâinile ridicate de patruzeci de ani, încât unghiile le-au crescut prin mâini şi se întindeau până pe spate. Oamenii aceia spuneau că îşi vor lăsa mâinile jos numai atunci când marele Buda va da pace sufletelor lor.” Copiii lor îşi rup picioarele şi le încovoaie în formă de arc, apoi toată viaţa lor poartă doar două sau trei perechi de pantofi, din cauză că nu le mai cresc picioarele. Ei sunt jertfiţi în cinstea zeilor.
Eu am vizitat mormântul fondatorului tuturor acestor religii mahomedane, mormântul lui Buda, al lui Confucius şi al celorlalţi filozofi şi vă pot spune că dintre toţi, numai noi, creştinii, putem să ne lăsăm capetele pe spate şi să cântăm:
„Trăieşte, trăieşte,
Isus Hristos trăieşte astăzi.
Mă puteţi întreba cum ştiu că El este viu:
Pentru că El trăieşte în inima mea.”
Prieteni, noi avem un mormânt gol!
În urmă cu vreo doi ani, într-o dimineaţă devreme, m-am dus la mormântul unde zac soţia şi fiica mea. Am îngenuncheat acolo, mi-am pus pălăria jos, apoi mi-am îmbrăţişat fiul şi i-am zis: „Aici sunt mama şi sora ta. Trupurile lor zac în mormântul acesta, iar sufletele lor sunt în prezenţa lui Dumnezeu.”
Dincolo de ocean se află un mormânt gol care este o aducere aminte pentru toţi creştinii, dovedind că El este viu. Aceasta este temelia fundamentală a credinţei creştine: că Isus Hristos trăieşte şi astăzi.
Dacă avem musafiri, aş vrea să ştie că noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului vorbind din Cuvânt. Noi credem Cuvântul lui Dumnezeu, iar eu sunt convins că acesta este lucrul cel mai important.
Astăzi doresc să vă spun câteva lucruri foarte importante despre înviere şi alte lucruri. Vreau chiar să-mi notez şi eu câteva lucruri în timp ce voi trece prin ele.
Mai întâi, haideţi să deschidem Scriptura la Matei 22 şi să începem citirea de la versetul 41, dar aş vrea să mai citesc şi alte texte din Scriptură.
Subiectul serviciului din dimineaţa aceasta se află în Matei 28.10:
„…duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea; acolo Mă vor vedea.”
Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dat o însărcinare acestor biete femei şi le-a spus ce va face El: că Se va întâlni cu ucenicii Săi în Galileea şi că va rămâne cu ei pentru totdeauna.
În Matei 28.7 citim:
„…duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.”
Acesta a fost mesajul îngerului pentru cele două femei. Era în dimineaţa de Paşti şi minunata veste a răsunat în auzul lor.
Când a trăit pe pământ, El a umblat ca un Om. La exterior arăta ca orice om, dar în interior era mai mult decât o fiinţă umană, era Emanuel. Astăzi este aducerea aminte a celui mai mare eveniment care a avut loc vreodată în lume. În toată istoria omenirii n-a existat niciodată vreun om, în afară de Omul Isus Hristos, care să fi spus:
„…Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi…” (Ioan 10.18).
Confucius, Mahomed, Buda şi toţi ceilalţi, au fost nişte mari filozofi, dar când au murit au rămas în mormânt; au fost terminaţi pentru totdeauna; au fost îngropaţi şi cu aceasta gata, dar Omul acesta a avut putere să Îşi dea viaţa şi să învie din nou. El a fost singurul Om care a dovedit că poate face aceasta.
De-a lungul veacurilor, omul s-a temut întotdeauna de moarte. Orice om care s-a născut în lumea aceasta, s-a temut de moarte. A existat un Napoleon, un Hitler şi mulţi alţi bărbaţi vestiţi, dar când au ajuns în ceasul morţii, fiecare dintre ei au dat înapoi.
Am auzit oameni care se lăudau cu tot felul de lucruri, dar când au ajuns în ceasul morţii au dat înapoi înfricoşaţi.
Un exemplu este Bob Ingersoll, cunoscutul necredincios care şi-a scos ceasul şi l-a pus înaintea semenilor săi zicând: „Dacă există Dumnezeu, voi muri într-un minut începând din clipa aceasta!”, iar după ce a trecut minutul şi nu a murit, a zis: „Ha, ha! Vedeţi că nu există Dumnezeu?”
Desigur, aceasta s-a întâmplat numai ca să se împlinească Scripturile care spun că în zilele din urmă se vor ridica oameni batjocoritori. Şi iată că-i avem!
Când a ajuns pe patul spitalului şi era pe moarte, s-au adunat o mulţime de oameni ca să vadă ce se va întâmpla, iar când s-a apropiat clipa trecerii a strigat îngrozit: „Dumnezeule, ai milă de sufletul meu!”
Şi tatăl meu a avut un prieten necredincios care spunea că nu există Dumnezeu şi blestema chiar şi numai gândul că ar exista Dumnezeu. Mai mult, se ducea să-şi sape porumbul duminica, numai ca să arate că nu există Dumnezeu. Într-o zi, a venit o furtună puternică şi i-a culcat la pământ toată recolta de grâu, iar un trăsnet a lovit lanul şi totul a luat foc. Atunci, bărbatul acesta şi-a ridicat mâna spre cer şi a blestemat chiar şi gândul că ar exista Dumnezeu. Când a făcut aceasta, un alt trăsnet i-a lovit grajdul în care avea o rasă frumoasă de cai şi i-a omorât pe toţi, iar câteva săptămâni mai târziu, zăcea el însuşi la pat cu febră tifoidă. Se spune că plângea şi striga că diavolii l-au încătuşat cu lanţuri şi veneau după el, iar când a fost aproape să moară, şi-a chemat copiii şi le-a zis: „Voi să nu umblaţi ca tatăl vostru, ci să mergeţi pe calea pe care o urmează mama voastră, deoarece aceasta este singura cale care duce la Viaţă.”
Eu am acasă o carte cu mărturiile făcute pe patul morţii de cei mai vestiţi oameni. Când au ajuns în faţa morţii, toţi au început să strige şi să plângă cu disperare.
De exemplu, regina Elisabeta a Angliei a spus: „Aş da tot regatul pentru încă cinci minute de viaţă, ca să pot să mă căiesc şi să-mi pun inima în ordine cu Dumnezeu.”
Un alt bărbat renumit a spus: „Păşesc în întuneric şi nu ştiu unde mă duc.” Altul, care fusese un ateu convins a zis: „Se pare că acolo sunt doi pereţi. Eu am strigat, dar s-a auzit numai ecoul dintr-un perete în altul.” Aceasta era tot ce putea auzi deoarece a tot amânat şansa salvării până când a fost prea târziu.
Mă gândesc însă şi la oameni renumiţi care au murit crezând în Domnul nostru Isus Hristos şi în învierea Sa.
Moody a spus plin de bucurie: „Aceasta este moartea? Păi, aceasta este ziua încununării mele!”
Cu câteva zile în urmă am trecut pe la un muzeu din Illinois, iar acolo am văzut un bărbat de culoare, în vârstă, care avea un „inel” de păr alb în jurul capului. El se plimba şi privea la ceva, iar după un timp s-a oprit şi a început să plângă şi să se roage. L-am privit câteva minute, după care m-am apropiat de el şi i-am zis: „Care este problema ta, unchiule? Am văzut că te rogi.”
„Priveşte acolo!”, mi-a zis el şi a arătat spre o haină expusă în vitrină. „Este o haină”, am spus eu.
„Priveşte, domnule. Sub haina mea este o cicatrice lăsată de biciul sclaviei, iar pe haina aceea este sângele lui Abraham Lincoln. A fost nevoie să fie vărsat sângele lui, ca să poată fi luat jugul sclaviei de peste mine.”
Când am auzit ce spune, mi-am zis: „Dacă sângele lui Abraham Lincoln l-a emoţionat pe omul acela de culoare, ce ar trebui să însemne sângele lui Isus Hristos pentru cel credincios deoarece, dacă privim la Calvar, vedem că El a luat jugul sclaviei păcatului de pe inimile noastre şi ne-a eliberat.”
Ce deosebire! Când a murit Abraham Lincon a avut o alternativă. Când era pe moarte, după ce a fost împuşcat în catedrala aceea, el a spus: „Întoarceţi-mi faţa spre apus!” Soarele cobora spre asfinţit, iar Lincoln respira tot mai greu pentru că sângele îi umplea plămânii. El s-a încrezut întotdeauna în Dumnezeu, iar la un moment dat a spus: „Ridicaţi-mi mâinile.” Ei au făcut-o, iar El a spus: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău…”, după care şi-a plecat capul şi şi-a dat duhul.
Când a murit Paul Rader, un bun prieten de-al meu care a scris versurile cântecului: „Crede numai”, şi-a lăsat capul pe umărul managerului meu, domnul Baxter. El a fost un om deosebit, care a călătorit în multe locuri, iar când a fost peste ocean, a ajuns printre fundamentalişti pe care i-a îngrozit cu mesajul său. Când a ajuns în ceasul morţii, acolo unde este adevărata biruinţă a omului, în camera lui au venit printre alţii şi cei din Cvartetul Institutului Biblic Moody. Draperiile erau lăsate în jos şi cum fratele era un bărbat glumeţ, la un moment dat s-a ridicat în capul oaselor şi a spus: „Cine moare aici, eu sau voi? Ridicaţi draperiile acelea şi cântaţi nişte cântări pline de viaţă, despre înviere!”
Ei au început să cânte ce le-a cerut, iar el l-a chemat pe fratele său, Luke, pe care l-a prins de mână şi i-a zis: „Luke, noi am umblat pe multe căi împreună, dar gândeşte-te că în următoarele minute voi sta în prezenţa lui Isus Hristos, îmbrăcat în neprihănirea Lui.”
Îmi vine în minte şi „Psalmul Vieţii” scris de marele poet englez Longfellow, care a fost una din poeziile mele preferate.
Adevărul este că moartea a reprezentat întotdeauna o teamă, o ameninţare, iar oamenii s-au temut în toate timpurile de ea, începând din grădina Eden.
Mă gândesc la marele proroc Iov, care stătea acolo ştiind că va pleca. În capitolul 14 din cartea sa, el a ţinut o mare predică pentru că a privit şi a văzut cum florile se ridicau, mureau şi apoi se ridicau din nou. A privit copacii şi a spus:
„Un copac şi tot are nădejde, căci, când este tăiat, odrăsleşte din nou şi iar dă lăstari.
Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în ţărână,
înverzeşte iarăşi de mirosul apei şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.” (Iov 14.7-9).
Dacă privim animalele, ele nu se mai ridică atunci când mor; tot ce este fiinţă vie nu mai are viaţă atunci când moare.
Astfel, Iov s-a întrebat dacă Dumnezeu care poate face o floare să trăiască din nou, nu poate face acelaşi lucru şi pentru el?
El a spus în versetul 10: „Dar omul, când moare, rămâne întins. Omul, când îşi dă sufletul, unde mai este?”
„Ah, de m-ai ascunde în Locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine!” (v. 13).
Când era mai întristat, în ceasul cel mai întunecos, într-un moment crucial, a venit Elihu, iar acesta i-a spus că nu florile au păcătuit, ci omul este cel care a săvârşit păcatul, dar va fi o înviere.
Iov a văzut aceasta, a văzut învierea Domnului. Cu alte cuvinte, Iov încerca să înţeleagă ce se întâmplă. El ştia că omul nu se mai ridică atunci când se duce în ţărână, ştia că-şi dă duhul şi nu se mai scoală, aşa că nimeni nu mai ştie unde este. El a observat că celelalte lucruri se ridică din nou, însă pe om nu l-a mai văzut ridicându-se, dar fiind proroc, el a intrat în Duhul şi Dumnezeu a început să-i arate ce se va întâmpla în viitor; i-a arătat că Se va ridica Cineva care va lua păcatul lumii şi va învia din nou. El a văzut învierea Domnului.
Noi ştim că Iov stătea pe o grămadă de cenuşă. Astăzi, noi am numi încercarea prin care a trecut el, ghinion, deoarece copiii i-au fost omorâţi, bogăţiile i s-au dus şi sănătatea îi era şubrezită. Era un credincios părăsit de toţi, pentru că prietenii şi biserica, toţi cei din jur i-au întors spatele, iar el stătea acolo singur şi îşi scărpina bubele cu un ciob de sticlă. Dar când a venit Duhul Domnului peste el şi i-a arătat învierea, Iov s-a ridicat şi a spus: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ.
Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.” (Iov 19.25-26). Iov ştia că Îl va vedea în zilele din urmă, pentru că atunci va avea loc o înviere generală.
Mă gândesc şi la David când a îmbătrânit. El a fost un bărbat mare, iar Dumnezeu i-a jurat că din coapsele lui va ieşi Hristosul care va sta la dreapta Sa. Parcă îl văd pe bătrânul David ajuns la capătul puterii sale fizice şi apropiindu-se de capătul drumului. Dar cu toate acestea, el a spus:
„…inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte.
Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.” (Psalmul 16.9-10). Spunea aceasta pentru că L-a văzut pe Isus, a văzut învierea Sa şi a ştiut că trupul Lui nu va rămâne în ţărâna pământului, ci va învia din nou.
Mă gândesc şi la Avraam, atunci când i-a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: „Avraame, tu şi soţia ta, Sara, aţi îmbătrânit; aţi trecut de vârsta când mai puteţi avea copii, dar cu toate acestea, Eu vă voi dau un Fiu al făgăduinţei.” El a pornit în călătorie spre ţara făgăduită şi a aşteptat tot timpul binecuvântarea ce urma să vină şi care-L simboliza pe Hristos Isus, iar după douăzeci şi cinci de ani de aşteptare, după ce a crezut cu tărie în împlinirea făgăduinţei Lui, chiar înainte de împlinirea ei, Dumnezeu i-a arătat că Îl va trimite pe Fiul Său la moarte, prin răstignire, dar după aceea Îl va ridica în înviere şi Îi va da totul.
Aceasta a făcut ca toate umbrele din jurul omului, toate gândurile şi groaza de moarte, să se spulbere. El i-a descoperit bătrânului Avraam lucrul acesta atunci când i-a cerut să taie acele animale. Noi am vorbit săptămâna trecută despre aceasta şi am văzut cum Lumina aceea mică şi albă, care era Dumnezeu, a trecut printre acele animale confirmând legământul făcut, după care S-a întors şi l-a binecuvântat pe bătrânul Avraam, care avea o sută de ani, şi pe Sara, care avea nouăzeci de ani, făcându-i din nou tineri, aşa încât au putut să-l primească pe Isaac, din care a ieşit sămânţa lui Avraam. Din Isaac a ieşit David, din David a ieşit Hristos şi din Hristos a ieşit învierea din morţi. Ce nădejde glorioasă! Cât de minunat a anticipat Dumnezeu aceste lucruri de-a lungul timpului!
Aşa cum am văzut zilele trecute, toţi prorocii Vechiului Testament au specificat locul îngropării. Niciunul dintre ei nu a avut o Scriptură pe care s-o consulte, dar au avut călăuzirea Duhului Sfânt deoarece Cuvântul spune că „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.” (2Petru 1.21).
Când au murit, fiecare dintre ei au specificat că doresc să fie îngropaţi în Palestina. Mulţi dintre ei au murit în afara graniţelor ei, dar au cerut să fie duşi în Palestina pentru că acolo a dat Dumnezeu primele roade ale învierii.
Când a venit Isus, totul s-a împlinit întocmai cum este scris: S-a născut în Betleem, intrând în lume prin uşa unui grajd şi ieşind din ea prin pedeapsa capitală.
În timpul cât a fost pe pământ, El nu a făcut o călătorie mai lungă de cincizeci de mile şi nu a părăsit Palestina, dar cu toate acestea, Mesajul Său a străbătut un drum lung ajungând în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.
În toată viaţa Sa, El nu a scris nici o carte, totuşi Cartea scrisă de El a bătut orice carte din toate timpurile. El nu a urmat nici o şcoală, dar în onoarea Sa s-au ridicat mai multe şcoli decât în onoarea oricărui alt nume.
El nu a mers prea departe şi a trăit o viaţă umilă printre oamenii din jur, aşa că mulţi au râs de El şi L-au batjocorit, dar cu toate acestea a spus că are putere să-Şi dea viaţa şi are putere s-o ia din nou. (Ioan 10.18). Orice om ar fi putut să se laude cu aceasta, dar El a dovedit-o în dimineaţa de Paşti, când a înviat din morţi.
Când I s-au străpuns mâinile şi picioarele şi era în pragul morţii, El Şi-a dat Duhul strigând după îndurare. De ce? Pentru că arăta ca un om şi Se purta ca un om, iar când a murit pe Calvar, a strigat după îndurare ca un om. Dar când a înviat în dimineaţa de Paşti, El a dovedit că este mai mult decât un Om, a dovedit că era Dumnezeu, a dovedit că avea putere să-Şi dea viaţa şi s-o ia înapoi.
În dimineaţa aceea, în Ierusalim era un grup micuţ de ucenici care aveau inimile frânte. Ei nu înţelegeau ce s-a întâmplat, de aceea unii dintre ei voiau să se întoarcă la plasele lor de pescuit.
Am spus aceasta ca o mică introducere la ceea ce este moartea şi cât de groaznică este ea, după care am arătat că prin patriarhii pe care i-am amintit, au fost date nişte făgăduinţe.
Cei câţiva apostoli ai Săi nu aveau prea mulţi prieteni pe acest pământ şi nici un om care Îl slujeşte pe Isus Hristos nu va avea mulţi prieteni, ci va trebui să stea singur cu convingerile lui. Voi trebuie să rămâneţi de multe ori singuri, dar El a făgăduit că va fi cu voi:
„…iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28.20).
Acum haideţi să privim puţin la ucenici. El a fost luat dintre ei într-un fel în care nu se aştepta nimeni. Noi ştim că toţi Îl considerau un Făcător de minuni, dar El a spus odată că Fiul nu face nimic de la Sine, ci face doar ce Îi arată Tatăl. Apoi, a fost dat în mâinile lui Pilat, iar ucenicii au fost foarte surprinşi să-L vadă pe Mesia lui Dumnezeu dezbrăcat de hainele Lui, bătut, zdrobit şi scuipat, stând acolo fără să-Şi deschidă gura ca să spună vreun cuvânt. Aceasta le-a frânt inima la toţi. Cum era posibil ca Omul care Şi-a întins mâna şi vântul şi valurile L-au ascultat; Cel care a putut opri procesiunea funerară punându-Şi mâinile peste sicriu şi zicând: „Tinerelule, ridică-te îţi zic!”, iar tânărul a ieşit afară viu; Cel care a intrat într-o casă îndoliată unde singura fiică tocmai murise şi a spus: „Fetiţa nu a murit, ci doarme!” după care a apucat-o de mână, a privit-o şi a spus: „Fetiţo, ridică-te îţi zic!”, ceea ce a făcut ca preotul Iair să devină un credincios, pentru că fiica lui moartă s-a ridicat în picioare şi a trăit din nou, – să ajungă să moară aşa?
El S-a dus la mormântul lui Lazăr plângând ca un om, dar cei prezenţi L-au văzut cum Şi-a ridicat privirea şi a spus:
„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.” (Ioan 11.25-26).
Ce nădejde avem noi, în dimineaţa aceasta când vizităm mormintele celor dragi? Ce nădejde avem în trupul acesta muritor, în timp ce Duhul Sfânt poartă mărturia că „El este viu!” şi că cine crede în El, nu va muri niciodată ci va avea viaţă veşnică? Noi punem aceste trupuri în mormânt, dar în interior ele sunt vii şi continuă să trăiască undeva.
Când a stat la mormântul lui Lazăr, El a spus. „Eu sunt învierea şi viaţa.” Acolo zăcea un om care era mort de patru zile, dar El a spus: „Daţi piatra la o parte!” şi când au făcut aceasta, în jur s-a răspândit un miros greu, dar El a strigat: „Lazăre, vino afară!” şi omul acela mort, a ieşit afară din mormânt şi a trăit din nou.
Cum era posibil ca Omul acela care poseda o asemenea putere, să atârne pe cruce plin de scuipatul soldaţilor, batjocorit, cu barba smulsă, lovit peste cap şi bătut de cei care-I ziceau apoi: „Proroceşte cine Te-a lovit!”? Cum puteau să înţeleagă moartea Lui pe cruce, bătut în acele cuie care-I străpungeau mâinile şi picioarele?
Dar vedeţi? Pentru că Dumnezeu a cerut judecată, Hristos a luat-o asupra Sa şi a murit în locul nostru. Cât erau de dezamăgiţi ucenicii! Aceasta i-a făcut să hotărască să se întoarcă la plasele lor de pescuit. Petru a spus: „Eu mă întorc la pescuit!”, iar ceilalţi i-au răspuns: „Mergem şi noi!”, şi s-au dus pentru că toţi erau trişti şi dezamăgiţi.
