TAINA ZIGOTULUI sau TAINA UNIRII

Vă rog să deschideţi Biblia la Ioan capitolul 3, de unde vom citi versetul 3:

„Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Vom citi şi Iov 1.21 scrie:

„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului…”

În seara aceasta ne vom apropia de o taină biblică minunată, care merge foarte adânc. Aş vrea să fiţi foarte atenţi, pentru că mesajul de astăzi este: „Taina Zigotului.”

Această taină este zidită pe alte două taine pe care le-am deschis în trecut.

1. – Astfel, vedem că Iov a spus: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului…”

Ceea ce este ciudat în legătură cu acest verset este că mai întâi vorbeşte despre naştere: „Gol am ieşit din pântece”, după care vorbeşte despre moarte: „…mă voi întoarce în sânul pământului.”

Este asemănător cu ceea ce a spus Nicodim când a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3.4)

Deci, există o taină biblică în care naşterea şi moartea sunt legate împreună. Naşterea – pântecele şi moartea – mormântul.

Adam nu a venit dintr-un pântec, ci a venit din pământ; pământul i-a dat naştere, iar el s-a întors în pământ.

Unul dintre cuvintele folosite în limba ebraică pentru „pântec” este „beten”.

• – Astfel, în Psalmul 22.10 scrie:

„…de când eram la sânul mamei am fost sub paza Ta, din pântecele mamei (beten) ai fost Dumnezeul meu.”

• – În Isaia 46.3 scrie:

„Ascultaţi-Mă, casa lui Iacov şi toată rămăşiţa casei lui Israel, voi, pe care v-am luat în spinare de la obârşia voastră (beten), pe care v-am purtat pe umăr de la naşterea voastră.”

• – În Ieremia 1.5 scrie:

„Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei (beten) tale te cunoşteam şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor.”

Dar apoi se întâmplă ceva interesant. Astfel, în Iona 2.2 scrie:

• – „În strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul şi m-a ascultat; din mijlocul (beten) Locuinţei morţilor am strigat şi mi-ai auzit glasul.”

Cuvântul folosit aici pentru „mijloc” din expresia: „mijlocul Locuinţei morţilor” este tot cuvântul „beten” care înseamnă „pântec.”

• – Vorbind despre Mesia, Petru spune în Fapte 2.24:

„Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.”

În limba greacă, cuvântul folosit pentru „legăturile morţii” mai precis pentru „legături” este „odin”. Dar „odin” nu înseamnă numai „legături”, ci şi „dureri”, mai exact: „durerile naşterii”.

Astfel, Mesia a fost eliberat din moarte, din durerile naşterii, pe măsură ce învia, se ridica din mormânt. În cazul acesta, cuvântul „odin” vorbeşte despre naşterea unui copil.

Aşadar, Mesia se afla într-un mormânt, dar textul grec vorbeşte aici despre „durerile naşterii”.

Cu alte cuvinte, aici avem o taină care aduce împreună mormântul şi pântecul: mormântul este un loc al morţii, iar pântecul este un loc al naşterii.

Acum fiţi atenţi se scrie în Psalmul 139.15-16:

„Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic (în pântecul femeii), ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului.

Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.”

Acest text vorbeşte despre pântec, dar după ce spune: „…am fost făcut într-un loc tainic”, adaugă: „ca în adâncimile pământului”. „Adâncimile pământului” este locul în care suntem îngropaţi dar aici vorbeşte despre ele ca despre un pântec.

„Gol am ieşit din pântecele mamei mele (beten) şi gol mă voi întoarce în sânul pământului…”

Tabloul lui Iona care se afla în pântecul balenei este un simbol, o preumbrire a lui Mesia care avea să stea în pântecul pământului. Astfel, Mesia a spus în Matei 12.40:

„Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.”, cele trei zile fiind o preumbrire a timpului în care trebuia să stea Mesia în mormânt. Prin faptul că a făcut această comparaţie, Mesia Se lega de ceea ce s-a întâmplat cu Iona când a stat în pântecul peştelui.

Trebuie menţionat faptul că cuvântul folosit în limba greacă cu privire la Mesia şi cuvântul folosit în ebraică cu privire la Iona, vorbeşte despre pântec. Astfel, în limba greacă este folosit cuvântul „kylea” care înseamnă „interiorul pământului” dar şi „pântec”, iar în limba ebraică este folosit cuvântul „beten” care înseamnă „pântec”.

Aşadar, Mesia avea să stea în mormânt, aşa cum a stat profetul Iona în pântecul peştelui, cuvântul folosit în ambele situaţii fiind „pântec”. Cu alte cuvinte, mormântul lui Mesia avea să fie ca un pântec care avea să aducă la suprafaţă Viaţa, naşterea Vieţii.”

În Psalmul 110.3 se vorbeşte despre „pântecul zorilor” (În Biblia română scrie: „sânul zorilor”), fiind atribuit şi lui Mesia.

Când Iona spune: „În strâmtorarea mea… din mijlocul Locuinţei morţilor am strigat şi mi-ai auzit glasul.” (Iona 2.2), el a strigat de fapt din pântecul Locuinţei morţilor, aceasta preumbrind mormântul lui Mesia care a fost un loc al morţii, dar şi un loc aş Vieţii, un loc de unde provine naşterea.

Aşadar, mormântul şi pântecul sunt primele două piese ale puzzle-ului nostru.

