TATAL CARE N-A FOST NICIODATA DAR A EXISTAT INTOTDEAUNA

Deschideţi la Luca 15.11:

„El a mai zis: „Un om avea doi fii.

Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea.

Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată.

După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.

Atunci, s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii.

Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni.

Şi-a venit în fire şi a zis: ”Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!

Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta

şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” (Luca 15.11-19).

Aceasta poate fi una din cele mai mari lecţii din care putem învăţa ce înseamnă să fii părinte. Această lecţie ne este dată de un Tată care nu a avut părinţi, copilărie, adolescenţă, nuntă, cetate, nume, prenume, moarte sau înmormântare. El apare într-un singur capitol din Biblie, după care dispare, fiind un personaj fictiv. Dar El a fost creat de Dumnezeu, ca să ne împărtăşească ceva, ca să ne descopere ceva. Despre cine vorbesc? Despre Tatăl din pilda fiului risipitor.

Dumnezeu este atât de minunat încât chiar şi pildele Sale conţin foarte mult adevăr în ele. Astfel, pilda fiului risipitor are în ea mai mult adevăr decât orice carte despre paternitate. Este una dintre cele mai mari lecţii din care putem învăţa despre Dumnezeu mai mult decât ne poate învăţa orice doctrină, învăţătură sau teologie. Ea ne oferă nu numai o lecţie de paternitate pentru taţi, ci şi o lecţie despre Dumnezeu care este Tatăl nostru.

Pilda Fiului risipitor ne este spusă de Fiul însuşi, nu de Tatăl, deci, Fiul lui Dumnezeu este Cel care ne vorbeşte în ea despre Tatăl.

Săptămâna aceasta, i-am citit din Biblie, fiului meu Eliel. El are patru ani şi jumătate şi eu am început să-i pun întrebări despre taţii şi fiii din Biblie:

„Avraam a avut un fiu, ştii care a fost numele lui?”

„Isaac”, a răspuns el.

„Isaac a avut doi fii, ştii cum s-au numit?”

„Esau şi Iacov”, a răspuns el din nou.

„Şi Iacov a avut în fiu.”

„Pe Iosif.”

Eu nu l-am învăţat aceste lucruri, dar el m-a privit puţin, apoi m-a întrebat: „Moise al cui fiu a fost?”

„Moise s-a născut în casa lui Amram din seminţia lui Levi”, am răspuns eu, după care am adăugat: „Şi noi suntem din seminţia lui Levi şi aparţinem de familia lui Moise.”

Eliel a tăcut un timp şi nu a mai spus nimic, după care s-a întors din nou spre mine şi m-a întrebat:

„Moise obişnuia să locuiască în casa noastră?”

Despre ce ne vorbeşte Pilda fiului risipitor, la ce se referă ea?

În primul rând, cuvântul „risipitor” provine de la verbul „a risipi”, care înseamnă „a cheltui fără socoteală, a irosi bani, averi”, aşa cum a făcut tânărul din pildă. Dar, înţelesul acestui cuvânt merge mult mai adânc. Astfel, la începutul Pildei, vedem că acest fiu merge la Tatăl şi îşi pretinde moştenirea. Aţi observat ceva ciudat în legătură cu aceasta? Noi nu mergem niciodată la părinţii noştri ca să le spunem: „Vreau chiar acum partea mea de moştenire!” În mod normal, noi intrăm în posesia moştenirii, după moartea lor. Deci, este ciudat faptul că el şi-a cerut moştenirea, dar dincolo de aceasta, acest lucru este mai degrabă un simbol, pentru că autoritatea părintelui în viaţa acestui tânăr era pe punctul să se sfârşească. Un alt lucru ciudat este că Tatăl îl lasă să facă ce vrea, îi dă moştenirea şi îl lasă să se confrunte cu viaţa, cu ceea ce urma să se întâmple în continuare.

Uneori, Dumnezeu Tatăl trebuie să ne lase să facem ce vrem ca să dăm cu capul şi să vedem consecinţele alegerii noastre greşite, dar de fapt, El este tot timpul lângă noi. Astfel, El îngăduie să se întâmple unele lucruri, dar cu toate acestea, ne cheamă în continuu.

Aşadar, fiul din pilda noastră a făcut ceea ce nu trebuia să facă: şi-a pretins moştenirea, iar după ce primit-o, s-a dus şi a cheltuit banii Tatălui, ducând o viaţă uşoară, imorală, petrecând şi cheltuind banii cu femei uşuratice, iar în cele din urmă a rămas falit şi a sfârşit prin a hrăni porcii. Pentru un evreu, cel mai rău lucru, cel mai umilitor, este să vadă că porcii, care sunt o urâciune, trăiesc mai bine decât el.

Dacă ne gândim la Pilda fiului risipitor, ea ne vorbeşte despre fiul risipitor, dar de fapt, pilda nu este despre fiul risipitor, ci despre Tatăl fiului risipitor. Despre El este vorba. Nu este nimic nou sau surprinzător în atitudinea acestui tânăr: faptul că pleacă în lume, dă greş şi pierde tot ce are; toţi cunoaştem aceasta, este povestea noastră, a majorităţii dintre noi. Dar nu acesta este lucrul ciudat care se petrece în pildă, ci ceea ce se întâmplă cu Tatăl este uluitor, atitudinea Lui.

În Pilda fiului risipitor, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, ne oferă un tablou despre Tatăl. Acesta este mesajul pildei şi trebuie să însemne mult dacă vine din partea Fiului.