Trupul lui Isus a fost înfăşurat în pânze şi pus într-un mormânt, iar necredincioşii spuneau: „Iată sfârşitul acestui Fanatic!” O, cât de împotriva Lui era lumea! Ei ziceau: „Era un holly-roller, un nebun fanatic!”, dar El era Dumnezeu şi a dovedit aceasta. Aşa este.
O femeie de la ştiinţa creştină mi-a spus: „Frate Branham, El nu a fost divin, ci a fost doar un om!”
„El a fost mai mult decât un om”, i-am răspuns, „a fost Dumnezeu. Isus Hristos a fost Dumnezeu, sau a fost cel mai mare înşelător.”
„Faptul că a plâns la mormântul lui Lazăr, dovedeşte că a fost doar un om”, a continuat ea.
„Când a plâns la mormânt, a plâns ca un om, dar când l-a înviat pe Lazăr din morţi a dovedit că era mai mult decât un om, a dovedit că era Dumnezeu.” Aşa este. Când a flămânzit, El era ca un om, dar când a înmulţit pâinile a dovedit că era Dumnezeu. Vă puteţi imagina ca un Om să stea într-o zi lângă un smochin şi să caute o smochină ca să-Şi stâmpere foamea, iar câteva zile mai târziu, acelaşi Om să ia cinci pâini şi doi peşti şi să sature cu ele cinci mii de oameni?
Îl puteţi vedea stând pe Calvar, răstignit între cer şi pământ şi strigând: „Mi-e sete!”, după ce doar cu puţin timp în urmă transformase apa în vin? Chiar Creatorul apei cerea acum puţină apă. De ce aceasta? Pentru că S-a făcut păcat pentru noi, astfel ca prin sărăcia Lui să ne îmbogăţească pe noi. El a murit ca un păcătos, pentru ca noi să murim ca fii şi fiice de Dumnezeu. Ce diferenţă!
Când bătrânul Hayes era pe moarte, şi-a chemat copiii lângă el. Fusese în comă două sau trei zile, iar acum zăcea acolo cu barba albă şi lungă. El avea o vorbă: „Binecuvântat să fie sufletul meu!”, aşa că atunci când au venit copiii lui, le-a zis: „Binecuvântat să fie sufletul meu! Credeţi că tata Hayes a murit? Eu nu voi muri niciodată pentru că Isus trăieşte; şi pentru că El trăieşte, voi trăi şi eu.” I-a binecuvântat pe fiecare în parte, după care le-a zis: „Ridicaţi-mi mâinile!” Spunea aceasta pentru că nu mai avea putere s-o facă singur. Unul dintre copii i-a ridicat o mână, iar altul i-a ridicat-o pe cealaltă, după care bătrânul credincios a început să cânte:
„Fericită zi, fericită zi,
De când Isus mi-a spălat păcatele.
M-a învăţat cum să mă rog
Şi să trăiesc bucuros în fiecare zi.”
Cânt a terminat de cântat aceste versuri, a închis ochii şi a plecat la Dumnezeu. Aşa aş vrea să plec şi eu, prieteni; aş vrea să mor în Isus Hristos.
Revenind la povestea noastră, când ucenicii Săi au văzut aceasta, au rămas foarte dezamăgiţi, aşa că s-au întors la vechea lor ocupaţie, la pescuit.
Aş vrea ca în dimineaţa aceasta să începem de la mormânt. Era dimineaţa devreme, şi noi ştim că ei I-au pus trupul într-un mormânt din cauză că urma ziua Sabatului şi nu aveau voie să facă nimic. El a murit vineri după-amiază la ora trei şi a înviat duminică dimineaţa.
Mulţi oameni spun: „Cum se face că El a spus că va sta în mormânt timp de trei zile şi trei nopţi?” Isus nu a spus niciodată aşa ceva, ci a zis: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.” (Ioan 2.19). Ceea ce L-a făcut să spună aceste cuvinte este ceea ce scrie David în Psalmul 16.10:
„Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.”
El ştia că putrezirea se instalează în trupul uman după şaptezeci şi două de ore, adică după trei zile şi trei nopţi, de aceea Dumnezeu avea să-L învie înainte de împlinirea acelui timp.
Acum haideţi să privim această dramă. Sărmana Maria, mama Lui, a stat toată noaptea cu inima frântă. Prorociţa Ana îi spusese că inima ei va fi străpunsă, iar acum se împlineau cuvintele acelea deoarece trupul lui Isus, al scumpului ei Fiu, atârnase pe cruce, o, şi ce ruşine adusese El bisericii! Cu toate acestea, indiferent ce făcuse El, în inima ei era dragostea de mamă. Fusese pedepsit cu pedeapsa capitală, crucificarea, aşa cum se condamnă criminalii de astăzi, prin spânzurătoare sau scaunul electric.
Vedeţi cum pedepseşte Dumnezeu păcatul? El a murit în ruşine şi dezonoare.
Maria Magdalena, din care fuseseră scoşi şapte draci, cunoscuse puterea lui Isus şi ştia că El era deosebit de ceilalţi oameni. Dar nu numai ea ştia aceasta, ci fiecare om care fusese eliberat de sub puterea diavolului ştie pe ce stă, deoarece nici un om nu poate veni în prezenţa Sa divină şi să rămână acelaşi. Se întâmplă ceva; ceva se schimbă.
Poate până atunci stai şi filozofezi, îţi imaginezi una sau alta, ai tot felul de păreri personale, dar noi nu credem o teologie, ci credem în puterea lui Isus Hristos. Astfel, când ajungi în prezenţa Sa, în viaţa ta se întâmplă ceva, te schimbi, nu mai eşti la fel ca până atunci.
Maria Magdalena fusese eliberată de sub puterea a şapte draci. Ea fusese plină de mândrie şi de îngâmfare deoarece se gândea că le întrece pe toate celelalte femei în frumuseţe, dar când i-a vorbit Isus şi i-a spus: „Fii curăţită!”, a fost eliberată de toate lucrurile acelea şi a devenit o făptură nouă. Atunci nu s-a mai văzut atât de frumoasă, ci s-a înfăşurat în mantaua blândeţii şi a bunătăţii şi Şi-a urmat Stăpânul, deoarece L-a iubit.
Astfel, pot vedea cum în dimineaţa aceea, devreme, Maria, mama Lui şi Maria Magdalena urcau pe deal în sus, la mormânt, ca să-I ducă mirodenii.
În acelaşi timp, avea loc încă o scenă pe care aş vrea s-o privim. Pot vedea o mulţime de soldaţi care jucaseră toată noaptea cărţi sau poate zaruri, iar unul dintre ei a zis: „Vă mai amintiţi ce a spus Înşelătorul acela? Zicea că va învia în trei zile, aşa că haideţi să mergem sus la mormânt ca s-o vedem şi pe aceasta.” Mormântul fusese pecetluit cu pecetea romană şi era vai de cel care ar fi cutezat s-o rupă. Mai mult, peste intrarea în grotă, fusese prăvălită o piatră mare şi era nevoie de o legiune întreagă, ca s-o mişte de acolo. Ei ziceau: „El este înăuntru şi nu va mai ieşi niciodată de acolo!”, iar aceasta îi făcea să se simtă bine, să râdă şi să se distreze.
Se crăpa de ziua, iar cele două femei urcau dealul. O, pot să le văd cum veneau! Pot s-o aud pe Maria spunându-i Mariei Magdalena: „Ce zici, cine ne va da la o parte piatra de pe mormânt?” Şi Maria Magdalena i-a răspuns: „Va purta Dumnezeu de grijă!”
Acesta este lucrul cel mai important. Oamenii spun: „Cum voi putea face aceasta sau cealaltă?” Dumnezeu Se va îngriji de toate! Va purta El de grijă, tu doar du-te înainte! Vedeţi? Dumnezeu va purta de grijă.
Încet, încet, stelele au început să se stingă, iar pe bolta cerească a mai rămas doar o stea mare şi strălucitoare.
Pot să văd cum soldaţii râdeau şi ziceau: „Se luminează de ziuă şi nu s-a întâmplat nimic! Vedeţi că a fost un înşelător? A fost la fel ca ceilalţi înşelători care s-au ridicat de-a lungul timpului, invocând pretenţii pe care nu le-au putut realiza.”
Deodată, păsărelele au încetat să mai cânte şi s-a făcut o mare linişte.
Un poet spunea odată:
„Glasul Lui este atât de dulce,
Încât şi păsărelele se opresc din cântat.”
Era pe cale să se întâmple ceva, iar eu pot vedea cum steaua aceea mare a dimineţii, care atârna în acelaşi loc încă de la începuturi, a început să se mişte. A făcut un cerc, iar cele două femei au privit mirate spre ea. Oare ce era? Un Înger puternic care privea spre locul unde se afla mormântul în care era pus El, pentru că era momentul hotărât ca să se împlinească Scripturile.
Frate şi soră, să nu vă îngrijoraţi, pentru că atunci când vine momentul împlinirii unui Cuvânt al lui Dumnezeu, El va fi acolo.
Pot vedea cum steaua aceea îşi urma drumul în timp ce romanii stăteau cu săbiile scoase din teacă şi ziceau: „Acum vom vedea ce se va întâmpla!”
Deodată, mingea aceea mare de Foc a venit zburând din cer şi s-a oprit lângă mormânt! Era puternicul Înger al lui Dumnezeu. Când L-au văzut, soldaţii s-au prăbuşit la pământ leşinaţi, iar El a rupt pecetea romană şi a dat piatra la o parte cu o simplă atingere a mâinii. Ce însemna pecetea romană pentru El? Nimic mai mult decât înseamnă sigiliul Statelor Unite, sigiliul unei biserici sau orice alt sigiliu.
Dumnezeu trebuia să trăiască; El trebuia să iasă afară pentru că nu era posibil să rămână printre cei morţi. Când Îngerul a rostogolit piatra de la intrarea în mormânt, soldaţii şi-au luat scuturile şi ce mai aveau şi au fugit cât au putut de tare de acolo. A urmat un mare cutremur şi Isus Hristos a înviat din morţi.
Când Maria şi Maria Magdalena s-au dus la mormânt, L-au văzut pe Înger stând acolo, iar El le-a zis: „
„Duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, cum v-a spus.” (Marcu 16.7).
O, când mă gândesc la aceasta! El a spus:
„…cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5.24).
