Data trecută am studiat problema aceasta, dar astăzi aș vrea să revin asupra ei. De ce vreau să fac aceasta? Eu cred că aici avem o mare descoperire cu privire la ceea ce a făcut Hristos şi cu privire la ceea ce a continuat să facă în lucrarea Sa de Mare Preot. Amin! Noi ştim ce a făcut El la cruce, aceasta este foarte clar pentru noi, dar Scriptura ne spune foarte clar că El este Marele Preot peste toată Casa lui Dumnezeu, iar întrebarea care se ridică este: „Ce a făcut El de la răstignire încoace? Ce a continuat să facă de la cruce încoace?”, pentru că biserica lumii predică crucea, crucea şi iar crucea, dar Biblia nu se opreşte la cruce. Crucea nu este încheierea, ci acela a fost preţul de cumpărare a răscumpărării noastre. Când a fost dată Jertfa şi a fost vărsat Sângele, acela a fost preţul plătit pentru răscumpărarea noastră, dar ce a făcut Isus de atunci încoace? A stat cumva acolo sus în aşteptarea timpului întoarcerii Sale? Nicidecum, ci a continuat să facă slujba de Mare Preot.

Dar pentru a înţelege slujba de mare preot, trebuie să mergem în Vechiul Testament şi să înţelegem care era slujba lui acolo, pentru că atunci vom putea înţelege ce face Hristos.

Pentru început, aş vrea să fac o scurtă recapitulare, dar mă voi grăbi pentru că vreau să ajungem la Trecerea din capitolul 5 în capitolul 10, fiindcă este o mare trecere, iar o parte din această trecere a avut deja loc.

Pentru aceasta, aş vrea să citim mai întâi din cartea Evreilor capitolul 8:

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri,

ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” (v. 1-2).

Ca o scurtă recapitulare, aş vrea să amintesc că în pustie a existat un Cort, pe care Moise l-a ridicat din porunca lui Dumnezeu. Dar El i-a spus să aibă grijă şi să-l facă întocmai cum era cel pe care l-a văzut în vedenie pe munte. De fapt, Moise a făcut o copie a ceea ce a văzut în vedenie, a ceea ce era de fapt Cortul lui Dumnezeu din cer.

Aşadar, avem Cortul lui Dumnezeu din cer, iar Moise a primit instrucţiuni pentru a face o copie, o umbră a ceea ce a văzut în vedenie aici pe pământ, şi ceea ce se întâmpla în Cortul de pe pământ, se întâmpla şi în Cortul din cer: unul era reflectarea Celuilalt. Am înţeles aceasta?

În versetul 2 din textul pe care l-am citim ni se spune că acum trebuie să existe un Slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului Cort, care a fost ridicat de Domnul, nu de om, fiindcă aici ni se vorbeşte despre Cortul din cer.

Să citim mai departe:

„Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus.

Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege.” (v. 3-4).

Aşadar, dacă Isus ar fi venit după răstignire jos pe pământ, El nu ar fi putut să fie Mare Preot pentru că exista deja o preoţie, preoţia lui Aaron care provenea din leviţi. Dar Isus a venit din Iuda pentru că El era un altfel de Mare Preot. El este Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, iar Melhisedec a fost Preot şi Împărat. Astfel, Isus a venit din seminţia împărătească a lui Iuda, pentru că El avea să fie un altfel de Mare Preot, iar noi vom vedea aceasta îndeosebi astăzi, deoarece El este atât Împărat, cât şi Mare Preot.

Melhisedec este Împăratul Salemului, care este un alt nume pentru Ierusalim. Astfel, El este Împăratul păcii, iar Ierusalimul este Cetatea păcii. Amin!

„Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege.

Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti…” (v. 4-5).

Aşadar, preoţia lui Aaron a fost un exemplu, o umbră a ceea ce se întâmpla în cer. Astfel, Vechiul Testament nu trebuia desfiinţat când a venit Hristos, pentru că apostolul Pavel ne-a spus că cele întâmplate acolo erau umbre care ne-au fost date pentru a ne servi ca exemplu. El a aşezat în Vechiul Testament umbre, şi aceste umbre au devenit realitate în Noul Testament, iar noi ştim că nu putem înţelege Noul Testament fără Vechiul Testament. Amin!

Noi nu vom înţelege Cortul din ceruri dacă nu privim la Cortul lui Moise, şi nu vom înţelege lucrarea Marelui Preot din ceruri, dacă nu privim la lucrarea marelui preot de pe pământ.

Să citim încă o dată versetul 5:

„Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă Cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte.”

Dar, acum, Hristos a căpătat o slujbă cu atât mai înaltă cu cât legământul al cărui mijlocitor este El, e mai bun, căci este aşezat pe făgăduinţe mai bune.

În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea.

Căci, ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou;

nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul.” (v. 5-9).

Aşadar, aici ni se vorbeşte despre Legea lui Moise, despre Vechiul Legământ pe care l-a făcut Domnul cu poporul Israel şi prin care le-a spus: „Eu voi fi Dumnezeul vostru, vă voi duce în ţară şi vă voi binecuvânta.” Însă acum, El a făcut un Legământ Nou, pentru că Vechiul Legământ nu putea îndepărta păcatul, dar acesta poate. Iar dacă Vechiul Legământ cerea jertfe, sânge care trebuia vărsat de marele preot pe capacul ispăşirii, şi Noul Legământ cere acelaşi lucru, pentru că totul este pecetluit cu sânge.

