ARATĂ-NE PE TATĂL

Stând de vorbă cu fratele Thomas şi cu fratele Rhodes, am avut privilegiul unei adunări. Voi ştiţi că noi avem puţin simţul umorului, iar în dimineaţa aceasta am vrut să vorbesc despre subiectul „Lăsând presiunea afară”, dar nu am avut timp. Deci, atunci când trebuie să dăm drumul la presiune, trebuie să avem puţin simţul umorului.

Un frate sfânt şi evlavios care a plecat în slavă, poate mulţi l-aţi cunoscut, fiindcă este fratele F.F. Bosworth, avea întotdeauna simţul umorului. Eu eram puţin rezervat în privinţa aceasta şi spuneam doar: „Da, da şi nu, nu.”

Când l-am văzut pe omul acesta sfânt şi evlavios cu simţul umorului pe care îl avea, şi am văzut că şi ceilalţi mari slujitori: fratele Vayle şi ceilalţi fraţi aveau un pic de simţ al umorului atunci când se adunau, m-am gândit: „Poate este o tradiţie printre predicatorii din timpul acesta.”

Apoi am citit „Conciliul pre-nicenian” şi „Părinţii de la Niceea,” iar acolo scria despre mari slujitori ai lui Hristos din vremea aceea, care aveau şi ei simţul umorului, iar în final am ajuns la concluzia că şi Dumnezeu are un simţ al umorului.

Şi vorbind de părtăşie, mă gândesc la cuvintele fratelui Bosworth care m-a întrebat:

„Tu ştii ce este părtăşia?”

„Cred că da,” am răspuns eu.

„Sunt doi tovarăşi într-o barcă.” (Aici este un joc de cuvinte care în româneşte nu are nici un umor, dar în engleză are).

Cei doi pot fi cât se poate de aproape unul de altul, aceasta fiind părtăşia, iar acesta este un timp măreţ de părtăşie.

Acum am îmbătrânit şi nu mai gândesc atât de repede cum gândeam când eram tânăr ca fratele Parker de aici. Cu câtva timp în urmă am povestit cu el şi mi-a spus că îi spune soţiei lui că ea îmbătrâneşte, iar el întinereşte. Am încercat să fac şi eu aceasta acasă, dar nu a funcţionat foarte bine.

Între mine şi el sunt zece ani diferenţă şi i-am spus: „Să mai vii zece ani pe cale şi să vezi că după ce mai îmbătrâneşti puţin, în loc să îndepărtezi Biblia aşa, o vei privi prin ochelari.”

Aşadar, suntem foarte mulţumiţi de adunarea aceasta şi de rezultatele ei. Fratele Parker mi-a explicat ceva din Scriptură şi ştiu prin ce treceţi voi toţi, aici în clădire, aici în tabernacol, pentru învăţăturile lui din Scriptură. Cât de smerit şi blând s-a apropiat să-mi spună anumite lucruri!

Îmi place acest fel de apropiere, să vezi că nu încearcă să te aţâţe, ci îţi face cunoscut acel lucru, plin de smerenie şi cu blândeţe.

Cu câteva zile în urmă, am discutat cu un grup de fraţi dintr-o anumită denominaţiune, şi pot spune că aproape m-au pus pe cărbuni aprinşi. Ei mi-au spus:

„Este ridicol să predici despre vindecarea divină!” Vedeţi? Deşi cunoşteau toată cartea aceasta, spuneau: „Zilele acelea au trecut demult!”

Ei mi-au spus că nu ar trebui să predic dacă nu am educaţie; fără să merg la o şcoală biblică să învăţ ceva. Eu am aşteptat până când au terminat, apoi le-am spus:

„Fraţilor, cu toate greşelile şi erorile mele, El mă iubeşte atât de mult încât uneori abia rezist. Şi mă întreb cum rezistă cei ce sunt în adevăr, la o asemenea iubire?”

Ce se întâmplă cu cei care au cu adevărat în toată lumea, această eroare  în care se presupune că suntem, dacă El ne iubeşte atât de mult? Îmi imaginez ce timp trăiesc, nu-i aşa? Deci, noi rămânem aşa cum suntem până când El ne va arăta eroarea noastră. Apoi, dacă El spune că este adevărul, vom păşi în ceea ce cred ei că este adevărul.

Într-un grup ca acesta este cel mai apropiat loc de cer, care există pe pământ. În timp ce stăm aici, în dimineaţa aceasta, noi suntem deja morţi şi îngropaţi. Aşa este, suntem îngropaţi. Şi nu numai atât, ci suntem înviaţi. Suntem înviaţi cu Hristos în învierea Lui; suntem parte din ea, iar acum ne adunăm împreună în locurile cereşti în Hristos Isus. Înţelegeţi? Suntem în El prin botez. Înţelegeţi? Printr-un singur Duh, noi toţi suntem botezaţi într-un singur trup, iar aici suntem adunaţi ca Trupul Domnului Isus.