2. – În continuare vom trece la următoare piesă a puzzle-ului nostru, a acestei taine. Este vorba de Taina femeii şi a bărbatului.

În Vechiul Testament, Biblia vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind Mirele, Soţul, şi despre Israel ca fiind Mireasa Sa, iar în Noul Legământ ni se spune că Mirele este Mesia, iar Mireasa Sa este Biserica credincioasă.

Aşadar, toate lucrurile referitoare la creaţie sunt legate de femeie, de Israel şi de Mireasă. Creaţia dă viaţă, iar Biserica este Mireasa.

Dumnezeu i-a spus Israelului: „Bucură-te, stearpo…” (Isaia 54.1). În vechime, El a vorbit în continuu despre Israel ca fiind Mireasa, dar în Noul Testament, Pavel spune vorbind despre Biserică: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Galateni 4.19), iar în Epistola către Romani, spune:

„Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.” (Romani 8.22).

Noi suntem cei care rodim roadele lui Dumnezeu; noi suntem partea femeiască a tainei.

Biblia vorbeşte despre Israel ca despre un pom care trebuia să rodească roadele Duhului, ale neprihănirii.

Mai mult, Dumnezeu Însuşi S-a născut prin această creaţie. Creaţia L-a născut pe Dumnezeu; trupeşte, El S-a născut din creaţie, din noi, dintr-o femeie evreică, deoarece pântecul este legat de femeie.

3. – Să mai luăm o piesă a puzzle-ului.

Dacă aveţi o Biblie la îndemână, deschideţi la Apocalipsa 22. Este ultimul capitol al Bibliei şi ne arată o licărire a cerului, ne spune că acolo există un Pom al Vieţii.

În versetul 1 scrie:

„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.

În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.” (v. 2).

Vedeţi? Aici ni se vorbeşte despre un Pom al Vieţii. Cât de des rodeşte El? De douăsprezece ori pe an. Pomii de pe pământ nu pot face aşa ceva, dar Pomul acesta o face. De ce rodeşte de douăsprezece ori pe an? Pentru că într-un an sunt douăsprezece luni. Cele douăsprezece luni nu sunt ciclul pomilor, ci al reproducerii umane.

Potenţialul naşterii unei vieţi are loc o dată pe lună, iar cheia este că mijlocul acestui ciclu este timpul în care are loc ovulaţia şi se poate naşte o viaţă nouă, partea bărbătească şi cea femeiască putând să se unească şi astfel să aibă loc concepţia, zămislirea. Această posibilitate este hotărâtă la mijlocul lunii.

Cuvântul „lună”, adică luna calendaristică provine de la cuvântul „lună”, adică Luna ca astru. Ciclul concepţiei umane este lunar. Fiind Mireasa lui Dumnezeu, Israel trebuia să rodească, iar calendarul Israelului era unul lunar, bazat pe Lună. Fiecare lună ebraică începe cu o Lună nouă şi merge mai departe până ajunge la o Lună plină, la timpul când Luna ajunge la plinătatea ei.

Aşadar, totul are legătură cu fazele lunii, cu timpul lunii, acest lucru fiind valabil atât în ce priveşte calendarul ebraic cât şi viaţa umană, zămislirea, plinătatea având loc la mijlocul ciclului lunar.

4. – Să mai luăm o piesă a puzzle-ului: Paştele.

Sărbătoarea Paştelui este sărbătoarea care deschide anul sfânt, fiind în acelaşi timp şi ziua în care am fost salvaţi din păcat şi din moarte.

Când are loc Paştele? În a paisprezecea şi a cincisprezecea zi a lunii Nisan, adică la mijlocul lunii. Acesta este timpul din ciclul vieţii în care are loc concepţia, unirea; este timpul în care Dumnezeu şi omul au devenit una, când Mesia, Dumnezeu a devenit pe deplin una cu noi pe cruce. El a murit în locul nostru, S-a unit cu noi devenind păcat în locul nostru, iar prin moartea şi învierea Sa ne-a adus Viaţa.

Unirea, zămislirea, Viaţa.

Pavel a spus: „…cei doi vor fi una”, şi a adăugat: „Taina aceasta este mare (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică).” (Efeseni 5.31-32).

Dumnezeu şi omul au devenit una exact în timpul, în ciclul când începe şi viaţa.

5. – Înainte de a pune totul împreună, mai avem o piesă a acestui puzzle. O altă cheie a acestei taine se află în Ioan 12.23-25:

„…A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului.

Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.

Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.”

Când a spus aceste cuvinte, Mesia Se pregătea pentru moarte. Dar cu ce a asemănat El moartea? Cu o sămânţă care cade în pământ şi moare, dar prin faptul că moare aduce mai multe roade.

Prin acest tablou, Mesia Îşi asemăna Viaţa cu o sămânţă şi Îşi lega trupul firesc, din carne şi sânge, de trupul nostru.

Lucrul acesta se poate vedea încă o dată în 1Corinteni 15.37-38, unde ni se vorbeşte despre faptul că atunci când coboară în mormânt, trupul este asemenea unei seminţe.

Noi suntem semănaţi ca o sămânţă, dar suntem înviaţi ca un trup:

„…când semeni, semeni nu trupul care va fi, ci doar un grăunte, cum se întâmplă: fie de grâu, fie de altă sămânţă.