Pilda spune că atunci când îşi vine în fire, fiul se hotărăşte să se întoarcă la Tatăl său şi să-I spună:

„Nu mai am nimic şi nu merit nimic; nu sunt demn să fiu numit fiul Tău, pentru că am risipit tot. Am luat ceea ce era al Tău, ceea ce mi-ai dat şi Te-am dezonorat prin tot ce am făcut, de aceea nu merit să mai fiu numit fiul Tău. Te rog să mă primeşti ca slugă.” Se gândea că în felul acesta va avea ce să mănânce. Astfel, s-a întors înapoi pregătit pentru tot ce era mai rău, gândindu-se că era posibil ca Tatăl să nu-l mai primească înapoi, ci se va mânia şi îl va alunga.

Dar dacă citiţi pilda, vedem că atunci când fiul se întoarce, se întâmplă ceva deosebit. Să citim pentru aceasta versetul 20 din Luca 15:

„Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.”

Textul din limba greacă pentru sintagma: „i s-a făcut milă de el” este „splang mit zomahi”. Cuvântul „splang” înseamnă „splină” şi are sensul de „dinăuntru, din adâncul său”. Noi vorbim aşa despre inimă şi spunem: „din adâncul inimii”, dar grecii nu folosesc cuvântul inimă, ci splină, cu sensul de „dinăuntrul cuiva, din adâncul său.”

Aşadar, Tatăl nu a simţit numai milă, ci este vorba de o milă adâncă, profundă, de o dragoste adâncă, profundă, puternică, faţă de fiul Său, când l-a văzut din nou.

Oamenii prezintă acest text din punct de vedere teologic, dar adevărul este că e mai mult decât orice teologie existentă, este inima lui Dumnezeu, este dragostea lui Dumnezeu.

În Pilda fiului risipitor, Cel care arată dragoste şi milă este Tatăl, nu fiul. El este Cel care a alergat spre fiul său. Ceea ce putem învăţa de aici este că avem două tărâmuri:

1. – unul pentru taţi şi ne învaţă că noi suntem chemaţi să fim iniţiatorii dragostei.
2. – unul pentru fiecare dintre noi.

Astfel, voi nu trebuie să fiţi doar aspri, pentru că un tată nu este chemat doar să corecteze copilul, ci trebuie să fie şi iniţiatorul dragostei în mijlocul familiei. Voi nu trebuie doar să conduceţi în Cuvânt sau rugăciune, ci trebuie să fiţi şi un exemplu de dragoste şi înţelegere.

Copiii îi imită pe părinţii lor, pe taţii lor, de aceea unul dintre lucrurile cheie pe care trebuie să le facem este să fim exemplele lui Dumnezeu pentru copiii noştri pentru ca ei să poată deveni, la rândul lor, un exemplu pentru slava lui Dumnezeu.

Noi vorbim despre faptul că am venit la Dumnezeu, că ne-am întors la El, dar în această pildă ni se spune că noi nu am iniţiat nimic, ci Dumnezeu este Cel care a iniţiat salvarea noastră, a fost Planul Său. Astfel, nu este meritul vostru pentru că sunteţi astăzi aici, ci totul I se cuvine lui Dumnezeu, harului şi iubirii Sale; noi am spus doar „Da” la ceea ce a făcut El; eu am spus „Da”, dar totul I se cuvine lui Dumnezeu care S-a îndurat de mine şi de voi.

Unii dintre noi ne trăim viaţa cu impresia că Dumnezeu este un Dumnezeu pasiv care stă doar acolo sus în cer, şi că noi facem ce vrem, că noi ne facem planurile, dar Dumnezeu este Cel care face planurile, El este Cel care dă voinţa şi înfăptuirea, a fost planul Său să fim salvaţi, de aceea, de fiecare dată când veţi cădea, Dumnezeu este Cel care vă ridică şi vă aduce înapoi în dragostea Sa faţă de voi.

Voi cădeţi şi spuneţi: „Nici măcar nu vreau să aud de Dumnezeu!”, vă îndepărtaţi, Îi întoarceţi spatele şi plecaţi de la El pentru că aţi dat greş, dar Dumnezeu vine după voi, vă ridică, vă şterge rănile şi vă pune din nou în picioare.

Voi fugiţi, vă gândiţi că nu sunteţi demni să vă apropiaţi de El, dar Dumnezeu este deja lângă voi.

Nu noi suntem cei care aducem dragostea şi suntem îngrijoraţi cu privire la mântuirea noastră deoarece este o învăţătură de cumpătare sfântă care ne spune să nu ne jucăm cu păcatul, dar daţi-mi voie să vă spun ceva: înainte să vă faceţi griji cu privire la mântuirea voastră sau să vă pese de ea, Dumnezeu este Cel care S-a îngrijit de aceasta; Lui îi pasă mai mult de mântuirea voastră decât vă pasă vouă înşivă, de aceea, El este Cel care a păşit în faţă şi a făcut totul pentru noi, partea noastră fiind să primim ceea ce a făcut El deja.

Când vorbim despre mântuirea noastră, nu vorbim niciodată despre încercarea sau despre efortul nostru de a ne întoarce la Dumnezeu, ci vorbim despre Dumnezeu care, în dragostea Lui, a venit după noi şi ne-a scos din păcat şi din lume, singurul lucru care ne rămâne nouă de făcut fiind să-L lăsăm pe El să facă voia Sa în viaţa noastră. El a pregătit deja totul, a pregătit binecuvântările din viaţa voastră, de aceea voi trebuie doar să-L lăsaţi să facă ceea ce a pregătit.