Vechiul Legământ a fost pecetluit cu sânge, iar Noul Legământ a trebuit să fie pecetluit şi el cu Sânge, dar la ce ar fi folosit Sângele vărsat la Calvar, dacă nu ar fi fost Cineva care să-L ia şi să-L ducă pentru a face lucrarea de Mare Preot în Cortul pe care L-a ridicat Dumnezeu în ceruri?

În Cortul de pe pământ trebuia să existe sânge, dar nu numai pe altarul de jertfă trebuia să fie sânge, acesta fiind un simbol al crucii de pe Calvar; altarul de aramă din curtea de afară, pe care erau jertfite animalele, este o umbră a răstignirii, dar acesta nu era suficient pentru ca păcatele poporului să fie acoperite. Era nevoie ca cineva să ia acel sânge şi să-l ducă la tronul lui Dumnezeu de pe pământ, adică pe Chivotul din Sfânta Sfintelor; cineva trebuia să ia acel sânge şi să-l pună pe capacul ispăşirii, pentru ca copiii lui Israel să aibă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor.

Aşadar, pe Calvar s-a întâmplat ceva minunat: acolo a fost adusă o Jertfă, o Jertfă minunată, Jertfa lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu, care a fost dus la altarul de aramă, la crucea de la Golgota, şi răstignit. Dar dacă Sângele de pe pământ nu ar fi fost dus dincolo de perdea, păcatele poporului nu ar fi fost şterse şi prezenţa lui Dumnezeu nu s-ar fi arătat, ceea ce înseamnă că trebuia să se mai întâmple ceva cu acest Sânge.

În fiecare duminică, bisericile din America predică despre cruce, dar dacă rămânem numai la cruce, nu vom putea vedea că există un Mare Preot care S-a dus dincolo de perdea cu propriul Său Sânge, dar nu într-un Cort pământesc, ci în Cel care se află în ceruri. Şi ce a făcut acolo? A dus Sângele şi L-a pus pe tronul lui Dumnezeu, pentru ca noi să putem primi îndurare şi iertare pentru toate păcatele noastre.

Vedeţi? Dacă punem deoparte Vechiul Testament, pierdem jumătate din procesul răscumpărării noastre.

Aşadar, Isus a venit la altarul de aramă, a fost jertfit pe cruce, dar El era şi Marele Preot şi Jertfa. El este totul.

Să citim din Evrei 9.19-23:

„Şi într-adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, a luat sânge de viţei şi de ţapi, cu apă, lână stacojie şi isop, a stropit cartea şi tot norodul

şi a zis: „Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi.”

De asemenea, a stropit cu sânge Cortul şi toate vasele pentru slujbă.

Şi, după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare.

Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta…”

Cu ce anume trebuie curăţite? Cu Sânge. Ce fel de sânge trebuia dus în ceruri? Al ţapilor, al oilor şi al taurilor?

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea.”

Care este chipul lucrurilor din ceruri? Cortul lui Moise. Cortul lui Moise trebuia curăţat prin sânge, iar dacă acesta trebuia să fie curăţat prin sânge, înseamnă că şi Cel din ceruri trebuia curăţat tot prin sânge. Am înţeles aceasta? Amin!

„Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.

Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuşi, ca marele preot care intră în fiecare an în Locul Preasfânt cu un sânge care nu este al lui.” (v. 24-25).

Marele preot trebuia să intre în Locul Preasfânt în fiecare an, pentru că el nu aducea un sânge veşnic, el nu ducea o viaţă veşnică, ci lua doar sângele unui animal. Sângele acela reprezenta viaţa unui nevinovat, care era un înlocuitor, iar marele preot trebuia să facă aceasta an după an. De ce? Pentru că sângele acela era doar un înlocuitor al Celui ce avea să vină. Sângele animalului era doar un înlocuitor al sângelui uman, al vieţii umane, dar trebuia adusă o Viaţă umană acolo, pentru că omul a fost cel care a căzut; trebuia să-şi dea sângele un om, pentru că sângele reprezintă viaţa.

Aşadar, viaţa acelui animal era doar un înlocuitor al vieţii umane şi aceasta a continuat să fie adusă până când a sosit clipa în care trebuia adusă viaţa unui om, nu a unui înlocuitor, deoarece ispăşirea în Cortul din cer nu putea fi făcută cu viaţa unui înlocuitor, ci era necesar Sângele unui Om. Trebuia vărsat Sângele unui Om, dar nu în simbolul lucrurilor cereşti, ci în însăşi lucrurile cereşti.

În Vechiul Testament, marele preot lua sânge, dar nu sângele lui, ci al unui animal.

„…fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.

Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,

tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (v. 26-28).

Aş vrea să ne oprim puţin aici şi să fim atenţi pentru că vom intra într-o făgăduinţă minunată. Dacă observaţi, ni se vorbeşte despre lucrarea Marelui Preot, dar la un moment dat, lucrarea Sa se va încheia, iar când lucrarea Sa se va încheia, El va ieşi afară.

În Vechiul Testament, oamenii ştiau că marele preot intra înăuntru pentru păcatele lor, iar dacă jertfa adusă de el nu era primită, dacă ceva mergea rău şi el era lovit cu moartea, păcatele lor nu mai erau acoperite. Dar dacă marele preot ieşea afară din Sfântul Locaş, o făcea pe poarta de Est, iar atunci ei ştiau că păcatele lor erau curăţate şi că erau în armonie cu Dumnezeu. După ce am înţeles aceasta, să citim versetul 28 ţinând minte marea preoţie a lui Hristos.