Apoi, Dumnezeu îi dă un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe îi dă un trup al ei.”

În continuare scrie:

„Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire;

este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere.

Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc.” (v. 42-44).

Prin aceasta, se face o comparaţie între ceea ce suntem acum şi ceea ce vom fi.

Astfel, avem din nou un tablou al morţii ataşat de sămânţă, de ceea ce se întâmplă cu sămânţa pusă în pământ. Cu alte cuvinte, Mesia a spus că El va muri, va fi coborât în pământ, dar Se va ridica din nou şi va aduce Viaţa.

Dar Dumnezeu nu compară doar trupul Său pământesc cu o sămânţă, ci spune că şi Împărăţia Sa se aseamănă cu o sămânţă:

„Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu…?

Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.” (Luca 13.18-19).

Acum, haideţi să punem cap la cap toate piesele pe care le avem. Ce avem?

• – mormântul care este legat de pântec;
• – unirea dintre bărbat şi femeie, dintre Dumnezeu şi creaţia Sa;
• – un Pom al Vieţii care rodeşte de douăsprezece ori pe an şi care reprezintă ciclul vieţii umane;
• – sărbătorile evreieşti care au loc în acelaşi ciclu. Avem Paştele, ziua în care a fost salvat omul; ziua în care omul şi Dumnezeu au fost uniţi pentru totdeauna. Aceasta s-a întâmplat la mijlocul lunii, adică exact în timpul când are loc zămislirea, concepţia în cadrul ciclului uman;
• – avem o sămânţă care este pusă în pământ pentru a rodi viaţă. Aşa S-a coborât Trupul Său în mormânt, dar S-a ridicat din nou aducând la suprafaţă Viaţa.

Aşadar, mormântul este ca şi un pântec, iar când a vorbit cu Mesia, Nicodim a întrebat dacă este posibil ca un om să se întoarcă în pântecele mamei lui?

Ce a spus Mesia în legătură cu aceasta?

„…după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” (Matei 12.40). În traducerea ebraică, în loc de „inima pământului” este folosit cuvântul: „în pântecul pământului.”

Acum vom merge mai adânc şi vom privi sămânţa.

Mesia a spus că Trupul Său Se va coborî în mormânt, asemenea unei seminţe, ceea ce înseamnă că şi trupurile noastre sunt ca şi o sămânţă.

Ce credeţi că este sămânţa? De unde provine ea: de la bărbat sau de la femeie? Biblia se referă la sămânţă ca fiind ceva ce provine de la bărbat, dar tot Ea vorbeşte despre „sămânţa femeii”. (Geneza 3.15).

Când Biblia vorbeşte despre sămânţă la general, adică despre sămânţa care este pusă în pământ, nu se referă numai la sămânţa de parte bărbătească, ci la bob, care este rezultatul polenizării, a unirii dintre partea bărbătească şi partea femeiască. Nu ştiu dacă m-am exprimat corect folosind cuvintele: „parte bărbătească şi parte femeiască”, dar bobul, sămânţa provine din unirea ambelor părţi.

Vreau să fiu bine înţeles că aici nu mă refer la sămânţa bărbatului, ci la ceea ce semănăm noi în pământ.

Când S-a asemănat cu sămânţa care coboară în pământ, Mesia S-a asemănat cu bobul sau grăuntele care provine din unirea dintre partea bărbătească şi cea femeiască. Aşadar, Mesia Şi-a asemănat Viaţa pământească cu o sămânţă sau cu un grăunte care coboară în pământ.

Aici este folosit cuvântul „sămânţă”, dar cuvântul pe care noi îl folosim pentru a descrie mai bine ceea ce rezultă în urma zămislirii, a concepţiei, este cuvântul „zigot”. Deci, cuvântul „zigot” provine din limba greacă şi este numele a ceea ce se întâmplă când are loc zămislirea, concepţia, când esenţa mamei şi a tatălui sunt unite şi devin una. Acesta este „zigotul” care ulterior devine „embrion”.

Aşadar, ceea ce semănăm noi în pământ este de fapt un zigot. Sămânţa pe care o semănăm este rezultatul unirii dintre partea bărbătească şi cea femeiască, iar după ce o semănăm în pământ, este hrănită, se dezvoltă, creşte şi înfloreşte; tot ce semănăm se ridică.

În existenţa umană, ceea ce se zămisleşte în urma unirii tatălui cu mama noastră se numeşte „zigot”, dar din punct de vedere biologic este o sămânţă.

În lumea botanică, sămânţa trebuie semănată în pământ, dar noi am fost semănaţi în pântecul mamei noastre, unde ne-am dezvoltat ca embrion şi apoi ca făt.

De fapt, noi am fost semănaţi în pântecul mamei noastre şi am fost hrăniţi acolo, aşa cum este semănată o sămânţă în pământ şi face rădăcini prin care este hrănită. Sămânţa vieţii umane vine la suprafaţă în acelaşi fel în care vine la suprafaţă sămânţa semănată în pământ, diferenţa fiind că noi venim prin naşterea din pântecul mamei noastre.

Aşadar, aici avem taina care corespunde tuturor acestor lucruri, Taina pântecului şi a pământului, Taina lui Mesia care a înviat din morţi, din pământ, din pântecul pământului.