Ucenicii Lui au dus această veste pretutindeni în lume şi au spus că orice om care se va lepăda de sine şi Îl va urma pe El purtându-şi crucea în fiecare zi, Îl va vedea la înviere. Ce importanţă mai are faptul că punem flori pe mormânt şi spunem: „Cenuşă din cenuşă şi ţărână din ţărână!”, când trupul acesta se va ridica de acolo tot atât de sigur pe cât este de sigur că sus în cer este un Dumnezeu viu?
„Iată că v-am spus!”
Haideţi să mergem mai departe. Iată că pe un alt drum mergeau doi ucenici. Ceilalţi s-au întors la mrejele lor, iar Isus stătea pe mal, Se uita la ei şi le-a zis:
„Copii, aveţi ceva de mâncare?” Apoi a adăugat: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi peşte.” (Ioan 21.5-6). Ei pescuiseră toată noaptea, dar nu prinseseră nimic. Aşa se întâmplă întotdeauna când pescuiţi pe partea greşită a corăbiei. Deci, Isus le-a zis: „„Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei…”, iar când au făcut aceasta, abia au putut s-o tragă afară din apă din cauza mulţimii peştilor.
Atunci Petru a privit în jur şi a zis: „Un singur Om putea să facă aceasta!, iar când s-a uitat spre mal, L-a văzut pe Isus şi a strigat: „Este Domnul!” Nu a mai avut răbdare ca barca să ajungă la mal, ci s-a aruncat în apă şi a înotat spre El. Trebuia să ajungă cât mai repede lângă Domnul Lui, iar când a ajuns la mal, a văzut că le pregătise peşte fript şi pâine. O, aş vrea ca fiecare credincios de astăzi să fie aşa! Petru plânsese cu amar şi dorise tot timpul să fie cu Isus, iar acum dorea să ajungă cât mai repede lângă El ca să-I cadă la picioare.
Mai erau doi ucenici care se aflau în drum spre Emaus. Ei erau trişti şi vorbeau despre evenimentele care tocmai se petrecuseră când, dintre tufişuri li s-a alăturat Cineva, un Om simplu, fără guler răsucit în jurul gâtului, îmbrăcat ca ceilalţi oameni din popor. Îşi purta părul şi barba la fel ca restul bărbaţilor; nu avea nimic deosebit, dar viaţa lui a dovedit clar Cine era.
Aceasta doreşte Dumnezeu şi de la noi: vrea ca viaţa noastră să fie mărturia a ceea ce suntem cu adevărat. Aşa este.
Când a ajuns lângă cei doi, Isus le-a zis: „De ce sunteţi atât de trişti şi ce vorbe sunt acestea pe care le schimbaţi între voi pe drum?” (Luca 24.17). O, îmi place aceasta!
„Tu eşti singurul străin aici, în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? Toată ţara este tulburată pentru evenimentele care au avut loc aici, deoarece toţi am crezut că Isus din Nazaret, Prorocul, va fi Împăratul lui Israel, dar iată că tocmai a murit şi a fost îngropat. Azi este a treia zi de când a fost omorât, iar nişte femei de ale noastre ne-au pus în uimire spunând că au fost la mormânt, iar acolo au văzut o vedenie cu un înger care le-a spus că El este viu. Desigur, noi nu am putut crede povestea aceasta şi am hotărât să ne întoarcem acasă.”
Atunci El le-a zis: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus prorocii!
Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” (Luca 24.25-26).
Ce tablou minunat! Hristos alături de cei doi ucenici trişti şi cu inima frântă! Prieteni, El merge alături de cei ce sunt trişti şi cu inima frântă, iar cei doi ucenici se aflau în cel mai întunecos ceas al vieţii lor, din pricină cu nu mai aveau nici o nădejde. Ei fuseseră daţi afară din sinagogă pentru că crezuseră în El, iar acum iată că Cel în care se încrezuseră era mort. În acele clipe de derută, nişte femei veniseră şi le spuseseră o poveste despre o vedenie cu îngeri care le vorbiseră şi le spuseseră:
„…duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea.” (Matei 28.7). Dar ei nu le-au putut crede pentru că erau trişti, cu inimile frânte de durere şi plângeau.
Iată însă că scumpul nostru Isus Se arată întotdeauna celor ce sunt cu inimile zdrobite.
Era dimineaţa zilei de Paşti, iar Isus, Dătătorul întregii Vieţi, era viu şi păşea printre florile ce înfloreau, în ciripitul păsărelelor, fiindcă era primăvară, era timpul învierii întregii vieţi.
El a înviat în dimineaţa aceea ce primăvară, păşea alături de cei doi ucenici şi le spunea: „Ar trebui să credeţi tot ce spun Scripturile despre Hristos, fiindcă El trebuia să sufere, să moară şi să învie a treia zi dintre cei morţi…”
Acest Om vorbea total diferit de felul în care o făceau ceilalţi, avea Ceva deosebit şi a început să le explice Scripturile. Părea un Învăţător al Scripturii şi le-a dovedit că scria cum avea să sufere Hristosul şi cum urma să învie a treia zi. O, cum ardeau inimile în ei în timp ce-L ascultau! Cu ei se întâmpla ceva. Erau la o milă şi jumătate depărtare de Ierusalim şi nu ştiau că păşeau alături de Hristosul cel înviat.
De câte ori stătuse El alături de ei? De câte ori a stat şi alături de voi? De câte ori a fost lângă voi în ceasurile grele de încercare şi de necaz şi nu L-aţi recunoscut? De câte ori a fost la volan când aţi fost în pericol să fiţi omorâţi în accident, şi nu L-aţi recunoscut? Cum a fost El cu voi atunci când sacul era gol şi ulciorul uscat, şi nu aveaţi nimic pentru copilaşi, iar cineva a venit şi v-a adus alimente la uşă? Acela era Hristos, pentru că El este viu şi astăzi. El nu este mort, ci trăieşte.
Nu demult, după ce m-am întors din Africa, a trebuit să fiu examinat de un doctor, ca să vadă dacă nu cumva am venit cu vreo boală de acolo. Astfel, m-am dus la un mare ateu din Louisville. El mi-a zis: „Reverend Branham, tu chiar crezi prostiile acelea?”
„Da, domnule”, am răspuns eu.
„Vrei să spui că tu crezi că Omul acela a înviat din morţi?”
„Da, domnule, aşa cred.”
„Dar cum poţi dovedi că El a înviat?”
„Pot dovedi că El este Hristosul cel înviat.”
„Cum?”
„El trăieşte în inima mea. Acolo înăuntru, El m-a schimbat dintr-un păcătos într-un credincios; a schimbat atitudinea mea; a schimbat tot felul meu de a fi şi m-a făcut o făptură nouă, de aceea ştiu că a înviat din morţi şi că trăieşte.”
„Ei bine, eu cred că El a murit”, a răspuns doctorul.
„Şi eu cred aceasta, dar cred şi mai mult decât atât: cred că a murit şi a înviat din morţi.”
Prieteni, acum El trăieşte în inimile noastre, de aceea suntem atât de bucuroşi şi putem cânta; de aceea putem să-L vedem.
Nu demult, Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut o mare minune în viaţa mea, şi ştiu că a făcut minuni şi cu voi, pentru că El umblă în fiecare zi cu credincioşii Săi.
„…Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28.20).
Indiferent ce se întâmplă, Hristos trăieşte şi domneşte în inima omului.
Dacă observaţi, noi ne trezim adesea morocănoşi, apoi mergem afară şi suntem pe jumătate adormiţi. Nu-i de mirare că avem tensiune mare şi diabet! Uitaţi-vă însă la micuţa păsărică: primul lucru pe care-l face dimineaţa când se trezeşte, este să-şi ridice capul spre cer şi să cânte cât poate de tare. Voi nu veţi vedea niciodată o pasăre umblând în cârje sau având tensiune mare.
Se povesteşte că odată, un măcăleandru, o mică pasăre migratoare, a spus: „Mă întreb ce se întâmplă cu făpturile acestea numite oameni? De ce sunt atât de trişti? Oare sunt trişti pentru că nu au Tată, aşa cum avem noi, care să aibă grijă de ei?”
Pe vremuri când eram păstor la Biserica baptistă din Milltown, în timp ce veneam acasă cu un vechi prieten care urma să doarmă la noi, am auzit o privighetoare. Privighetoarea cântă toată noaptea, cât poate de tare şi de frumos. Eu înţeleg foarte bine de ce cântă păsările ziua. Îmi imaginez cum le încălzeşte lumina soarelui şi le face să cânte, dar ce o face pe privighetoare să cânte noaptea? Am căutat o carte şi am citit despre privighetoare, iar de acolo am aflat că ceea ce o face să cânte este faptul că priveşte spre cer. De fiecare dată când vede vreun nor care se dă la o parte şi dezveleşte o stea, o micuţă rază de lumină, ea începe să strige şi să cânte cât poate de tare. De ce? Deoarece ştie că undeva străluceşte soarele. Ea îi vorbeşte pământului şi îi spune că undeva străluceşte soarele.
Frate şi soră, dacă în adâncul inimii mele, printre norii întunecaţi ai încercărilor, a problemelor şi a suferinţelor, pot simţi Duhul Sfânt presând din când în când şi dându-mi o binecuvântare, ştiu că undeva trăieşte şi domneşte Dumnezeul cel Atotputernic. Aşa este.
Dacă aş putea să întreb Steaua dimineţii: „Ce te face să străluceşti acolo sus?”, ea mi-ar răspunde: „Nu eu strălucesc, frate Branham, ci soarele este cel ce străluceşte peste mine şi îmi dă din strălucirea lui.” La fel este cu fiecare om care crede în Dumnezeu şi este ascuns în Isus Hristos. Nu voi străluciţi, ci Duhul Sfânt străluceşte peste voi şi vă dă bucuria şi nădejdea învierii.
V-am mai spus că-mi place să beau apă dintr-un izvor pe care-l ştiu din tinereţe, şi care clipoceşte şi tresaltă vesel în apropiere de Milltown. Când eram paznic de vânătoare mergeam mereu, stăteam lângă el şi mă întrebam ce-l face să fie atât de voios, iar într-o zi m-am aşezat din nou lângă el şi am început să-i vorbesc. Vă puteţi imagina un om care vorbeşte cu un izvor? Eu am făcut-o şi l-am întrebat: „De ce eşti atât de vesel şi de săltăreţ? Pentru că vin animalele şi beau apă din tine?”
Dacă ar fi putut să-mi vorbească, izvorul mi-ar fi răspuns: „Nu, Billy, nu tresalt pentru că tu sau altcineva veniţi şi beţi apă din mine, ci o fac pentru că în spatele meu este Ceva care mă împinge şi mă face să mă comport aşa.”