„…tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”

Când Se va arăta a doua oară şi va ieşi de dincolo de perdea, Hristos Se va arăta tuturor? Nu, El Se va arăta numai celor care Îl aşteaptă. El nu Se va arăta celor care nu Îl aşteaptă. Când Se va arăta a doua oară, El nu Se va arăta în vederea păcatului. De ce? Pentru că El a rezolvat problema păcatului dincolo de perdea. Când era dincolo de perdea şi făcea lucrarea Marelui Preot, stropind propriul Său Sânge pe Capacul Ispăşirii, El a rezolvat problema păcatului, iar când va ieşi de dincolo de perdea, problema păcatului este rezolvată. Astfel, după ce va face lucrarea de Mare Preot şi Se va arăta a doua oară celor care-L aşteaptă, El va veni pentru răscumpărare. Ce înseamnă aceasta? Răscumpărarea este legată de a doua Sa venire. Aţi observat că aici în Evrei, Pavel este foarte atent şi spune „Hristos”. El nu spune Isus Hristos, ci spune Hristos.

Aşa cum am mai spus, mulţi oameni fac greşeala de a crede că Hristos este Omul din Nazaret. Acela a fost Isus, dar Hristos este mai mult. Fratele Branham ne-a spus că Stânca din pustie care a fost cu Moise, a fost Hristos.

Isus a avut un început, a fost născut şi a fost Întâiul născut. El a fost născut din fecioară. Aşadar Omul, trupul, a avut un început în pântecele Mariei; acela a fost începutul trupului de carne, iar în acel trup am văzut manifestarea plinătăţii dumnezeirii, care a fost Isus Hristos, dar Hristos a fost înaintea lui Isus. Aceasta este ceea ce spune Scriptura. Hristos a fost Stânca ce l-a însoţit pe Moise prin pustie.

De asemenea, Biblia spune că a renunţat la comorile Egiptului, a renunţat la Egipt şi a preferat să poarte ocara lui Hristos. El nu a purtat ocara lui Isus, fiindcă Isus, trupul de carne nu venise încă la viaţă în vremea aceea. Am înţeles aceasta? Dar Hristos a fost de la început. Noi trebuie să fim foarte atenţi despre ce vorbim.

Aşadar, aici în Evrei, vedem că ni se vorbeşte despre Hristos, pentru că dacă ar fi spus „Isus Hristos”, ar fi provocat o confuzie cu privire la a doua Sa venire, când El Se va arăta celor care-L caută.

Ca o scurtă recapitulare, mai jos aş vrea să vedem Cortul din pustie cu tabăra Israelului în jur (NU S-A PUTUT COPIA IMAGINEA CORTULUI DIN PUSTIE)

În imaginea de mai sus, avem Cortul, curtea dinafară şi curtea dinăuntru cu Sfânta Sfintelor.

Acum, haideţi să citim Levitic 16.2. Tot capitolul 16 din Levitic, vorbeşte despre Ziua Ispăşirii.

Aşa cum am văzut în prima parte a temei noastre, Ziua Ispăşirii era ziua în care marele preot lua sângele jertfei şi îl ducea dincolo de perdea, în Sfânta Sfintelor. Acolo, el stropea sângele pe capacul ispăşirii, pentru ca întregul popor să poată primi îndurare şi să fie în părtăşie cu Dumnezeu, şi pentru ca Dumnezeu să poată rămâne acolo, pe capacul ispăşirii, care a devenit tronul lui Dumnezeu pe pământ.

Aşadar, marele preot făcea ispăşirea pentru ca Slava Shekinah a lui Dumnezeu să Se poată coborî pe capacul ispăşirii şi să locuiască în mijlocul poporului Său. Dar nu putea să fie ispăşire fără sânge, iar în cazul acesta scaunul de îndurare devenea un tron de judecată. Astfel, Aaron sau un alt mare preot de pe linia sa, trebuia să intre în Sfânta Sfintelor, pentru a obţine ispăşirea, aceasta fiind o slujbă care putea fi făcută numai de marele preot.

Acum, dacă acesta este un exemplu sau o umbră a ceea ce se întâmplă în ceruri, înseamnă că nu poate exista decât un singur Mare Preot; înseamnă că există numai Unul care poate pune Sângele pe tronul lui Dumnezeu, iar Acesta este Omul Isus Hristos. Amin!

Aşadar, vedem că în Ziua Ispăşirii, marele preot venea şi stropea sângele pe capacul ispăşirii pentru a obţine ispăşirea, iar când făcea aceasta, se făcea ispăşire pentru toate păcatele poporului Israel.

Aceste lucruri sunt foarte importante, iar noi trebuie să le înţelegem pentru că ele înseamnă mai mult decât viaţa pentru noi. Numai cu ajutorul acestor lucruri putem înţelege Apocalipsa 5 şi fără Apocalipsa 5, nu putem înţelege ispăşirea săvârşită de Marele nostru Preot pentru noi.

Cum am mai spus, numai marele preot putea să intre în Locul Preasfânt ca să aducă sângele pentru toate păcatele poporului. Aşadar, când păcătuia cineva din Israel, exista o Lege care spunea că omul acela trebuia să aducă o jertfă pentru păcat. Deci, dacă cineva fura, minţea sau încălca una dintre porunci, Legea îl obliga să aducă o jertfă pentru păcatul său, iar preotul înjunghia jertfa aceea pentru păcatul pentru care era adusă. Jertfa era adusă în funcţie de păcatul săvârşit. Astfel, de îndată ce închinătorul realiza că a păcătuit, trebuia să aducă o jertfă. Aceasta era rânduiala Legii.