Pavel vorbeşte despre moarte şi înviere şi le compară cu o sămânţă care este semănată şi se ridică din pământ. Cu alte cuvinte, este vorba despre o sămânţă aflată într-un pântec, această legătură biologică aducând o mare lumină cu privire la această Taină a Scripturii.

Cum am spus deja, Mesia a coborât în inima pământului, în pântecul pământului. David vorbeşte despre pântec în Psalmul 139.15 şi îl numeşte „adâncimile pământului”.

La rândul Lui, Mesia vorbeşte despre moartea Sa şi o compară cu o sămânţă care este semănată în pământ. Omul nu este semănat în pământ, ci într-un pântec. Un singur Om a fost semănat în pământ, iar Acela a fost Mesia. Când a coborât în pământ, El a fost semănat în mormânt.

Să vedem deci, care este Taina zigotului. Ce înseamnă cuvântul „zigot”? Cuvântul „zigot” provine din cuvântul „zigothas” care înseamnă „unire”. De ce unire? Pentru că avem unirea a două naturi: natura tatălui vostru şi a mamei voastre sunt puse împreună, unite, şi dau naştere la zigot.

Aşadar, sămânţa care este semănată este de fapt unirea a două naturi. Acesta este tiparul vieţii şi toţi am venit la existenţă aşa. Ce înseamnă aceasta?

Când urma să aducă la suprafaţă Viaţa nouă, Dumnezeu avea s-o facă conform tiparului vieţii pe care l-a conceput El însuşi la începutul creaţiei, dar acum avea să fie la un nivel mult mai înalt: Mesia.

Cine este Mesia? Când a venit pe pământ, Mesia a fost unirea dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. El este Zigotul, unirea dintre cele cereşti şi cele pământeşti, dintre Dumnezeu şi creaţia Sa; În El, cele două naturi au devenit una: Om şi Dumnezeu. El a fost unirea dintre Duh şi trup, carne şi a fost născut prin creaţie.

El este Dumnezeu, dar a fost născut prin creaţie, prin Israel, prin Maria, şi a avut ambele naturi: atât natura lui Dumnezeu, cât şi natura noastră. El este Zigotul, Unirea, dar nu numai unirea dintre om şi Dumnezeu, ci şi unirea dintre Dumnezeu şi omul căzut. El S-a făcut una cu slăbiciunile noastre, S-a făcut păcat pentru noi, ne-a luat păcatele şi le-a purtat; El S-a unit cu tot ceea ce suntem noi, iar când a avut loc această unire, am avut „Zigotul”.

Când a fost isprăvită pe deplin această lucrare? Pe cruce. Dar când S-a născut Zigotul? Zigotul S-a născut în a paisprezecea spre a cincisprezecea zi a lunii Nisan, la mijlocul lunii, când este şi timpul zămislirii. Când apare zigotul? Când vieţile celor două părţi sunt unite pe deplin.

În ziua în care a stat Mesia pe cruce, au fost pe cruce cerul şi pământul, viaţa şi moartea; toate au fost unite în ziua aceea de Paşti. Aceasta este zămislirea, timpul în care Dumnezeu şi omul au devenit una.

Dar ce se întâmplă după aceea? În ciclul vieţii botanice, sămânţa trebuie pusă în pământ, aşa cum suntem puşi şi noi în pântecul mamei noastre.

Aşadar, Sămânţa trebuia pusă în pământ de aceea, Mesia, care era unirea deplină dintre Dumnezeu şi om, a fost pus pe cruce şi semănat în pământ ca să poată aduce Viaţa. El trebuia semănat în mormânt, în pământ, pentru a se împlini ceea ce a spus El când a zis:

„…Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului,” pe care a asemănat-o cu un pântec (Matei 12.40).

La aceasta s-a referit şi Pavel când a spus că trupul care coboară în pământ este ca o sămânţă care va aduce la suprafaţă ceva glorios: un trup nesupus morţii şi putrezirii.

Fiind semănat în pământ, Dumnezeu avea să aducă la suprafaţă o Viaţă nouă, iar acest lucru s-a întâmplat prin moartea Sa, pentru că noua Viaţă putea veni numai după ce murea vechea viaţă. Viaţa nouă vine numai după ce este răstignită vechea viaţă.

Dumnezeu şi omul au fost uniţi în Mesia; ei au fost semănaţi în moarte şi îngropaţi în mormânt. Ceea ce s-a întâmplat acolo a fost o minune, deoarece Dumnezeu a făcut ca mormântul să fie ca şi un pântec care avea să nască noua Viaţă, aşa cum pământul dă naştere la ceva din sămânţa care a fost semănată în el şi aşa cum ne naştem noi din pântecul mamei noastre.

Ce se întâmplă când semănăm o sămânţă? Ea va aduce rod. La fel se întâmplă şi cu mormântul: va aduce Viaţă.

Ce se va întâmpla la înviere? Zigotul va da naştere rodului său. Mesia S-a născut din mormânt, noua Viaţă a lui Dumnezeu a venit la suprafaţă din mormânt.

În ce zi a venit la suprafaţă noua Sa Viaţă? Învierea a avut loc în ziua dintâi a săptămânii, în ziua care în calendarul ebraic este numită „ziua întâielor roade”. În ziua aceea, Mesia a înviat din pântecul morţii.

Dar ce se întâmpla în timpul acela? Preoţii mergeau pe câmp şi luau primele roade, noua viaţă care tocmai apăruse pe câmpii şi le ridicau la Dumnezeu, aşa cum şi Mesia a fost cel dintâi Rod, Viaţa nouă care S-a ridicat din pământ şi S-a înălţat la cer.