Fiţi atenţi ce s-a întâmplat în pilda noastră. Textul biblic spune că „Tatăl său l-a văzut…” (v. 20). Şi ce a făcut? A stat pe loc? I-a întors spatele şi a plecat la treburile lui? A pornit încet în întâmpinarea lui? Nicidecum! Ştiţi ce spune Biblia? „a alergat spre el”, a fugit înaintea lui.

Acesta este un tablou minunat spre Dumnezeu. Noi, oamenii, nu ni-L putem închipui pe Dumnezeu alergând spre noi, nu ni-L închipuim nici măcar venind spre noi, ci ne gândim că El stă undeva sus, iar noi încercăm cu disperare să ajungem la El. Ce închipuire greşită! Textul biblic spune că El a alergat în întâmpinarea fiului Său.

Mesia a potrivit foarte bine cuvintele în această Pildă, pentru a ne spune cât mai multe despre Dumnezeu, pentru a ne arăta caracterul Tatălui nostru ceresc. El aleargă spre noi şi mă gândesc că dacă suntem taţi, nici noi nu putem rămâne nepăsători; dacă suntem taţi adevăraţi, ne-ar durea dacă am vedea că fiul nostru suferă şi am dori să aflăm imediat cauza, ce i s-a întâmplat, iar pentru aceasta am alerga imediat la el.

Odată, le făceam baie copiilor noştri Eliel şi Dael şi dintr-o dată Eliel a spus: „Mi-e frică! Mi-e frică!”

„De ce ţi-e frică?” l-am întrebat eu şi soţia.

„Mi-e frică de păienjeni, de înălţime, de locurile întunecoase…”, a răspuns el şi ne-a enumerat lucrurile de care se temea. Vedeţi, noi ne-am gândit că era vorba de ceva urgent. Dacă auzim că copilul nostru este în pericol, orice părinte bun aleargă la el să vadă ce este.

De ce credeţi că Dumnezeu ar proceda altfel? El este mai bun decât noi, nu mai rău. Taţii ar trebui să fie grabnici la binecuvântări, în a arăta dragoste şi înţelegere copilului lor deoarece copiii au nevoie de aceasta. Ei trebuie să se grăbească să facă aceasta, să-i ocrotească şi să-i scape din orice pericol, fiindcă acesta este tabloul lui Dumnezeu, exemplul Său pentru noi toţi.

Gândiţi-vă că El ar fi putut să ne judece, dar nu a făcut aceasta, ci a plătit preţul, ne-a iertat şi ne-a salvat. Aceasta a făcut dragostea Lui pentru noi. Dacă păcătuim şi cădem, El aleargă spre noi ca să ne ajute să ne ridicăm. Poate voi nu-L vedeţi alergând, dar aceasta face un tată când cade copilul său. Înţelegeţi? Dragostea Lui nu merge încet, ci aleargă, ceea ce arată cum este inima Sa.

Dacă uneori vă gândiţi că Dumnezeu este departe de voi, priviţi pilda aceasta. Astfel, dacă vedem că El aleargă spre noi, înseamnă că şi noi ar trebui să facem la fel: să alergăm spre El. Cred că aţi văzut cu toţii fotografii cu copii care aleargă spre taţii lor. Aşa ar trebui să alergăm noi spre Dumnezeu. Vedeţi? Noi ar trebui să alergăm, nu să spunem: „Trebuie să-mi stabilesc timpul cu Dumnezeu pentru astăzi,” sau: „Trebuie să-mi stabilesc timpul de rugăciune pentru astăzi.” Nu ar trebui să faceţi aceasta, ci ar trebui să doriţi să alergaţi la El, pentru că un copil iubit trebuie să-şi dorească să fie cu tatăl lui.

Uneori mă aflu în birou şi îl aud pe Dael, fiul meu mai mic care abia începe să vorbească, spunând: „Tati, tati!” şi stă la capătul scărilor. Când îl aud cum mă strigă, las totul şi merg la el, trebuie s-o fac. Nu pot să n-o fac. Eliel face la fel. El mă strigă: „Tati”, iar eu îi răspund: „Da”. Atunci el zice: „Tati, aş vrea să stau puţin cu tine. Pot să stau puţin cu tine, te rog?” Nu pot refuza aşa ceva.

Într-o zi, citeam Biblia cu Eliel când, dintr-o dată, a apărut în uşă băiatul mai mic, Dael. Problema era că noi îl pusesem în pătuţ, deci ce făcea pe jos? El ne auzise pe mine şi pe Eliel vorbind şi voia să fie cu noi, voia să stea şi el în pat cu mine. Aşadar, s-a dat jos din pătuţ, deşi ştia că nu are voie să facă aceasta, a venit în camera mea şi s-a oprit în uşă privindu-ne. Noi eram şocaţi pentru că nu ştiam ce căuta acolo, iar el ne-a privit şi a zis: „Salut!”, după care a fugit înapoi. El nu prea vorbeşte, dar atunci a spus: „Salut!” M-am dus după el, iar el încerca să se urce din nou în pătuţ. Vedeţi, el voia să fie cu tatăl şi cu fratele lui.