Ce înseamnă aceasta? Că în Ziua Ispăşirii, marele preot nu intra înăuntru pentru curăţirea păcătosului de ceea ce fusese curăţat odată ci, aşa cum citim în Cartea Evreilor, el intra în Sfânta Sfintelor pentru curăţirea greşelilor poporului, iar cuvântul „greşeală” a fost tradus „păcat făcut în neştiinţă”. Aşadar, marele preot intra înăuntru ca să se facă un acoperământ, o ispăşire, pentru lucrurile de care ei nici măcar nu ştiau că sunt greşite. Amin! Adevărul este că în starea noastră căzută, noi facem tot felul de lucruri de care nu ştim că sunt greşite, iar în Israel erau multe lucruri pe care ei le făceau şi despre care, prin Lege, nu ştiau că sunt greşite. Deci, jertfa din Ziua Ispăşirii era adusă pentru păcatele de care ei nici măcar nu ştiau. Amin!

De aceea era atât de important ca marele preot să intre înăuntru şi să iasă afară, pentru că atunci ei ştiau că au primit trecere înaintea lui Dumnezeu.

Să citim ce scrie în Levitic 16.2:

„Domnul a zis lui Moise: „Vorbeşte fratelui tău, Aaron, şi spune-i să nu intre în tot timpul în Sfântul Locaş, dincolo de perdeaua dinăuntru, înaintea capacului ispăşirii, care este pe chivot, ca să nu moară; căci deasupra capacului ispăşirii Mă voi arăta în nor.”

„Să se îmbrace cu tunica sfinţită de in şi să-şi pună pe trup izmenele de in; să se încingă cu brâul de in şi să-şi acopere capul cu mitra de in; acestea sunt veşmintele sfinţite, cu care se va îmbrăca el după ce îşi va spăla trupul în apă.” (v. 4).

În mod normal, marele preot purta o haină foarte împodobită: avea o mitră frumoasă pe care scria: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul!”, o haină specială cusută cu fir de aur, cu fir cărămiziu, purpuriu şi albastru, un pieptar cu cele douăsprezece pietre, pe umeri avea două pietre de onix, pe care erau scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, pentru că era într-o stare glorificată.

Amintiţi-vă că Hristos este Marele nostru Mare Preot.

Dar în Ziua Ispăşirii, marele preot nu putea intra înăuntru cu aceste haine, ci trebuia să se îmbrace cu o haină diferită. La sfârşitul cărţii Leviticului, noi am aflat că era o haină de in, o haină simplă de in. În ziua aceea, marele preot îşi dădea jos haina sa de slavă, împodobită cu acele lucruri deosebite care o compuneau, ceea ce ne arată că Hristos a trebuit să părăsească slava Sa, să vină jos şi să îmbrace o haină simplă de in, un trup uman numit Isus, ca să poată face apoi lucrarea de Mare Preot.

Aşadar, tot ce se petrece în Levitic 16, are loc în haina simplă de in. El Şi-a părăsit slava şi a păşit în haina simplă de in, trupul de carne, ca să poată face lucrarea în Ziua Ispăşirii. Pentru aceasta a îmbrăcat haina de in, trupul de carne.

Mai jos, putem vedea marele preot în starea sa de slavă, iar alături îl vedem în haina de in pe care trebuia s-o îmbrace în Ziua Ispăşirii. Nu era nimic deosebit, nimic care să-l deosebească de un alt om, acesta fiind motivul pentru care evreii nu au putut să vadă Cine era Isus atunci când a venit în trup de carne. El era doar un om simplu, iar ei nu au putut vedea că El era Domnul slavei, nu au putut vedea că El era Marele Preot peste Casa lui Dumnezeu. Vedeţi, nu L-au putut recunoaşte din cauză că era îmbrăcat cu o haină simplă de in, într-un trup asemănător cu al nostru.

(NU S-A PUTUT COPIA FOTOGRAFIA CU MARELE PREOT)

Apoi, avem Cortul care, privit de la Est spre Vest, avea următoarele componente:

– Curtea dinafară unde erau:

– Altarul de aramă;

– Marea de aramă.

– Locul sfânt cu:

– Masa pentru punerea înainte;

– Menora (sfeşnicul)

– Altarul de tămâiere.

– Locul Preasfânt, în care se afla Chivotul cu Capacul Ispăşirii.

Marele Preot intra întotdeauna prin Poarta de la Răsărit şi mergea întotdeauna de la Est la Vest. Nu exista nici o altă cale de a intra înăuntru, pentru că nu existau alte porţi, ci era o singură poartă, prin care se mergea întotdeauna de la Est la Vest.

Aşadar, marele preot intra în curtea dinafară, de acolo intra în locul sfânt, iar din locul sfânt intra în Locul Preasfânt, dar aceasta o făcea într-o singură zi din an şi anume, în Ziua Ispăşirii.

În Levitic 16.14-15 scrie:

„Să ia din sângele viţelului şi să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii.

Să înjunghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor şi să-i ducă sângele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sângele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sângele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii.”

Aşadar, în Ziua Ispăşirii, marele preot trebuia să aducă două jertfe: una pentru el şi una pentru popor, dar Isus Hristos NU a avut nevoie de două jertfe, ci doar de una singură, El fiind acea singură Jertfă adusă. El a trebuit să facă aceeaşi lucrare, ca marele preot din vechime, şi anume:

„…să stropească cu degetul pe partea dinainte a capacului ispăşirii spre răsărit; să stropească din sânge de şapte ori cu degetul lui înaintea capacului ispăşirii.”