De fapt, în Biblie, cuvântul „întâiele roade” nu se referă numai la primele roade ale recoltei, ci vorbeşte şi despre primele roade ale pântecului. Astfel, Mesia a înviat exact în ziua întâielor roade, care înseamnă şi pântec.

Minunat! Minunat! Ce are aceasta de-a face cu noi? Totul!

Taina zigotului. Ce este zigotul? Unirea, alăturarea a două naturi. Mesia este Zigotul; El este unirea dintre Dumnezeu şi om. Dar mai există şi un alt zigot. Care este acela? Voi, dacă sunteţi născuţi din nou. Dacă sunteţi născuţi din nou, voi sunteţi acum zigotul. Cum? Dacă L-aţi primit pe Dumnezeu, voi sunteţi unirea a două naturi.

De fapt, în cazul nostru totul se petrece invers:

Mesia a fost ceresc, dar a devenit pământesc, în timp ce noi suntem pământeşti, dar trebuie să devenim cereşti.

Când vă naşteţi din nou, voi primiţi Viaţa lui Dumnezeu în viaţa voastră. Ce spune Biblia? Că voi trebuie să vă naşteţi din nou. Ce înseamnă aceasta? Că trebuie să fiţi concepuţi, zămisliţi. Voi trebuie să primiţi Viaţa lui Dumnezeu în viaţa voastră, trebuie să vă deschideţi inimile pentru a primi Duhul Său, Duhul Mirelui. Ce se întâmplă atunci? Deveniţi una, sunteţi uniţi, aceasta fiind zămislirea, concepţia. Ea are loc undeva în adânc, într-un loc micuţ. Acolo se naşte noua Viaţă. Unii dintre voi aţi simţit-o, alţii nu, dar era o Viaţă nouă.

Când m-am întors la Domnul, eu nu am simţit nimic. M-am gândit că ceva nu era în ordine, dar apoi am observat că viaţa mea începea să se schimbe.

La fel se întâmplă şi în pântecul unei mame: ea nu ştie când se zămisleşte noua viaţă, dar este acolo, iar la un moment dat o simte. Totul este unit, întregit. De aceea, nici viaţa voastră nu este întregită pe deplin până când nu sunteţi alăturaţi, uniţi.

Dumnezeu ne-a creat ca să fim alăturaţi cuiva, să devenim o unire. Inima voastră a fost creată ca să fie unită; gândurile voastre, acţiunile voastre, necazurile voastre, totul a fost făcut pentru a fi unit cu Dumnezeu. Noi am fost creaţi ca să devenim zigotul. Astfel, viaţa voastră va fi întregită numai atunci când tot ceea ce sunteţi şi aveţi, devine una cu El. Totul.

În natură, un ou are numai natura mamei, dar dacă nu primeşte şi natura tatălui, dacă nu este fecundat, nu va aduce niciodată la suprafaţă un pui. Dacă nu primeşte nimic de la tatăl său, totul rămâne numai ca potenţial, dar nu se va întâmpla nimic cu el, iar în cele din urmă va muri.

Ce ne spune aceasta? Că cei care sunt născuţi numai din această viaţă, numai din această creaţie, au numai natura acestei vieţi, iar dacă în timpul vieţii pe care o avem aici pe pământ, nu primim natura Tatălui, Viaţa lui Dumnezeu, vieţile noastre nu vor aduce niciodată rod. Potenţialul vieţii voastre nu ajunge la împlinire, iar când veţi muri, pentru voi nu există Viaţă veşnică deoarece nu există nici o sămânţă.

Aşadar, prin naşterea în această lume, noi suntem din această creaţie, ne-am născut din mama noastră, dar viaţa noastră reprezintă numai un potenţial, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este numai un potenţial, iar singurul mod prin care poate înflori şi rodi este să-L primim pe Dumnezeu şi să fim uniţi cu Duhul Său; aceasta este singura cale prin care viaţa noastră poate aduce rod: prin unirea noastră cu Dumnezeu.

Dar cum se poate realiza aceasta? Numai prin Fiul. Viaţa Tatălui vine în noi numai prin Fiul care este unirea noastră. Făgăduinţa Vieţii veşnice poate ajunge la împlinire în voi numai dacă sunteţi uniţi cu Dumnezeu. Numai atunci puteţi aduce rod.

În natură, se poate vorbi de naşterea unei noi vieţi numai dacă are loc o unire între cele două naturi; numai atunci se poate vorbi de o viaţă fertilă. La fel este şi duhovniceşte: noi devenim fertili numai dacă primim Viaţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Atunci ne schimbăm din potenţiali roditori în roditori în sine. Dacă sunteţi născuţi din nou şi priviţi în urmă la viaţa pe care o aveaţi înainte de a vă naşte din nou, veţi vedea că viaţa aceea era numai un potenţial. Poate că vedeaţi semne a ceea ce puteaţi deveni, dar acest lucru nu a fost posibil decât atunci când aţi devenit una cu Dumnezeu, când v-aţi unit cu El. În viaţa voastră de atunci existau umbre ale vieţii voastre de acum, dar totul era numai potenţial, pentru că nu aţi putut deveni ceea ce v-a rânduit Dumnezeu să deveniţi, decât atunci când aţi fost uniţi cu El.

