CE SUNT VEDENIILE?

Mulţumesc foarte mult, frate.

Bună seara, prieteni. Sunt foarte fericit pentru că mă aflu aici, în seara aceasta. Ne-am adunat în Numele Domnului Isus, ca să vă propovăduiesc Cuvântul şi să mă rog pentru voi. Văd că s-au adunat şi câteva batiste peste care ne vom ruga puţin mai târziu. Sunt bucuros pentru că credeţi acest lucru care este conform Cuvântului lui Dumnezeu.

Îmi amintesc că atunci când am fost în Africa am a- vut vreo şaisprezece saci plini cu batiste, iar ziarele au scris: „Fratele Branham este puţin cam superstiţios pentru că s-a rugat peste batiste.”  Aceasta dovedeşte că oamenii s-au îndepărtat de Biblie şi nu o cunosc, deoarece Dumnezeu i-a însărcinat pe slujitorii Săi să facă acest lucru.

Mâine după-amiază va fi serviciul de încheiere, care va începe pe la ora 2.30-3.00. La ce oră începeţi?

[un frate spune: „Pe la ora 3.00”.]

. Deci la ora 3.00. Atunci numerele de rugăciune se vor împărţi pe la ora 1.30-2.00.

Pentru oaspeţii veniţi din alte părţi aş vrea să spun că în împrejurimile oraşului sunt câteva biserici foarte bune. Şi fratele de aici are o biserică foarte frumoasă acolo sus şi presupun că şi ceilalţi predicatori de aici lucrează împreună. Sunt biserici bune, de aceea am vrea să vă alegeţi una dintre ele şi să mergeţi dimineaţa, unde doriţi, iar dacă sunteţi membri ai vreunei biserici, mâine să fiţi la datorie.

Aş vrea să-i mulţumesc fratelui Glenn pentru că a făcut posibilă această adunare de încheiere. Asta arată adevărata părtăşie şi frăţietate dintre oameni şi vrem ca fiecare om să fie la datorie, în biserica lui, acolo unde îi este locul, pentru că datoria voastră este să fiţi acolo.

Întotdeauna am încercat să-mi fac un obicei din a încheia duminica după-amiaza, iar după ce vom avea cortul pentru evanghelizare, vom face acest lucru: vom ţine serviciul de încheiere duminica după-amiază, iar dimineaţa nu vom avea nici o adunare, astfel ca oamenii să poată merge la bisericile lor.

Convingerea noastră este că fiecare persoană e datoare să meargă la o biserică şi să aparţină de o biserică, în calitate de creştin. Foarte mulţi oameni spun: „O, eu stau acasă şi citesc Biblia, căci prin asta am totul!”, dar nu este adevărat, deoarece Biblia spune că nu trebuie să părăsim adunarea noastră. [Evrei 10.25]. Noi trebuie sa ne adunăm şi să luptăm împreună cu toate celelalte biserici.

În dimineaţa aceasta l-am auzit vorbind la radio pe un predicator baptist. Nu-mi amintesc numele lui, dar este cineva de aici, iar eu îl apreciez foarte mult şi vreau să-i spun ceva: „Frate, du înainte mesajul acela pentru că este foarte bun.” Îl chema Smith sau Johnson. Frate Johnson, nu-ţi cer să ridici mâna, dar dacă eşti aici vreau să ştii că te apreciez foarte mult, pentru că a fost un mesaj adevărat. Dumnezeu să te binecuvânteze.

Astăzi am auzit şi mesajul adus de fratele de aici şi de toţi ceilalţi fraţi şi vreau să spun că noi lucrăm împreună pentru o singură cauză: a Domnului Isus Hristos. O, dacă am putea să sfărâmăm aceste bariere!

Aseară am vorbit despre ştiinţa medicală: despre osteopatie, chirurgie şi toate celelalte lucruri. Dacă medicii ar înceta să mai lupte unii împotriva celorlalţi şi s-ar ajuta unul pe altul, preluându-şi pacienţii, nu ar fi minunat?

Aşa ar trebui să fie şi cu noi. Dar aceste lucruri sunt foarte departe de personalul medical.

Predicatorii metodişti, baptişti, prezbiterieni, penticostali şi toţi ceilalţi, cu un cuvânt noi toţi, ar trebui să fim tot aşa. Într-adevăr.

Când eram pastor la Tabernacolul Baptist din Jeffersonville şi la Biserica Baptistă din Milltown, aveam şi Tabernacolul meu, care mai este şi acum la Jeffersonville… Ceea ce vreau să vă spun este că acum propovăduieşte în locul meu un predicator metodist.

Când eram acolo, aveam un prieten bun care se născuse în aceeaşi regiune din Kentucky, unde m-am născut şi eu. El avea Biserica Metodistă de pe Strada Principală din New Albany, care era o bisericuţă foarte activă. Ei bine, aveam o părtăşie extraordinară. Astfel, când ţinea el o trezire, eu închideam biserica mea şi mergeam cu toţii acolo, iar el făcea acelaşi lucru pentru mine.

Uneori ne necăjeam unul pe celălalt, cum fac predicatorii, ştiţi voi. De fapt nu aveţi cum să ştiţi pentru că nu sunteţi predicatori, dar ne plăcea să glumim între noi. De exemplu, dacă venea la mine cineva care primise mântuirea şi îl întrebam: „De care biserică ai aparţinut, frate?”, iar el îmi răspundea: „Păi, ai mei au fost metodişti, frate Branham şi pentru că şi eu cred în botezul prin stropire, aş vrea să mă botezi aşa.” îi spuneam: „Frate, tu nu vei fi niciodată un membru bun aici, chiar dacă suntem fraţi, dar am un prieten foarte bun în New Albany, pe nume Johnson, care este metodist şi botează prin stropire. Ştii ce vom face? Haide să mergem şi să vorbim cu el pentru că este un om foarte cumsecade. E un creştin adevărat şi are o bisericuţă vie, umplută cu Duhul Sfânt. Clima este cam uscată pe acolo, nu este foarte multă apă, dar el se va purta frumos cu tine.”

Ei bine, când mergea cineva la el şi îi spunea: „Frate Johnson, eu cred în botezul prin scufundare şi aş vrea să fiu botezat aşa”,  fratele îi răspundea: „Eu nu botez prin scufundare, dar Billy, de la Tabernacolul Baptist din Jeffersonville, face aceasta. E un om cumsecade iar tu vei fi un membru bun în biserica lui. Totuşi, îţi spun ceva: el este baptist şi te va ţine sub apă până când nu mai iese nici o bulă de aer.”

Glumeam unul cu celălalt în felul acesta, dar avem părtăşie împreună. Fratele Johnson era un om minunat şi nu aveam nimic să-i reproşez chiar dacă nu eram de acord în unele probleme de învăţătură. Totuşi, principiul pe care mergeam era acelaşi: amândoi credeam că Domnul Isus Hristos a murit ca să-i salveze pe păcătoşi şi cred că noi toţi avem această încredinţare. Acesta este motivul pentru care cred că ar trebui să uităm toate mărunţişurile şi să mergem înainte slujind Domnului; iar dacă eu nu pot să fiu de acord cu cineva, aceasta nu înseamnă că acel om nu este fratele meu. Aş vrea ca şi ceilalţi să gândească la fel despre mine.

În ce mă priveşte, vreau să vă spun că am avut încă opt fraţi. Cel care s-a născut după mine e înalt de şase picioare

[aproximativ 1,80m]

, cântăreşte cam 190 de livre

[aproximativ 85 Kg]

, e blond, are nasul turtit şi bărbia pătrată. Nu semănăm absolut deloc. Mai mult, lui îi place să joace golf, în timp ce eu consider că acest joc este caraghios; mie îmi place să merg la vânătoare, iar el consideră că vânătoarea este un lucru caraghios. Mie îmi place plăcinta cu cireşe, iar lui îi place plăcinta cu mere. Suntem foarte diferiţi, nu semănăm nici la înfăţişare, nici la fire, dar tatăl lui este şi tatăl meu; iar dacă familia Branham a putut să ne accepte: pe el cu ciudăţeniile lui şi pe mine cu ciudăţeniile mele, înseamnă că suntem fraţi. Şi dacă Dumnezeu poate să te primească pe tine cu învăţătura ta deosebită şi pe mine cu învăţătura mea deosebită şi să ne dea Duhul Sfânt la amândoi, înseamnă că suntem fraţi chiar dacă ne deosebim atât de mult. Aşa este, noi suntem fraţi chiar dacă  suntem diferiţi. În acest fel avem părtăşie împreună, iar Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de toată murdăria şi ne eliberează de păcate.

În ce priveşte batistele, cred că printre americani am mai multă trecere cu ele decât cu orice altceva. De ce aceasta? Pentru că americanii au ideea fixă că trebuie să fie atinşi de cineva sau să se pună mâinile peste ei, dar aceasta este o tradiţie evreiască. Acesta este motivul pentru care încerc să vă fac să înţelegeţi care este varianta pentru neamuri.

Vedeţi voi, evreul Iair a spus: „Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”  (Marcu 5.23).

Dar sutaşul roman a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperemântul meu. Eu sunt un om sub stăpânire, am sub mine ostaşi şi zic unuia: „Du-te!” şi se duce. Toţi cei care sunt sub mine trebuie să mi se supună.” El a recunoscut autoritatea supremă pe care o avea Isus asupra bolilor, de aceea I-a zis: „ Spune numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit.” – Matei 8.8 -.

Isus nu a zis prea multe despre Iair, ci a făcut ceea ce L-a rugat: S-a dus şi Şi-a pus mâinile peste fiica lui, dar despre sutaşul roman, Isus le-a spus celor ce mergeau după El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare.”! – Matei 8.10 -. Vedeţi?

Şi noi dorim să avem o credinţă foarte mare, deoarece Domnul Isus vrea să ne încredem în El.
          Îmi pare rău că avem numai câteva seri la dispoziţie. De fapt aşa a fost întotdeauna slujba mea. În Africa, în India şi în multe alte locuri stăteam o seară, două sau cel mult trei şi erau prezenţi între o sută şi cinci sute de mii de oameni. Ei nu aveau cum să ştie cât este de greu, pentru că pe când începi să te obişnuieşti, trebuie să îţi iei rămas-bun şi să pleci, deşi acest lucru nu este corect faţă de oameni.

Acesta este motivul pentru care Domnul mi-a spus într-o vedenie să fac acest cort mare şi să rămân patru sau şase săptămâni într-un loc. De multe ori, oamenii vin în rândul de rugăciune, sunt vindecaţi şi pleacă. Am văzut oa- meni orbi din tinereţe, care au venit şi au citit Biblia, iar două săptămâni mai târziu erau la fel de orbi ca atunci când au venit prima dată pe platformă. De ce aceasta? Oamenii nu înţeleg că duhul necurat iese din om şi umblă prin locuri fără apă, apoi se întoarce cu alte şapte duhuri, ceea ce face ca starea acelui om să fie cu mult mai rea ca înainte. Aşa spune Biblia. Duhul rău se întoarce împreună cu celelalte şi starea omului devine de şapte ori mai rea decât înainte.

Vedeţi voi, trebuie să ştii cum să te apropii. Trebuie să ştii ce sunt bolile. Excluzând medicii, cred că abia 1% din oamenii de aici ştiu ce este cancerul; ce este o tumoare; ce este cataracta, tuberculoza; ce este un germen, de unde vine, ce anume l-a produs şi ce îl ţine în viaţă. Oamenii nu ştiu.

Ciudat este faptul că de multe ori, nici chiar medicii nu ştiu. Ei ştiu doar că tumorile sunt acolo, dar ce anume le-a cauzat? Trebuie să fie o cauză. Tumoarea este o viaţă, dar nu viaţa omului, ci o altă viaţă care vine în el. Este o altă celulă, care se înmulţeşte; este un germen: cancer, cataractă, sau orice altceva, care vine în om cu un singur scop: să-l ucidă. De ce? Pentru că este moartea care se instalează în trupul muritor, îi suge sângele şi îl ucide. Este o excrescenţă fără formă. Tu îţi iei forma din natura tatălui tău şi la fel este cu orice altceva, pentru că fiecare rodeşte după soiul său; orice sămânţă. Tu eşti sămânţa unei fiinţe omeneşti, iar această sămânţă produce o altă fiinţă omenească. Sămânţa de la câine va produce tot un câine; sămânţa de la o pasăre va produce o pasăre, etc. dar cancerul, tumorile, cataracta şi toate celelalte boli, nu au o formă, deoarece sunt lucruri duhovniceşti. Ele se materializează într-o tumoare malignă sau în altceva şi se întind în tot corpul. Există mai multe feluri de cancer: sarcomas, cancer deschis, cancer roşu, cancer negru şi altele. Unele tumori sunt mici, altele sunt mari şi sunt tumori care se întind ca şi când ar avea picioare. De exemplu, cancerului i se mai spune şi „rac”, de la aceste „picioare” care se întind peste tot.

Dar în spatele tuturor acestor lucruri trebuie să existe o viaţă, pentru că ele sunt vii şi mănâncă. Şi dacă au o viaţă, de unde vine ea?

Mă aflu într-o mulţime formată din mai multe categorii de omeni, şi sunteţi nişte ascultători minunaţi, iar eu sunt fratele vostru. Puteţi să-l întrebaţi pe medicul vostru. Ascultaţi-mă.

La fel este cu bebeluşul şi cu mama lui. Noi ştim de unde vin aceste lucruri. Căsătoria este sfântă şi a fost lăsată de Dumnezeu, dar de unde a venit acest cancer? Cine l-a adus? Cum a apărut? El este aici ca să ia viaţa oamenilor. De unde a venit? Care este natura lui? El este un ucigaş.