Serviciul începe în treizeci sau în treizeci şi cinci de minute, iar dacă aş vrea să vorbesc despre subiectul „Dând drumul la presiune”, nu am termina decât la amiază. Acesta este motivul pentru care m-am gândit că poate ar fi bine să aduc doar o mărturie sau ceva, ca să ne putem întoarce la biserică.

Îmi place să fiu aici şi să ascult învăţăturile acestor mari slujitori ai lui Hristos: fratele Vayle, scumpul nostru frate Parker, fratele Iverson şi mulţi alţi fraţi de aici, pe care îmi place să-i ascult.

El mi-a spus care este rânduiala adunării: să lăsăm Duhul să lucreze. Îmi place aceasta. Şi când se ridică următorul vorbitor, păstrează această armonie. Acesta este Duhul Sfânt. Aşa este. Dar când vine cineva cu ceva contradictoriu, se strică acel timp de părtăşie, şi dovedeşte că este ceva greşit.

Când fratele Parker m-a invitat încă o dată, i-am spus că dacă Domnul întârzie, s-ar putea să vin din nou la anul. Atunci mi-ar place să stau jos şi să petrecem o zi în care să povestim cu fraţii, să le vorbesc din experienţa mea şi cum lucrează Duhul.

Despre lucrurile acestea nu se poate vorbi în faţa lumii. Eu am văzut că dacă spui un cuvânt, cineva îl ia şi îl înclină în partea aceasta, iar altcineva îl înclină în partea cealaltă, şi dintr-o dată eşti pe lângă subiect. Când merge vorba printre oameni, ei spun: „Păi, fratele Branham a spus aşa.” Şi aceasta nu se întâmplă numai cu mine, ci cu orice frate.

Aşa că stau cu fraţii lucrători, unde poţi să te ridici şi să… aceasta te face curat: când poţi să stai jos şi să asculţi fără să ai gândurile împărţite.

Eu apreciez tot acest timp minunat şi vă rog să vă rugaţi pentru mine, pentru că trebuie să plec joc în Columbia, şi apoi repede acasă. Marţi noaptea ajung acasă, iar joi dimineaţa plec spre Coasta de vest, să încep serviciile la Cow Palace. De acolo vom merge sus în Grass Valley care este aproape de Nevada.

Va urma World Fair şi apoi Canada. Suntem planificaţi, dar aşteptăm să ajungem în California şi de acolo mergem în Alaska.  Deci, rugaţi-vă pentru noi.

Îl apreciez pe fratele Parker pentru dragostea lui, pentru că m-a invitat la convenţia aceasta şi pentru privilegiul de a mă lăsa să urc pe platformă să spun ce-mi va pune Dumnezeu pe inimă. Eu apreciez întotdeauna un om evlavios.

Fraţi şi surori, în dimineaţa aceasta m-am gândit să vă vorbesc ceva din inimă, pentru că nu sunt multe uşi deschise pentru mine. Nu vreau să le reproşez nimic fraţilor mei, dar uneori este exact aşa cum am spus. Oamenii adoptă o atitudine greşită şi se înclină ba încoace, ba încolo şi provoacă confuzie printre fraţi. Unii dintre ei sunt chiar păstori care nu înţeleg.

Desigur, mă aşteptam la aceasta, pentru că şi eu am convingerile mele personale ca orice predicator, dar nu încerc să seamăn discordie printre fraţi, fiindcă este un lucru pe care Dumnezeu îl urăşte.

Când sunt în adunări încerc să păstrez acele învăţături fundamentale evanghelice ale Bibliei: arătarea lui Isus, moartea fizică, îngroparea, învierea, înălţarea, revenirea Sa şi aşa mai departe. Învăţ şi vindecarea divină şi altele.

Sunt sigur că toţi oamenii Evangheliei depline suntem de acord cu aceasta. Fraţilor, ştiu că benzile învăţate în biserica mea au ajuns printre voi şi printre alte biserici, şi vreau să ştiţi că în ele am prezentat propriile mele convingeri; dacă aş învăţa altceva, aş fi un făţarnic. Eu cred ce am învăţat pe benzi; cred fiecare Cuvânt şi nu i-aş hrăni pe oameni cu nimic greşit. Dacă sunt greşit, Îl rog pe Domnul să mă ierte, pentru că aceasta este înţelegerea mea.

M-am bucurat mult că am fost invitat împreună cu grupul acesta de predicatori şi oameni evlavioşi. Odată, am fost la o adunare mare din Phoenix, iar acolo era un frate scump la care ţin mult. El m-a chemat în camera lui şi mi-a spus cât se poate de sincer:

„Frate Branham, tu ştii că te iubesc.”

„Îţi mulţumesc, frate. Cu siguranţă şi eu te iubesc.”

„Ştii, noi credem că slujba ta este una specială.”