Nu este de mirare că în 1Corinteni 15.49, Pavel vorbeşte despre sămânţă şi despre noul trup care se naşte:

„Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.”

Vedeţi? Dacă suntem născuţi din nou, noi suntem zigotul. Dar ce trebuie să se întâmple cu zigotul? Zigotul trebuie semănat:

„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12.24).

Ce înseamnă aceasta? În primul rând, voi nu trebuie să vă temeţi de moarte, pentru că dacă doriţi o unire cu El, trebuie să existe moarte. Dar dacă sunteţi uniţi cu El, moartea nu mai este moarte. Cum vine aceasta? Zigotul ne arată că moartea este de fapt începutul Vieţii, începutul a ceva glorios.

Astfel, când sunteţi uniţi cu cele cereşti, când este semănată sămânţa, ea va aduce la suprafaţă ceva glorios, ceva mult mai frumos decât ceea ce a fost semănat.

Dacă sunteţi născuţi din nou, întreaga voastră viaţă este ca şi o sămânţă. Aşadar, orice credeţi voi şi spuneţi că este viaţă, este de fapt o sămânţă şi nicidecum viaţă. Dar gândiţi-vă, cu cât este mai frumoasă o floare decât sămânţa sa? Cu atât mai frumoşi veţi fi şi voi şi cei de lângă voi. Noi toţi vom fi mai glorioşi. De ce? Pentru că acum suntem doar o sămânţă. Sămânţa are potenţial, are în ea ceea ce trebuie să fie, dar noi nu vedem aceasta până când nu este semănată şi rodeşte.

Taina aceasta nu se referă numai la ceea ce va veni, la trupul vostru care va fi înviat, ci o avem astăzi. Astfel, vechiul vostru eu era o umbră a ceea ce sunteţi acum, iar ceea ce sunteţi acum este o umbră a ceea ce veţi deveni.

Este interesant faptul că în calendarul ebraic există două sărbători care încep chiar la mijlocul lunii, în ziua a cincisprezecea, cu ocazia lunii pline:

– una este Paştele, ziua în care a murit Mesia; iar

– cealaltă este Sărbătoarea Corturilor.

Sărbătoarea Corturilor este o umbră a ceea ce se va întâmpla la sfârşit. Sfârşitul anului vorbeşte despre timpul în care Dumnezeu şi omul vor locui împreună, când cerul şi pământul vor fi unite. Aceasta nu s-a întâmplat numai pe cruce, ci va avea loc în toată lumea.

În Zaharia scrie că în ziua aceea totul va fi sfânt, închinat Domnului: „În ziua aceea, va sta scris până şi pe zurgălăii cailor: „Sfinţi Domnului!” (Zaharia 14.20).

În Isaia scrie că va exista un acoperământ peste tot Ierusalimul şi tot Isaia spune că „ţara ta se va mărita iarăşi.” (Isaia 62.4). Acolo unde este căsătorie este unire, iar unde este unire sunt roade: învierea.

Aşadar, taina sfârşitului veacului este că totul va fi unit aşa cum s-a întâmplat pe cruce. Atunci toată creaţia va naşte, va aduce roade pentru slava lui Dumnezeu.

Romani 8.19 spune:

„De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.”

Taina este ascunsă în zigotul care trebuie semănat, iar cheia se află în viaţa noastră de acum. Vedeţi? Zigotul trebuie semănat chiar acum. Astfel, Mesia a spus: „Muriţi faţă de voi înşivă şi veţi trăi!” Singura cale de a deveni ceea ce trebuie să deveniţi este să muriţi faţă de voi înşivă.

Renunţaţi la eul vostru, la omul vostru vechi, puneţi deoparte sinea voastră, muriţi faţă de fire, de eul vostru, renunţaţi la tot, şi atunci viaţa voastră va rodi; cu cât semănaţi mai mult, veţi rodi mai mult. Ceea ce a fost răstignit, a fost semănat, îngropat odată cu El, iar ceea ce este semănat cu El, se şi ridică cu El.

Ieri am avut un serviciu de botez: coborârea în apa botezului este un tablou spre moarte; cel ce se cufundă în apa botezului se cufundă în moartea Lui, iar prin faptul că se ridică în sus arată că a înviat odată cu El.

Aşadar, cu cât murim mai mult faţă de noi înşine, cu atât vom rodi mai mult pentru Dumnezeu. Zigotul poate deveni ceea ce trebuie să devină, numai dacă este semănat. Ce ne spune aceasta? Faptul că sunteţi semănaţi nu arată numai cât de mult vă uniţi cu Dumnezeu, ci şi cât de mult muriţi faţă de voi înşivă pentru a deveni omul care trebuie să fiţi.

Sămânţa poate fi hrănită, poate să vină la suprafaţă şi să înflorească, numai dacă merge în pământ. Dar lucrul acesta nu este valabil numai pentru voi înşivă, ci şi pentru lucrurile din viaţa voastră. Lucrurile pe care trebuie să le semănaţi, să le îngropaţi, semănaţi-le pentru Dumnezeu! Semănaţi lacrimile pentru Dumnezeu. Toate lucrurile la care trebuie să renunţaţi, semănaţi-le pentru Dumnezeu.