Medicul lucrează cu substanţa, cu tumoarea, dar vindecarea divină lucrează cu viaţa.

Câţi vânători de căprioare sunt aici? Să vă văd mâinile. În ordine. Mulţumesc. Este printre noi vreun măcelar, vreun antreprenor de pompe funebre, cineva care lucrează cu fiinţe după ce acestea au murit?

Frate, du-te în seara aceasta pe câmp, împuşcă o căprioară, pune-o pe cântar şi vezi cât cântăreşte. Fii atent ce spui băieţilor când te întorci deoarece dimineaţa, căprioara va fi cu câteva livre [o livră=435g] mai uşoară, pentru că se strânge.

Dacă moare un om, antreprenorul de pompe funebre îi scoate dinţii falşi sau ochiul artificial, pentru că trupul lui se strânge. Un căţeluş peste care a dat maşina, pe şosea, se va strânge şi el, dar ia lasă-l să zacă la soare 72 de ore, adică trei zile şi trei nopţi, apoi aşează-l pe cântar şi vei vedea că este mai greu ca oricând; se umflă, se deteriorează şi i se rupe carnea.

Când viaţa părăseşte acea tumoare canceroasă, bolnavul este eliberat. Cataracta sau orice altceva, se strânge în mai puţin de trei zile şi trei nopţi. Acesta este motivul pentru care trupul lui Isus nu putea să zacă în mormânt trei zile şi trei nopţi. De ce? Fiindcă David spusese: „Nu voi îngădui ca Sfântul Meu să vadă putrezirea…” Nici măcar o celulă nu avea voie să putrezească. De aceea spun oamenii: „O, dar El nu a stat în mormânt trei zile şi trei nopţi! A murit vineri după-amiază şi a înviat duminică dimineaţa.”

El a ştiut că urma să învieze în decursul celor trei zile şi trei nopţi, pentru că o prorocie, un Cuvânt din Biblie spusese printr-un proroc: „Nu voi îngădui ca Sfântul Meu să vadă putrezirea…” – Psalmul 16.10 -. El ştia că trupul începe să putrezească după 72 de ore, aşa că Dumnezeu trebuia să-L ridice până atunci.

Gândiţi-vă la aceasta, pentru că în Noul Testament sunt mai mult de șase sute de făgăduinţe pentru vindecarea divină. Gândiţi-vă numai! Este greu de crezut, nu-i aşa?

Atunci când tumoarea este moartă, ea se strânge, iar bolnavul se bucură, este foarte fericit. Apoi, peste câteva zile, el se simte mai rău decât prima dată şi spune: „Vai, cred ca am pierdut vindecarea!” Şi vă spun: pe cât este de sigur că credinţa a luat viaţa acelei tumori, necredinţa o va învia din nou, pentru a-şi reîncepe activitatea.

Dacă te simţi rău după șaptezeci și două de ore este foarte normal: în trupul tău este un bulgăre de carne moartă. Cine pompează sângele? Inima, iar ea este nevoită să pompeze sânge infectat, ceea ce produce febră şi acea stare de boală. Dacă ai cancer şi cineva se roagă pentru tine, apoi peste șaptezeci și două de ore începi să fii foarte bolnav şi să ai febră mare, acesta este unul dintre cele mai sigure semne că eşti vindecat, dar trebuie să crezi în continuare.

Vedeţi voi, credinţa nu priveşte la ceea ce simţi. Dacă crezi cu adevărat, indiferent cum te simţi, nu vei spune niciodată că nu ai fost vindecat, ci vei crede întotdeauna. Aceasta aduce vindecarea, înţelegeţi?

Acest lucru se întâmplă aici, pe platformă, când ţin servicii de vindecare. Sute de oameni vin şi spun: „Frate Branham, eu am credinţă,” dar dacă credinţa ar fi cerneală, nu ar ajunge nici cât să pui punctul la „i”. Adevărul este că voi aveţi speranţă în loc de credinţă.

Credinţa este sigură pe sine; nu există nimic s-o poată mişca, deoarece credinţa înseamnă siguranţă. Nu contează cât eşti de bolnav, nu contează ce se întâmplă, ea stă neclintită, iar dacă încerci s-o păcăleşti, nu se va lăsa înşelată.

Diavolul este tatăl minciunii şi ştie cum să strecoare o minciună, dar atunci când vrei să fii vindecat, nu trebuie să strigi cât poţi de tare, nu trebuie să baţi din picioare, nici să ţipi, ci ai nevoie de credinţă, pentru că Diavolul o va recunoaşte. Nu vă faceţi griji, ci spuneţi doar un cuvânt.

Uitaţi-vă la ce au făcut ucenicii cu acel copil; probabil că l-au scuturat şi aşa mai departe, dar Isus a spus doar: „Ieşi afară din el.” şi Diavolul a recunoscut credinţa. Vedeţi? Nu este vorba de cantitate, ci de calitate. Nu aveţi nevoie de exerciţii fizice şi nu trebuie să alergaţi prin încăpere. Desigur, eu nu învinuiesc pe nimeni dacă a fost vindecat după ce a alergat, a ţipat, sau a strigat.

 Voi spuneţi: „Frate Branham, crezi în strigare?” Absolut. Da, domnilor, pentru că eu sunt un baptist care crede în vindecare, dar noi, baptiştii, nu facem ceea ce faceţi voi, baptiştii din nord. Noi, baptiştii de modă veche din sud, vechii baptişti misionari din munţii statului Kentucky, nu mergem la altar ca să dăm mâna unii cu alţii şi să ne scriem numele într-un registru. Oamenii se bat pe spate unul pe celălalt şi cred că  au obţinut ceva. Acesta este adevărul. Este foarte rău că am devenit atât de scorţoşi, nu-i aşa, frate baptist?  Aşa este. Pe oamenii din bisericile vechi de acolo nu-i interesa cine era baptist, cine era prezbiterian şi aşa mai departe; dimpotrivă, când ţineau vreo trezire ne duceam la ei, predicam Evanghelia, strigam şi Îl lăudam pe Domnul. Dacă se întâmpla să-ţi pierzi portofelul cu o sută de dolari în el, pe malul râului, şi îl găsea cineva, ţi-l aducea imediat. Vedeţi? Aşa trebuie să fim tot timpul: cinstiţi.

Domnul să vă binecuvânteze.

În seara aceasta nu voi vorbi prea mult pentru că mă doare gâtul şi sunt obosit. După adunarea de mâine după-amiază, va trebui sa plec acasă, să vorbesc acolo, după care voi veni înapoi ca să încep miercuri seara la Charlotte. Nu-mi amintesc cum se numeşte locul acela, cred că este Auditoriul Fox sau Teatrul Fox. Eu nu m-am întâlnit niciodată cu predicatorul de acolo şi ştiu doar că este cumnatul fratelui Bigsby. Totuşi, dacă are vreo legătură cu fratele Bigsby, trebuie să fie un om bun, iar fratele de aici îl cunoaşte şi l-a vorbit numai de bine…

Acum, în legătură cu batistele, să ştiţi că acest lucru este biblic. Am citit scrisorile voastre şi am văzut că mulţi îmi scrieţi: „Frate Branham, ai vrea să-mi ungi batista?” Este în ordine. Noi apreciem ceea ce face Domnul şi susţinem tot ce binecuvântează El, dar dacă vreţi să luăm ca martor Biblia, Pavel nu ungea basmalele. Cuvântul spune doar că oamenii luau basmale care fuseseră atinse de trupul lui Pavel şi le puneau peste cei bolnavi, iar aceştia erau vindecaţi imediat. [Fapte 19.12]. Vedeţi?

Cred că voi aţi luat această idee din locul unde scrie despre femeia sunamită şi Elisei. Ea ştia că Dumnezeu era în prorocul Său şi s-a dus la el ca să afle de ce i-a murit copilaşul. Elisei, la rândul lui, ştia că tot ce atinge este binecuvântat, aşa că i-a zis lui Ghehazi: „Ia acest toiag şi du-te să-l aşezi peste copil.” (2 Împăraţi 4.29).

Dar credinţa femeii nu privea la toiag, ci la proroc, de aceea i-a zis lui Elisei: „Nu te voi părăsi până nu voi afla ceea ce vreau să ştiu.” Atunci prorocul s-a dus cu femeia, şi dacă aţi observat, copilul nu a revenit la viaţă după rugăciunea lui Elisei, ci doar după ce acesta s-a întins peste trupul lui mort. Înţelegeţi?

Săptămânal noi trimitem mii de batiste în întreaga lume, aşa că, dacă aveţi nevoie de vreo una, scrieţi-mi la Jeffersonville, Indiana, şi am să vă trimit. Rugăciunea noastră a înconjurat deja tot globul, iar astăzi când ne-am uitat pe hartă, am văzut că au mai rămas numai câteva puncte în care Domnul nu mi-a îngăduit să predic Evanghelia Sa.

Oameni din toată lumea se roagă unul pentru celălalt, ceea ce înseamnă că trebuie să se întâmple ceva. Unii se trezesc la unu noaptea, alţii la doua sau la trei dimineaţa, ca să fie în rugăciune cu cei la care este ora nouă dimineaţa, doisprezece sau trei după-amiaza. Sunt milioane de oameni care fac aceasta şi aş dori să vă alăturaţi şi voi, să ne ajutaţi să vestim oamenilor Evanghelia, pentru ca atunci când vom ajunge sus să aveţi şi voi o parte în această lucrare.

Eu nu am nici o oră la radio şi nici nu am ceva de vânzare. Noi avem cărţi, dar nu sunt negustor. Astfel, vând broşurile cu patruzeci de cenţi mai ieftine decât le-am cumpărat, de aceea întotdeauna am ieşit în pierdere cu cel puţin o sută de dolari. Cu toate acestea, le-am spus celor care se ocupă de vânzări: „Dacă vine un om sărac sau o femeie care nu are bani dar doreşte o broşură, daţi-i-o totuşi.” Astfel, întotdeauna am rămas cu datorii mari pe urma cărţilor. Am câteva cărţi pe care le-au scris alţii despre mine; eu nu am scris niciodată vreuna şi nici nu sunt negustor de cărţi.

Fotografiile le cumpăr de la Studiourile Douglas, cu dreptul de autor plătit, pentru că altfel nu ai cum să ajungi la ele. Le cumpăr cu miile, apoi le vând la acelaşi preţ, astfel ca oamenii să le cumpere pentru mesaj.

Nu am nici o emisiune la radio şi întotdeauna am avut o adunare mică, o biserică mică, unde nu am avut nevoie de bani. Mai mult, în toată viaţa mea nu am acceptat nici o donaţie. Propovăduiesc Evanghelia de douăzeci și trei de ani, dar nu am primit niciodată nici o donaţie.  Noi toţi suntem oameni săraci, dar aţi ajuns vreodată în situaţia să nu mai puteţi înnoda capetele sforii? Aţi fost, desigur.

Acum doisprezece sau cincisprezece ani am fost şi eu în această situaţie, aşa că i-am spus soţiei mele:

„În seara aceasta voi lua o donaţie de la biserică.”
          „Aş vrea s-a văd şi pe asta,” mi-a răspuns ea.

Seara, i-am spus unuia dintre diaconi să ia pălăria mea, apoi le-am zis fraţilor: „Dragii mei, mă simt groaznic pentru că trebuie să apelez la voi, dar sunt într-o situaţie foarte dificilă şi aş avea nevoie de o mică donaţie. Dacă aţi vrea să puneţi câte cinci sau zece cenţi, m-aţi ajuta să trec peste această situaţie critică şi v-aş fi foarte recunoscător.”

Diaconul a luat pălăria şi a pornit printre fraţi în timp ce eu stăteam şi priveam în jos. În sală era o mamă bătrână care se ruga tot timpul pentru mine. Vă mai amintiţi timpul când bătrânele purtau în faţă un şorţ cu un buzunar interior? Aţi văzut vreodată? Bunica mea obişnuia să-şi ţină acolo tutunul şi pipa, ca să nu ştie nimeni că fumează.

Bătrâna de care vă spun, avea un astfel de buzunar, din care a scos un mic portofel şi a început să scotocească prin el după bănuţi.  Când am văzut aceasta, am crezut că îmi iese inima pe gură. N-am putut să le iau banii, aşa că am spus: „O, v-am necăjit puţin! N-am vorbit serios când v-am cerut bani.” Toţi mă priveau nedumeriţi, aşa că am continuat: „Am glumit cu voi, doar ştiţi că nu am primit niciodată o donaţie.”

După ce am plecat acasă, a venit la mine un bătrân, pe nume John Ryan, care a plecat de curând în slavă. Arăta de parcă ar fi fost din casa lui David: avea părul lung şi barbă şi umbla cu o bicicletă veche. El a venit şi mi-a dat mie bicicleta aceea veche, iar eu am luat zece cenţi şi am cumpărat vopsea, am vopsit bicicleta şi am vândut-o cu cinci dolari, aşa că nu am mai avut nevoie de nici o donaţie. Dumnezeu ne dă toate cele necesare, nu-i aşa?

V-am spus aceste lucruri, pentru că atunci când zic: „Scrieţi-mi”, ne este destul de greu să răspundem la scrisori. Desigur, eu nu vreau să vă iau bani pentru aceasta; nu am de ce s-o fac, iar dacă aveţi bani de dat la biserică, daţi-i păstorului vostru. Sprijiniţi programele radio ale bisericii voastre şi ceea ce mai aveţi. În ce mă priveşte, nu am nevoie de nimic; totul este gratuit.

Aşa cum am spus, dacă aveţi nevoie de o astfel de batistă, scrieţi-ne. Uneori, oamenii pun câte ceva în scrisorile pe care ni le trimit, ca să ne ajute. În fiecare săptămână, noi cumpărăm timbre în valoare de câteva sute de dolari, iar uneori, oamenii încearcă să ne ajute, dar nu este nevoie. Trimiteţi-ne o simplă scrisoare şi veţi primi batista solicitată, apoi păstraţi-o in Biblie.