Noi vorbim adesea despre relaţia noastră cu Dumnezeu, ceea ce este bine, dar cheia este să dorim să fim cu El. Vedeţi? Să nu facem aceasta pentru că trebuie, ci pentru că Îl iubim şi simţim nevoia de a fi cu El. Este atât de simplu şi totuşi, atât de radical! Să doreşti cu adevărat să petreci timp cu Dumnezeu, cu Tatăl tău, aşa cum un copilaş doreşte să petreacă timp cu tatăl său. Dar câtor credincioşi le place aceasta? Nu văd prea mulţi cărora să le placă, să dorească cu adevărat să petreacă timp cu El. Aceasta este bucuria unui fiu de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că nu trebuie să ne simţim forţaţi s-o facem, ci să dorim s-o facem pentru a fi înălţaţi.

Eu am vorbit despre aceasta şi înainte să am copii, dar acum ştiu că într-adevăr copiilor le place să fie ridicaţi în sus; îşi ridică mânuţele spre taţii lor ca să-i ridice şi să-i arunce în sus. Acelaşi lucru îl doreşte un credincios adevărat: el vrea să fie ridicat şi aruncat în sus, pentru a se bucura cu Dumnezeu; aceasta este adevărata relaţie Tată-fiu.

Cântarea lui Solomon spune: „Vino să alergăm împreună!” Este o bucurie să-L căutăm pe Domnul şi să petrecem cu El.

Biblia spune: „Căutaţi-L pe Domnul cu toată inima voastră.” Aceasta înseamnă că aşteptaţi cu nerăbdare să-L întâlniţi. Este ca atunci când un tată se întoarce acasă, iar copiii săi aleargă în braţele lui. Acesta este felul în care ar trebui să alergăm şi noi la Domnul, acesta este felul de relaţie pe care ar trebui s-o avem cu El.

Ce se întâmplă în continuare? Tatăl îi îmbrăţişează la fel ca în pilda noastră, unde ni se spune că Tatăl Şi-a îmbrăţișat fiul. În limba greacă avem „im pipto”, adică „a îmbrăţişa cu afecţiune” sau „ a strânge la piept cu afecţiune.”

Taţilor, voi trebuie să vă îmbrăţişaţi copiii fizic, emoţional şi duhovniceşte şi să le arătaţi o dragoste deplină. Aceasta nu înseamnă că sunteţi de acord cu tot ce fac ei, dar voi trebuie să-i ţineţi aproape şi să-i îmbrăţişaţi cu toată inima pentru că răul vine când nu faceţi aceasta. Ei au nevoie de dragostea voastră. Noi toţi avem nevoie de aceasta şi acelaşi tablou se petrece cu Dumnezeu şi cu noi.

Astfel, dacă nu aţi avut parte de această relaţie şi tatăl vostru nu mai este pe pământ, Îl aveţi pe Dumnezeu. Iubirea de Tată a lui Dumnezeu vă va vindeca de toate lucrurile lumii, dacă Îl primiţi.

Aş vrea să vi-L imaginaţi pe Dumnezeu îmbrăţişându-vă cu ardoare. El îmbrăţişează cu dragoste, cu ardoare, dar ca să poată face aceasta, trebuie să ne deschidem inima pentru El. Înţelegeţi? Noi trebuie să facem aceasta, nu El. Voi credeţi că trebuie să-L aşteptaţi pe Dumnezeu să vă accepte, dar nu este adevărat, voi trebuie să vă convingeţi pe voi înşivă că sunteţi primiţi de El. Aşa stau lucrurile.

Unul din cuvintele folosite pentru Dumnezeu este „Mirele”. El este Mirele iar în ebraică, „mire” înseamnă „Hatan”, adică „Cel care se alătură”. Ce înseamnă aceasta? Că nu Dumnezeu este Cel care ne ţine la distanţă, fiindcă El ne iubeşte cu mai multă afecţiune decât o facem noi. Deschideţi-vă faţă de El, fiindcă noi suntem cei care stăm deoparte, închişi.

În Efeseni 5.1 scrie: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.” Copiii preaiubiţi îşi urmează părinţii. Voi puteţi fi copii preaiubiţi şi să nu ştiţi aceasta, dar când ştiţi că sunteţi un copil preaiubit, vă veţi urma mai mult tatăl, care vă iubeşte. Dar dacă nu lăsaţi aceasta să pătrundă înăuntrul vostru, nu vă va aduce vindecarea, nu vă va atinge şi nu vă va schimba.

Înţelegeţi de ce unii credincioşi au propăşire duhovniceşte, în timp ce alţii nu au? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi la fel; El nu face nici o diferenţă în revărsarea binecuvântărilor Sale. Diferenţa o face faptul că unii primesc aceasta deschişi, cu bucurie şi se lasă schimbaţi, lasă ca acele lucruri să pătrundă înăuntrul lor ca să-i umple, să scoată afară lucrurile vechi şi să primească Noul, pe când alţii rămân la lucrurile lor vechi.

Cum am mai spus, Biblia spune: „Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi.” Vedeţi? Ea nu spune: „Urmaţi pilda oamenilor din viaţa voastră, a felului în care s-au comportat ei cu voi, a trecutului vostru.”, ci spune „Urmaţi pilda lui Dumnezeu,” aceasta însemnând: „Nu contează care a fost trecutul meu, acum Îl urmez pe Dumnezeu. Indiferent ce se întâmplă în jurul meu, ce mi se face, nu voi primi nimic, ci Îl voi urma pe Dumnezeu.”

Ţineţi minte că veţi deveni ceea ce primiţi în viaţa voastră, ceea ce priviţi şi urmaţi.

Să revenim la pilda noastră care merge mai departe. Ce face tatăl din această pildă? Nu numai că-şi îmbrăţişează fiul, dar dacă citim textul grec vedem că merge mai adânc.