Aşa se întâmplă şi cu fiecare bărbat şi femeie care au fost născuţi din Duhul lui Dumnezeu. Nu sunteţi voi; nu este o emoţie omenească, ci este puterea lui Dumnezeu, din viaţa voastră, care vă mişcă în Viaţa veşnică. Din pricina aceasta nu aţi putea sta în loc nici dacă aţi vrea, pentru că în voi este Ceva.
Când a venit Isus şi a intrat în Ierusalim, oamenii au tăiat frunze de palmieri şi au început să strige şi să se comporte în tot felul. Aceasta a făcut ca fariseii aceia cu gâturile înţepenite să spună: „Spune-le să tacă şi să stea liniştiţi! Nu Te înfioară felul în care se comportă şi strigătele lor?” Dar Isus le-a răspuns: „Vă spun că dacă ei vor tăcea, vor striga pietrele.” (Luca 19.40). Trebuie să fie Ceva!
Când viaţa se ridică din moarte, acolo este o înviere. Când Viaţa care este în Isus Hristos vine la mormântul unde sunt adormiţi cei dragi, acolo va fi o înviere, pentru că Viaţa şi moartea nu pot locui împreună, aşa cum nici Lumina şi întunericul nu pot sta împreună, ci de îndată ce se face ziuă, întunericul este împins afară. Lumina trebuie să strălucească. Indiferent ce se întâmplă, când Pământul ajunge în faţa Soarelui, trebuie să vină lumina zilei. Trebuie să fie aşa.
Şi pe cât este de sigur că va fi o venire a Fiului lui Dumnezeu, tot atât este de sigur că va avea loc o înviere în care se vor ridica toţi cei care au adormit în Hristos Isus, pentru a fi luaţi în slava Sa. Aşa trebuie să fie, nu există altă cale. Voi trebuie să-L aveţi pe El, dar cum Îl puteţi avea dacă nu este aici?
Odată, am fost să văd fierăria lui Gary, iar supraveghetorul ne-a dus sus şi ne-a arătat locul acela. I-am urmărit pe muncitori pentru că mai erau vreo cinci minute până la terminarea lucrului. Am văzut cum fiecare om şi-a luat şorţul şi l-a pus pe maşina la care lucra, apoi fiecare a măturat şpanul adunat lângă maşina sa şi pe interval.
Cel care mă însoţea mi-a zis: „Am să-ţi arăt ceva, frate Branham.”
„Bine”, am spus eu şi l-am urmat într-un loc micuţ. După ce a sunat sirena care anunţa încheierea lucrului, toţi muncitorii au plecat şi am rămas numai noi doi. Atunci, el a apăsat un buton şi de undeva din spate s-a auzit un zgomot care se apropia. Am privit într-acolo şi m-am întrebat ce putea fi. Atunci omul acela mi-a zis: „Acum stai deoparte.” M-am tras deoparte şi am privit. Acolo era o şină mare pe care venea un magnet şi am observat că în timp ce trecea pe interval atrăgea toate bucăţile de metal, iar acestea se prindeau de el. Totuşi, am văzut că unele bucăţi nu s-au lipit de magnetul care se îndrepta spre un cazan mare în care a fost aruncat tot metalul acela, pentru a fi topit.
Atunci l-am întrebat pe însoţitorul meu: „De ce nu a ridicat toate resturile? Am văzut că unele bucăţi de şpan au rămas jos.”
„Aşa este, pentru că noi lucrăm şi cu aluminiu, iar acesta nu este atras de magnet.” Când l-am auzit ce spune, am zis: „Lăudat să fie Domnul!”
„Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat el.
„Nimic, m-am gândit doar la ceva.”
Apoi l-am întrebat: „Dar bucăţile acelea de fier de ce nu au fost ridicate?”
„Dacă ai observat, acelea sunt prinse jos şi nu pot fi luate.”
„Aleluia! Lăudat să fie Domnul!”
„Ce s-a întâmplat, frate Branham?”
„M-am gândit la ceva”, am răspuns eu.
„Şi eu cred la fel”, a zis el.
Frate, undeva sus în veşnicie, există un Magnet, iar Fiul lui Dumnezeu va veni într-una din aceste zile şi va trece peste pământ cu El. Atunci, orice suflet care este atras de El, se va ridica pentru a-L întâlni în văzduh; va avea parte de înviere şi va trăi veşnic cu El. Când va veni El din nou, aceste trupuri în care trăim acum şi care îmbătrânesc, vor fi aruncate în acel cazan de ţărână, vor fi modelate şi făcute asemenea trupului Său de slavă.”
Apoi am adăugat: „Şi încă ceva: Există mulţi oameni care nu sunt magnetizaţi. Ei sunt prinşi din diferite motive şi spun: „Eu nu aş putea face aceasta pentru că preţul este mult prea mare.”
Frate, dacă inima ta nu este schimbată şi sufletul tău nu este magnetizat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, când va veni Isus, vei rămâne pe acest pământ. Să nu uitaţi că într-una din aceste dimineţi va fi o înviere şi numai cei morţi în Hristos Isus, vor pleca cu El.
Pretutindeni în ţară sunt oameni care mă critică cu privire la vindecarea divină, dar vă întreb: cum aş putea să nu cred în vindecarea divină, când ea este chiar natura Duhului Sfânt? Orice om născut din Duhul lui Dumnezeu trebuie să creadă în supranatural, pentru că el este o parte din Dumnezeu, este o mlădiţă din Dumnezeu.
Voi spuneţi: „Tu semeni cu tatăl tău. Ai nasul şi gura la fel ca ale lui.” De ce seamăn cu el? Pentru că este tatăl meu şi am dreptul să fiu ca el. Aleluia! Tot aşa, dacă Dumnezeu este Tatăl meu, am dreptul să cred în supranatural, pentru că sunt născut dintr-un Duh supranatural care face din mine o făptură supranaturală.
La exterior sunt un trup din ţărână, şi la fel voi, dar în interior suntem fiinţe supranaturale, născuţi din Duhul lui Dumnezeu şi însetăm şi flămânzim după casa cerească ce ne aşteaptă. Aşa este. Amin.
Revenind la tema noastră, iată-i pe ucenicii Săi acolo. Bucuria începea să-i cuprindă din nou, pentru că El înviase din morţi. Toţi s-au înviorat pentru că se întâmplase ceva: înviase Domnul lor. La fel se întâmplă cu fiecare bărbat şi femeie care sunt născuţi din Duhul lui Dumnezeu şi văd adevărata înviere. Nici un om nu ştie că Isus a înviat din morţi, până când nu moare el însuşi în Hristos Isus şi este născut din nou prin Duhul Sfânt.
Fiecare om are doar o credinţă teologică, o credinţă formală şi priveşte numai la ceea ce este pe hârtie, până nu primeşte prin Duhul Sfânt mărturia învierii lui Isus Hristos. Abia atunci va trece de la lucrurile moarte ale acestei vieţi, la o nădejde nouă în Hristos Isus. Şi vă spun: orice femeie şi orice bărbat care nu posedă în dimineaţa aceasta acest lucru, este încă pierdut. Aşa este.
Frate şi soră, puneţi-vă în ordine cu Dumnezeu! Curăţaţi-vă inimile pentru ca clopotele de bucurie ale cerului să sune în ele şi atunci va avea loc o înviere adevărată, pentru că Hristos Isus va domni acolo.
Acum mă gândesc la un lucru minunat. Biblia spune că ei au mers pe drum şi au discutat împreună, iar când au ajuns acasă, nu au vrut să-L lase să plece mai departe. Aşa se întâmplă întotdeauna: când ajungi să-L cunoşti cu adevărat, nu vrei să-L mai părăseşti. Astfel, cei doi I-au spus: „Rămâi cu noi!” Îmi plac cuvintele acestea: „Rămâi cu noi!”
Orice om care intră în legătură cu Isus Hristos, va spune la fel: „Rămâi cu noi!” Lumea este moartă, dar Hristos este viu şi trăieşte cu noi. „Rămâi cu noi, căci este spre seară şi ziua aproape a trecut.” (Luca 24.29), şi L-au invitat înăuntru.
Orice om care intră în Hristos, va trebui să-L invite în micuţa casă în care trăieşte, deoarece El vine numai dacă este chemat. Nu intră niciodată cu forţa.
Poate zici: „Nu vreau să am nici o legătură cu fanatismul acela!” Este în ordine. Nu-ţi face griji, pentru că dacă nu vrei, El nu va veni la tine. Dar când Îl doreşti şi eşti gata să renunţi la toate lucrurile lumii, va veni negreşit.
Aseară am vorbit în faţa misionarilor şi printre altele le-am spus: „Voi mergeţi la şcoală şi învăţaţi teologia, după care plecaţi în Africa şi faceţi din sărmanii băştinaşi copii ai iadului.”
Ce le-a spus Isus, ucenicilor Săi, când i-a însărcinat?
„Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24.49). Vedeţi? El nu i-a trimis la seminarii, nici la nişte şcoli unde să înveţe etica, ci le-a spus clar:
„…rămâneţi în cetate, în Ierusalim, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus… căci, veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Luca 24.49; Fapte 1.8).
Nici un bărbat nu este pregătit pentru amvon, ca misionar sau pentru orice altă slujbă, până când n-a stat în Ierusalim şi n-a fost umplut cu botezul Duhului Sfânt.
Conform Bibliei, Filip a fost primul misionar. El s-a dus în Samaria, iar când a ajuns acolo, a predicat Evanghelia, a vindecat bolnavii şi a deschis ochii orbilor şi urechile surzilor, aducând o mare bucurie în cetate. Oriunde va merge un misionar al lui Dumnezeu sau un predicator, va fi la fel: clopotele bucuriei sună pretutindeni, clopotele învierii lui Hristos.
Voi nu puteţi ţine viaţa şi moartea împreună, pentru că se vor separa. Amin. Când vine Hristos în inima omului, îl separă de lucrurile moarte ale lumii, îi pune în inimă o nădejde vie şi-L face o făptură nouă în Hristos Isus.
Şi vă mai spun ceva, fraţilor: dacă lumea are astăzi nevoie de ceva, atunci are nevoie de adevărata înviere a lui Hristos.
Cei doi I-au spus: „Rămâi cu noi, căci este spre seară. Noi am auzit femeile spunând acele lucruri, dar nu ştim dacă este adevărat.” Biblia spune că El S-a făcut că merge mai departe. Isus face de multe ori aceasta, ca să vadă ce faceţi voi. Aşa este.