Acum aş vrea să mă rog pentru aceste batiste, ca să nu uit. Nu numai că aş vrea să mă rog, dar vreau ca şi voi să vă rugaţi împreună cu mine, fiecare dintre voi. Gândiți-vă că aceste batiste sunt aşteptate de tăticul cuiva, de mămica cuiva, de cei dragi ai cuiva. Ei sunt copiii credincioși ai lui Dumnezeu, aşa că haideţi să ne rugăm împreună pentru ei.

Tată ceresc, venim înaintea Ta smeriţi şi credincioşi, ştiind că ai spus în Cuvântul Tău că” :Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi eu în mijlocul lor” şi că „dacă doi se învoiesc să ceară un lucru oarecare, le va fi dat.” (Matei18.19-20).

Tată, avem aici aceste batiste, iar Biblia ne învaţă că oamenii luau şorţuri şi basmale de pe trupul lui Pavel şi le puneau peste cei bolnavi iar când făceau aceasta duhurile rele îi părăseau şi erau vindecaţi. Doamne, ştim că noi nu suntem Pavel, dar Tu eşti acelaşi Isus; Tu eşti Cel care i-ai vindecat pe acei oameni, nu Pavel, iar oamenii recunoşteau că erai în el. Cu siguranţă, dacă în acel moment critic Tu ai procedat aşa, acum, când suntem în aceeaşi situaţie, trebuie să faci la fel.

Nu merităm să cerem aceste lucruri; nu avem nimic bun în noi, dar o facem pentru că Tu ne-ai învăţat aşa. La fel a fost şi cu şarpele de aramă: nici şarpele şi nici prăjina nu aveau vreun merit, ci singurul lucru care a contat a fost ascultarea. Îngăduie, Doamne, ca şi în seara aceasta să fie la fel.

Sus de deal, sau dincolo de munţi, o mamă merge încoace şi încolo prin încăpere, în aşteptarea batistei pentru copilaşul ei bolnav. Sărmanul bătrân orb stă în seara aceasta în camera lui cu bastonul alb în mână. El a auzit că: „Credinţa vine în urma auzirii”, iar acum aşteaptă batista aceasta. O, Dumnezeule, şi mulţi din cei aflaţi prin spitale aşteaptă acelaşi lucru!

Biblia ne spune ca Tu le-ai promis israeliţilor că le vei da o ţară, dar în ziua când au ieşit din Egipt, îndreptându-se  către acea ţară promisă, Marea Roşie le-a stat în cale. Armata lui Faraon îi urmărea din spate, într-o parte şi cealaltă erau munţi şi deşerturi, iar Marea Roşie le stătea chiar în drum; şi un scriitor a spus: „Dumnezeu a privit în jos, din Stâlpul de Foc, cu ochi mânioşi. Când a privit spre Marea Roşie, aceasta s-a speriat, pentru că tăia drumul poporului lui Dumnezeu, care avea făgăduinţa. Ei mărşăluiau înainte, iar marea s-a speriat şi s-a dat înapoi, lăsându-i să treacă mai departe.”

O, Dumnezeule, în seara aceasta, când batistele vor fi puse peste bolnavi şi neputincioşi, priveşte prin Sângele lui Isus, cu ochi mânioşi, astfel ca bolile care-i leagă pe oameni să se sperie. Marele cutremur din dimineaţa de Paşte a dovedit că El trăieşte. Adu înapoi acel cutremur şi îngăduie ca aceşti oameni să primească făgăduinţa sănătăţii, aşa cum spune Biblia.

Îngăduie, Doamne, pentru că noi le trimitem aceste batiste în Numele Fiului Tău iubit, Domnul Isus. Amin.

Vă mulţumesc pentru că v-aţi rugat pentru aceste batiste, iar acum haideţi să mergem direct la Cuvânt, pentru că îmi place mult Cuvântul. Vouă nu? Aş fi vrut să nu mă doară gâtul. Dacă nu voi sta prea mult în seara aceasta, poate că mâine după-amiază vă voi vorbi despre un subiect de evanghelizare.

Am făcut această introducere, gândindu-mă că vom vedea   ce va face Domnul pentru noi, în urma rugăciunii pentru bolnavi.

Din Evanghelia după Ioan, capitolul 12, vom citi versetele 37,40:

„Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,” Ce este o minune? Ceva ce nu poate fi explicat.

„…ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?”

De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:

„Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”

          Deci, ei nu puteau crede, pentru că aşa spusese prorocul. Un alt loc pe care l-am ales este Ioan 10.37-38:

„Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu [a zis Isus], să nu Mă credeţi.

Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi, că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.”

Fie ca El să-Şi adauge binecuvântarea la citirea Cuvântului Său.

În această epocă, noi suntem puşi în faţa unei lucrări supranaturale a Dumnezeului celui viu; şi ,desigur, ne dăm seama că avem multe lucruri. Fără îndoială că voi, prezbiterienii, catolicii, metodiştii, aţi auzit de mulţi fanatici, pentru că şi noi am auzit, şi suntem de acord că fanatismul s-a infiltrat peste tot. Astfel, eu am văzut prezbiterieni fanatici, am văzut baptişti fanatici, catolici fanatici; am văzut fanatici care credeau în vindecarea divină şi am văzut imitaţii ale supranaturalului.

Dar despre ce ne vorbesc toate acestea? Despre faptul că există şi o cale adevărată. Da, toate aceste lucruri dovedesc că există o cale adevărată, de la care s-au abătut ele; dovedesc că există un Dumnezeu viu şi adevărat care este obligat să-Şi împlinească Cuvântul.

Eu nu sunt un om educat, aşa că, prin harul Său suveran, Dumnezeu mi-a dat o altă cale de a câştiga suflete pentru El şi această cale sunt vedeniile. Acesta este motivul pentru care m-am gândit că în seara aceasta am să vă explic cu Scriptura, Ce sunt vedeniile.

Ce este o vedenie? De multe ori am fost întrebat: „Frate Branham, te simţi împins să spui anumite lucruri? Îţi vin în minte pur şi simplu?”

Nu, domnilor, mie nu îmi vin în minte, ci le văd. Ele sunt acolo şi le văd aşa cum mă uit la voi şi vă văd. Chiar dacă ştii că eşti aici, totuşi poţi fi în urmă cu 40 de ani, în viaţa cuiva, şi să vezi ceva ce s-a întâmplat atunci. Vezi oameni, vezi cum sunt îmbrăcaţi, unde se află, ce fac, totul.

Dacă am o vedenie în timp ce vorbesc, nu ştiu dacă mă auziţi, pentru că nu-mi dau seama dacă vorbesc tare sau încet. Acesta este motivul pentru care îl întreb pe operator dacă mă înţelegeţi, deoarece ştiu că în acest spaţiu închis sunetul se loveşte de pereţi.

Vedenia este Dumnezeu care, printr-un cuvânt de cunoştinţă, îngăduie unui om să vadă şi să spună lucruri care s-au întâmplat sau care se vor întâmpla.

Vreau să vă explic totul cât se poate de clar. Avem printre noi şi copilaşi cu ochişorii strălucitori, iar dacă Isus va mai zăbovi, aceştia sunt bărbaţii şi femeile de mâine. De multe ori mă gândesc că noi complicăm atât de tare Evanghelia, încât abia o pot înţelege adulţii şi nu ne dăm seama că o aud şi aceşti copilaşi.

Ca să mă puteţi înţelege mai bine, voi folosi un exemplu şi voi spune că în oraş este un circ. Dar mai întâi de toate, vreau să spun că „lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi chemarea făcută.” [Romani 11.29]. „Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?” [Matei 6.27]. Noi existăm pentru că Dumnezeu ne-a făcut.

Mai demult a venit la adunare o femeie care fusese cutremurată de ceva pe când era acasă. Avea artrită, dar a fost cercetată şi astfel a ştiut că Domnul o va vindeca. Nu bănuia aceasta, ci era convinsă, o ştia sigur. Au dus-o cu targa la un taxi şi a venit la adunare. În seara aceea nici măcar nu ne-am rugat pentru ea, dar, când a văzut lucrarea Duhului lui Dumnezeu, femeia a zis: „Asta este Doamne Isuse. Asta am aşteptat. Îţi mulţumesc.”

Când au coborât-o din taxi, şoferul a întrebat-o: „Doamnă, să mă întorc să vă iau după încheierea serviciului religios?” dar ea i-a răspuns: „Nu va mai fi nevoie, pentru că mă voi întoarce acasă pe jos.”

În timpul serviciului, Dumnezeu a întărit acele picioare neputincioase, iar ea s-a ridicat şi s-a întors acasă pe jos. Desigur, s-a făcut vâlvă mare şi în străinătate, iar o altă femeie a zis: Voi face şi eu la fel.” A chemat un taxi, a venit la adunare şi i-a spus şoferului să plece, dar după adunare acesta a fost nevoit să se întoarcă s-o ia. De ce? Pentru că femeia aceasta a încercat să imite credinţa altcuiva. Voi nu puteţi face aşa ceva, pentru că diavolul ştie mai mult decât atât şi nu puteţi să-l păcăliţi. Acesta este motivul pentru care trebuie să aveţi cu adevărat ceea ce pretindeţi, căci altfel nu va pleca.

Aşa cum vă vorbeam despre „a crede”  după ce ai văzut. Câţi dintre voi cred că acea cămaşă este albă? Credeţi că este albă? Aţi vrea să ridicaţi mâna? Ei bine, dacă v-aş spune că este roşie, aţi crede? Nu, domnilor, pentru că aveţi încredere în vederea voastră şi ştiţi categoric că acea cămaşă este albă.

Păi, dacă aţi avea aceeaşi încredere şi în credinţa voastră, aţi şti că în seara aceasta veţi fi vindecaţi. La fel de sigur cum vederea vă spune că acea cămaşă este albă, credinţa vă spune că veţi fi vindecaţi.  Aceasta hotărăşte. Totul s-a terminat, nu mai trebuie să vă faceţi griji. Credinţa a luat totul în stăpânire.

Acest lucru ar trebui să vină prin predicarea Cuvântului; aceasta este prima cale, dar Dumnezeu a aşezat diferite daruri în Biserică, cu scopul de a o uni.

Vedeţi voi, prorocul a zis: „Va fi o zi când nu va fi nici întuneric, nici lumină. Dar spre seară se va arăta Lumina.” [Zaharia 14.7].

Pentru prima dată Duhul Sfânt S-a revărsat peste oamenii din răsărit; peste Biserica din Ierusalim, iar Biblia spune că atunci, în epoca timpurie a Bisericii, s-au făcut semne mari şi minuni. După apostoli a venit Biserica Catolică, iar 1500 de ani mai târziu, Biserica Luterană.  De atunci înainte a fost o zi în care lumina a pălit; a mai rămas doar atâta lumină cât oamenii să poată vedea că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu şi că ei trebuie să se pocăiască, dar adevărata Lumină a Duhului Sfânt nu a strălucit niciodată de-a lungul acestor epoci. Desigur, Biblia a spus dinainte acest lucru şi, aşa cum ei nu au putut să creadă pentru că a zis Isaia, tot aşa  nu a fost Lumină pentru că aşa a spus prorocul.

A fost doar atâta Lumină cât să ştii ce e bine şi ce e rău; cât să ştii că trebuie să crezi în învierea Domnului Isus, să-L primeşti ca Mântuitor personal, să-ţi treci numele în registrul bisericii şi să fii un om bun, dar în ce priveşte semnele şi minunile, adevărata strălucire a razelor Soarelui, acestea nu au mai fost de la rusalii.

Totuşi Biblia spune că „spre seară va fi lumină.”

Din punct de vedere geografic, soarele răsare în est ceea ce simbolizează binecuvântarea de la început, de la rusalii, şi apune în vest; iar civilizaţia a călătorit tot spre vest, astfel încât acum ne aflăm pe coasta de vest, iar civilizaţiile se întâlnesc.

Seara, soarele apune.  În aceste zile din urmă, Dumnezeu, acelaşi Soare care a strălucit peste poporul de la rusalii, străluceşte peste Biserică, cu aceleaşi semne şi minuni. Da, Lumina trebuie să strălucească din nou în timpul serii.  Norii sunt alungaţi, iar Isus se descoperă, vine în adunările noastre şi Se face cunoscut; ne dovedeşte că e viu, aşa cum le-a dovedit şi lor la început. Aceasta este Lumina de seară şi ar trebui să fim fericiţi pentru că trăim în acest timp, căci Biblia spune: „În zilele din urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii şi bătrânii voştri vor visa visuri!” (Fapte 2.17).

El a făgăduit acest lucru; a făgăduit prorocii pentru zilele din urmă; a făgăduit semne şi minuni; a făgăduit că tot ce a fost la rusalii se va întoarce în biserică, şi iată că aceste lucruri sunt aici.

Aş vrea să nu mă doară gâtul, ca să pot vorbi mai tare.

Totuşi, ce este o vedenie? Ce se întâmplă atunci când cineva are o vedenie? Ce dimensiune intervine? Ce atomi lucrează? Nu vom şti niciodată, pentru că aceasta este taina lui Dumnezeu. Totuşi, ceea ce ştiu, am să vă explic în aşa fel încât să înţeleagă şi copiii.

Să zicem că în oraş vine un circ mare iar noi toţi suntem băieţi şi fetiţe şi nu avem bani pentru biletul de intrare. Am vrea tare mult să vedem elefanţii, girafele şi toate celelalte animale, nu-i aşa? Ne plac animalele, dar nu avem bani pentru biletul de intrare, înţelegeţi?