Faptul că l-a îmbrăţişat cu dragoste ar fi suficient, dar lucrurile merg mai departe. Cuvântul folosit mai departe în limba greacă este: „cataf ileo” şi înseamnă „a săruta cu ardoare”. Din nou aceasta este mai presus de orice teologie omenească. Deci, el îl sărută cu ardoare sau îl îmbrăţişează şi îl sărută pentru că fiul său pierdut a fost regăsit. Şi noi ne sărutăm copiii.

Într-o seară citeam în Biblie, dar fiul meu nu voia să doarmă, ci voia să stea treaz toată noaptea.

„Acum este timpul de odihnă”, dar el s-a întors spre mine şi m-a întrebat:

„Tu ai alergii?”

„Cum?” l-am întrebat eu. „Este timpul de odihnă, aşa că trebuie să faci linişte.

Atunci el s-a întors spre mine şi m-a întrebat încă o dată în şoaptă: „Ai alergii?”

„Şşşşş!” am şoptit eu, dar atunci el a venit şi a început să mă sărute şi să mă îmbrăţişeze.

„Este foarte plăcut şi dulce, dar acum trebuie să te pui la somn.”

„Nu vrei să fii drăgostit?” m-a întrebat el.

„Ba da, dar acum este timpul să mergi la culcare.”

În pilda noastră avem tabloul unui Tată care îşi îmbrăţişează copilul sufocându-l cu săruturi. Acesta este un tablou al lui Dumnezeu care ne sărută pe noi. Unii credincioşi au o problemă cu aceasta. Este o cântare intitulată „Sunt îndrăgostit de Dumnezeu.” Unii spun că nu este posibil, dar noi chiar trebuie să fim îndrăgostiţi de Dumnezeu. Deci, nu-i luaţi în seamă pe cei care spun că nu se poate şi mergeţi la inima lui Dumnezeu. Biblia este plină de această dragoste.

Astfel, la începutul Cântării Cântărilor scrie: „Să mă sărute cu sărutările gurii Lui.” Desigur, aici nu este vorba de ceva fizic, firesc, ci este duhovniceşte. „Sărutările gurii Lui”. Aşa cum avem săruturi pe tărâmul fizic, avem şi săruturile lui Dumnezeu pe tărâmul duhovnicesc.

Ştiaţi că unul din cuvintele folosite în Noul Testament pentru „închinare, laudă” este „proscuneo”? De ce am spus acest cuvânt? Pentru că cuvântul folosit de noi pentru „închinare, laudă”, „proscuneo”, înseamnă de fapt „a-L săruta pe Dumnezeu.” „A te închina, a lăuda, a slăvi”, înseamnă „a săruta în Duhul.”

Aşadar, tatăl din aceasta pildă Îl simbolizează pe Dumnezeu care Îşi sărută fiul, care ne sărută pe noi. Dar cu toate că aici, tatăl aleargă şi îşi sărută fiul, „a te închina, a lăuda, a slăvi”, înseamnă „a săruta în Duhul, a-L săruta pe Tatăl.”

Cum ne închinăm noi? El este Cel care începe părtăşia cu noi, dar noi Îl lăudăm, Îl slăvim şi Îl sărutăm pe Dumnezeu pentru ceea ce este El şi pentru ceea ce face pentru noi.

Nu ştiţi să-I aduceţi închinare? Mergeţi în prezenţa Lui şi atunci veţi dori şi veţi şti cum s-o faceţi. Este atât de intim! Părtăşia noastră cu El este ceva intim, personal. Aceasta este ceea ce dorim noi, aceasta este ceea ce este Dumnezeu, aceasta este ceea ce ne schimbă.

În Pilda fiului risipitor, Tatăl nu a spus nici un cuvânt de mustrare. Dacă am fi fost noi în locul acelui tată, am fi zis: „Aha! Te-ai întors deci? Tot ce ai făcut… Ce ţi-am spus când ai plecat?” Dar El nu a spus nici un cuvânt aspru, nu l-a mustrat.

Taţilor, nu vă criticaţi fii! I-aţi lăudat de două ori mai mult? Toţi ne descurajăm atunci când suntem criticaţi, dar dacă suntem lăudaţi şi înconjuraţi de dragoste, primim cu uşurinţă şi mustrarea. Voi trebuie să încurajaţi mai mult decât să criticaţi sau să condamnaţi pentru că aşa procedează şi Dumnezeu cu voi. Dacă El ar privi la păcatele noastre, am putea avea multe volume scrise despre păcatele noastre. El ne corectează, dar o face cu dragoste pentru că ne iubeşte.

În această Pildă, Domnul ne prezintă un tablou al Tatălui ceresc care este plin de compasiune şi de milă.

Taţilor, dacă aveţi probleme cu nervii şi furia, trebuie să scăpaţi de ele înainte ca să-i afecteze pe toţi cei care sunt în viaţa voastră. Noi avem în capul nostru o mulţime de voci care îi condamnă întotdeauna pe alţii şi nu pe voi. Dar dacă îi judecaţi pe alţii, veţi sfârşi prin a fi judecaţi voi înşivă.

Priviţi tabloul acestui tată. El nu a spus nici măcar un cuvânt. Pe Dumnezeu nu-L interesează regretele; El nu vrea ca voi să regretaţi ceva, ci vrea să vă pocăiţi. Există o mare diferenţă între cele două cuvinte, pentru că atunci când regretaţi ceva, trăiţi în trecut, dar Dumnezeu nu vrea ca voi să trăiţi în trecut, cu excepţia faptului că Îi mulţumiţi pentru ceea ce a făcut pentru voi.