„O, nu spunea aceasta! Eu L-am urmat doar pe Domnul, şi tu ai făcut la fel,” am răspuns eu. „Uite cum te-a binecuvântat şi ce lucruri mari ţi-a dat. El nu mi-a dat şi mie aceste lucruri. Tu ai de-a face cu o mulţime de bani, dar eu n-am avut niciodată atâţia bani, pentru că poate nu ar fi putut avea încrede în mine. Şi încă un lucru: Eu pot să merg în locuri micuţe. De curând am fost într-un loc unde erau douăzeci de oameni. Dar Domnul acolo m-a călăuzit, şi vreau să merg numai acolo unde mă călăuzeşte El, iar pentru aceasta nu am nevoie de prea mulţi bani. Eu mă duc acolo unde simt că trebuie să mă duc.”

Şi fratele acela mi-a spus: „Vreau să-ţi spun ceva, frate Branham. Tu eşti prea radical.”

„Păi, prin prima mea naştere sunt irlandez, iar prin a doua sunt evreu. Deci, dacă le amesteci pe acestea două, cu greu poţi spune  ce va ieşi. Poate sunt radical, aşa cum spui tu, dar aceasta este natura mea; aceasta este în inima mea. Când cred că ceva este corect, eu vând tot ce am, înţelegi? Aceasta înseamnă pentru mine să fii cu Hristos. Familia mea a fost catolică. Toţi au venit din Dublin, Irlanda. Când eram doar un copil, am auzit ce s-a întâmplat, iar atunci a fost o chemare în viaţa mea. Când am mers la catolici, ei au spus: „Noi suntem biserica!”, şi s-au izolat de restul. Apoi am mers la luterani, dar şi ei au spus: „Noi suntem biserica!”, şi s-au izolat de restul. Astfel, cum aş putea şti care din cele şapte sau nouă sute de denominaţiuni, este adevărată? Ca să fiu sigur, am luat Biblia şi am stat pe ea aşa cum este scris.”

„Bine, ” a spus el, „dar este ceva ce vreau să-ţi spun: Tu loveşti întotdeauna în femei….”

„O fac pentru că le iubesc,” am răspuns eu.

„Tu le spui cum să se îmbrace şi le mustri că sunt prea sexy; le spui să nu mai umble cu pantaloni scurţi, să nu-şi mai taie părul şi alte lucruri de felul acesta. Dar prin aceasta le loveşti…”

„Păi, aşa este scris în Scriptură.”

„Ştiu şi eu aceasta.”

„Ca şi predicator penticostal, tu ce crezi despre aceasta?”, l-am întrebat eu.

„Frate Branham, oamenii cred că eşti un proroc.”

„Nu, nu sunt,” am răspuns eu.

„Dar oamenii aşa cred. De aceea ar trebui să le înveţi pe aceste femei cum să primească daruri duhovniceşti şi atunci biserica ar fi mult mai bine.”

„Frate drag…”

„Dacă eşti apropiat de Dumnezeu, învaţă-i pe oameni lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.”

„Cum aş putea să-i învăţ Algebra când ei nu vor să audă de Abecedar?”

„Atunci pot să-ţi dau un sfat, frate Branham? Cred că ar trebui să laşi aceste lucruri deoparte şi să te ocupi de rugăciunea pentru bolnavi, deoarece Dumnezeu te-a chemat să te rogi pentru bolnavi.”

„Aceasta aşa este.”

„Atunci lasă aceste lucruri deoparte şi roagă-te pentru bolnavi,” a repetat el.

„Şi cu lucrurile acestea cum rămâne? Dacă nu ne ridicăm noi împotriva lor, cine o va face? Generaţia aceasta trebuie să fie judecată, ceea ce înseamnă că trebuie să audă de undeva.”

Atunci el mi-a spus: „Ei bine, în cazul acesta vreau să te rog ceva. Dă-mi voie să-mi pun mâinile peste tine şi să mă rog ca Dumnezeu să-ţi deschidă ochii pentru adevăr.”

„Îţi dau voie cu o condiţie: dacă-mi permiţi să fac acelaşi lucru.”

„Foarte bine,” a spus el, şi ne-am rugat unul pentru celălalt. Eu cred că m-a ajutat mult şi sper să mă ajute şi în continuare, fiindcă vreau să fiu ajutat. Pentru aceasta sunt aici.”

Mai sunt douăzeci şi cinci de minute până începe serviciul vostru, dar vreau să vă citesc ceva din Biblie, apoi voi vorbi puţin sau voi depune o mărturie şi voi încheia.

Matei 5.8 sau staţi să văd, fiindcă cred că voi citi mai mult decât atât. Vreau să citesc altceva ce mi-a venit în minte acum, dar să văd dacă găsesc unde este scris. Dacă nu greşesc, trebuie să scrie în Ioan. Da, în Ioan 6. Deci, haideţi să citim din Ioan 6 de la versetul 37 la versetul 46:

„Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară,

căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.

Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.

Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care s-a coborât din cer.”

Şi ziceau: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: ‘Eu M-am coborât din cer’?”

Isus le-a răspuns: „Nu cârtiţi între voi.

Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

În proroci este scris: ‘Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.’ Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.

Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.”

Eu am un prieten care a venit tocmai din Texas, şi în timp ce stăteam la masă, mă gândeam la subiectul „Lăsând presiunea afară.” Am prieteni care au venit aici din Canada şi de peste tot. Unii sunt predicatori, alţii muncitori, alţii lucrează acasă şi aşa mai departe. Care este scopul pentru care ne-am adunat aici?