Ei L-au rugat să intre, iar El i-a întrebat: „Aveţi ceva de mânare?” Vedeţi? Ei I-au zis: „Rămâi cu noi, pentru că ne place de Tine şi am vrea să ne fii Păstor. Tu ai ceva deosebit de ceilalţi oameni, explici Scripturile cu totul altfel decât ceilalţi. Rămâi cu noi, pentru că am vrea să-i cunoşti şi pe prietenii noştri: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan. Am dori să rămâi printre noi, pentru că ştii atât de multe lucruri despre El.” Oh, şi în faţa lor stătea El însuşi! El a stat de multe ori şi lângă voi, dar nu L-aţi recunoscut. Apoi a luat pâinea. Ochii lor au rămas orbiţi, până când a frânt pâinea după ce a binecuvântat-o. Atunci L-au recunoscut pentru că ochii lor s-au deschis.
Dacă a existat vreodată un timp în care biserica lui Hristos a avut nevoie să-i fie deschişi ochii, atunci acel timp este astăzi; acum ea are nevoie de mai multă frângere a pâinii.
O, prieteni, v-a deschis Domnul vreodată ochii în felul acesta? V-a binecuvântat El în felul acesta? V-a rupt El de lucrurile lumii? De aceasta are nevoie biserica de astăzi: de o nouă deschidere. Ochii lor s-au deschis şi L-au recunoscut după felul în care a frânt pâinea.
Nu demult, aici într-un colţ, a stat o femeie care avea TBC. Se numea doamna Reese şi avea trei sau patru copii. M-am dus să mă rog pentru ea fiindcă medicii de la sanatoriu o trimiseseră acasă să moară. În vecini de mine locuia un necredincios care lucra la guvern. Se numea domnul Andrews. Eu mi-am luat bicicleta şi m-am dus să mă rog pentru femeie, după care m-am întors acasă.
În timp ce stăteam pe verandă, Duhul mi-a arătat o vedenie în care mi se spunea că femeia va trăi, aşa că m-am dus la ea şi i-am spus: „Aşa vorbeşte Domnul: tu vei trăi!”
Fericită, femeia a zis: „O, Îi mulţumesc lui Dumnezeu!”
„Vrei să te ridici şi să fii botezată în Numele Domnului, spre iertarea păcatelor tale?” „Am să fac tot ce-mi va cere Domnul. Tu condu-mă şi arată-mi tot ce trebuie să fac şi voi face.”
La două zile după aceste lucruri, m-am întâlnit pe stradă cu domnul Andrews, iar el mi-a zis: „Stai puţin, predicatorule!” Cred că aştepta de multă vreme o ocazie ca să-mi vorbească. „Unde mergi?” m-a întrebat el.
„La magazin.”
„Nu ţi-e ruşine de tine însuţi?”
„Poftim?”
„Cum ai putut să-i spui acelei sărmane mame muribunde că va trăi?”
„Păi, va trăi”, i-am răspuns eu.
„De unde ştii tu că va trăi?”
„Pentru că aşa mi-a spus Isus.”
„Cum adică?”
„El mi-a arătat o vedenie cu privire la ea.”
„Mie mi-ar fi ruşine!” a spus el. „Cum poţi merge să-i amăgeşti pe oameni în felul acesta? Ar trebui să-ţi fie ruşine. Îmi pare rău că sunt silit să-ţi vorbesc în felul acesta, prima dacă când ne întâlnim!”
„Este în ordine. Tu ai părerile tale şi desigur, eu le am pe ale mele”, am spus eu, după care am urcat pe bicicletă şi am plecat mai departe.
Două zile mai târziu, soţia lui care era creştină, s-a îmbolnăvit. Când am auzit, m-am dus să mă rog pentru ea, aşa că i-am zis soţului ei: „Domnule Andrews, aş putea face ceva pentru tine?”
„Uite ce este”, mi-a răspuns el, „noi avem un doctor foarte bun, deci nu am nevoie de nici un fel de ajutor din partea ta!” Apoi mi-a spus numele doctorului care se ocupă de ea, şi care este un bun prieten al meu, aşa că i-am zis: „Da, este un doctor foarte bun.”
„Soţia mea are apendicită şi trebuie scoasă afară. Aceasta-i tot şi nu avem nevoie de nici o rugăciune aici.”
„Domnule Andrews, eu nu m-am referit la rugăciune, ci te-am întrebat dacă nu aş putea face altceva: să tai nişte lemne, să aduc apă, cărbune sau ceva de felul acesta.” El a fost foarte respingător şi nici nu a vrut să audă de rugăciune, aşa că i-am zis: „Bine, este în ordine”, şi am plecat.
Între timp, soţia lui a fost dusă la spital, iar în timp ce mergeam pe drum, Ceva îmi spunea: „Întoarce-te şi du-te înapoi!” Vedeţi, acesta este Hristos cel înviat. Ceva îmi spunea: „Du-te înapoi!”
M-am întors acasă şi am dat un telefon la Compania de Servicii Publice, unde lucram ca patrulă, şi le-am spus că în ziua aceea nu voi merge la lucru. Ploua mărunt, dar nu atât de tare încât să nu pot patrula, însă ştiam că trebuie să merg acolo unde îmi poruncea Domnul.
M-am aşezat şi am pus arma deoparte, iar soţia m-a întrebat de ce a trebuit să mă întorc. „Nu ştiu, pentru că El nu mi-a spus care este motivul, dar ascultarea de Cuvântul Său face mai mult decât jertfele şi arderile de tot.”
În timp ce stăteam acolo şi-mi ştergeam arma, l-am văzut pe vecinul meu venind pe lângă casă, cu pălăria dată într-o parte. El i-a zis soţiei mele: „Doamnă Branham…” „Da?”
„Predicatorul este aici?”
„Da, domnule Andrews, intră, te rog.”
„Bună, predicatorule.”
„Bună dimineaţa, domnule Andrews, ia loc.”
„Ai auzit de doamna Andrews?”, m-a întrebat el.
„Nu.”
„Ei bine, predicatorule, va muri.”
Oh, aceasta este o veste foarte rea, dar ştiu că aveţi un doctor foarte bun.”
„Aşa este, dar soţia mea nu avea apendicită.”
„Nu?”
„Nu”, a răspuns el. „Am adus un specialist din Louisville, iar acesta ne-a spus că are un cheag de sânge care se află la o distanţă de câteva ore de inima ei. A spus că va muri…”
„Oh, este foarte trist!” am spus eu, după care am adăugat în timp ce continuam să-mi şterg arma: „Nu-mi place să aud aşa ceva.”
„Ei bine, este foarte grav,” a spus el.
„Înţeleg, domnule”, i-am răspuns liniştit, ca să-l las să mai transpire puţin.
„Ce crezi, ai putea s-o ajuţi?”
„Eu? Bine, dar nu sunt doctor.”
„Păi… Oh, m-am gândit că poate ai putea s-o ajuţi puţin.”
„Ce vrei să spui?”
„Vezi tu, aşa ca pe femeile din Biblie…”
„Înţeleg, dar Acela a fost Domnul Isus şi parcă ai spus că nu crezi în El.” Atunci bărbatul a început să-mi povestească despre o mătuşă de-a lui, care a promis că va plăti cinci dolari pentru un predicator misionar. Ziua hotărâtă se apropia, dar ea nu avea toţi banii. El a spus că mătuşa lui l-a trimis la magazin să-i cumpere o bucată de săpun, iar când s-a întors, a găsit-o plângând, dar când l-a văzut, s-a ridicat, şi-a şters lacrimile, a luat bucata de săpun şi s-a aplecat peste scândura de spălat. Desigur, femeile de astăzi, apasă doar butonul şi maşina spală singură, dar ea a pus bucata de săpun pe scândură şi a început să frece la haine. În timp ce freca, a auzit ceva, iar când s-a uitat la săpun, a văzut că în el era o monedă de cinci dolari. Domnul Andrews m-a întrebat cum au ajuns banii acolo, iar eu i-am răspuns: „Isus cel înviat a făcut aceasta. Ea a făcut o promisiune din inima ei bună crezând că o va putea împlini, iar Dumnezeu a găsit o cale ca s-o ajute să se ţină de cuvânt.”
Voi Îl puteţi recunoaşte întotdeauna prin felul cum procedează. Da, voi Îl puteţi recunoaşte prin ceea ce face şi prin felul cum face lucrurile.
Bărbatul acela a continuat: „Frate Branham, crezi că El poate s-o ajute şi pe soţia mea?”
„Sigur că da. Eu ştiu că El poate face aceasta.”
„Vrei să te rogi pentru ea?”
„Nu. Roagă-te tu pentru ea, fiindcă tu trebuie să faci aceasta”, am răspuns eu.
„Bine, dar eu nici nu ştiu cum trebuie să mă rog.”
„Nu ar folosi la nimic să reciţi o poezie învăţată. Pune-te jos şi vorbeşte pur şi simplu cu El.”
„Dar cum s-o fac?”
„Dă scaunul mai în spate, îngenunchează lângă masă şi roagă-te.” A îngenuncheat şi a început să se roage zicând:
„Domnule, eu nu ştiu cum să vorbesc cu Tine, dar aş vrea s-o ajuţi pe soţia mea.” Apoi s-a ridicat şi a spus:
„Predicatorule, vino să mergem chiar acum la spital ca să vorbim cu El.”
„În ordine”, am răspuns eu. S-a pregătit şi soţia mea şi ne-am dus toţi trei acolo. Doamna Andrews era atât de grav că deja nu mai vedea. Când a văzut-o aşa, soţia mea a început să plângă. Am îngenuncheat şi m-am rugat zicând:
„Dumnezeule scump, Te rog s-o ajuţi pe femeia aceasta. Tu ai văzut că nu mai are nici o şansă şi nici o nădejde, deoarece doctorii au făcut tot ce au ştiut, dar ea este pe moarte. Ce am putea face noi, Dumnezeule? Doar să Te chemăm pe Tine, fiindcă ştim că ai înviat din morţi şi eşti viu printre noi. Tu eşti tot atât de tangibil, cum este lumina pe mâinile mele, pentru că eşti aici şi ai toată puterea de aceea eşti singurul care poţi s-o ajuţi. Doamne, dacă am primit trecere înaintea Ta, venim cu smerenie să-Ţi cerem îndurare pentru această femeie. Amin.”
În timp ce mă rugam, lucrurile au început să se mişte şi am văzut-o venind spre mine cu o plăcintă cu mere, iar eu stăteam în faţa verandei şi am început s-o mănânc. După ce am primit vedenia, m-am ridicat. Cine a făcut aceasta? Hristos cel înviat. El este printre oameni.