Pocăinţa este ceva diferit şi deosebit. Biblia spune că pocăinţa nu are regrete, ci spune:

„Îmi pare rău pentru păcatul săvârşit, mă căiesc pentru el şi nu-l voi mai face niciodată. Mă încred în Dumnezeu şi nădăjduiesc în El, pentru că El este Ajutorul şi Salvatorul meu.” Când te pocăieşti nu spui: „Am făcut cutare lucru, dar s-a întâmplat din cauza lui sau a lor…” Înţelegeţi? Aduceţi totul la picioarele lui Dumnezeu, pocăiţi-vă cu adevărat, chiar dacă sunteţi condamnaţi, şi atunci Dumnezeu va spune: „Mergi mai departe curat şi sfânt, pentru că totul este şters.”

Dragostea lui Dumnezeu. Ce a făcut Tatăl aici? Tatăl a făcut exact opusul a ceea ce am fi făcut majoritatea dintre noi chiar dacă am fi fost fericiţi că ne-am revăzut copilul care a dat greş. El a spus: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare.” (Luca 15.22). Privind acest tablou, ne gândim că Tatăl ar fi trebuie să-l mustre şi să-l corecteze, dar în loc să facă aceasta, El l-a binecuvântat. Dar fiul risipitor a înţeles mesajul Tatălui şi a fost corectat prin mila arătată.

Ce ne spun cuvintele: „…puneţi-i un inel în deget…”? Aceasta ne arată că Dumnezeu este generos, că Îi place să dăruiască. Lui Îi place să binecuvânteze, Se bucură când ne dăruieşte ceva, şi răspunde cu bucurie la rugăciunile noastre chiar dacă uneori, pentru binele nostru, trebuie să spună: „Nu!” sau: „Mai aşteaptă!” Să nu uitaţi că şi aceasta face parte din binecuvântarea Sa, fiindcă El cunoaşte viitorul şi face totul spre binele vostru.

Mesia a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” (Luca 12.32). Nu trebuie să-L convingeţi să v-o dea, nici să-L presaţi să facă aceasta, deoarece El vă binecuvântează cu bucurie; pentru El este o plăcere să facă aceasta.

Dacă voi, părinţilor, aveţi un dar pentru copilul vostru şi ştiţi că acel dar îl va bucura, vă bucuraţi şi voi de bucuria lui. Oare Dumnezeu nu face la fel? Ba da, El se bucură alături de voi. El nu spune doar: „Acum eşti bine”, ci Se bucură împreună cu voi. Mai mult, El vă face daruri deşi ştiţi bine că nu meritaţi nimic, ceea ce este copleşitor.

Uneori, voi vreţi să vă pedepsiţi singuri pentru ceea ce aţi făcut greşit, dar Dumnezeu spune: „Pocăieşte-te, pentru că Eu vreau să te binecuvântez. Este o bucurie să-ţi dau inelul Meu.” Ce simbolizează inelul? Autoritatea. El vă dă autoritatea Sa deşi nu o meritaţi.

Fiecare tată se bucură de copiii lui, iar Biblia spune că şi Dumnezeu Se bucură de poporul Său:

„Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău… Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” (Ţefania 3.17).

Desigur, aceasta nu înseamnă că El va fi de acord cu ceea ce faceţi greşit şi că nu vă va corecta. Sigur că o va face, dar Se va bucura de voi când Îi sunteţi credincioşi şi ascultători.

La fel este cu voi, taţilor. Desigur, nu veţi fi de acord cu fiul sau cu fiica voastră când fac ceva greşit, dar vă veţi bucura de ei pentru că sunt un dar de la Dumnezeu.

Eliel a avut o jucărie, o răţuşcă drăguţă pe care o lua pretutindeni cu el, dar într-o zi a primit un păianjen de gumă. Mie nu-mi plac deloc păienjenii, dar el adoră jucăria aceea, şi o duce în pat. Dacă cumva nu o vede, îmi spune: „Tati, unde-i păianjenul meu că nu-l văd? Mi-l cauţi, te rog?” Mie nu-mi place să caut păianjeni şi nici să-i ţin în mână, dar pentru că ştiu că-i place jucăria aceea, i-o caut şi i-o aduc.

Mesia a spus: „…vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15.10). De ce se bucură îngerii? Şi dacă ei se bucură, Dumnezeu ce face? Spun cumva îngerii: „Haideţi să ne bucurăm pentru că nu ne vede Dumnezeu!”? Nicidecum! Dumnezeu este Cel care iniţiază bucuria.

Ce găsim în acest tablou? Dumnezeu a organizat o petrecere mare deoarece Se bucura pentru întoarcerea fiului care fusese pierdut.

Ce ne spune tabloul aici? Că Tatăl a dat poruncă să se pregătească petrecerea; Dumnezeu este Cel care Se bucură.

Mesia foloseşte acest tablou care ne vorbeşte despre Dumnezeu şi ne arată că El este Cel care organizează sărbătoarea. De ce face aceasta? Pentru că Se bucură de întoarcerea fiului Său care fusese pierdut.

Noi spunem adesea: „Dumnezeu te iubeşte!”, dar înţelegem noi ce înseamnă aceasta cu adevărat? Înţelegem că El chiar Se bucură de noi, că este fericit cu noi şi că Îşi găseşte plăcerea în trăirea noastră?

Gary are doi fii şi obişnuieşte să aducă fotografii cu ei şi să le arate prin audienţă spunând: „Uitaţi-vă la mândria şi bucuria mea!”