Mulţi din voi veniţi în fiecare an să auziţi învăţăturile scumpului nostru frate. Poate mulţi dintre voi aţi citit articolul lui. L-am citit şi eu şi cred că este profund. Billy, care este secretarul campaniilor noastre îmi pune întotdeauna deoparte „Strigătul de la miezul nopţii,” pentru că îmi place felul în care abordează fratele Parker Scriptura. Citeşte şi apoi te gândeşti la el.

Când sunt adunări ne adunăm împreună. De ce? Pentru că în interiorul nostru este ceva care tânjeşte să audă mai mult, să adune mai mult. Aceasta este Viaţa. Nu există cuvânt mai mare la care să ne putem gândi în dimineaţa aceasta, ca Viaţa. „…cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa…” (Ioan 3.36).

Cât de orb poate să fie cineva încât să nu poată vedea Viaţa! Eu cred că mulţi nu văd Viaţa. Aici, Cuvântul „a vedea” nu înseamnă să te uiţi şi să vezi ceva cu ochii fireşti, ci înseamnă „să înţelegi.”

Isus i-a spus lui Nicodim: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3.3). Pe de altă parte, te uiţi la ceva şi spui „nu văd”, adică „nu înţeleg.”

Când noi spunem „a vedea”, ne referim la privire, adică la „a privi la ceva,” dar în limbajul Bibliei, „a vedea” înseamnă „a înţelege lucrul la care priveşti, a primi descoperirea cu privire la acel lucru.” Astfel, noi ne adunăm împreună pentru ca Hristos să Se descopere printre noi. De aceea se ţin convenţiile Ce lucru mare este Viaţa!

Mă gândesc la o mărturie pe care s-o aduc în următoarele zece sau cincisprezece minute. Odată, am predicat, poate şi aici, despre subiectul: „Arată-ne pe Tatăl şi ne este de-ajuns,” să-L vedem pe Dumnezeu în jurul nostru.

Demult, din-jos de râu, locuia un bătrân care era pescar, iar băieţii lui obişnuiau să pescuiască cu el. Odată când erau pe râu, a venit o ploaie care a spălat câmpurile şi frunzele copacilor de praf, după care a ieşit un curcubeu de la vest spre est. Ei mergeau în jos pe râul Ohio, şi bătrânul privea curcubeul acela, cu lacrimile curgându-i pe obraji; era foarte emoţionat.

Unul dintre băieţi s-a urcat în barcă şi i-a zis bătrânului:

„Domnule, am o întrebare la care nu a ştiut să-mi răspundă nici păstorul meu, nici mama şi nici învăţătorul de şcoală duminicală: dacă Dumnezeu este atât de mare, de ce nu-L poate vedea nimeni?”

Bietul bătrân, biruit de expresia feţei copilului, l-a cuprins cu braţele şi i-a zis: „Dumnezeu să binecuvânteze inima ta, scumpule. Tot ce am văzut în cei cincizeci de ani, a fost Dumnezeu.” Vedeţi? El putea să-L vadă pe Dumnezeu; putea să vadă Viaţa. Dumnezeu este Viaţa şi Viaţa este Dumnezeu.

În urmă cu doi ani, eu şi cu un prieten bun, ne-am dus în Kentucky, la vânătoare de veveriţe, ca să mai scăpăm de presiunea din adunare. Stăteam în cort şi eram murdar, deoarece nu mai făcusem baie de vreo două săptămâni. Şi fratele Wood era la fel de murdar, deci amândoi aveam nevoie de o baie, dar nu ne-am băgat în seamă unul pe celălalt.

  Pădurea era atât de uscată încât atunci când umblam prin ea, veveriţele ne auzeau şi puteau scăpa din bătaia puştii, aşa că i-am zis fratelui Wood:

„Oare nu am putea găsi un loc bun în ceva vale?” Voi ştiţi cum sunt văile: apa se scurge în ele şi frunzele rămân umede, dar pădurea în care vânam era chiar plană.

„Ba da, ştiu un astfel de loc,” mi-a răspuns fratele.

„Bine, atunci să mergem acolo.”

Ne-am urcat în maşină şi ne-am părăsit tabăra. Pe drum, fratele mi-a spus:

„Frate Branham, aş vrea să te rog să mă laşi pe mine să vorbesc acolo unde mergem.”

„Sigur, cu toată plăcerea.”

„Ştii, omul la care mergem este un necredincios băţos.”

„Bine, atunci vorbeşte tu cu el.”

„Cred că mă cunoaşte,” a mai spus domnul Wood care era din zona aceea. Eu nu mai fusesem niciodată pe acolo, iar când am ajuns, am oprit la o casă mare. Acolo erau doi bărbaţi, destul de înaintaţi în vârstă, care stăteau la umbra unui măr. Domnul Wood s-a dus la ei şi am auzit expresia veche de Kentucky: „Intră!” Voi ştiţi că atunci când ajungi într-o casă din Sud, tu spui: „Hello!”, iar ei îţi răspuns: „Intră!” Nu contează cine eşti, cât timp umbli pe două picioare, fie că ai papuci în picioare sau că nu ai, ei îţi spun: „Intră!”, ceea ce înseamnă că eşti binevenit.