El i-a spus femeii de la fântână, care erau păcatele ei; i-a spus lui Natanael ce făcea când a mers Filip după el; a ştiut unde era peştele cu moneda în gură, iar când a fost întrebat, a spus: „Tatăl Îmi arată toate lucrurile, iar Eu le fac întocmai. Şi lucrurile pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.” Ce este aceasta? Învierea. El nu este mort, ci a înviat, iar acum este aici, la fel de real cum este lumina aceasta.
Cu câţiva ani în urmă, oamenii nu ştiau ce este electricitatea, dar în inima lor era setea de a o cunoaşte, iar un om numit Thomas Edison a crezut că poate face lumină. A încercat mii de căi, iar până la urmă a reuşit să dea omenirii electricitatea.
Omul a crezut în televiziune şi toate celelalte lucruri, pentru că Dumnezeu le-a pus pe toate aici, iar în dimineaţa aceasta, printre noi Se află puterea Hristosului înviat. Da, El este aici ca să salveze fiecare păcătos, să-l umple cu Duhul Sfânt şi să vindece orice boală care este în lume. Condiţia este să cunoaşteţi Firul care duce la El. Ştiţi care este Firul corect? Dragostea şi credinţa.
Voi ştiţi că Franklin a „prins” fulgerul. El nu ştia ce are, dar a spus: „Îl am, îl am!” Poate că uneori Duhul Sfânt vă vorbeşte şi nu ştiţi exact ce este, dar ştiţi că este acolo. Aşa face El, iar voi Îl puteţi recunoaşte pe Dumnezeu după felul în care face lucrurile.
Cam la două ore după ce am ajuns acasă, vecinul meu a fost sunat de la spital şi i s-a spus că soţia lui este pe moarte. Spuneau că scoate un horcăit specific celor ce mor. Bărbatul a fost foarte dezamăgit şi a spus: „Doctorul a spus că va muri şi aşa este…”
„Dar Domnul Isus a spus că va trăi”, i-am răspuns eu.
„Păi, dacă moare cum mai trăieşte?”
„Dar ea trăieşte deja.”
Aleluia! Să nu vă speriaţi de „Aleluia!”, pentru că înseamnă „Lăudat să fie Dumnezeul nostru!” Lăudat să fie Domnul nostru pentru fiecare umbră a morţii luată de peste noi. El trăieşte!
Vecinul m-a întrebat: „Şi cum va fi?” Nu ştiu. Eu trebuie doar să cred ceea ce a spus Dumnezeu că va face.” Totuşi, omul era foarte trist în continuare, iar după un timp s-a dus la spital. Când s-a întors, a venit la mine şi mi-a zis: „Ştii ce s-a întâmplat, predicatorule?”
„Ce, domnule Andrews?”
„Soţia mea s-a ridicat. Toată apa s-a dus din ea şi a spus că îi este foame. I-au adus supă, dar ea a spus că vrea cârnaţ şi varză acră.” De ce aceasta? Pentru că El a înviat din morţi. Acesta este motivul pentru care femeia aceea a ieşit sănătoasă din spital.
El trăieşte! Da, El trăieşte ca să împartă mântuire.
Mă întrebaţi de unde ştiu că El trăieşte? El este viu în inima mea. Aceasta este.
Trei zile mai târziu, stăteam în faţa verandei şi mâncam o gustoasă plăcintă cu mere. De ce? Pentru că El este viu, a înviat din morţi.
Şi femeia bolnavă de TBC s-a ridicat deşi medicii spuneau că va muri. Ea a venit până aici, dar a refuzat să fie botezată deoarece s-a gândit că este fanatism să facă botezul. La puţin timp după aceea, într-o noapte a avut o febră mare. Era acasă, dar putea să mă audă predicând despre botezul în apă. Imediat s-a ridicat, a venit la biserică şi s-a aşezat undeva în spate, iar la un moment dat a spus. „Eu trebuie să mă botez.”
Doamna Weber s-a dus şi i-a adus o haină de botez şi femeia a intrat în bazin şi a fost botezată, aşa cu febră cum era. Astfel a beneficiat de făgăduinţa pe care i-o făcuse Dumnezeu.
Au trecut mulţi ani de atunci, iar ea este încă aici pentru că Dumnezeu trăieşte şi domneşte.
Cu câteva săptămâni în urmă, ea şi fiica ei au fost la Louisville. Veneau amândouă pe stradă, iar acolo era un biet cerşetor care i-a zis: „Doamnă, ajută-mă pentru că sunt în nevoie.” Ea s-a uitat în buzunar şi a văzut că avea numai cincizeci de cenţi ca să poată trece podul. A plecat mai departe, dar Domnul i-a vorbit şi i-a zis: „Când ai fost neajutorată, Eu te-am ajutat, iar acum când acest cerşetor are nevoie de ajutorul tău, de ce nu îl ajuţi?”
„Doamne, dar nu am decât cincizeci de cenţi. Cum vom putea ajunge acasă eu şi fiica mea?”
„Ce sunt banii aceştia pentru tine?” i-a zis Domnul. „Urmează-Mă!” S-a întors imediat la cerşetor şi i-a zis: „Iartă-mă, te rog, dar nu am decât cincizeci de cenţi. Este tot ce am eu şi fiica mea ca să putem trece podul. Îmi pare rău că nu am mai mult…”
„Domnul să te binecuvânteze, fiica mea.”
Au plecat mai departe, iar fiica a întrebat-o pe mama sa: „Acum ce ne vom face? Cum vom trece podul?”
„Nu ştiu”, a răspuns mama, „El mi-a spus să-i dau banii aceia cerşetorului şi erau tot ce aveam.”
În timp ce mergeau pe stradă, la un moment dat fiica a zis: „Mamă, uite un ban!” Ce era aceea? Felul în care lucrează El şi prin care ne arată că este aici.
Vara trecută am fost plecat la diferite întâlniri, iar soţia mi-a spus: „Billy, am nevoie de un CEC pentru că trebuie să cumpăr alimente.” Chiar atunci a venit un biet predicator bătrân şi mi-a spus: „Frate Branham, am rămas fără bani şi trebuie să ajung în Texas. Poţi să mă împrumuţi cu cincizeci de dolari şi ţi-i trimit înapoi când ajung acasă?”
M-am dus la bancă să văd dacă aveam atâţia bani. Ei bine, aveam aproape o sută de dolari, aşa că am scos cincizeci de dolari şi i-am dat lui. Soţia mi-a zis: „Billy, în dimineaţa aceasta am nevoie de un CEC de vreo douăzeci de dolari ca să cumpăr alimente.” Ne-am dus împreună la magazin şi am cumpărat tot ce avea nevoie, apoi ne-am întors acasă. Atunci a văzut că a uitat să cumpere ouă, iar eu m-am gândit: „Ei bine, poate că va face cineva ceva,” şi m-am dus să-l ajut pe domnul Hay. Nu era încă nimeni acasă, iar eu am început să încarc gunoiul cu lopata.
Din întâmplare, am privit peste drum şi am văzut că s-a oprit o maşină veche, din care a coborât un predicator bătrân, care avea un fel de handicap. El s-a dus şi s-a întins pe verandă la mine. Când l-am văzut, m-am gândit: „Predicatorul acela sărman… Mă duc să-l văd.” M-am dus la el şi i-am zis: „Bună dimineaţa.”
„Ce mai faci reverend Branham? Cred că mă recunoşti. Eu sunt unul dintre predicatorii săraci. Am fost sus în Cleveland, iar fraţii de acolo mi-au dat destulă benzină ca să ajung până acasă, dar bătrâna mea maşină a secat deja, iar Ceva mi-a spus să trec pe la tine, fiindcă mă vei ajuta tu.”
L-am privit şi mi-am zis: „Sărmanul om!”, apoi am zis cu voce tare: „Haide să ne rugăm.”
„Roagă-te, tu”, a zis el, „pentru că eu am un şold bolnav.” „Bine,” am spus eu şi am îngenuncheat. Când am început să mă rog, Domnul mi-a zis: „Dă-i cinci dolari.”
„Doamne”, am zis eu, „Tu ştii totul despre el şi ştii şi dacă îi vor ajunge aceşti bani,” după care am încheiat rugăciunea şi i-am zis bătrânului: „Domnul mi-a zis să-ţi dau cinci dolari.” „O, dar este prea mult, frate Branham!” a răspuns el. I-am scris un CEC de cinci dolari şi i-am spus să meargă la Banca Strother, pentru că acolo i se va onora cecul.
După plecarea lui, a venit un om şi mi-a spus: „Predicatorule, eu am acasă o sută de găini. Le-am dat mâncare şi de toate, dar nu se ouau nicicum. Acum o săptămână am îngenuncheat şi am spus: „Doamne, dacă vei face aceste găini să se ouă, voi da jumătate din ele în Numele Domnului.” Ştii ce s-a întâmplat? Au început să ouă imediat, iar în ziua următoare aveam deja nouăzeci de ouă, iar acum am aici un coş cu ouă şi vreau să ţi-l dau ţie.”
Vedeţi? Cinci dolari, nimic mai mult. Ce este aceasta? Felul Său de lucrare. Înţelegeţi ce vreau să spun în dimineaţa aceasta? Vreau să spun că Isus Hristos trăieşte şi domneşte. El a înviat din morţi şi a frânt pâinea, iar când a făcut aceasta, ochii lor s-au deschis şi L-au putut recunoaşte.
Urmăriţi şi voi felul în care face toate lucrurile şi Îl veţi recunoaşte, pentru că El este încă viu şi domneşte.
El trăieşte, El trăieşte, mântuire să împartă,
Întrebaţi-mă, cum ştiu că El trăieşte?
El trăieşte în inima mea.
Mesajul Lui era: „Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Mei că merg înaintea lor în Galileea; acolo Mă vor vedea.”
El are şi astăzi un Mesaj: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi…”
Prieteni, aşa cum au fost surprinşi ucenicii când Omul acela de pe ţărm le-a zis: „Aruncaţi mreaja…” pentru că nu L-a recunoscut, nici cei doi ucenici care călătoreau cu El pe drum, nu L-au recunoscut. Şi nu numai ei, ci şi mulţi dintre noi am pierdut semnul înaltei chemări a lui Hristos, din cauză cu nu L-am recunoscut.
La bara de judecată va fi o mare dezamăgire pentru că vă veţi da seama că numai „religia” lui Isus Hristos aduce mântuire, fericire şi bucurie; numai calea pe care oamenii din zilele lui Pavel au numit-o „erezie”, cum spune Pavel. Voi ştiţi că „erezie” înseamnă „nebunie”:
„Mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc „partidă” (erezie).” (Fapte 24.14).