Aşadar, El trebuia să stropească de şapte ori înaintea Capacului Ispăşirii, după care stropea tot de şapte ori pe partea din faţă a Capacului Ispăşirii, spre Răsărit, adică pe Capacul Ispăşirii. Dar, pentru a stropi spre Răsărit, adică spre Est, marele preot trebuia să meargă în spatele Chivotului şi să se întoarcă cu faţa spre Est. El nu putea să stea în faţa Chivotului şi să stropească, deoarece în cazul acesta ar fi stat cu faţa spre Vest şi ar fi stropit spre Vest, nicidecum spre Est. Vedeţi? Scriptura spune că el trebuia să stropească spre Răsărit, adică spre Est, iar pentru aceasta trebuia să meargă în spatele Chivotului. De fapt, el se întorcea cu faţa spre locul pe unde a intrat şi acolo trebuia să stropească cu degetul de şapte ori pe Capacul Ispăşirii. Am înţeles? Este clar?

Fratele Branham a spus următoarele în Mesajul „Apocalipsa capitolul 4” din anul 1961:

„…să stropească spre Est; şi înaintea Capacului Ispăşirii va stropi el… sângele de şapte ori, cu degetul lui. Oh, nu este minunat? De şapte ori spre Est. Ce este aceasta? Cele şapte Epoci ale Bisericii vor fi acoperite cu Sânge. Aleluia! Sângele lui Isus Hristos este îndeajuns azi, ieri şi în veci, pentru fiecare Epocă a Bisericii, ca să salveze fiecare păcătos, să vindece fiecare persoană bolnavă şi să aducă orice minune şi orice semn la împlinire.

„De şapte ori” în Vechiul Testament, cu o mie patru sute nouăzeci de ani înaintea venirii lui Hristos.”

Prin faptul că stropea de şapte ori, El arăta ce avea să facă de-a lungul a şapte epoci ale Bisericii, arăta că cele şapte Epoci aveau să fie acoperite de Sânge.

În „Interval”, fratele Branham spune:

„Acest lucru nu va fi făcut cunoscut până când Mielul nu ia Cartea, îi rupe Peceţile şi o deschide. Înţelegeţi? Mielul trebuie să ia Cartea pentru că este a Lui.”

De ce? Cartea este Cartea Răscumpărării omului, iar la căderea omului în păcat, când acesta şi-a pierdut dreptul la Viaţă şi la părtăşia cu Dumnezeu, Cartea a mers în mâna lui Dumnezeu.

Aşadar, acum diavolul şi-a aşezat stăpânirea sa, dar creaţia nu-i aparţine lui. Dumnezeu i-a dat omului titlul de proprietate, adică dovada stăpânirii, dar când omul a căzut, Cartea Răscumpărării, tot ceea ce deţinea el, a trecut înapoi în mâna lui Dumnezeu, aşteptând timpul când El o va putea da din nou omului. Dar El nu a putut face aceasta până când un Om nu a îndeplinit toate cerinţele Lui.

Acesta este motivul pentru care Hristos a trebuit să vină într-un trup de carne: deoarece această Carte era pentru om, nu pentru îngeri.

Când s-a făcut strigarea, în Apocalipsa 5, şi glasul a spus: „Cine este vrednic să ia Cartea?”, acolo erau o mulţime de îngeri care nu păcătuiseră, dar ei nu puteau atinge acea Carte, deoarece era pentru om, nu pentru ei. Aceea este Cartea Răscumpărării noastre, a moştenirii noastre, este ceea ce a pierdut Adam, iar noi o vom primi înapoi pentru că totul este în Ea. Aleluia! Cui în aparţine Cartea? Mielului, este a Lui.

Ţineţi minte că atunci când vorbim despre Miel, noi vorbim despre trupul de carne al lui Isus Hristos, pentru că Dumnezeu a trebuit să creeze propria Sa Jertfă, iar aceea a fost un trup de carne care putea să fie junghiat.

Deci, Mielul este Isus, trupul de carne.

Să ne întoarcem puţin la „Interval”:

„Această Carte nu este descoperită până când nu se încheie epocile bisericilor şi epocile denominaţionale şi nu va mai fi timp. Înţelegeţi? Este descoperită numai după încheierea epocilor bisericilor şi a epocilor denominaţionale.

Astfel, El a luat Cartea (slavă Lui!), a deschis-o, i-a rupt Peceţile şi a trimis-o jos pe pământ, îngerului al şaptelea, ca s-o descopere poporului Său.”

Aleluia! De ce suntem noi atât de bucuroşi? Noi am putea predica în fiecare duminică numai despre Aceasta, pentru că este moştenirea noastră, este răscumpărarea noastră, este răscumpărarea omului, a pământului, este întoarcerea noastră înapoi la starea din Eden, iar acest lucru nu a fost posibil decât după ce S-a dus Cineva şi a luat Cartea din mâna Celui ce stătea pe tron. Şi când a luat Cartea, El a deschis Peceţile care învăluiau taina cu privire la ceea ce a făcut El ca să ne poată răscumpăra înapoi: cum ne-a răscumpărat El, ce a făcut pentru aceasta, ce însemnătate are Vechiul Testament, care era simbolistica lui, ce este cu sufletele de sub altar, etc, fiindcă toate acestea fac parte din răscumpărare. Cum vor fi răscumpăraţi evreii? Toate aceste taine au fost ascunse sub şapte Peceţi, aşa cum i s-a spus lui Daniel, şi urmau să fie descoperite la sfârşitul timpului. Şi ce s-a întâmplat? La sfârşitul timpului, Mielul a luat Cartea şi i-a rupt Peceţile, astfel ca noi să putem vedea ce a făcut El în tot acest timp.

Taina era cum a răscumpărat El toată sămânţa Sa aleasă. Vedeţi? El a rupt aceste Peceţi şi le-a trimis jos pe pământ, la îngerul al şaptelea, ca să fie descoperite. Cine este îngerul al şaptelea? Fratele Branham.

Să citim puţin din Apocalipsa 4.1-2:

„După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.”