Dar când ajungi în Indiana, oamenii sunt mai suspicioşi. Astfel, când spui: „Hello!”, ei răspund: „Cine-i acolo?” Vedeţi? Mai întâi vor să ştie cine sunteţi. Eu mă bucur că sunt sudist, şi îmi place mai mult felul acela deschis.

Deci, bătrânul a spus: „Intră!”

Am observat că era un om mai aspru, aşa că mi-am zis că ar fi mai bine să rămân în maşină. Domnul Wood i-a zis:

„Mai întâi aş vrea să mă prezint. Numele meu este Wood, Banks Wood. Am fost la vânătoare de veveriţe pe muntele cutare, dar acelea sunt păduri plane şi foarte uscate. Ştiu că deţii câţiva acri de pădure pe văile acestea şi m-am gândit că aş putea veni să te rog să mă laşi să vânez acolo.”

Bătrânul a scuipat bucata mare de tutun mestecat şi a spus:

„Eşti fiul lui Jim Wood?”

„Da.”

Ei erau martori ai lui Iehova. Cred că David şi el au vândut cărţi şi aici în adunare. El avea poliomelită şi piciorul îi era tras sub el, iar doamna Wood, care era tot martoră a lui Iehova, a trebuit să vină la adunări. Şi chiar înainte ca să plec din clădire, Duhul Sfânt mi-a spus că acolo era un băiat cu probleme. El a spus: „Numele tatălui său este Wood şi sunt din Sud, din Kentucky. Băiatul are poliomelită, dar „Aşa vorbeşte Domnul: El va umbla!” Am privit în jur să văd vedenia, dar nu puteam să-l văd pe băiat. După un timp,     l-am zărit undeva în spate, l-am strigat pe nume şi a venit în faţă cu piciorul drept. Apoi s-au întors la Domnul şi nu mai sunt martori.

Prin harul lui Dumnezeu, i-am condus pe toţi din familie la Hristos, şi i-am botezat a doua oară.

Şi bătrânul a spus: „Oricine este rudă cu băiatul lui Jim Wood poate vâna oriunde vrea. Poţi merge oriunde, fiindcă am cinci sute de acri de pădure virgină (două sute de hectare).”

Arunci Banks i-a zis bătrânului: „Sunt împreună cu păstorul meu. Cred că nu este o problemă dacă vine şi el.”

„Wood, să nu-mi spui că ai decăzut atât de mult încât trebuie să-l cari şi pe păstorul tău oriunde te duci!”

Atunci m-am gândit că este timpul să ies din maşină. M-am dus spre el şi am spus: „Ce mai faci?” Domnul Wood trebuia să mă prezinte, iar eu arătam jalnic: cu laţele atârnând pe ceafă, nebărbierit de două săptămâni, cu hainele murdare de sânge de veveriţă şi mirosind îngrozitor.”

„Eşti predicator?” m-a întrebat el.

„Păi, mi-ar place să pot spune că sunt.”

„Eu nu cred! Sunt necredincios.”

„Aceasta nu prea este o pricină de laudă, nu-i aşa?”

„Presupun că nu”, a spus el, „dar am un lucru împotriva voastră.”

„O, păi dacă este un singur lucru, eşti într-o stare bună.” Eu am întâlnit creştini care au mai multe lucruri împotriva mea decât omul acesta, aşa că am spus: „Asta-i foarte bine.”

„Păi, ce am eu împotriva voastră, a predicatorilor, este că vorbiţi despre ceva ce nu ştiţi nimic.”

„Care ar fi lucrul acela, domnule?” l-am întrebat eu.

„Voi vorbiţi de Dumnezeu, dar El nu există!”

„O, aceasta este?”

„Da.”

Atunci m-am gândit: „Doamne, ajută-mă.”

Fraţilor, există două feluri în care te poţi apropia de ceva: în felul corect şi în felul greşit.

Aş vrea să mă opresc puţin aici din povestea mea şi să spun că eu nu cred că aceasta este problema cu mine şi cu mulţi dintre noi. Noi avem aici un Produs mare, dar ne apropiem de public într-un mod greşit cu el, făcându-i pe oameni să creadă că suntem izolaţi de restul lumii. Înţelegeţi? Dar produsul se va vinde singur; voi trebuie doar să-L trăiţi. Înţelegeţi?

„Voi sunteţi sarea pământului.” Astfel, dacă sarea îşi păstrează gustul, va fi apreciată atunci când cineva va intra în contact cu ea. Dar dacă îşi pierde gustul, nu contează cât de mult sărim în sus şi-n jos, cât de tare strigăm; acolo înăuntru trebuie să fie o Viaţă care să susţină aceste lucruri.