Dar poate că unii dintre noi sunt puternici, cu umerii laţi, aşa ca el. Poate alţii sunt înalţi şi slabi. Mă gândesc că dacă am fi înalţi şi slabi, ne-am dori să fim scunzi şi puternici, dar asta nu ne-ar ajuta la nimic dacă Dumnezeu ne-a făcut înalţi şi slabi. Cei care sunt scunzi şi puternici vor să fie slabi şi înalţi, dar nu au ce să facă; trebuie să fie aşa cum i-a făcut Dumnezeu. Înţelegeţi, Dumnezeu ne face aşa cum suntem şi El este un Dumnezeu al diversităţii.  El face florile galbene, albe, albastre şi roşii. Nu le face pe toate la fel. El face munţi mici şi  munţi mari, copaci pitici şi copaci uriaşi; El face munţi şi deşerturi, face lacuri, izvoare şi râuri, pentru că este un Dumnezeu al diversităţii. Pe unii dintre noi ne face cu părul roşu, pe alţii cu părul blond, iar pe alţii cu părul negru. Da, El ne face diferiţi unul de celălalt, pentru că aşa îi place Lui. Şi noi suntem aşa cum ne face El, înţelegeţi?

Acesta este motivul pentru care mie îmi place să fiu aşa cum sunt, vouă nu?  Tuturor le place.

Noi toţi suntem la un mare carnaval. Poate că pe mine Dumnezeu m-a făcut puţin mai înalt decât pe tine, dar tu eşti puţin mai puternic decât mine. Vedeţi, acesta este harul Său.

Ne uităm şi vedem acolo, sus, o gaură. Eu nu sunt destul de înalt ca să ajung până acolo şi, desigur, nici voi nu sunteţi, dar cu toţii dorim să vedem ce se petrece înăuntru.

Voi spuneţi: „Frate Branham, uită-te înăuntru.”

„O clipă”, vă răspund, apoi îmi iau avânt şi sar cât pot de sus. Abia reuşesc să mă prind cu degetele de o scândură, mă chinui să mă ridic şi privesc prin gaură, apoi vă spun: „Văd un elefant.”

„O, chiar aşa?”

„Îhî!”

„Ce mai vezi, frate Branham?”

Încerc din nou. Sar, mă prind de scândură şi privesc:

„Acum văd o girafă.”

După o vreme vine directorul circului şi mă întreabă:

„Ce se întâmplă aici, băieţi?”

„Nimic, mă uitam doar prin gaura aceea.”

„Ia stai puţin”, îmi zice el, apoi mă ridică de subsiori şi mă ridică.

„Uită-te acum. Uite, acolo este cutare, dincolo e cutare şi aşa mai departe. Asta e tot. Vezi?”

Apoi mă aşează jos, dar eu nu mai gâfâi, pentru că el m-a ridicat şi m-a ţinut sus. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Atunci când un om vine pe platformă, vedeniile vin, iar mai departe depinde numai de credinţa lui, ca în cazul femeii care s-a atins de haina lui Isus. De unde ştia El că ea L-a atins?  Isus s-a întors şi a spus: „O putere a ieşit din Mine?” Ce era aceasta? Femeia L-a atins pe Dumnezeu prin El, pentru că avea nevoie de vindecare.

Care a fost cea mai mare minune? Femeia s-a atins de haina Lui şi s-a îndepărtat, iar El a zis: „Cine s-a atins de Mine?” dar nimeni nu ştia.

Pentru că toţi tăgăduiau, El a privit în jur până când a găsit acel canal, cum spunem noi. A găsit-o pe femeie şi i-a zis: „Tu eşti aceea.”

Femeia a căzut la picioarele Lui şi I-a zis: „Da, aşa este.”

Prin asta, El S-a simţit slăbit. Dumnezeu voia să Se folosească de Darul Său, de Hristos. El I-a zis: „Pleacă din această casă, du-te în altă parte şi stai acolo patru zile. Vor trimite după Tine, dar să nu Te întorci pentru că Lazăr va muri. În cea de-a patra zi, să Te întorci. Vei găsi o piatră așezată peste mormânt, căci în felul acesta Îmi voi proslăvi Numele. Le vei spune oamenilor să ridice piatra, apoi vei vorbi, iar când vei rosti numele lui Lazăr, acesta va ieşi.”

Isus Se supunea Tatălui şi, după spusele Lui, nu făcea nimic înainte ca Tatăl să Îi arate printr-o vedenie. Spune Biblia acest lucru? Câţi dintre voi au citit acest lucru de când am vorbit despre el? Scrie în Ioan 5.19. Da, domnilor.

El a spus: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.” Aşa este. Isus a spus aceasta. A spus El adevărul?  Trebuie să-l fi spus.

Astfel, când a avut vedenia, Isus S-a întors în casa lui Lazăr.

Voi întrebaţi: „I-a spus Dumnezeu acest lucru?” Da, aşa a spus El la mormânt: „Îţi mulţumesc, Tată. Eu Ţi-am spus deja acest lucru, dar acum îl repet pentru ca norodul care stă împrejur, să-Mi urmeze exemplul şi să se roage.”

Vedeţi, El era un exemplu pentru noi. Apoi a zis: „Lazăre, ieşi afară.” El ştia.

Nu a fost nevoie ca mai întâi să ajungă acolo, ci    le-a spus dinainte: „Lazăr, prietenul nostru, a murit. Mă bucur că nu am fost acolo, pentru ca voi să credeţi, dar Mă duc să-l trezesc.”

Vedeţi? El ştia ce avea să se întâmple, pentru că Tatăl Îi arătase. Acolo nu s-a pierdut nici o putere, căci Dumnezeu Şi-a folosit darul.

Acea femeie s-a folosit de darul lui Dumnezeu pentru a obţine de la El ceea ce voia, iar Dumnezeu Şi-a folosit darul ca să arate ceea ce voia El.

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi.

Unii oameni nu pot înţelege aceasta, de aceea întreabă: „Frate Branham, ce te slăbeşte atât de tare? De ce eşti atât de epuizat?” Ar trebui să fiţi măcar o dată în locul meu. Credinţa oamenilor face aceasta.

Aici stă un om. Cine este el? Eu nu pot spune pentru că nu ştiu. Apoi omul se mişcă, iar eu încep prin a spune dacă este creştin sau nu, pentru că creştinii au un duh blând. Urmează provocarea: Aud un medic care spune că omul este în ultima fază de cancer. Cancer, aşa este. Ce altceva mai este? Sunt deja epuizat, dar continuăm să discutăm, iar vedenia vine din nou şi îi spun de unde este şi ce a făcut. Omul răspunde: „Da, aşa este.” Înţelegeţi? În felul acesta voi folosiţi darul lui Dumnezeu.

Cineva spune: „Frate Branham, numai atunci îl folosim?” Aceasta se întâmplă doar ocazional, şi nu este voia desăvârşită a lui Dumnezeu, ci El doar îngăduie acest lucru.

În seara aceasta am cu mine doi băieţi. Unul dintre ei este catolic, iar celălalt cred că nu aparţine de nici o biserică. Unul este fochist, iar celălalt cred că a fost muncitor într-un fel de tavernă. Ei au venit la Hammond, Indiana, au văzut aceste lucruri şi au zis: „Acestea sunt nişte trucuri” şi după spusele lor, au format o echipă FBI şi m-au urmărit. Au venit şi la Jeffersonville, acolo unde locuiesc, fiindcă voiau să ştie dacă aceste lucruri se întâmplă şi acasă. Bine, dar acasă se întâmplă de o mie de ori mai multe decât în alte adunări, deoarece Dumnezeu Îşi foloseşte darul.

Daţi-mi voie să vă spun ceva: Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul”. Vă spun cu Biblia pe inimă că azi-dimineaţă, devreme, când m-am trezit, Dumnezeu – care este Judecătorul meu – mergea prin cameră. Îl simţeam aproape, cu un al şaselea simţ. Nu-L vedeam, dar ştiam că este acolo, aşa că m-am dus şi m-am aşezat pe un scaun, apoi m-am plimbat încoace şi încolo. După o vreme, pe când începea să strălucească soarele, am spus: „Doamne, ce vrei să fac?” apoi am aşteptat, dar nu s-a întâmplat nimic. M-am aşezat pe genunchi lângă pat şi am început să mă rog: „Doamne, ce vrei să fac? Ce trebuie să facă slujitorul Tău astăzi?”

Atunci am primit o vedenie şi El mi-a spus tot ce avea să se întâmple în cursul zilei. I-am chemat în camera mea pe Gene, pe Leo şi pe fiul meu şi le-am spus: „Am avut o vedenie. Aceasta este Aşa vorbeşte Domnul: astăzi voi merge într-un oraş unde nu am mai fost niciodată, iar acolo se va întâmpla o minune pentru care natura îşi va schimba cursul şi va avea loc o vindecare minunată.” Apoi le-am explicat pe larg ce urma să se întâmple.

Am spus: „Pe drumul de întoarcere vom merge în-tr-un loc unde există o uniune a celor din vest, iar acolo va fi dat un mesaj pentru cineva care a venit din altă ţară şi doreşte ca eu să fac un anumit lucru, dar eu îi voi spune: „Nu pot face aceasta”. Chiar dacă trebuie să fac acel lucru, în prima fază voi spune nu.

Acum ei sunt aici. L-am rugat pe fiul meu să ia maşina şi el a condus mai bine de o sută de mile până acolo, iar când a ajuns, a văzut că totul era întocmai cum fusese spus. Fiecare cuvânt a fost cât se poate de desăvârşit, iar Dumnezeu a schimbat întregul curs al naturii şi a înfăptuit o minune. Veţi auzi despre ea mai târziu.

Când s-a întors, Billy mi-a zis: „Cum rămâne cu uniunea celor din vest?”

Poate că omul, care a fost acolo se află acum printre noi. Ne-am dus acolo, dar ni s-a spus: „Nu, aceasta este doar o filială, trebuie să mergeţi în altă parte.” Ne-am dus, iar acolo ne aştepta telegrama care conţinea fiecare cuvânt, exact cum mi se arătase în vedenie.

Vedeţi, aceasta se întâmplă de sute de ori, dar niciodată nu m-a dezamăgit, pentru că Dumnezeu Îşi foloseşte darul.

Deci, când doreşti să obţii ceva, tu te foloseşti de darul lui Dumnezeu.

Voi spuneţi: „Frate Branham, ai putea să-mi spui ce nu este în ordine?” Nu, domnilor, nu pot face aceasta; nu pot face ce vreau eu, ci totul depinde de El. Eu nu pot   să-mi dau singur vedenii, ci El este Cel care mi le dă. Dar voi, cei care aţi citit povestea vieţii mele, ştiţi că în noaptea când a venit Îngerul la mine, El mi-a spus: „Dacă poţi să-i faci pe oameni să creadă şi dacă eşti sincer când te rogi, nimic nu va sta în faţa rugăciunii tale.” Acesta este motivul pentru care am spus aseară ceea ce am spus, iar dacă am spus ceva greşit, îmi pare rău.

Dacă vă spun: „Staţi liniştiţi; Nu vă mişcaţi!” iar voi  continuaţi să faceţi gălăgie, aceasta arată că nu credeţi. Voi trebuie să credeţi, înţelegeţi?

„Dacă vei crede, dacă îi vei face pe oameni să te creadă şi dacă vei fi sincer când te rogi, nimic nu va sta înaintea rugăciunii tale.”

Nu demult, o femeie a venit la alta, sus pe platformă. Mergea sprijinită în două cârje. I-am zis:
 „Doamnă…”  mai bine zis, Duhul Sfânt a vorbit prin gura slujitorului Său. Aţi auzit înregistrările? În felul acesta pot auzi şi eu exact ce am spus, deoarece atunci când am o vedenie, nu mai ştiu ce spun, dar băieţii înregistrează. Avem înregistrări de la fiecare adunare şi ştiu că nimic din ceea ce s-a spus nu a dat greş nici măcar o dată şi nici nu va greşi vreodată. Am vedenii de vreo patruzeci şi ceva de ani, dar niciodată n-a dat greş vreuna. Aveam vedenii chiar şi atunci când eram un păcătos. De ce? Pentru că era un dar. Prima vedenie pe care mi-o amintesc am avut-o când nu aveam nici măcar doi ani. Ştiu acest lucru de la mama.

Lui Dumnezeu nu Îi pare rău de darurile şi chemarea făcută. Aşa te naşti; aceasta caracteristică este în tine, la fel cum te naşti cu ochii albaştri, negri sau căprui. Este ceva ce a făcut Dumnezeu, şi numai în felul acela poate fi corect. Trebuie să vină de la Dumnezeu, nu de la noi, pentru că aşa a hotărât El, dar dacă imiţi şi te prefaci, este greşit, înţelegeţi?

Fiţi atenţi. Femeia aceea cu cârjele a venit sus, iar eu i-am zis:

„Doamnă, tu ai venit la adunare pentru că ţi-a spus cineva să vii, dar nu crezi nici măcar în existenţa credinţei.” Aceste cuvinte au supărat-o, aşa că mi-a răspuns:

„Eu aparţin de biserica cutare şi o iubesc.”

„Aşa şi trebuie, însă este nevoie să crezi”, am răspuns eu.

„Ei bine, poţi să mă ajuţi?” m-a întrebat ea.

„Nu, doamnă, nu pot. Ajutorul trebuie să-ţi vină din credinţa în lucrarea desăvârşită a lui Hristos.”

„Cred aceasta.”

„Vrei să crezi din toată inima?”

„Da”, a răspuns ea.

Am privit-o din nou şi am văzut că întunericul care era deasupra ei dispăruse, aşa că i-am zis:

„Crezi că sunt slujitorul Lui?”