Câţi stăteau pe scaunul de domnie? Unul Singur. Atunci unde este Isus? Cine stătea pe scaun? Dumnezeu. Dar atunci unde este Isus, pentru că Scriptura spune că El stă la dreapta Tatălui? Cineva s-ar putea scărpina în vârful capului şi să se gândească la faptul că Ioan ar fi trebuit să vadă doi, dacă nu înţelegem la ce se referea Scriptura când spune: „la dreapta Tatălui”, deoarece expresia „dreapta Tatălui” înseamnă „poziţia de putere şi autoritate”.

Deci, „dreapta Tatălui” este „poziţia de putere şi autoritate”, deoarece acolo nu este un scaun fizic; Tatăl nu S-a dat la o parte ca să-I facă puţin loc Fiului, pentru că dacă ar fi fost aşa, Ioan ar fi văzut aceasta. Dar el a văzut pe Cineva care stătea pe tron.

„Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de jasp şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.

Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.

Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.

În faţa scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cristalului. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi.

Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară.

Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor,

cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau:

„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Amin! Să ne întoarcem puţin la tabloul acesta.

Când s-a uitat, Ioan a văzut pe Cineva care stătea pe scaunul de domnie în slava Sa, înconjurat cu un curcubeu în multe culori, ceea ce reprezintă slava Sa. Acolo erau douăzeci şi patru de bătrâni şi patru făpturi vii care strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Aşadar, ei Îl numeau pe Cel ce şedea pe tron: „Domnul Dumnezeul cel Atotputernic.” Este clar? Dar Ioan nu a văzut Mielul.

Să citim din capitolul 5:

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.

Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”

Şi nu se găsea nimeni (în limba engleză scrie: „şi nu s-a găsit nici un om), nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.

Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.”

Aşadar, aici s-a făcut o căutare, un Înger puternic a strigat cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”

„Şi nu s-a găsit nici un om, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să fie vrednic.”, iar Ioan privea şi aştepta, deoarece strigarea fusese făcută: „Cine este vrednic?” Unde era Mielul? Stropea cu Sânge pe Capacul Ispăşirii în spatele tronului. De ce nu L-a putut vedea Ioan? Pentru că Ioan a văzut pe Cineva stând pe scaun. El nu putea vedea ce era în spate din pricina slavei, a curcubeului şi a tuturor acelor culori, dar în spate era Isus în haina Sa simplă de in, iar trupul Lui de carne făcea ispăşirea pentru păcatele făcute în neştiinţă de-a lungul celor şapte epoci.

De aceea, a văzut Ioan pe Cineva. El nu putea să-L vadă pe Miel, deşi a privit în tot cerul, pe pământ şi sub pământ.

Fratele Branham spune următoarele în Pecetea a treia:

„Acum, noi am aflat că un miel înjunghiat sângerează. El a fost înjunghiat, iar după ce a fost înjunghiat, a înviat şi a stat pe scaun, adică în spatele scaunului, făcând mijlocire pentru toate sufletele care aveau să vină.”

Unde era El? În spatele scaunului. Ce făcea acolo? El făcea exact ceea ce am citit în cartea Evreilor că va face, pentru că este Marele nostru Preot.

Ce făcea marele preot când intra în Sfânta Sfintelor? Mergea în spatele Chivotului (a scaunului), ca să poată stropi sângele pe Capacul Ispăşirii.

Ţineţi minte că el stropea de şapte ori înaintea Capacului Ispăşirii, iar singura dată când stropea pe Capacul Ispăşirii era atunci când stătea cu faţa spre Est. Aceasta era atunci când stătea în spatele Chivotului şi stropea spre Est. Apoi, venea în faţa Chivotului şi stropea de şapte ori înaintea lui, nu pe el.

Aşadar, pentru a stropi sânge pe Capacul Ispăşirii, el trebuia să fie în spatele Chivotului. Am înţeles aceasta?

Dar aici, în Apocalipsa 5, vom vedea o mare schimbare, fiindcă lucrurile se vor mişca şi personajele se vor mişca, iar în continuare aş vrea să urmărim aceasta.

Mielul Se află acolo de peste două mii de ani, dar El Se va mişca, iar când El va face această mişcare, este foarte important s-o vedem.

Fratele Branham a spus următoarele în „Interval”:

„Înainte, Ioan nu a observat acest Miel aici. El nu a fost menţionat nicăieri. Ioan nu L-a văzut în tot cerul, în timp ce se uita, dar aici a păşit în faţă. Observaţi de unde a păşit în faţă… De unde a venit El? El a venit de la tronul Tatălui, unde a stat de când a fost înjunghiat şi a înviat. El a înviat şi a stat la dreapta lui Dumnezeu, trăind pentru a face mijlocirea. Amin! Astăzi, El este viu acolo, să facă mijlocire cu propriul Său Sânge, pentru păcatele făcute din neştiinţă ale poporului.”

El este acolo stropind de şapte ori pentru că cele şapte epoci ale Bisericii trebuie să fie acoperite cu Sânge. De ce? Ca să acopere păcatele din neştiinţă ale poporului.

Evrei 9.7 spune acelaşi lucru:

„Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului.”

Expresia „păcat din neştiinţă” vine din cuvântul grec „agnoema” care înseamnă „păcat făcut din ignoranţă sau din nechibzuinţă”. Biblia spune foarte clar că „cine ştie să facă bine, şi nu face, săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4.17).