Acesta este motivul pentru care, privindu-l pe bătrânul bărbat din faţa mea, m-am gândit: „O, Doamne, sărmanul om! Dacă ar fi trăit tatăl meu, ar fi cam de aceeaşi vârstă cu el. Te rog să-mi dai ceva care să-l ajute pe bietul om să vadă.” Am văzut mulţi oameni care spuneau că sunt atei şi lângă mulţi am stat atunci când s-au dus.

Adevărul este că ei nu sunt atei, ci doar bravează. Vedeţi? Aceasta este o expresie de stradă, dar spun aşa ca să înţelegeţi. Ei bravează ca să scape de presiune.

„Desigur, aceasta este o opinie,” am spus eu.

Şi am rămas tăcuţi un moment. Toţi stăteam sub un măr, iar bătrânul a continuat: „Am fost şi eu la acele adunări, dar nu sunt decât nişte câini înşelători. Odată am avut un câine bătrân pe care l-am împuşcat pentru că era înşelător. El trebuia să ia urma ratonului. Ratonul se urca în copac, iar câinele lătra la copac, dar ratonul fugea pe vârful celuilalt copac, în timp ce câinele continua să lastre sub copacul din care ratonul plecase deja.”

„Domnule, dar ratonul a fost mai întâi acolo,” am spus eu. „Şi în definitiv este doar un câine.” Cred că înţelegeţi ce am vrut să spun.

Şi bătrânul a continuat: „Deci l-am împuşcat. Nu-mi trebuie pe lângă mine un mincinos. Eu cred că dacă un om vorbeşte, ar trebui să ştie despre ce vorbeşte.”

„Aici sunt de acord.”

„Odată a fost aici un predicator; nu ştiu dacă îl voi vedea vreodată. Nu am auzit niciodată de el până atunci, dar dacă voi avea vreodată ocazia, am să mă duc să-l ascult.”

„Foarte frumos din partea ta.”

„A fost aici într-o localitate numită Acton. Este o tabără metodistă acolo.” Fratele Wood s-a uitat la mine, iar eu am dat din cap.

„Noi aveam pe deal o vecină care avea vreo şaizeci şi cinci de ani, şi se numea Cutare. Au o fermă frumoasă acolo, dar ea era pe moarte din cauza cancerului la stomac. A fost la un medic din Louisville pentru operaţie, dar nu i-a fost de nici un folos. Au tăiat-o şi au cusut-o la loc, deoarece cancerul era peste tot, aşa că femeia murea încetul cu încetul. În final a ajuns atât de rău încât nu mai avea putere nici să se ridice atât cât să pui sub ea oliţa de noapte. Au trebuit să se folosească de un cearşaf de cauciuc şi cu un alt cearşaf o trăgeau. În fiecare dimineaţa mergeau cu soţia acolo ca să-i schimbe patul. Eu o ajutam să tragă cearceafurile de sub ea şi alte treburi din astea. Doctorul venea şi-i mai făcea câte o morfină ca să-i fie moartea mai uşoară, fiindcă mai avea de trăit doar vreo două săptămâni.

Dar în tabăra metodistă a venit un predicator din Indiana. S-au adunat câteva sute de oameni ca să-l asculte, şi a mers şi sora femeii bolnave. Cred că predicatorul acela avea Ceva pentru că le spunea oamenilor ce au făcut, de ce erau bolnavi şi alte lucruri de felul acesta. Eu am auzit de el, dar bineînţeles că nu am crezut.

În orice caz, sora femeii bolnave era în seara aceea în adunare şi în timp ce vorbea, predicatorul s-a întors spre femeie şi i-a spus: „Când ai plecat de acasă, doamna Cutare, ai luat dintr-un dulap o batistă cu un model albastru într-un colţ, şi ai pus-o în poşetă. Tu te-ai rugat pentru sora ta mai mare care este pe moarte şi se numeşte cutare şi locuieşte undeva pe deal. Domnul ţi-a ascultat rugăciunile, de aceea, ia batista aceea, pune-o peste sora ta şi cancerul o va părăsi.

Ei bine, în noaptea aceea am crezut că a venit Armata salvării pe deal, atât de multe ţipete s-au auzit. Ne-am gândit că a murit femeia, aşa că a doua zi dimineaţa, eu şi soţia mea ne-am dus sus pe deal. Şi ştii ceva? Femeia era în picioare şi îşi pregătea micul dejun. Îşi făcuse o tartă cu mere fripte.”

Câţi de aici ştiţi ce este tarta cu mere fripte? Mmmm, cât îmi place! Îmi place s-o mănânc unsă cu melasă. Eu nu sunt metodist, ci sunt baptist, ceea ce înseamnă că îmi place să le botez în melasă, să pun multă pe ele şi cu unt topit. Mmm!

Şi bătrânul a continuat: „Femeia îşi pregătea micul dejun. Când am văzut-o era să cădem jos şi eu şi soţia. Dacă nu mă crezi, poţi merge acolo sus la ea (Şi a arătat cu degetul spre deal).”

Celălalt bătrân a zis şi el: „Aşa-i cum spune!”