„Da.”

„Atunci vreau să te duci până la capătul scărilor,  să-ţi arunci cârjele şi să cobori de pe platformă.”

„Ai impresia că voi putea face aceasta după ce am mers cu cârje atâţia ani?”

„Parcă mi-ai spus că crezi. Vei merge cu cârje pentru totdeauna.”

Chiar atunci nişte oameni au adus o bătrână care era cu vreo cinci sau şase rânduri mai în spate. Aceasta s-a întâmplat la Houston, Texas, cu câteva seri înainte de a fi făcută fotografia din Coleseumul Sam Houston. O aduseseră sus, iar un tânăr îi cedase locul, după care au ajutat-o să se aşeze pe un scaun pentru că sărmana femeie era oloagă. Şi ce s-a întâmplat? Binecuvântarea care trebuia să se reverse asupra celeilalte femei a venit peste această bătrână, iar Lumina S-a oprit deasupra ei, aşa că i-am spus:

„Soră, eşti credincioasă?”

„Da.”

„Tocmai te-au adus cu avionul din Ohio.”

„Aşa este”, a răspuns ea.

„Ai încercat să mergi la mai multe adunări, dar niciodată n-ai reuşit să ajungi la timp.”

„Aşa este.”

„Isus te-a vindecat. Ridică-te şi aruncă-ţi cârjele.”

Şi ea, care abia putea să se mişte, şi-a aruncat cârjele şi a început să alerge prin clădire cât putea de repede, ţipând şi strigând.

Vedeţi? Aceasta a fost credinţa ei. Prima femeie nu a avut credinţă, dar ea a avut. Astfel, vedeniile vin prin credinţa voastră şi prin voia lui Dumnezeu.

Dacă mai am timp, aş vrea să vă povestesc o întâmplare recentă. Am avut mii de vedenii, dar daţi-mi voie să vă povestesc acest caz, cât se poate de repede.

Era în drum spre fratele Bosworth, din Florida când am avut o vedenie despre un băieţel care a fost omorât. Era îmbrăcat cu pantaloni scurţi, aşa cum purtam şi noi când eram copii şi avea ciorapi cu dungi. Era tuns „după castron”, cum spunem noi, şi avea ochii căprui. Fusese omorât într-un accident de maşină şi zăcea pe marginea drumului, cu ochii daţi peste cap şi cu limba scoasă. În apropiere era un brad şi peste tot, în jur, erau stânci.

Când am ajuns în Florida, am predicat de la platformă şi am spus: „Domnule Lindsay, „Glasul Vindecării” va publica acest articol. Am văzut că acest copil va fi omorât şi eu îl voi găsi undeva. Ceea ce spun este „Aşa vorbeşte Domnul”. Scrieţi-vă pe pagina liberă din Biblie. Dacă veţi privi în Biblia mea, veţi vedea că paginile ei libere sunt pline cu vedenii care urmează să se împlinească, pentru că niciodată nu a greşit vreuna din ele.

Aceasta din urmă se întâmplă chiar acum, pentru că Dumnezeu nu poate să dea greş. Dacă vedeniile ar fi fost de la mine, ar fi greşit de fiecare dată, dar pentru că sunt de la Dumnezeu, nu pot să greşească.

Două seri mai târziu, un tată înnebunit a venit la cortul unde mă aflam. Fraţii au venit la mine şi mi-au spus: „Trebuie să-l ţinem cu forţa pe un om.”

„De ce?” am întrebat.

„Băieţelul lui s-a înecat azi dimineaţă într-un canal de irigare. N-a vrut să-i lase pe antreprenorii de pompe funebre să-l ia de acolo şi zace şi acum pe malul apei.”

Desigur, nimeni nu ştie care este poziţia mea. Nu sunt un om exclusivist şi îi iubesc pe oameni; îmi place să mă întâlnesc cu ei, iar dacă aş avea timp aş merge acasă la fiecare dintre voi ca să mâncăm împreună. Îi iubesc pe toţi, dar nu pot să fiu şi slujitorul lui Dumnezeu şi slujitorul oamenilor, de aceea trebuie să mă ţin departe de aceste lucruri, să veghez în permanenţă, iar atunci când veniţi la adunare, este nevoie ca şi voi să fiţi pregătiţi şi indiferent ce vrea Tatăl să faceţi, duceţi-vă şi faceţi.

În ce mă priveşte, eu am oprit adunările unde se aflau mii de oameni şi am ieşit de acolo ca să urmez călăuzirea Duhului Sfânt. Nici măcar o dată nu a dat greş.

I-am spus acelui tată: „Vom merge să ne uităm puţin la băiat,” dar când am ajuns acolo, nu era băiatul din vedenie, ci era un băieţel brunet, bine îmbrăcat, de vreo cinci ani, pe când cel din vedenie avea opt sau nouă ani.

M-am întors spre bărbat şi am spus: „Nu este acesta copilul, domnule. Îmi pare rău dar nu este el.”      M-am rugat pentru tatăl care plângea atât de amarnic, lângă  copil, apoi am plecat. Probabil printre noi se află oameni din America şi Canada, care şi-au notat vedenia. Ia să vedem mâinile celor care şi-au scris-o. Da, sunt mii şi mii.

Am fost în Anglia, prin toată Franţa şi în multe alte locuri, apoi am ajuns în Finlanda, la Kuopio, iar acolo     ne-am dus pe deal. Nu mâncasem de câteva zile şi mă rugam, iar domnul Lindsay şi ceilalţi erau cu mine. Le-am zis:

„Urmează să se întâmple ceva…”

„Ce este, frate Branham?”

„Nu ştiu, dar urmează să se întâmple ceva.”

„Ce crezi că va fi?”

„Nu ştiu”, am răspuns eu.

Când am coborât de pe deal, priveam în depărtare pentru că la o distanţă cam de o milă erau armatele ruseşti care roiau prin oraş. Era în timpul războiului. Privind la acei soldaţi, mă gândeam:

„Săracii finlandezi, ce cumsecade sunt şi ce soartă au.”  Apoi am văzut o maşină, un Ford fabricat în America. Cred că în toata ţara nu sunt mai mult de două sute de astfel de maşini. Acesta lovise doi băieţi: unul dintre ei fusese strivit sub roţi, iar pe celălalt îl lovise bara de protecţie şi îl izbise de un copac, zdrobindu-i creierul şi spinarea.

Noi am ajuns acolo cam după vreo douăzeci de minute. Erau acolo domnul Moore, domnul Lindsay, domnul Baxter şi mai mulţi martori. Am coborât cu toţii din maşini, ca să ne uităm. Băieţelul zăcea acolo acoperit cu o haină, în timp ce celălalt fusese dus de o altă mașină la spital pentru că nu era mort…    

………………………………………………………………………….

…Nu aveau voie să-l mişte până nu veneau părinţii lui să-l vadă, iar cineva plecase să-i anunţe. Privindu-l, mă gândeam: „Vai, sărmanii oameni, ce vor zice când îşi vor găsi copilaşul mort?” apoi mi-am zis: „Cum m-aş simţi eu dacă aş primi o telegramă din America, în care mi s-ar spune că micuţul Billy Paul a fost zdrobit şi omorât pe drum? Ce aş face fiind aici, atât de departe şi cu toate aceste adunări? Ce va face tăticul    acela aflat undeva, cu sapa, pe câmp? Ce va spune mămica aceea care taie vreascuri cu toporul pe undeva?” Am început să plâng şi să mă rog. Fratele Moore şi ceilalţi erau lângă mine. La un moment dat m-am gândit să mă duc şi să mă uit la copilaş. Au ridicat haina şi l-am văzut. Sărăcuţul de el, zăcea acolo, plin de sângele care îi cursese din urechi şi peste tot. Am murmurat: „O, Doamne…”

Uitaţi-vă cât de prost poate fi un om, căci am spus: „Vai, acoperiţi-l.”

Am vrut să plec de acolo, când am simţit că Cineva şi-a pus mâna pe umărul meu. Am crezut că era fratele Moore, Lindsay sau careva dintre ei. Câţi dintre voi au auzit vreodată de fratele Moore si de fratele Lindsay, editorul revistei „Glasul Vindecării”?  Ei erau acolo şi au văzut totul.

Am simţit mâna aceea pe umăr, aşa că am zis: „Frate…”, dar nu era nimeni în jurul meu pe o rază de vreo trei metri. Cu toate acestea cineva îmi pusese mâna pe umăr. Vedeţi, când Dumnezeu vorbeşte, are grijă să şi dovedească acel lucru.

M-am gândit: „Oare a cui e mâna aceasta?” dar când m-am întors, n-am mai simţit-o. „Oare mi s-a părut?” M-am întors să plec şi am simţit iarăşi atingerea acelei mâini pe umăr. Am privit în jur şi am văzut că oamenii arătau copilul altcuiva. M-am uitat în jos, apoi în sus, şi am văzut brazi şi stânci de jur-împrejur. Am privit din nou, mai atent………………………………………………………………………………………

Nu veţi şti niciodată ce înseamnă aceasta, prieteni. Nici chiar toţi diavolii din iad nu mai pot sta împotrivă, pentru că Dumnezeu a spus aşa. Am zis:
          „Frate Moore…”

„Da, frate Branham.”

„Frate Lindsay, frate Baxter…”

„Da.”

„Aduceţi-vă repede Bibliile.”

„Ce s-a întâmplat?”

„Deschideţi-le la pagina liberă.”

„Bine, dar ce…”

„Ascultaţi”, apoi am început să citesc: „Vom fi în- tr-un loc cu brazi şi cu stânci de jur împrejur. Va fi un băieţel de vreo nouă ani, cu păr castaniu, tuns rotund, cu ochi căprui, cu limba ieşită din gură, cu ciorapi cu dungi.”

„El este…” mi-au zis ei.

„Desigur, el este.”

O, nu există nici un om care să poată explica acest sentiment. Nu este credinţă, ci e ceva mai mare şi mai puternic decât credinţa: e Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu.

Atunci am vorbit prin traducător şi am spus:

„Dacă acest băiat nu va fi viu în următoarele cinci minute, înseamnă că sunt un proroc mincinos. Acum, staţi liniştiţi şi veţi vedea slava lui Dumnezeu.”

M-am aşezat aşa cum eram în vedenie şi am spus: „Tată ceresc, Tu ai dat această făgăduinţă cu doi ani în urmă, iar acum ai adus-o la împlinire. În jurul nostru sunt toţi aceşti comunişti care Îl tăgăduiesc pe singurul Tău Fiu, dar Tu ai hotărât, mai dinainte, această minune şi mi-ai arătat-o printr-o vedenie, pe când eram în ţara mea. Acesta este motivul pentru care cer ca duhul acestui copil să se întoarcă în el, în Numele lui Isus Hristos.”

Imediat, copilaşul a sărit în picioare şi a început să alerge în jur, cât se poate de sănătos şi strigând. Numele lui este trecut în carte, iar dacă doriţi puteţi să-i scrieţi şi să-l întrebaţi.

În seara aceea, când m-am dus la adunare, am fost însoţit de soldaţi. Acest lucru s-a întâmplat de mii de ori. Erau băieţi de șaisprezece ani, care nu începuseră încă să se radă, dar erau înrolaţi în armata finlandeză, aveau bocanci mari şi haine prea lungi şi umblau cu baionetele puse la armă.

Fraţilor, un om care este cinstit spune numai adevărul. Când treceam pe lângă soldaţii ruşi, aceştia mă salutau cu salutul rusesc, în timp ce lacrimile le curgeau pe obraji şi spuneau: „Şi noi dorim să-L primim pe un asemenea Dumnezeu.”

Desigur. Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns la comunism? Pentru că biserica a lăsat jos barierele. Aşa este. Aţi adus o evanghelie socială, pe care aţi limitat-o la crezurile voastre, dar Evanghelia are şi acum aceeaşi putere. Am văzut acolo soldaţi ruşi care îi strângeau în braţe pe soldaţii finlandezi, iar dacă există Ceva care poate să-l facă pe rus să-l îmbrăţişeze pe un finlandez, acel Ceva va opri războiul pentru totdeauna. Acesta este adevărul. Soluţia este Hristos. Aşa este. Noi nu avem nevoie de mese rotunde, nici de întâlniri cvadripartite şi aşa mai departe, ci ceea ce ne trebuie este Evanghelia lui Isus Hristos, predicata simplu şi clar, cu puterea şi dovada învierii. De asta are nevoie omenirea; după aceasta însetează ea. Toţi oamenii însetează după aceasta, toţi cei hotărâţi dinainte, pentru că: „Toţi aceia pe care Mi i-a dat Tatăl vor veni la Mine, căci oile Mele Îmi cunosc glasul.” Ei nu se pot hrăni cu pleavă, ci au nevoie de grâu; nu le trebuie ceea ce a ţinut bobul, ci au nevoie chiar de bob. Nu le trebuie o evanghelie seacă şi istorică, ci au nevoie de Evanghelia Hristosului celui viu.

Cu ce l-ai ajuta pe un degerat dacă i-ai arăta un foc mare, pictat? Exact asta face istoria: pictează un foc. Dar un om îngheţat nu se poate încălzi la un tablou, ci are nevoie de un foc real. Tot aşa, omenirea de astăzi nu are nevoie de un tablou al Duhului Sfânt şi al focului, ci de Hristos cel înviat, de botezul Duhului Sfânt, care să aprindă focul.  De asta are nevoie lumea de astăzi: de realitate, de ceva pe care să se poată sprijini; nu de vorbe goale, ci de lucrarea Hristosului înviat. Amin.

Nu voi uita niciodată noaptea aceea: soldaţii care mă escortau, baionetele lor şi oamenii care plângeau pe stradă. Mai întâi au intrat în sală douăzeci de mii de oameni, apoi aceştia au ieşit şi au intrat alți douăzeci de mii.