Dar unde trebuie să le semănaţi? În mormânt. Ni s-a spus că trebuie să fim răstigniţi odată cu Mesia, dar unde ne conduce răstignirea? Răstignirea ne conduce la mormânt, în pântecul pământului. Cum a fost numit mormântul Lui? „Mormântul din grădină”. Ce este grădina? Grădina este locul în care semănăm sămânţa. Dar ce se întâmplă cu sămânţa? Ceea ce am semănat vine înapoi, dar nu vine ca sămânţă, ci vine ca o floare.

„Le voi preface plânsetul în bucurie.”

Când le semănăm în mormântul din grădină, fiecare blestem va deveni o binecuvântare, fiecare moarte va aduce viaţă, fiecare pierdere va aduce un dar, fiecare lacrimă va aduce bucurie în Dumnezeu.

Când aţi fost salvaţi? În ziua când L-aţi primit pe El? Aceea a fost ziua în care aţi recunoscut salvarea Lui. Dar când aţi fost salvaţi? În ziua în care El a murit pentru voi. Aceea a fost ziua Zigotului, a unirii, pentru ca şi viaţa voastră să poată fi unită.

Ce v-a chemat Dumnezeu să faceţi? El v-a chemat să fiţi roditori, să aduceţi roade, să aveţi o viaţă roditoare, iar secretul pentru o asemenea viaţă este ascuns în zigot. De ce? Pentru că fiecare rod are în interiorul său o sămânţă şi provine dintr-o sămânţă, din zigot, ceea ce înseamnă că prin natura sa rodul este zigotic.

Vouă vi s-a spus să rodiţi roadele Duhului Sfânt, adică: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor,” şi voi toţi vreţi să le aveţi dar rodul nu vine la suprafaţă prin faptul că încercaţi sau vreţi să le rodiţi. Nu, nu! Rodul provine de la sămânţă, de la zigot.

Astfel, rodul numit dragoste vine la suprafaţă prin unirea voastră cu Dumnezeu. Fiecare rod provine din unire.

Pacea vine prin faptul că unim totul cu Dumnezeu; bunătatea nu provine din faptul că noi încercăm sau ne străduim să fim buni, ceea ce este bine, ci provine din unirea noastră cu Dumnezeu. Înfrânarea şi răbdarea sunt rodul unirii noastre cu Dumnezeu.

Aşadar, cum rodiţi roadele pe care v-a chemat Dumnezeu să le rodiţi?

„Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă.” (Ioan 15.5).

O viaţă roditoare este o viaţă zigotică. Aceasta ne descoperă că vom reuşi să facem ceea ce trebuie să facem, numai dacă ne vom uni cu Dumnezeu. Aici avem cheia! Cu cât ne unim inima mai mult cu Dumnezeu, va deveni mai roditoare. Dacă vă uniţi mintea cu Dumnezeu, va rodi roadele lui Dumnezeu. Dacă vă uniţi faptele de Dumnezeu, vor deveni roditoare şi vor rodi roadele Duhului lui Dumnezeu: bucuria, pacea, etc. Cu cât vă uniţi viaţa mai mult de Duhul, cu atât firea va muri mai mult şi se va da la o parte ca să puteţi rodi tot mai mult roadele lui Dumnezeu.

Totul începe acum!

Înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, viaţa voastră avea potenţialul în ea, iar ceea ce trebuia să deveniţi se afla acolo, dar nu ar fi putut să ajungă niciodată la împlinire dacă nu aţi fi lăsat ca viaţa voastră să fie unită cu Viaţa lui Dumnezeu.

Unii dintre voi aţi făcut aceasta într-o biserică, iar alţii aţi făcut-o acasă, cu mult plânset. Eu am fost pe vârful unui munte şi acolo am spus: „Da, Doamne!” Noi ne-am unit vieţile cu Viaţa Lui, iar cei care am făcut aceasta, am devenit copii ai lui Dumnezeu, dar există făgăduinţe date pentru viaţa voastră şi există un potenţial care nu a fost împlinit nici acum, pentru că este ceea ce veţi deveni în Dumnezeu.

Cheia pentru realizarea acestor lucruri este să vă uniţi cu El, aşa cum aţi făcut-o atunci când aţi fost născuţi din nou, dar acum trebuie să uniţi cu Dumnezeu fiecare părticică a vieţii voastre: binele, răul, ura, totul. Trebuie să uniţi cu El ceea ce este bun în voi şi ceea ce este rău; cel mai înalt punct al vieţii voastre şi cel mai de jos punct; cel mai firesc şi mai neduhovnicesc lucru, totul trebuie unit cu Dumnezeu.

Aceasta este esenţa! El nu a venit şi a murit pe cruce pentru ca voi să vă ţineţi păcatele pentru voi înşivă. El S-a unit deja cu păcatul vostru, pentru ca voi să vă luaţi păcatele şi să le uniţi cu El, ceea ce înseamnă că în viaţa voastră nu există nimic care să nu fie menit să fie unit cu Dumnezeu. Nu există nici o clipă, nici un moment, nici un păcat, nici o adâncime care să nu fie menită să fie adusă la Dumnezeu şi unită cu El. Voi aţi fost meniţi să nu fiţi nici măcar o clipă singuri. Nu există nici o sarcină, nici o ţintă, nimic pe care să trebuiască să le atingeţi singuri. Nici o faptă, nici un efort, nici măcar un gând nu trebuie să fie despărţit de Dumnezeu.