De multe ori când vedeţi oameni care sunt bucuroşi şi plini de Duhul lui Dumnezeu, şi care sunt însoţiţi de vindecarea divină, de semne şi minuni, spuneţi: „Este hipnoză! Este aceasta sau cealaltă!”, dar dacă citiţi Biblia, veţi afla că este Domnul Isus Hristos în lucrare, dar pentru că nu-L cunoaşteţi, nu ştiţi că este El.
Nădejdea mea este că înainte ca să treacă această zi, El va face ceva în viaţa voastră, ca să-L recunoaşteţi, pentru că atunci învierea va răsări în inimile voastre.
Iubitul nostru Isus a înviat din morţi într-o dimineaţă ca aceasta, de aceea a dispărut teama de moarte. Aleluia! Ea este pecetluită în Marea Uitării! Astfel, când Pavel a ajuns la capătul drumului şi stătea acolo cu lanţuri la mâini şi la picioare aşteptând să-i fie tăiat capul, ei L-au întrebat:
„Ei, acum ce zici, Pavele?”
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.
De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2Timotei 4.7-8).
Când i-au pus capul între butuci, moartea i-a râs în faţă şi i-a zis: „Am pus mâna pe tine şi ştiu că te temi de mine!”, dar El a răspuns: „Unde îţi este boldul, moarte?” (1Corinteni 15.55). Pavel privea şi vedea cu i se sapă groapa, iar mormântul era plin de noroi şi-i zicea: „Voi pune mâna pe tine! Te voi nimici! Îţi voi umple trupul de viermi!”, dar Pavel i-a răspuns liniştit: „Mormântule, unde îţi este biruinţa?”
Apoi a privit spre Ierusalim şi a zis: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1Corinteni 15.57).
Şi eu voi ajunge la capătul drumului, pentru că într-una din aceste zile îmi voi încheia lucrarea. Mâine este ziua mea de naştere şi voi împlini patruzeci de ani. Umerii încep să mi se lase, ridurile îmi apar pe lângă ochi şi părul îmi încărunţeşte. Ce este aceasta? Moartea se instalează în trupul meu şi mă macină, dar, frate, în timp ce pe de-o parte mă macină moartea, pe partea cealaltă se înnoieşte Viaţa. Aşa este.
Într-una din aceste zile, noi toţi vom sta în acest cimitir, și dacă voi muri înainte de venirea lui Isus, ei vor cânta:
Crede numai, crede numai
Totul e posibil, crede numai!
Când veţi auzi spunându-se: „A murit!” şi veţi vedea că aruncă bulgări de ţărână peste sicriul meu, să ştiţi că nu sunt mort, ci trăiesc pentru că trăieşte El.
Într-una din aceste dimineţi de primăvară, când totul se va sfârşi, când bomba atomică va spulbera întreaga lume şi o va purifica, iar palmierii vor creşte din nou şi întreaga natură va fi înnoită, aşa încât va fi aşa cum a făcut-o Dumnezeu la început, şi nu va mai fi poluare. Nu va mai fi nici un germen de boală care să răpună plantele. Aleluia! Într-o dimineaţă frumoasă şi glorioasă, când păsările vor zbura din pom în pom, iar Isus va veni din nou aici pe pământ, cei care sunt morţi în Hristos, vor fi luaţi cu El. Într-o zi de Paşti, noi vom ieşi afară ca să ne întâlnim cu cei dragi ai noştri. Nu va fi minunat timpul acela?
O văd acolo în spate pe mama mea care este tot mai bătrână şi tremură, dar când o voi vedea acolo, îi voi spune: „Mamă, acesta este fiul tău.”
Când voi ajunge acolo, îi voi întâlni pe cei dragi ai mei, pe dragii mei prieteni de aici din biserică, pe toţi cei care au plecat la Isus Hristos. Da, la înviere ne vom întâlni cu toţii.
Apoi, voi merge acolo şi voi întreba: „Cine este acela care vine?” Şi-l voi vedea pe Pavel. Iată-l şi pe Sila, pe Daniel şi pe Ezechiel. Acolo vor fi şi ceilalţi, şi toţi vom umbla prin Paradisul lui Dumnezeu.
Prieteni, va fi o înviere adevărată, iar noi ne vom reîntâlni. Fetiţa aceea micuţă care a murit când era doar atâtica, va fi atunci o tânără domnişoară. Ea o va îmbrăţişa pe mama ei plângând şi lăudându-L pe Dumnezeu pentru învierea glorioasă a lui Isus Hristos, Fiul Său.
Noi trăim, dar este meritul Duhului Sfânt care poartă mărturia că există o înviere. Cum este aceasta? Odată, eram păcătos. Atunci nu aş fi stat la acest amvon şi nu mi-aţi fi auzit glasul zicând: „Amin!”, pentru că mi-ar fi fost ruşine. Atunci nu aţi fi văzut nici măcar un strop de lacrimă în ochii mei, pentru că mi-ar fi fost ruşine să plâng. Eram „Billy cel rău”, dar într-o zi, Isus Hristos S-a întâlnit cu mine în puterea învierii Lui şi El a zdrobit inima veche de piatră şi a scos-o afară din mine. Mi-a dat o gândire nouă şi o natură nouă, şi m-a făcut o făptură nouă. Da, iar astăzi trăiesc pentru că trăieşte El, iar într-o zi, voi ajunge la capătul drumului, exact ca voi, şi atunci armura noastră va fi destul de bătucită din pricina bătăliilor.
Priviţi bătrânul meu scut, să vedeţi câte săgeţi arzătoare s-au lovit de el! Eu sunt aici jos şi simt cum vin valurile spre sufletul meu, de aceea ştiu că mă apropii de capătul drumului.
Mama şi ceilalţi Branham, au început să tremure când au îmbătrânit. În ce mă priveşte, vreau ca atunci când voi ajunge la capătul drumului, să-mi scot coiful şi să-l pun jos pe mal, să îngenunchez, să împlânt bătrâna Sabie în snopul veşniciei, să-mi ridic mâinile şi să strig:
„Ştiu că în timp ce voi trece prin valea umbrelor morţii, Steaua dimineţii va veni să-mi lumineze calea. Duhul Sfânt Îşi va deschide aripile glorioase peste Iordanul întunecos şi va purta sufletul meu spre o Ţară mai bună!” Da, domnilor.
Să nu vă temeţi! Eu nu mă tem de nici un rău, pentru că Tu eşti cu mine. Moartea a fost înghiţită de biruinţă şi nu ne mai poate face nimic.
Odată, un scriitor a scris următoarele cuvinte:
„Dumnezeu i-a făcut un singur lucru morţii: a înhămat-o la carul Său de biruinţă, aşa că mai poate face un singur lucru: poate să-l ia pe credincios şi să-l ducă în prezenţa Făcătorului său.” Acesta-i singurul lucru pe care-l poate face moartea. Într-una din aceste zile, moartea va înhăţa partea aceasta muritoare. Şi aşa cum atunci când eram doar un plod, aşteptam ca mama să mă nască, tot aşa, când acest cort se va desface, acolo este pregătit deja un alt trup care mă aşteaptă în slavă, acolo unde nu mai este boală sau suferinţă.
Şi aşa cum am început aici, din Duhul, şi Duhul lui Dumnezeu a strigat din mine: „Ava!”, adică „Tată”, şi nu doar din mine, ci din fiecare om care a fost născut din nou, într-o zi, noi vom păşi dincolo de perdea şi vom fi în acel trup nou, care nu va mai avea păr cărunt, umeri lăsaţi sau altceva de felul acesta, ci vom fi tineri pentru totdeauna, pentru că Isus Hristos a înviat a treia zi şi El trăieşte şi domneşte.
Mergeţi şi spuneţi-le aceasta ucenicilor Săi! Duceţi-vă şi spuneţi poporului Său că El îi va întâlni în Galileea. Aştept ca într-o zi, să mă întâlnesc şi eu cu El în Galileea lui Dumnezeu, pentru că El trăieşte astăzi în inima mea şi cred că şi cu voi este la fel. Îmi pare rău că v-am ţinut atât de mult. Să ne plecăm capetele.
O, Dumnezeule îndurător, Creatorul cerurilor şi al pământului, Autorul Vieţii veşnice şi Dătătorul oricărui dar bun, Îţi mulţumim în dimineaţa aceasta pentru învierea lui Isus Hristos.
Cu o mie nouă sute de ani în urmă, a avut loc acest mare eveniment. Până atunci, omul se temea de moarte, dar după ce a venit El, a luat toată teama morţii, iar astăzi El trăieşte şi domneşte în inimile noastre. După ce a înviat din morţi, El a spus: „Eu voi fi cu voi şi în voi, până la sfârşitul veacului.”
De atunci au trecut o mie nouă sute de ani, dar El trăieşte şi în dimineaţa aceasta şi este la fel de viu în inimile noastre.
Doamne, în dimineaţa aceasta ne-am adunat aici ca să ne închinăm şi să învăţăm Cuvântul Lui, să simţim Duhul Lui, să ne strângem mâinile unul cu celălalt şi să ne spunem unul celuilalt: „Lăudat să fie Domnul, pentru că El a murit şi a înviat din nou.” Doamne, noi ştim că prin harul lui Dumnezeu, în fiinţele noastre domneşte Viaţa fără sfârşit, deoarece credem că aici, înăuntru, este Duhul lui Dumnezeu care nu poate muri niciodată.
El a spus: „Eu le voi da Viaţa veşnică şi nu vor muri niciodată, ci îi voi învia în ziua de apoi,” iar noi credem aceasta pentru că suntem martori ai învierii Sale. Tată, binecuvântează-ne în ziua aceasta. Binecuvântează-i pe străinii de la poarta noastră şi fă ca ziua aceasta să fie o zi fericită.
Dacă printre noi sunt oameni care încă nu au fost născuţi din nou şi nu cunosc experienţa trăirii cu Isus Hristos în Viaţa cea nouă în care toate dorinţele după lucrurile lumii au pierit, şi care nu ştiu ce înseamnă să fii o făptură nouă în Hristos Isus, o, Duhule Sfânt, vino chiar acum peste ei!
Suflă Viaţa fără sfârşit şi peste sufletele lor şi fie ca clopotele bucuriei să sune şi pentru ei în această zi de Paşti, ca să devină făpturi noi în Tine.
Doamne, ascultă rugăciunea slujitorului Tău, pentru că Îţi cer aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.
– Amin –