Îmi amintesc că treceam pe lângă dormitorul doamnelor din acea clădire mare, când uşa s-a trântit şi a ieşit o fetiţă. Îi iubesc atât de mult pe copilaşi! Îmi imaginez deja cum vom ajunge poimâine acasă, cum îl voi lua pe micuţul Iosif în spinare, pe Rebeca sub o mână şi pe Sara sub cealaltă… Da, îi iubesc foarte mult pe aceşti micuţi nevinovaţi.

În după-amiaza aceea, toţi oamenii au fost la adunare, iar copilaşii erau pe stradă. Le-am cumpărat nişte bomboane şi o adevărată coloană de copii m-a urmat prin tot oraşul. Le dădeam bomboane, îi ciupeam de urechiuşe şi îi trăgeam de năsucuri. Au fost nişte clipe minunate. Ei îmi vorbeau în limba lor, dar nu-i puteam înţelege, iar când vedeam că vin adulţii, mă strecuram după colţ şi plecam la hotel.

Deci în seara aceea, când am intrat, am auzit uşa trântindu-se şi o fetiţă finlandeză a ieşit din dormitor. Mergea în cârje şi era foarte timidă. Li se interzisese să…O, asta mă face să mă simt rău, dar ştiţi cum este în timp de criză.

M-am uitat la ea şi am văzut că avea un picior mai scurt decât celălalt. O curea de piele trecea peste vârful pantofului şi înapoi, peste şold, iar când voia să meargă, îşi aşeza cârjele înainte, apoi îşi ridica piciorul cu ajutorul curelei şi îl aşeza în faţă.

Ascultaţi o clipă. Fiecare părinte de aici ştie ce înseamnă pentru el un copilaş.  Fetiţa era cam de vârsta fetiţei mele, Rebeca. Am privit-o şi mi-am dat seama că voia să vină la mine.

Îmi cobor glasul, ca să vă vorbesc ca unui tată sau unei mame. Ştiam că acel copil voia să vină la mine, de aceea i-am zis: „Vrei să vii la mine, draga mea?”

Desigur, nu a înţeles ce am spus, iar soldatul finlandez care mă însoţea a vrut să spună ceva, dar i-am zis: „Stai puţin!” Am privit-o din nou. Îşi ridicase căpşorul cu părul cârlionţat…Avea o fustă zdrenţuită. Mai târziu am aflat că era o finlandeză orfană; că nu avea nici tată, nici mamă şi locuia într-un cort. Părinţii ei fuseseră omorâţi de ruşi în timpul războiului, dar atunci nu ştiam încă aceste lucruri despre ea.

Când şi-a ridicat căpşorul, lacrimile îi curgeau pe obraji din ochişorii albaştri de copil. Am întrebat-o din nou: „Vrei să vii la mine, draga mea?”

Din întâmplare eram îmbrăcat tot cu costumul acesta, care este primit cadou. Se uita la mine atentă, pentru că nu înţelegea ce spun. La început părea speriată, dar după aceea şi-a aşezat cârja, ridicându-şi umărul micuţ. Am stat liniştit şi am urmărit-o. Poate am acţionat cu sânge rece, dar să ştiţi că nu sunt aşa.

Când a ajuns lângă mine, şi-a pus cârja jos, ceea ce m-a făcut să-mi zic: „Oare ce vrea să facă? Ia să vedem.” Şi-a pus cârja jos, lângă mine, m-a prins de buzunarul acesta, apoi mi-a ridicat haina, a sărutat-o şi i-a dat drumul. Gândiţi-vă cum m-am simţit. După aceea, şi-a pus cârja de-o parte, şi-a apucat fusta cu mâinile [un gest tipic finlandez] şi a spus: „Kuton”, adică „Mulţumesc”.

Vă spun sincer că îmi venea să strig. În sală se cânta „Crede numai”, semn că trebuia să intru. M-am gândit: „Binecuvântată să fie inimioara ei”, iar în clipa aceea am avut o vedenie. Desigur, chiar dacă aş fi fost cel mai mare făţarnic din lume, Dumnezeu i-ar fi răsplătit credinţa. Aşa este. Am avut o vedenie în care ea mergea fără curelele acelea, aşa că i-am zis: „Draga mea, ascultă-mă… Oh, cum aş putea face să mă înţelegi?  Draga mea, Isus te vindecă, înţelegi?” Chiar atunci a venit cineva, mi-a spus ceva şi m-a luat de braţ. Am plecat gândindu-mă că Dumnezeu o va înştiinţa cumva.

Am intrat în sală, iar Domnul a început să lucreze printre ascultători, spunându-le lucrurile ascunse ale inimii şi foarte mulţi se ridicau, fiind vindecaţi de Dumnezeu. Când s-au epuizat numerele de rugăciune, am mai chemat câţiva, dar fratele meu a venit, m-a bătut pe umăr şi mi-a zis: „Ajunge, Billy. Este destul; trebuie să pleci.”

Domnul Baxter m-a apucat de braţ, dar i-am zis:
          „Mă simt călăuzit să mai chem câţiva oameni, frate Baxter.”

„In ordine, cheamă-i”, a spus el

„Să vină următorii cinci”, am spus, iar sora a tradus. Prin harul suveran al lui Dumnezeu, fetiţa era următoarea. O luaseră din încăperea unde era şi o aduseseră pe platformă, în faţa a mii de oameni. Când am văzut-o, am spus: 

„Doamnă Isaacson, vă rog să spuneţi exact ce spun eu.”

„Da, frate Branham”, a răspuns femeia.

M-am întors spre fetiţă şi i-am zis:

„Draga mea, tu eşti fetiţa pe care am întâlnit-o în cameră, nu-i aşa?”

„Da”, a răspuns ea.

„Isus te-a vindecat, drăguţo. Eu am avut deja vedenia şi am văzut că eşti vindecată. Du-te la cineva să-ţi scoată curelele, apoi pune-ţi mâna pe şold şi trece-o de-a lungul picioruşului care este mai scurt. După aceea vino   să-i arăţi fratelui Branham.”

S-a dus. După ce i s-a tradus şi a plecat, am chemat următoarea persoană, iar când vedenia s-a terminat, fetiţa a revenit pe platformă ţinând cârjele şi curelele deasupra capului alergând, sărind şi lăudându-L pe Dumnezeu.

Puteţi să-mi mai acordaţi cinci minute, pentru că aş vrea să vă mai povestesc ceva. Vreţi? Ştiu că e foarte cald, dar dacă îmi permiteţi, aş vrea să vă povestesc şi despre celălalt copilaş. E o poveste lungă, dar am să v-o spun repede. Celălalt băieţel care fusese accidentat de maşină, zăcea pe moarte, iar mama lui era înnebunită de durere. Când am mers la hotel, femeia era acolo, strigând ceva în limba finlandeză.  Era o mamă tânără de douăzeci şi ceva de ani. Am urcat şi am intrat în cameră, pentru că era împotriva regulilor să mă opresc să vorbesc cu ea.

Cu o zi înainte, doamna Isaacson îmi spusese:     „Frate Branham, ai putea să-i acorzi un minut?” Eram în sală, aşa că i-am zis: 

„Bine, aduceţi-o aici.” A venit împreună cu soţul ei, iar eu i-am spus traducătoarei:

„Vă rog să le traduceţi tot ce spun.” Acea mămică îşi frângea mâinile înnebunită.

Ce-aţi zice voi, femeile, dacă ar trebui să vă îmbrăcaţi aşa cum se îmbracă ele? Vara poartă rochii groase şi cizme lungi, în timp ce voi vă îmbrăcaţi cu acele haine mizerabile şi ieşiţi în curte. Vedeţi?

Finlandezii sunt cu adevărat nişte oameni cinstiţi şi buni.

Aşadar, femeia aceea stătea acolo cu părul pieptănat peste cap şi striga ceva cât putea de tare. Doamna Isaacson mi-a spus: 

„Vrea să mergi să-i ridici copilaşul.” Aşa că i-am răspuns femeii:

„Soră, eu nu pot face aceasta.”

„O, dar băieţelul meu nu este mort! Celălalt era mort şi l-ai ridicat.”

„Nu, soră dragă, eu nu am avut nici un amestec”,  apoi am continuat: „Acum doi ani, când eram în ţara mea, Domnul mi-a arătat vedenia cu acel copilaş, iar eu am scris-o în Biblie.”

„Bine, atunci du-te să ai o vedenie şi pentru copilaşul meu…” Vedeţi ce înseamnă să fii mamă?

„Soră, e foarte frumos ce spui, dar  eu nu pot să creez vedenii. Trebuie să mi le arate Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nu contează ce vreau eu, ci totul depinde de ceea ce vrea El. Apropo, sunteţi creştini?”

„Nu”, a răspuns ea.

„Ascultaţi-mă. Dacă nu sunteţi creştini şi băieţelul vostru moare, el se va duce în cer, pentru ca e doar un copilaş de 5-6 anişori. Se va duce în cer, dar dacă voi muriţi în păcatele voastre, nu puteţi merge acolo unde este el. Însă dacă Dumnezeu îl ia, iar voi deveniţi creştini, veţi putea merge să locuiţi împreună cu el, acolo unde nu vor mai exista accidente.” Apoi am continuat: „Fiţi atenţi. Dacă doriţi să vă fac o favoare, faceţi-mi şi voi una.”

„Bine.”

„Ascultaţi-mă. De ce nu vă predaţi vieţile lui Hristos şi să spuneţi că veţi trăi o viaţă creştină? Atunci poate veţi avea parte de har înaintea lui Dumnezeu.”

Nu puteau pierde ocazia, aşa că s-au gândit că acesta era singurul lucru pe care puteau să-l facă. S-au aşezat in genunchi pe podea, iar eu le-am spus ce să facă. Nu s-au prefăcut, ci s-au rugat cu adevărat şi au plâns, apoi ea l-a îmbrăţişat pe soţul ei şi au plâns împreună.

 „Acum duceţi-vă. Probabil că Dumnezeu va face ceva pentru copilul vostru.”

„Vino cu noi la spital”, mi-a spus ea, dar eu i-am răspuns:

„Nu pot face aceasta pentru că este împotriva regulilor. Dacă merg cu voi, iar apoi mă mai cheamă cineva la care nu m-aş duce, s-ar simţi ofensaţi. Mă voi ruga pentru copilaş. Nu pot încălca regulile şi cred că nici voi nu vreţi aceasta, iar dacă Dumnezeu îmi va da vreo vedenie, am să vă spun.”

„Atunci du-te să ai o vedenie.” A spus femeia.

„Eu nu pot face aceasta, soră.”

„Atunci voi aştepta”, a răspuns ea. „Du-te să ai vedenia, căci eu voi aştepta.”

„Nu pot, soră. Lucrurile nu stau aşa. Este posibil ca El să nu-mi arate nimic. Trebuie să mergeţi acasă şi să credeţi.”

Până la urmă, doamna Isaacson a convins-o să plece, spunându-i că, dacă Dumnezeu îmi va arăta vreo vedenie, o va anunţa imediat. Nu plecase nici de zece minute, când a sunat telefonul… A fost cineva dintre voi în Finlanda sau este vreun finlandez printre noi?  Sper că ceea ce voi spune nu vă va supăra, pentru că am convingerea că finlandezii sunt unul dintre cele mai bune popoare din lume.

Doamna aceea a dat telefon şi a întrebat:

„Fratele Branham a avut vedenia?”

„Nu.”

Peste alte zece minute a sunat din nou:

„Fratele Branham a avut vedenia?”

„Nu.” Şi tot aşa până ne-am dus la adunare. Atunci a fost vindecată fetiţa de care v-am povestit. Pe atunci nu aveam Biblia aceasta, ci alta.

Acum, prieteni canadieni, să nu vă simţiţi jenaţi, dar odată am cumpărat din Canada nişte bomboane foarte rele la gust. Era imediat după război şi ei nu aveau ingredientele necesare.

Acum Howard mi-a spus: „Billy, vorbeai despre bomboanele din Canada. Gustă-le pe acestea.” Şi mi-a dat două bomboane.  Ei bine, toţi s-au dus în camerele lor, iar eu am mers în a mea.  Acolo era o masă veche, de marmură. La vremea aceea, în mai, soarele aproape că nu apunea, pentru că aceea este ţara în care e soare şi la miezul nopţii. Acolo un an înseamnă o zi şi o noapte. Da, era aşa lumină că puteai citi ziarul pe stradă.

Am stat la geam şi am privit spre răsărit, apoi am spus: „O, puternicule IaHVeH, într-o zi Tu Îl vei trimite pe Isus, iar El va veni din cer, de la răsărit. O, ce clipe minunate!”

Soldaţii şi ceilalţi trecători treceau prin parc, vorbind despre ceea ce se întâmplase în seara aceea. Mă gândeam: „Nu e minunat? Uită-te la ei, ce smeriţi sunt.” Văzându-i cum treceau vorbind liniştiţi, am spus: „O, Isuse, este minunat!” În clipa aceea am auzit ceva…Am privit în faţă şi acolo am văzut o vază, cam atât de mare, iar în ea erau ceea ce numim noi „flori de Paşti”. Cred că voi le spuneţi narcise. Seamănă cu nişte pâlnii mici de gramofon  vechi, iar unele dintre ele sunt galbene. Narcise se numesc, doamnă? Eu nu mă prea pricep la flori. Dar, în sfârşit, noi le spunem „flori de Paşti”.

Acolo erau două flori: una îndreptată spre nord, iar cealaltă spre sud. Cea îndreptată spre sud era aplecată jos de tot. Ba nu, cea îndreptată spre nord era aplecată de tot, iar cealaltă era aplecată pe jumătate. Privindu-le, mi-am zis: „Bine, dar aceste flori nu erau aici acum un minut. De unde au apărut?”