Poate ziceţi: „Oh, dar am lucrurile acestea care nu sunt duhovniceşti!” Aduceţi-le la Dumnezeu! Daţi-le pe toate Lui ca să puteţi fi unşi cu El în totul. Dumnezeu a devenit una cu noi în totul, pentru ca şi noi să devenim una cu El în totul. Aşadar, voi nu trebuie să trăiţi nici măcar o clipă a vieţii voastre despărţiţi de El. Nu trebuie să treceţi prin nici o problemă fără El, fără să-L aveţi alături de voi. Nu trebuie să lăsaţi absolut nimic departe de El, ci trebuie să-i daţi Lui totul. Singuri, noi nu ne vom putea împlini niciodată făgăduinţa făcută Lui, dar cu cât ne alipim mai mult de El, o vom împlini. Mai mult, veţi deveni făgăduinţa pentru că viaţa voastră în Dumnezeu are atributele, caracteristicile Zigotului. Zigotul nu trebuie să înveţe cum să devină ceva, ci devine pur şi simplu. Voi nu a trebuit să învăţaţi cum să deveniţi om, ci aţi devenit om pentru că Dumnezeu a pus totul în voi, El v-a făcut ceea ce sunteţi. Astfel, tot ce a trebuit să faceţi a fost să fiţi hrăniţi şi alăturaţi oamenilor, şi aţi devenit ceea ce trebuie să fiţi. Aceasta a fost tot.

Acest lucru este valabil şi cu privire la viaţa voastră în Dumnezeu. Voi aveţi Viaţa lui Dumnezeu şi veţi fi ceea ce v-a rânduit Dumnezeu să fiţi, cu condiţia să fiţi uniţi cu El şi să muriţi faţă de voi înşivă. Dacă veţi pune totul deoparte şi veţi trăi în Dumnezeu, veţi fi ceea ce aţi fost hotărâţi să fiţi încă de la început. Veţi înflori spre slava Lui.

Una dintre denumirile date lui Mesia este Viţa. Cuvântul ebraic pentru Viţă este „Semah” şi înseamnă şi „înflorire”. Cu alte cuvinte, El este Cel care face viaţa noastră să înflorească, dacă Îi veţi permite aceasta.

Uniţi totul, fiecare gând, fiecare dorinţă, tot ce aveţi, emoţiile voastre, totul, cu Dumnezeu şi atunci totul va înflori în viaţa voastră. Uniţi gândurile şi planurile voastre cu Dumnezeu şi atunci vor înflori aducând la suprafaţă bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu. Veţi înflori şi veţi aduce la suprafaţă pacea şi dragostea Sa, curăţirea şi sfinţirea Sa.

Uniţi totul cu Dumnezeu, chiar şi slujba voastră, pentru că atunci nu veţi mai face voi ceva, ci o va face Dumnezeu în voi, iar atunci tot ce veţi face va înflori. Potenţialul şi făgăduinţa vieţii voastre vor înflori, iar voi veţi aduce mult rod spre slava şi gloria Numelui Său sfânt. Atunci viaţa voastră va fi numită: „căsătorită, roditoare”, şi nu veţi mai fi singuri şi neroditori pentru că voi sunteţi chiar taina zigotului. Amin.

Tată, Te slăvim pentru că eşti atât de minunat şi pentru că ne-ai creat pentru gloria şi slava Ta.

Îţi mulţumim pentru că viaţa noastră pe acest pământ nu a fost un accident, ci a fost creată de Tine şi pentru Tine, ca să locuieşti în ea şi astfel să devenim o pricină de laudă şi de mărire pentru Tine.

Tată, îngăduie ca potenţialul fiecărei vieţi din locul acesta să fie împlinit, pentru că luăm fiecare părticică a vieţii noastre, tot ce nu este duhovnicesc în noi şi aducem la Tine, ca să fii proslăvit în noi.

Tată, ne predăm cu totul Ţie şi Te rugăm să vii şi să fii una cu noi în totul. Îngăduie ca Duhul Tău să atingă fiecare părticică a vieţii noastre, Viaţa Ta să cuprindă fiecare părticică a fiinţei noastre, a trupului, duhului şi sufletului nostru, pentru că îţi spunem: „DA!” şi dorim să facem în totul numai şi numai voia Ta până când ne vei duce Acasă.

Doamne, îngăduie ca Duhul Tău să vină, astfel ca Viaţa lui Mesia să ia chip în noi. Cerem pacea Ta, sfinţenia Ta, bunătatea şi dragostea Ta. Cuprinde fiecare parte a vieţii noastre şi îngăduie ca puterea Ta să vină în noi şi să ne facă roditori. Nu lăsa să rămână nimic neîmplinit.

Doamne, dorim să Te glorificăm prin tot ceea ce suntem şi avem. Punem deoparte firea noastră veche şi eul nostru egoist, ca să devenim ceea ce ne-ai creat Tu să fim şi astfel să împlineşti în noi scopul pentru care ne-ai trimis în această lume.

Doamne Dumnezeule, Îţi mulţumim şi Te slăvim, şi Te rugăm să ne ajuţi să aducem totul la Tine, ca să primim roadele Tale prin faptul că locuim cu Tine. Te slăvim, Îţi mulţumim şi Te glorificăm pentru că Te-ai făcut una cu noi, pentru ca noi să putem deveni una cu Tine. Amin.