„Cred aceasta.”

Bătrânul a mai spus: „Oamenii spun că predicatorul acela va veni aici în Campbellsville. Am să mă duc să-l ascult şi să vorbesc cu el.”

„Da?”

„Da, şi am să-l întreb cum a putut să-i spună femeii despre sora ei şi cum a ştiut că se va face bine. Aceasta nu pot să înţeleg.”

„Cu siguranţă este supranatural,” am spus eu. Apoi m-am gândit: „Doamne, acum ajută-mă să-i spun ceva acestui om.” Mi-am amintit că mama spunea: „Lasă-i vacii destulă frânghie şi se va spânzura singură.” Aceasta este o veche expresie sudistă, dar este valabilă şi astăzi. Astfel, i-am zis:

„Pot să iau un măr?”

„Sigur.”

Am luat un măr, l-am frecat de pantalonii mei murdari şi am muşcat din el:

„Mmm, este un măr foarte bun.”

„O, da, este bun.”

„Cât de bătrân este mărul acesta?”

„Eu l-am plantat.”

„Serios?”

„Sunt cam patruzeci de ani de atunci. Vezi hornul acela de pe deal? Acolo m-am născut, iar după ce a murit tata, am ridicat casa de aici şi m-am mutat în ea, aşa că toţi copiii mei au crescut aici. Atunci am plantat şi mărul care pe atunci era doar un copăcel micuţ, şi am îmbătrânit şi eu odată cu el.”

„Da, domnule. Am văzut că au căzut deja o mulţime de mere pe jos.”

„Da.”

„Văd că i-au căzut şi frunzele. Este ciudat, nu-i aşa?”

„Ce vrei să spui?”

„Încă nu s-a răcit vremea, şi totuşi frunzele cad deja. Oare de ce cad înainte să vină frigul?”

„O, ele cad întotdeauna înainte să vină frigul,” a răspuns bătrânul.

„Văd, dar ce le face să cadă?”

„Păi, le-a părăsit viaţa!”

„Şi unde s-a dus?”

„Păi, s-a dus jos în rădăcina pomului!”

„Înţeleg. Deci dacă viaţa ar fi rămas în frunză, frunza ar fi rămas pe ramură?”

„Desigur.”

„Deci viaţa pleacă din copac şi se ascunde jos în rădăcină. Dar de ce face aceasta?”

„Păi, dacă ar rămâne acolo sus, iarna ar omorî copacul! Viaţa trebuie să meargă jos în rădăcină, în pământul cald, ca să se păstreze şi astfel să aducă anul viitor alte frunze”

„O, înţeleg! Şi de fiecare dată când revine sus, aduce alte mere.”

„Da, aşa este.”

Atunci i-am zis: „Domnule, aş vrea să te întreb ceva.”

„Spune.”

„Spune-mi, te rog, ce Inteligenţă îi spune vieţii din copac: „Dă-te jos de acolo şi intră în rădăcină, pentru că altfel vei muri? Şi primăvara îi spune să urce înapoi să aducă alte frunze. Ce o face să coboare în rădăcina copacului?”

„Păi, aceasta este natura apei, să cadă.”

„Bine, atunci am să vărs o găleată de apă la stâlpul acela de acolo, iar la mijlocul lui august, apa va coborî la baza lui şi va reveni din nou la primăvară, nu?”

„Nu, nu va reveni.”

„De ce?”

„Păi, nu-i natura lui să facă aceasta.”

„Atunci care este natura lui? Cine controlează natura? De ce aceasta nu funcţionează şi la un brad? Ce îi face diferiţi pe aceşti copaci?”

Bătrânul a rămas gânditor, iar eu am continuat: „Vezi, domnule, acolo trebuie să fie o Inteligenţă, pentru că pomul nu are inteligenţă. Pomul nu este un mecanism, deci trebuie să existe o Inteligenţă care trimite viaţa jos în rădăcină, la fel ca moartea, îngroparea şi învierea.”

Trăise atâţia ani şi totuşi nu putea vedea Viaţa.

Eu sunt misionar şi am auzit tot felul de idei: Buda, hinduşii şi altele, dar toate sunt greşite. Creştinismul se bazează pe moarte, îngropare şi înviere. Nu pe reproducere, ci pe înviere. Nu pe aducerea la suprafaţă a ceva asemănător, ci acelaşi lucru care s-a dus jos, a venit înapoi sus, acelaşi Isus.

Dacă veţi observa, Dumnezeu pune mărturie în fiecare zi. Soarele se naşte dimineaţa. La ora zece este adolescent; la amiază este în toată puterea, iar seara apune. Este acesta sfârşitul soarelui? Nicidecum, pentru că vine din nou a doua zi: naştere, viaţă, moarte, înviere. Vedeţi? Dumnezeu a mărturisit prin viaţa din natură.

Pomul, viaţa din el, se duce în rădăcină ca să aducă viaţă anul următor.  Tu şi eu, atârnăm în acest Pom al Vieţii; suntem roadele acestui Pom.