Când a venit Martin Luther, el a predicat că mântuirea se primeşte prin credinţa în Isus Hristos. Astfel, când religia catolică a spus că mântuirea se bazează pe fapte şi pe alte principii definite de biserica catolică, Martin Luther a păşit în faţă şi a spus: „Acest lucru este greşit.” Din ziua aceea, responsabilitatea de a ieşi din biserica catolică a atârnat pe umerii oamenilor, pentru că au auzit Cuvântul lui Dumnezeu care spunea că cei neprihăniţi vor trăi prin credinţă.

Din ziua aceea, cine ştia să facă bine şi nu făcea, păcătuia. De ce? Deoarece Sângele nu mai acoperea păcatul pentru cine auzea mesajul lui Luther şi rămânea în catolicism.

Sângele, Acoperământul era pentru păcatele făcute din neştiinţă, pentru lucrurile despre care ei nu ştiau să sunt greşite. Dar de îndată ce Dumnezeu a trimis un mesager care a spus: „Aceasta este calea adevărată, aceasta se potriveşte cu Scripturile”, oamenii erau responsabili înaintea Cuvântului lui Dumnezeu.

Acoperământul era pentru păcatele făcute din neştiință, dar dacă oamenii săvârşeau un păcat și erau conştienţi de el, Legea îi obliga să aducă o jertfă şi să se pocăiască.

Luther ştia că neprihănirea se primeşte prin credinţa în Isus Hristos, dar apoi a venit Wesley care a spus că noi trebuie să trăim o viaţă sfântă, curată. El a spus că cei întorşi la Domnul, nu mai puteau trăi o viaţă necurată ca în zilele lui Luther, când fumau, beau sau făceau alte lucruri murdare. Wesley a spus că ei nu mai puteau face acele lucruri pentru că Dumnezeu este sfânt şi El cere ca viaţa noastră să fie sfântă: „Fiţi sfinţi pentru că Dumnezeu este sfânt.”

Aşadar, John Wesley a început să predice mesajul sfinţirii, iar atunci, cel care ştia să facă bine şi nu făcea, săvârşea păcat. Fâşia de Sânge care era acolo acoperind epoca lui Luther care nu ştia de sfinţire, nu este aceeaşi care acoperea epoca bisericii lui Wesley, deoarece în epoca aceea, oamenii ştiau mai mult, iar Sângele acela era pentru păcatele făcute din neştiinţă.

Noi ne-am întrebat: „Cum a fost posibil ca Dumnezeu să salveze suflete în epocile acelea? Cum au putut fi ei în ordine?” Luther nu a trăit o viaţă curată deci, cum a putut să fie un copil al lui Dumnezeu? Trebuia să fie Ceva care să acopere păcatele făcute din neştiinţă iar Acesta era Mielul care se afla în spatele tronului şi stropea de şapte ori pentru acoperirea păcatelor făcute din neştiinţă, în cele şapte Epoci ale Bisericii.

Am ajuns la trezirea penticostală, la restituirea darurilor Duhului. Acea mişcare a plecat de la Luther, a mers mai departe prin Wesley, la sfinţire şi a ajuns la epoca penticostală, când ei au putut arăta în Scriptură că aceasta este o făgăduinţă, revărsarea darurilor Duhului Sfânt fiind o restituire care se potriveşte cu Scripturile. În epoca a şaptea, a fost stropită o altă „fâşie” de Sânge, care nu acoperea păcatele făcute din neştiinţă în epoca a şasea, deoarece ceea ce se întâmpla era predicat şi manifestat.

Poporul lui Dumnezeu avea obligaţia de a se mişca odată cu Lumina, de a umbla cu Lumina, pentru că Lumina este El. Dacă umblăm în Lumină, dacă avem părtăşie unii cu alţii, Sângele lui Isus Hristos ne va curăţa de orice păcat. De ce? Pentru că El este acolo ca să acopere păcatele noastre făcute din neştiinţă.

De-a lungul epocilor Bisericii, creştinii au trebuit să se mişte în Lumina care a venit pentru acea zi. Astfel, chiar dacă creştinii din ziua lui Luther nu înţelegeau sfinţirea sau darurile Duhului, ei umblau în Lumină, aveau părtăşie unul cu altul şi Sângele Domnului îi curăţa de orice păcat. Care Sânge? Sângele stropit pe Capacul Ispăşirii pentru epoca aceea. Dar dacă cineva refuza să umble în Lumina care este El? Atunci, pentru omul acela nu exista Sânge pe Capacul Ispăşirii. De aceea, Sămânţa lui Dumnezeu s-a mişcat de-a lungul epocilor bisericii cu Mesajul adus în fiecare epocă. Ea a făcut întotdeauna această trecere. Amin! A nu face această trecere este moarte spirituală.

Aşa cum am spus, marele preot venea în faţă şi stropea înaintea Chivotului de şapte ori:

„Aaron să intre în Cortul întâlnirii; să-şi lepede veşmintele de in, pe care le îmbrăcase la intrarea în Sfântul Locaş, şi să le pună acolo.” (Levitic 16.23).

Aceasta se află la sfârşitul capitolului, la sfârşitul Zilei Ispăşirii. Tot ce fusese cerut pentru Ziua Ispăşirii fusese făcut deja, după care Aaron venea în Locul sfânt, îşi dădea jos haina de in, haina de in simbolizând partea umană, Mielul, pe Isus, trupul de carne.

Marele Preot avea să-Şi dea jos haina de in şi s-o lase în Locaş, Marele Preot fiind Hristos. Despre care Locaş este vorba? Despre Locaşul ceresc. Isus, trupul de carne avea să stea acolo, dar Marele Preot avea să iasă afară.

„Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi ca să vă curăţaţi: veţi fi curăţaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului.” (v. 30).