Dacă noi ne bucurăm de copiii noştri, Dumnezeu o face cu atât mai mult, fiindcă El ne-a creat să-L reflectăm şi să-L reprezentăm în această lume.

Este aşa cum am spus mai sus: „Domnul, Dumnezeul tău, este în mijlocul tău… Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” (Ţefania 3.17). Şi am mai spus că „…este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” (Luca 15.10).

Dumnezeu sărbătoreşte întoarcerea şi salvarea unui păcătos.

Dar pilda aceasta ne mai arată ceva. Dumnezeu a pregătit o petrecere pentru a sărbători întoarcerea fiului pierdut, dar iată că fiul Său mai mare nu s-a bucurat deloc de aceasta, ci s-a retras nemulţumit pentru că el nu a avut niciodată parte de o astfel de petrecere. Atunci, Dumnezeu, Tatăl, a părăsit petrecerea şi s-a dus la el.

Aici avem un alt tablou, cel al Păstorului care a părăsit cele nouăzeci şi nouă de oi pentru a ajunge la cea care era singură.

Taţilor, voi sunteţi ocupaţi, dar niciodată nu puteţi fi atât de ocupaţi încât să nu aveţi timp să arătaţi dragoste familiei voastre. Să nu vă retrageţi niciodată aşteptând să vă arate mai întâi ei dragostea, pentru că Dumnezeu nu a aşteptat să mergem noi la El, ci a venit El la noi. Dumnezeu conduce tot Universul, dar cu toate acestea, vă iubeşte atât de mult încât atunci când suferiţi, vine şi Se aşează lângă voi. Poate nu ştiţi, dar aceasta este ceea ce face El. Tatăl vine lângă voi şi vă spune: „Haide să vorbim!”

Să nu spuneţi niciodată: „Astăzi sunt ocupat, dar îmi voi face timp pentru Dumnezeu mai târziu!” Să nu faceţi aceasta, pentru că El este chiar lângă voi şi vă spune: „Haide să vorbim!”

Cuvântul folosit în pildă este „paracaleo” şi înseamnă „a chema aproape, a alina, a mângâia.”

Taţilor, voi trebuie să vă mângâiaţi copiii şi să-i apropiaţi de voi, nu să-i respingeţi, pentru că Dumnezeu este Cel care vă apropie pe voi de El.

Cuvântul „Mângâietor” care Îi este atribuit Duhului Sfânt vine din acelaşi cuvânt grec. De ce este numit Duhul Sfânt, Mângâietorul? Pentru că El este Duhul lui Dumnezeu, este inima lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi, este Tatăl care vine să vă mângâie şi să vă călăuzească. El vrea să stea cu voi jos şi să vă sfătuiască.

Cu atât mai mult, ar trebui să dorim şi noi să stăm jos cu El pentru că avem nevoie de sfatul şi călăuzirea Sa. Noi nici nu realizăm cum ne sfătuieşte sau cum ne conduce El, dar cu cât sunteţi mai deschişi şi mai predaţi lui Dumnezeu, cu atât mai mult veţi fi conduşi şi sfătuiţi de El.

Astfel, Tatăl S-a dus şi l-a învăţat pe fiul mai mare ce înseamnă mila. El era supărat, mânios chiar şi se afla departe de dragostea Tatălui. Era departe de a o împărtăşi deoarece era supărat pentru că el nu avusese niciodată parte de o petrecere ca aceea.

V-aţi simţit vreodată aşa? Când aţi fost copii nu v-aţi retras niciodată supăraţi, nevrând să mai vorbiţi cu ceilalţi? Cine a venit să vă împace? Părinţii voştri, desigur. Aşa face şi Dumnezeu, însă acum am crescut şi nu mai facem aşa ceva, ceea ce este bine. Acum nu ne mai plângem de milă pentru că cineva beneficiază de mai multă atenţie decât noi, ceea ce este bine. Dacă nu vă mai supăraţi pentru că nu sunteţi luaţi în seamă de ceilalţi oameni, este bine. Înseamnă că am crescut, dar mai avem multe de învăţat, pentru că uneori cădem jos şi ne plângem de milă, deşi nu trebuie să facem aceasta! Noi nu trebuie să ne plângem, ci trebuie să fim conştienţi că merităm judecata, dar Dumnezeu ne-a dăruit mila şi dragostea Sa. Noi nu I-am cerut aceasta, dar El are mai mult decât ne trebuie nouă.

Totul părea întunecat în tabloul acestui fiu, dar Dumnezeu S-a dus la el, l-a cuprins în braţe şi i-a spus: „Eu te iubesc, fiule! Te-am iubit întotdeauna şi nu am făcut nici o diferenţă între tine şi celălalt fiu al meu!”

Dumnezeu nu este părtinitor. El nu spune niciodată: „Pe omul acela îl iubesc mai mult decât pe celălalt”, sau: „Pe credinciosul acela îl iubesc mai mult decât pe celălalt.”

Poate spuneţi: „Omul acesta a fost iubit toată viaţa, dar eu am fost abandonat şi respins şi am avut parte numai de necazuri şi supărări!”, dar El îţi spune: „Eu te-am iubit la fel de mult ca pe el.” Este adevărat că ai trecut prin acele situaţii grele, dar Dumnezeu le-a îngăduit ca să te aducă mai aproape de El, fiindcă Biblia spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8.28). „Toate lucrurile împreună” înseamnă că atât cele bune cât şi cele rele sunt folosite în acelaşi scop: pentru binele nostru. Poate vă gândiţi că altul a avut parte de ceea ce v-aţi dorit voi, dar nu contează, deoarece Dumnezeu a folosit lucrurile din viaţa voastră şi le-a întors spre binele vostru. Unii oameni, cărora le-a mers bine în lumea aceasta, nu s-au întors la Domnul tocmai pentru că le-a mers prea bine, ceea ce înseamnă că noi nu putem judeca lucrurile după ceea ce vedem la suprafaţă.