Amintiţi-vă că într-o zi va trebui să vă întâlnesc pe toţi în slavă. Când am întors capul, am văzut că acolo stătea Îngerul, un Om înalt, nu ca Hristos, ci înalt, cu pielea întunecată, cu părul negru până la umeri, îmbrăcat în alb, cu mâinile încrucişate… Acesta este motivul pentru care îi aduc pe oameni în partea mea dreaptă, când îi chem pe platformă: ca să treacă întâi pe lângă El.

Am văzut că El stătea acolo. Închipuiţi-vă cum v-aţi fi simţit dacă aţi fi fost în locul meu. Abia mai puteam să respir. Am întors capul şi m-am muşcat de deget, apoi L-am privit din nou. M-a privit şi El şi m-a întrebat:

„Ce ţi-a dat fratele tău?”

„Aceste două bomboane, Doamne.”

„Şi de ce nu le mănânci?”

Am desfăcut una dintre ele şi am băgat-o în gură, apoi am început s-o mestec şi am văzut că era foarte bună. Am înghiţit-o, iar în clipa când am făcut acest lucru am văzut că floarea îndreptată spre nord s-a ridicat.  

„Ce înseamnă aceasta?” L-am întrebat pe Înger.” dar El nu a spus nimic. Am privit din nou spre flori, apoi  m-am uitat la El.

„Mănânc-o şi pe cealaltă!” a continuat El.

Am băgat-o în gura şi am simţit că era cel mai amar lucru pe care l-am gustat vreodată. Vai, ce gust! Am scuipat-o din gură, iar atunci am văzut că floarea îndreptată spre sud a început să se lase tot mai jos, tot mai jos, ca bătaia unei inimi, iar El mi-a spus: 

„Pentru că n-ai mâncat-o, celălalt copil va muri.”

Acum, nu mă întrebaţi ce însemna acest lucru, pentru că nu ştiu. Am luat repede bomboana de jos, am băgat-o în gură, mi-am ţinut răsuflarea şi am înghiţit-o repede, iar când am făcut aceasta, floarea dinspre sud s-a ridicat lângă cealaltă.

Atunci Îngerul mi-a spus: „Du-te şi spune-i acelei mame: „Aşa vorbeşte Domnul, copilul ei va trăi!”

Am ieşit pe hol strigând cât am putut de tare. Imediat au apărut fratele Moore şi fratele Baxter care era în pijama, iar eu le-am zis: „Chemaţi-o repede pe doamna Isaacson”. S-au dus după ea, iar când au adus-o, i-am zis: „Cheam-o pe femeie şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul, rugăciunile ei au fost ascultate.”

O, ce simţământ! A sunat imediat acasă la ei şi a răspuns doica, care i-a spus: „Mama şi tatăl copilului au fost chemaţi la spital, pentru că micuţul e pe moarte. Nici nu l-au spălat, atât era de gravă starea lui.”

Doamna Isaacson a venit să-mi spună şi am trimis-o să dea telefon la spital. Doamna a sunat şi a cerut să vorbească cu mama copilului, dar aceasta ţipa în gura mare. Doamna Isaacson i-a zis:

„Ascultă, draga mea, linişteşte-te un moment ca   să-ţi pot spune ceva,”  O auzeam şi ştiam prin ce emoţii trece, căci s-a întors spre mine şi mi-a spus:

„Încerc s-o liniştesc, dar ţipă în continuu. Poate că a murit băieţelul…”

„Spune-i să nu-şi facă griji. Nu contează dacă a murit sau nu, el va trăi.”

A încercat din nou s-o liniştească şi i-a spus: „Ascultă-mă! Fratele Branham tocmai a avut o vedenie despre o floare care se ridica. A zis să-ţi spun: „Aşa vorbeşte Domnul, copilul tău va trăi.”

După ce s-a liniştit puţin, femeia i-a spus:

„O, cum am ştiut! Băiatul meu şi-a revenit. L-am spălat şi-l luăm acasă. Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune.”

Ascultaţi-mă! Eu nu am avut nici un amestec; n-am avut nici o legătură cu vindecarea acestui copil, ci rugăciunea plină de credinţă a mamei lui a primit trecere înaintea lui Dumnezeu, care mi-a spus doar: „Du-te şi spune-i…”

Înţelegeţi ce vreau să vă spun?  Aceasta nu te face să plângi, ci să ţipi. Aceste lucruri sunt adevărate, iar Dumnezeu din cer ştie. Numele şi adresele lor sunt acolo, aşa că, dacă doriţi puteţi să le scrieţi.

El este Acelaşi puternic Isus Hristos, Acelaşi ieri, azi şi în veci. Amin. Cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul Lui nu va greşi niciodată, aşa că atunci când făgăduieşte ceva, o face în chip suveran, acest lucru fiind pentru oricine vrea, pentru oricine poate să primească şi să creadă; pentru oricine poate face la fel. De fiecare dată rezultatele vor fi aceleaşi. Amin.

O, mă simt copleşit de emoţii! Cum să nu fiu aşa când ştiu că un sărman păcătos pierdut, ce se îndrepta spre iad, a primit un asemenea har?

Zilele trecute, pe când stăteam de vorba cu soţia mea, a venit o doamnă şi mi-a adus o plăcuţă pe care scria: „Apusul; luceafărul de seară şi o chemare clară pentru mine.”

Mă ascundeam în casă pentru că erau foarte mulţi oameni în jur. Astfel, i-am spus soţiei mele:

„Gândeşte-te, draga mea, că acum 25 de ani tatăl meu bea atât de mult, încât dacă mergeam în oraş să vorbesc cu cineva, toţi îmi întorceau spatele doar pentru că mă numeam Branham. Nu aveam ce să fac, iar acum trebuie să mă ascund undeva, în sălbăticie, ca să pot avea puţină linişte.”

Cine a făcut aceasta? Educaţia mea? Nu am nici o educaţie. Cine a făcut asta? Personalitatea mea? Nu am aşa ceva. Dar cine? Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit jos prin:

„Har uluitor! Ce minunat!

El a salvat un ticălos ca mine.

Odată am fost pierdut, dar m-a găsit,

Am fost orb, dar acum văd.

O, după ce vom sta acolo zece mii de ani,

Strălucind ca soarele,

Vom avea tot atâtea zile să-I cântăm laude.

Ca şi la început.”

De-a lungul veacurilor, Mielul răscumpărat va fi cunoscut în mijlocul poporului Său. Atunci când oceanele vor seca şi se vor preface în deşerturi, iar păcatele vor fi atât de multe, încât vor muta luna din lăcaşul ei, Dragostea lui Dumnezeu va dăinui încă. Oh, şi acelaşi Isus, care este viu în seara aceasta, va sta atunci pe scaunul de domnie din slavă. O, cât doresc să-L văd!

Mai demult, a primit mântuirea şi un bătrân de culoare din sud. Aceasta s-a întâmplat după ce a cântat o cântare, iar a doua zi, le-a spus celorlalţi sclavi:

„Fraţii mei, Hristos m-a eliberat.”

Când a auzit ce spune, stăpânul lui s-a dus la el şi  l-a întrebat:

„Ce tot spui, Moise?”

„Şefule, este adevărat, sunt un om liber.”

„Cine ţi-a spus că eşti liber?”

„Hristos, căci El m-a eliberat.”

„Moise, vino sus, în birou, căci vreau să stăm puţin de vorbă.” S-au dus în birou şi stăpânul i-a zis:

„Mai spune-mi încă o dată, Moise.”

„Aseară am fost la o adunare de rugăciune şi am cântat cântări creştine. Eu am fost un păcătos, şefule, dar Hristos m-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii.”

„Vorbeşti serios, Moise?”

„Da, şefule.”

„În cazul acesta, voi merge chiar acum şi-ţi voi semna actul de eliberare, ca să poţi propovădui fraţilor tăi.”

„Îţi mulţumesc, şefule”, a răspuns negrul bucuros.

Anii au trecut, iar el a propovăduit Evanghelia pretutindeni, iar când era pe moarte, mulţi dintre prietenii lui albi au venit să-l vadă. După o vreme, el s-a ridicat, a privit în jur şi a întrebat:

„Încă nu am plecat?”

„Ce ai văzut, Moise?” l-au întrebat ei.

„Fraţii mei, am intrat pe poartă şi L-am văzut pe El, iar un înger a venit şi mi-a spus: „Moise, vino să-ţi primeşti haina şi coroana.” dar eu i-am răspuns: „Nu-mi vorbi despre haină şi coroană, căci tot ce vreau este să mă uit la El.”

Cred că asta simţim cu toţii. Eu nu vreau nici o haină şi nici o coroană, ci doresc să-L văd pe El; pe Cel ce a fost străpuns pentru mântuirea mea; pe Cel ce m-a răscumpărat dintr-o viaţă stăpânită de păcat şi de moarte şi prin ale cărui răni am fost vindecat.

Să ne rugăm.

Tată ceresc, timpul trece, iar Hrisatos este viu şi astăzi. O, cum am putea Să-L descriem cuiva, căci El este dincolo de orice cuvinte.

Tată, îndură-Te şi în seara aceasta salvează-i pe păcătoşi, vindecă-i pe bolnavi şi descoperă-Te înaintea noastră.

O, Dumnezeule, departe, în Finlanda, cei doi copilaşi trăiesc şi în seara aceasta, prin harul Tău. O, şi câţi alţii din toată ţara aceasta şi din toată lumea, pentru că Duhul Tău a lucrat, a vindecat bolnavii şi i-a înviat pe cei morţi.

În Africa, în India, în Egipt şi în toată lumea, Tu ai făcut aceste lucruri măreţe, iar noi Îţi suntem mulţumitori pentru ele. Şi iată că în seara aceasta eşti aici, cu noi, la Spindale, Carolina de Nord, acelaşi scump Domn Isus.  Îngăduie, Doamne, ca oamenii să înţeleagă pe deplin că vindecarea nu vine de la un om; nu vine de la un grup de oameni şi nu vine de la o biserică, ci vine din lucrarea pe care ai desăvârşit-o pentru noi, la Calvar, şi din credinţa noastră în această lucrare.

Te rugăm, Tată drag, să laşi ca Duhul Tău să vină în fiecare inimă cu blândeţe şi să le vorbească celor nemântuiţi, căci sunt bărbaţi şi femei care nu Te cunosc şi care nu Te-au văzut niciodată în puterea învierii. Îngăduie ca credinţa lor să fie mai mare chiar decât a celor care Te-au văzut. Ajută-i să creadă înainte de a vedea; îngăduie să creadă din toată inima astfel încât să fie vindecaţi şi să li se ierte păcatele şi toate nelegiuirile.

În timp ce avem capetele plecate şi orga cântă, aş vrea să ştiu dacă este cineva care vrea să ridice mâna şi să spună: „Doamne, eu nu ridic mâna spre acest predicator, ci o ridic către Tine, pentru că cred că Isus a înviat din morţi, fiind Fiul lui Dumnezeu, şi doresc să-L primesc ca Mântuitor personal. Te rog să Te înduri de mine, acum, când sunt cu oamenii aceştia, cu predicatorul acesta şi cu Duhul Tău care este prezent în această sală, căci vreau să fiu eliberat de sub legea păcatului. Doresc să Te iubesc în aşa măsură, încât, într-o zi să Te pot privi liniştit în ochi şi să Te aud spunând: „Bine, rob bun şi credincios.”

Ştiind cât de întunecate sunt zilele în care trăim, este cineva care vrea să ridice mâna?

Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă.

Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete.

Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă.

În partea dreaptă este cineva?  Dumnezeu să te binecuvânteze; Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine. Altcineva? Acolo, în capăt, este cineva care vrea să ridice mâna şi să spună: „Doamne, adu-Ți aminte şi de mine, căci îmi ridic mâna spre Tine.”?

De ce nu aţi ridicat mâinile? Isus a spus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl.” [Ioan 6.44].

Dumnezeu să te binecuvânteze, soră. Da, te văd acolo, jos, în rândul din faţă. Mai este cineva? Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă.

Mai ridică cineva mâna? Văd şi o fetiţă micuţă care ridică mâna.

Voi spuneţi: „Ajută aceasta la ceva, frate Branham?”

Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete. Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule. Ajută aceasta la ceva? Ascultaţi ce a spus Isus: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl. Şi tuturor celor ce vin, le voi da viaţa veşnică. Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” [Ioan 6.44; 5.24].

Aţi vrea să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „Îl primesc chiar acum pe Isus ca Mântuitor personal.”?

Ţineţi-vă capetele plecate şi rugaţi-vă în continuare.

Aţi vrea să ridicaţi mâna? Opt, zece sau mai mulți. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Mai este cineva care vrea să ridice mâna? Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule. Foarte bine. Dumnezeu să te binecuvânteze.

Să ridice ai alţii mâna şi să spună: „Doamne, vreau să fiu amintit chiar acum în rugăciune. Frate predicator, vreau să te rogi pentru mine, ca sufletul meu să fie salvat în ziua aceea.”

Vreţi să ridicaţi mâna? Spuneţi: „Aminteşte-mă…”

Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă. Te văd sus, în balcon.

Mai este cineva? Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule. Văd că eşti tânăr; e foarte bine că faci aceasta. Poate ai făcut multe lucruri mari în viaţă, dar niciodată nu ai făcut ceva mai important decât acum, când ai ridicat mâna pentru Hristos Isus.

„Pe cel ce vine la Mine…”

Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere. „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” [Ioan 6.37].

Aţi vrea să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „O, Hristoase, acum cred în Tine şi vreau să Te primesc ca Mântuitorul meu personal.”?