După ce s-a gândit puţin, bătrânul mi-a zis: „Nu m-am gândit niciodată la aceasta.”

„Nu mi-ai răspuns la întrebare. Vreau să-mi spui ce Inteligenţă controlează viaţa din pomul acesta. Această Inteligenţă îi vorbeşte acelei vieţi; nu pomului, ci vieţii (vieţii care este în voi). Ea controlează viaţa şi îi spune să se ducă jos şi să se ascundă (aşa cum spunea Iov: „Ascunde-mă în mormânt şi ţine-mă într-un loc tainic.”).” Dar nu a ştiut să-mi răspundă.

Atunci i-am spus: „Aceeaşi Inteligenţă care îi spune vieţii din pom: „Ascunde-te, dacă vrei să trăieşti!” mi-a spus să-i spun acelei femei ce să facă pentru ca sora ei să trăiască.”

„Tu eşti predicatorul acela?”

„Da, domnule, eu sunt.”

Ştiu că s-a făcut târziu şi ar fi trebuit să termin, dar vreau să vă spun că chiar în ziua aceea, în locul acela, printr-un lucru simplu care l-a ajutat pe omul acela să poată vedea, l-am condus pe bătrân la Hristos.

Anul următor când m-am întors, am găsit-o pe văduva lui. Ea m-a întâmpinat pe verandă şi mi-a spus strângându-mi mâinile: „Frate Branham să ştii că a murit cu credinţa în Domnul Isus.”

„Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” (Ioan3.36). Atunci nu este greu să vedem că aici este Ceva care controlează viaţa noastră. De aceea suntem aici: să căutăm Viaţa; şi Îl rog pe Dumnezeu ca, în dimineaţa aceasta, la acest dejun, să avem o abundenţă de Viaţă.

 El poate vorbi pomului prin Inteligenţa Lui şi pomul ascultă imediat porunca Creatorului şi îşi ascunde viaţa, dacă vrea să trăiască. Şi mai ştiu un loc mare de adăpost pentru păstrarea vieţii.

Haideţi să ne ascundem cu toţii, în dimineaţa aceasta, nu într-un adăpost antiatomic, ci sunt aripile Lui. Să ne rugăm.

Tată ceresc, noi ştim că astăzi, chiar şi acum când suntem înfăşuraţi în viaţă, simţim aceasta. Noi vedem soarele răsărind şi apunând; vedem florile înflorind, iar apoi vine îngheţul, iar atunci începe serviciul funerar şi le îngroapă. Astfel, ajung în mormânt şi putrezesc, dar nu acesta este sfârşitul, pentru că Tu le-ai păstrat viaţa.

Şi imediat ce începe să răsară soarele, nu contează dacă acea sămânţă este sub o piatră mare sau este turnat beton peste ea, când soarele cald care controlează viaţa biologică începe să încălzească pământul, viaţa iese la suprafaţă. Astfel, iarba cea mai deasă este chiar lângă bordură. Vedeţi? Este sămânţa care a fost îngropată acolo. Betonul nu poate ascunde viaţa, pentru că ea trebuie să iasă la suprafaţă. O putem pune într-un coş, iar coşul să-l atârnăm într-un copac; şi viaţa aceea micuţă va ieşi în sus ca să-L laude pe Dumnezeu.

O, Dumnezeule, nu ne lăsa să fim atât de înguşti la minte, ci să privim în jur să-L vedem pe Dumnezeu peste tot. Cu cât mai mult Îl putem vedea în dimineaţa aceasta în iubiţii Lui copii, în timp ce avem această părtăşie în Hristos Isus, care este Viaţa.

Noi nu suntem din lumea aceasta, ci suntem străini şi călători aici, suntem pelerini.

Şi împreună cu toţi aceşti pelerini din Georgia, din Canada, din Texas şi de peste tot, ne-am adunat împreună în locul acesta micuţ, să ne împărtăşim ideile şi să punem mărturie despre slava Lui. Îngăduie să plecăm de la această adunare cu o abundenţă de Viaţă veşnică şi să-i putem învăţa şi pe alţii s-o găsească, fiindcă Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin. Vă mulţumesc.

… Îmi place părtăşia. Toţi aveţi Viaţa veşnică aşa, dar să credeţi! Aici este un loc micuţ în care vorbesc cu tine. Înţelegeţi? Dacă este ceva în neregulă şi începe să te supere, este prins. Şi când se întâmplă aceasta, mă rupe în bucăţi. Sunt sigur că creştinii înţeleg aceasta.  Dacă nu simt cu voi, atunci nu vă iubesc, iar dacă n-aţi fi voi, ce rost ar avea slujba mea? Nu contează cât de mare este o slujbă; ea nu poate fi mare până nu o faci tu mare. Eu singur nu pot, ci este nevoie de mine şi de tine ca s-o facem mare. Înţelegeţi? Eu singur sunt nimic, şi la fel eşti tu singur, dar împreună, Domnul îşi face slujba. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla niciodată; deci trebuie să crezi, iar atunci se va întâmpla. De ce? Pentru că ai crezut. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

– Amin –