În continuare, Tatăl i-a spus fiului mai mare: „trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm…” Trebuia. În Lumina salvării, bucuria nu este o opţiune, ci este o poruncă, un absolut.

Taţilor, aici ne este arătat că voi sunteţi cei care aveţi puterea de a aduce bucurie sau tristeţe în casele voastre.

În salvare, Dumnezeu spune: „Bucuraţi-vă!” Ce ne spune aceasta despre Tatăl? Că El Se bucură pentru că sunteţi salvaţi şi nu veţi merge în iad.

Voi, cei care aveţi copii, vă bucuraţi când vedeţi că sunt fericiţi, ceea ce este un lucru bun.

Eliel are un cerculeţ din gumă de culoare aurie pe care îl pune pe cap şi spune: „Am o aură! Am o aură!” Era foarte bucuros când se juca cu el, dar într-o zi ne-am dus undeva cu maşina şi l-a pierdut. A fost foarte supărat şi mi-a spus: „Sunt foarte trist pentru că mi-am pierdut aura.”

Ne-am întristat şi noi şi ne-am dus la supermarket, iar acolo am întrebat: „Unde am putea găsi un cerculeţ ca acela?” Dar ni s-a răspuns că nu este nici un raion cu aşa ceva. În cele din urmă, am găsit un şnur de culoare albastră pe care l-am legat frumos, apoi i l-am dat lui Eliei spunând: „Uite, astăzi poţi avea o aură albastră. Este ceva aparte pentru că nu mulţi oameni au o aură albastră.” Dacă l-aţi fi văzut, v-aţi fi gândit că a câştigat la loterie. A început să alerge prin supermarket şi să strige: „Am o aură albastră!”, iar noi ne bucuram alături de el.

„Sunt atât de fericit! Sunt atât de bucuros! Îmi pare rău după aura pierdută, dar sunt fericit pentru că o am pe aceasta!” A fost un lucru minor, dar noi am simţit cu el şi când a fost trist şi când a fost bucuros.

Dumnezeu simte cu voi şi când sunteţi trişti şi când vă bucuraţi. El Se bucură de bucuria voastră şi nu vrea să fiţi trişti şi să pierdeţi sărbătoarea, nu vrea să pierdeţi bucuria pe care v-a dat-o în viaţă, din cauza unor lucruri care se petrec în lume, sau a unor lucruri pe care le-aţi făcut, deoarece aveţi mult mai multe motive de bucurie.

Dumnezeu este bun şi El este Tatăl vostru. Stăpânul Universului este Tatăl vostru, iar aceasta este de-ajuns. Stăpânul Universului este Tatăl vostru şi El conduce totul.

Vreţi să fiţi scăpaţi de frică şi de îngrijorare? Mergeţi la El, la Cel Atotputernic, la Cel Preaînalt care este Conducătorul Universului, fiindcă puteţi spune: „Acesta este Tatăl meu.”

Indiferent ce se întâmplă sau ce probleme aveţi, spuneţi: „Acesta este Tatăl meu şi El veghează asupra mea. Nu-mi pasă cum arată lucrurile, fiindcă El este Tatăl meu.”

Voi nu trebuie să vă lăsaţi călcaţi în picioare de vrăjmaş şi batjocoriţi de el, ci spuneţi-i: „Aşteaptă numai să vină Tatăl meu!”

Aşadar, Tatăl vă spune celor născuţi din nou: „Vă iubesc cu o dragoste veşnică. V-am văzut, v-am chemat la existenţă, v-am pus în pântecele mamei voastre, v-am modelat şi v-am şlefuit şi am o Carte în care am scris toate zilele vieţii voastre, pentru că v-am văzut încă înainte ca să existe vreuna din ele. V-am aşteptat şi toate păcatele voastre au fost spălate în sângele Meu, aşa că nu mai există nici urmă de trecut.

Voi aţi venit, v-aţi întors în zdrenţe, dar Eu v-am dat haina neprihănirii Mele. Aţi venit la Mine săraci, dar eu v-am pus în deget inelul Meu; aţi venit desculţi, dar Eu v-am dat încălţămintea Mea ca să deveniţi fiul sau fiica Mea preaiubită pe care v-am ales mai dinainte pentru Viaţă.

Nu vă mai supuneţi poftelor acestei lumi, ci lăsaţi-vă schimbaţi de dragostea Mea. Eu nu v-am iubit pentru că aţi meritat aceasta, ci v-am iubit pur şi simplu şi ştiu că veţi deveni demni de dragostea Mea.

Nu există nici o distanţă prea mare, nu există nimic care să vă poată despărţi de dragostea Mea. Uitaţi lucrurile fireşti şi formale, pentru că Eu fac toate lucrurile noi. Voi Îmi veţi fii şi fiice, copiii Mei preaiubiţi şi scumpi, copiii Mei răscumpăraţi şi salvaţi, copiii de care Mă bucur, pe care-i îmbrăţişez şi pe care-i sărut. Aţi venit acasă, iar de acum înainte vreau să trăiţi altfel, ca să fiţi copiii Mei împărăteşti şi preaiubiţi. Amin.” Amin.