Vreţi să ridicaţi mâna pentru chemarea la altar? Cei rătăciţi, care vreţi să vă întoarceţi la Domnul Isus şi care doriţi să fiţi amintiţi în rugăciune, vreţi să vă ridicaţi mâinile?

Desigur, dacă  El va deschide ochii orbului şi va desfunda urechile surdului, atunci va asculta şi sufletul tău păcătos. Rătăcitule, vrei să ridici mâna?

Voi, care sunteţi în căutarea Duhului Sfânt, aţi vrea să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „Aminteşte-mă şi pe mine.”?

O, Doamne, mâinile se ridică pretutindeni!

El vrea să reverse Duhul Sfânt peste voi, aşa cum a vrut întotdeauna. Sigur că da.

Acum ne vom ruga pentru voi aşa cum am promis. Apoi, imediat după serviciul de vindecare, când predicatorii vor face chemarea la altar, aş vrea să veniţi aici, să vă rugaţi şi să vă predaţi viaţa lui Hristos, astfel ca El să vă dea ceea ce doriţi.

Tată bun din cer, Îţi mulţumim pentru acest ceas sfânt, în care ştim că este aici chiar Isus, Fiul lui Dumnezeu, Cel căruia va trebui să-I dăm socoteală la sfârșitul acestei epoci. Odată va trebui să ne plecăm genunchiul, ori aici, ori la fel ca bogatul care şi-a ridicat ochii spre cer abia când era chinuit în iad.

Te rugăm, Tată, să-i mântuieşti pe toți aceia care şi-au ridicat mâinile şi să-i umpli cu botezul Duhului Sfânt, să le dai pecetea binecuvântată a făgăduinţei lui Dumnezeu, ca să nu piară niciodată, ci să fie de-a pururi scrişi în Cartea Vieţii Mielului.

Tată, Îţi cerem aceste binecuvântări în Numele lui Hristos. Amin.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. O, nu este El minunat? Nu simţiţi cum sunteţi curăţiţi? Nu simţiţi cât de aproape este Dumnezeu?

Ce numere de rugăciune s-au împărţit? Cum? O, nu a fost împărţit nici un număr! Nu-i nimic. Hristos este oricum aici, aşa că nici nu avem nevoie de numere de rugăciune.

Câţi dintre voi cred? Atunci vreau să vă întreb ceva. De obicei nu fac aceasta, ci îi chem pe oameni aici, pe platformă, pentru că e mai bine aşa.

Probabil au avut treabă cu cărţile şi nu au avut timp să mai împartă numere de rugăciune înainte de începerea adunării, iar după începerea serviciului nu o mai pot face.

Aş vrea să vă întreb ceva: credeţi că ceea ce v-am spus despre vedenii, este adevărul? Atunci, dacă ştiţi că nu cunosc pe nimeni de aici şi dacă  prin harul şi puterea Sa, Isus va face acelaşi lucru pe care l-a făcut în cazul femeii care s-a atins de haina Lui, veţi crede din toată inima?

Îl veţi primi din toată inima?

Rugăciunea mea este ca Tu, Doamne, să îngădui acest lucru.

Dă-ne tonul. Ştii: „Rămâi cu mine”? Poţi să-l cânţi fără carte? Dă-ne tonul. Vreţi ca El să facă aceasta cu adevărat? Credeţi că Dumnezeu poate să vină printr-un cântec? Există putere într-un cântec?

Vă amintiţi cât de indignat a fost prorocul odată? Fiul lui Ahab şi al Izabelei a venit să afle o vedenie, iar el  i-a spus: „”De ce nu te duci la prorocii voştri? De ce vii la mine?”

[vezi 2 Împăraţi 3.13]

. Elisei era foarte supărat, dar după aceea a spus: „Aduceţi-mi un cântăreţ cu arfa.” Şi în timp ce acesta cânta, Duhul a venit peste proroc şi i-a arătat vedenii. Este adevărat?

Aveţi credinţă! Credeţi numai. Eu nu vă cunosc pe nici unul dintre voi, dar Dumnezeu vă cunoaşte pe toţi. Acolo, în spate, e cam greu, pentru că nu înţelegeţi dacă vă chem. De multe ori, El stă deasupra oamenilor din spate şi Îl văd, dar dacă oamenii nu răspund repede, vedenia se încheie şi nu mai ştiu ce-am zis, înţelegeţi?

Vreau să vă fie clar. Câţi de aici sunt bolnavi sau au nevoie de ceva? Să vă vedem mâinile. Oamenii care doresc să ne rugăm pentru ei să ridice mâna. Sunt foarte mulţi, o mie sau chiar mai mulţi. N-aş putea spune cine sa fie primul, aşa că vom proceda în felul acesta. Domnul să ne binecuvânteze, căci aceasta depinde numai de El. voi fiti atenţi şi să credeţi că v-am spus adevărul. Dumnezeu îmi va cere socoteală dacă am vorbit din Biblie sau nu.

Fiţi atenţi şi credeţi.

Acum noi ne gândim: „Rămâi cu mine.” „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.”  [Ioan 15.7]

În temeiul aceste făgăduinţe sfinte,  Îl rog pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său, Hristos Isus, ca să-l ungă pe slujitorul Său nevrednic, astfel ca oamenii să ştie că Hristos e viu şi astăzi şi să nu poată avea nici o scuză în ziua judecăţii. Fie ca Dumnezeu să reverse Duhul Său cel Sfânt peste voi, să vă dea credinţa necesară pentru a-L primi şi să vorbească prin mine, atâta timp cât rămânem în făgăduinţa lui Dumnezeu. Te rugăm, Doamne.

Mă uit în partea aceasta ca să văd de unde va începe Dumnezeu să lucreze. Aţi vrea să priviţi aici şi să vă rugaţi? Fie ca El să îngăduie acest lucru.  Dacă o va face, va spune fiecare dintre voi, cu solemnitate: „Eu cred că Dumnezeu este aici; cred că pot ajunge la El, pentru vindecarea mea, pentru că este aici.”?

Credeţi din toată inima şi ridicaţi mâna spre El. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Am intenţionat să vorbesc doar câteva minute, dar acum fiţi smeriţi.

Eu nu pot să-L determin pe Dumnezeu să facă ceva; pot doar să-L rog, iar ca să-L rog, trebuie să cred că răspunde la rugăciunea mea.

Ascultaţi-mă. Cred că sunt adunaţi cam două mii de oameni, sau poate chiar mai mulţi. Fiecare dintre voi este un duh care pulsează, dar dacă veţi sta liniştiţi un moment, dacă nu vă veţi mai mişca, ci veţi sta liniştiţi, în rugăciune, El ne va da ceea ce cerem.

Acela va fi un semn ca El a înviat din morţi; va fi o minune, este adevărat? Aş spune că va fi una din cele mai mari minuni.

Va trebui să aştept până veţi înceta să vă mai mişcaţi. Fiţi smeriţi. Hristos este Dumnezeu, iar Biblia spune: „Lumea să stea liniştită; Dumnezeu este in locul Său cel sfânt.” Aceasta înseamnă că acolo unde este prezent El nu este nici dezordine, nici neorânduială, pentru ca Dumnezeu nu provoacă dezordine.

Văd in faţa mea un om. Slăvit să fie Dumnezeu! Este un tânăr slab…Cineva s-a atins de Domnul nostru exact ca femeia de la fântână. Iată! Ai probleme cu inima şi cu rinichii, nu-i aşa, domnule? El stă chiar acolo şi se uită la mine. Trebuie să priveşti puţin într-o parte. Da, domnule. Crezi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu? În ordine. Ridică-te în picioare. Da, ridică-te. Te simţi puţin ciudat, dar eşti vindecat. Dumnezeu să te binecuvânteze. Din clipa aceasta, inima nu te va mai supăra. Spune: „Slavă Domnului!” Amin. Dumnezeu să te binecuvânteze.

Uitaţi-vă şi credeţi, pentru că El a spus: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.” – Marcu 9.23 -.

Ai o boală de inimă, nu-i aşa? Tu, doamna de aici, din capăt. Crezi că Isus te vindecă? Da, te rugai pentru inima ta. Crezi că Isus Hristos te vindecă? Ridică mâna. Crezi că L-ai atins pe El? Crezi că Hristos te-a vindecat? Primeşti vindecarea Sa? Atunci Dumnezeu să te binecuvânteze. Da.

Te rogi pentru băieţelul acela, nu-i aşa, domnule? Ai credinţă în Dumnezeu. Da, te rogi pentru copil. Crezi că Dumnezeu îl va vindeca? Operaţiile chirurgicale pot da greş, dar Hristos nu greşeşte niciodată. Aşa este? Crezi că respiraţia lui va reveni la normal şi se va însănătoşi? Primeşti acest lucru? Ridică-te în picioare. Nu este minunat? Poţi avea ceea ce ai cerut. Isus Hristos îl vindecă. Nu e El minunat?

Bunico, te rogi pentru nepotul de acolo, nu-i aşa? Da, doamnă, cu tine vorbesc. Dacă Dumnezeu îmi va descoperi  necazul tău, vei crede că sunt prorocul Lui, slujitorul lui Dumnezeu? Tu ai o boală de inimă, iar nepotul are astmă, dar Dumnezeu poate să vă vindece pe amândoi, nu-i aşa? Ridică mâna dacă este adevărat. Pune-ţi mâna peste copil, ca să fie vindecat în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Haideţi să spunem: „Slavă Domnului!”

Femeia care stă acolo, în spate, cu eşarfa la gât, are bronşită. Crezi că Isus Hristos te va vindeca?

Dar tu, fratele de aici, tu care eşti bolnav de diabet, crezi că Isus Hristos te va vindeca? Atunci ridică-te in picioare şi primeşte vindecare. Întoarce-te şi pune-ţi mâinile peste femeia din spate, căci ea suferă de bronşită. Da. Doamne, îndură-Te şi vindecă-i. Te rog aceasta In Numele lui Isus. Amin.

Dumnezeu să te binecuvânteze. S-a terminat. Du-te acasă şi bucură-te, pentru că credinţa ta te-a vindecat.

Dar tu, de pe targa aceea, ce zici? Priveşte aici şi crede. Domul şi doamna care staţi lângă el, credeţi? Da. Eu nu pot să vindec, voi ştiţi aceasta, dar nici tu nu poţi să-ţi ascunzi viaţa. Eşti pe moarte. Cancerul te-a măcinat, este adevărat? Dar Isus Hristos poate să te vindece, crezi aceasta? Ai cancer în stadiul cel mai avansat, este adevărat? Din pricina aceasta, în jurul tău este o umbră neagră. Numai Dumnezeu te mai poate vindeca. Vrei să crezi? Primeşti vindecarea? Vei muri acolo.

Odată, la o poartă erau nişte leproşi, care au zis: „Acolo, în cetate, oamenii îşi mănâncă copiii. Dacă intrăm, ne omoară ei, iar daca rămânem aici vom muri cu siguranţă. Avem o singură şansă: să mergem în tabăra vrăjmaşă, la sirieni”. Şi Dumnezeu i-a răsplătit pentru că au profitat de singura şansă pe care au avut-o şi le-a scăpat viaţa.

Acum, vouă nu vi se cere să mergeţi în tabăra vrăjmaşului, ci sunteţi incitaţi în Casa lui Dumnezeu, unde sunteţi aşteptaţi chiar de El.

Este vorba doar de credinţa ta, domnule. Eu nu pot sa te vindec, ci totul depinde numai de credinţa ta. Dacă crezi, ridică-te, du-te acasă. Şi uită tot ce a fost. Dar dacă nu crezi, nu vei mai putea trăi decât foarte puţin.

Eu provoc pe oricine să creadă. Aleluia! Credeţi? Din toată inima? Atunci ce mai aşteptaţi? Fiţi vindecaţi cu toţii. Toţi sunteţi deja vindecaţi, pentru că Isus v-a vindecat. Puteţi primi aceasta? Atunci haideţi să ridicăm mâinile spre El. Spuneţi după mine, din toată inima.

Tată ceresc, eu cred din toată inima în Isus Hristos, Fiul Tău şi Îl primesc ca Vindecător. Prin rănile Lui sunt vindecat. Cred din toată inima că El m-a vindecat suferind în locul meu pe Calvar, de aceea, începând din seara aceasta vindecarea este a mea, îmi aparţine, în Numele lui Isus. Amin.

Închideţi ochii. Aceasta a fost rugăciunea voastră, iar acum urmează a mea.

O, Dumnezeule, nu există decât un singur lucru care împiedică minunea să zguduie acest loc, şi anume umbra întunecată care atârnă asupra oamenilor: necredinţa. O, dacă aş putea să o înlătur! Dacă s-ar întâmpla aceasta, fiecare persoană de aici ar fi vindecată, fiecare dintre voi. Necredinţa este singura piedică în faţa vindecării, pentru că Isus v-a vindecat deja. Din dimensiunea în care mă aflu acum, văd că nici dacă ar trebui n-aţi putea să vă ascundeţi viaţa, pentru că Hristos este aici. Acelaşi care a înviat din morţi băieţelul din Finlanda este aici în seara aceasta şi-mi arată vedenii. Văd cum oamenii se vindecă peste tot în clădire…

Păstorilor, fiţi atenţi! La câteva luni după ce eu voi pleca, oamenii voştri vor fi vindecaţi: de boli femeieşti, de boli de stomac, etc… totul a fost vindecat chiar acum, dacă credeţi că spun adevărul, pentru că Hristos este aici. Duhul Sfânt este in clădire. El este cu adevărat aici, nu e doar o părere a mea.

Tată ceresc, în Numele lui Isus Hristos Te rog să scoţi afară fiecare duh rău. Amin.

– Amin –