Aş vrea să mai aduc câteva versete pentru a înţelege ce este cu adevărat păcatul. Dacă ne gândim că păcatul este fumatul, adulterul, etc., nu am înţeles bine pentru că fratele Branham spune foarte clar că acestea sunt numai atributele păcatului şi că noi le facem pentru că nu credem. Acestea sunt atributele necredinţei, pentru că adevăratul păcat este necredinţa. Astfel, Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, iar aceasta i s-a socotit neprihănire.

Aşadar, „a crede” înseamnă „a nu păcătui”, iar „a nu crede” înseamnă „a păcătui”. Chiar dacă cineva nu fumează, nu curveşte, etc., dar nu-L crede pe Dumnezeu, nu crede Planul Său de mântuire din epoca în care trăieşte, aceasta nu-i face nici un bine. Puteţi trăi o viaţă curată, dar ea nu vă va face nici un bine dacă nu-L cunoaşteţi pe El. De ce? Pentru că dacă Îl respingem pe Hristos, chiar dacă avem o viaţă morală curată, suntem tot în păcat.

În predica „Hristos este Taina lui Dumnezeu descoperită”, citim următoarele:

„Observaţi. Ascultaţi aceasta! Acesta este lucrul măreţ, la aceasta vrem să fim atenţi. Ţineţi minte că în zilele din urmă, lucrurile vor merge înapoi şi vor legitima prima zi. Vedeţi? Adam şi Eva, soţ şi soţie, fără păcat, Viaţa.”

Ce este păcatul? Necredinţa.

În predica „Unirea invizibilă a Miresei” citim:

„Ce este păcatul? Păcatul este necredinţa. Necredinţă în Cuvânt, necredinţa în Dumnezeu care este Cuvântul.”

În predica „Mergeţi şi treziţi-L pe Isus” din anul 1963 scrie:

„Oh, noi avem nevoie de o sinceritate profundă, avem nevoie de ceva înapoi. Noi nu avem nevoie să ne dăm în spectacol, ci avem nevoie de Duhul Sfânt care să trăiască printre noi, până acolo încât omul să poată spune: „Cine mă va acuza de păcat?” Păcatul este necredinţa.”

Duhul Sfânt ne va da o asemenea descoperire a Cuvântului încât noi vom privi la Mesajul adus prin profet şi vom spune: „Acesta este Adevărul şi numai Adevărul!” De ce? Pentru că se află în Scripturi, a venit din Scripturi, este împlinirea Scripturilor şi ne duce înapoi la Scripturi, astfel încât să putem spune: „Acesta este Adevărul şi numai Adevărul!” Amin! Apoi, putem spune: „Cine ne poate acuza de păcat? Noi credem Cuvântul lui Dumnezeu!”

Ce ne-a fost restituit înapoi? Nu o măsură a Cuvântului, ci ne-a fost restituit întregul Cuvânt. Dumnezeu L-a dat cu măsură în fiecare epocă, de la o epocă la alta, dar când am ajuns la ultima epocă, El nu L-a mai dat pe porţiuni, ci a venit pentru a lega toate capetele lăsate libere şi pentru a încheia întreaga descoperire a lui Hristos care este descoperirea Cuvântului.

Odată ajunşi în epoca noastră, mai putem avea scuză că suntem în necunoştinţă? Mai poate stropi El încă o „fâşie” de Sânge? Nu, El nu mai este nevoit să facă aceasta fiindcă astăzi, El ne-a dat descoperirea deplină a lui Hristos, tot Cuvântul lui Dumnezeu S-a întors din nou, iar noi putem să-L primim pe Hristos pe deplin şi să spunem prin Duhul Sfânt: „Cine mă poate acuza de păcat? Eu cred Cuvântul, cred sămânţa şarpelui, cred Maleahi 4, ştiu că există un singur Dumnezeu şi cred Adevărul.”

Eu ştiu Cine este Cel pe care L-a urmat Moise prin pustie şi cred ce a predicat Petru, Pavel şi Ioan. De ce? Pentru că avem măsura întreagă, tot Cuvântul. El ne-a dat Cuvântul.

Mai jos avem felul în care vedem majoritatea harţilor: (NU SE POATE COPIA FOTOGRAFIA)

Ele sunt orientate spre Nord, sau cu Nordul în partea de sus, pentru că aşa au hotărât ţările europene. Dar multe din hărţile vechi nu sunt orientate aşa. Astfel, unele dintre ele sunt orientate cu partea de Sud în sus, iar altele cu partea de Est sau de Vest.

Aş vrea să luăm harta noastră cu Cortul şi s-o întoarcem. Eu am căutat mai multe hărţi vechi ale pământului sfânt şi am găsit câteva în care Marea Mediterană era chiar în partea de sus. Acestea sunt orientate cu partea de Vest în sus. Să luăm harta noastră şi s-o întoarcem.(LIPSESTE FOTOGRAFIA)

Vă amintiţi când s-a uitat fratele Branham la fotografia cu Norul supranatural, iar Domnul i-a spus s-o întoarcă spre dreapta? Atunci, el a putut să vadă că acolo era Hristos.

Astfel, aş vrea să întorc şi eu aşezarea taberei lui Israel spre dreapta:(LIPSESTE FOTOGRAFIA)

Aşadar, marele preot intra înăuntru dinspre Est, iar pe măsură ce înainta, mergea spre Vest. Înseamnă că mergând spre Vest este ca şi cum ai merge în sus, ca şi cum te-ai înălţa în sus, pentru că unde este tronul lui Dumnezeu? În partea cea mai de sus. Locul Sfânt este mai jos, iar curtea dinafară a Cortului este şi mai jos. Astfel, ca să vii din curtea dinafară şi să păşeşti înăuntru, trebuie să mergi mai sus, iar ca să vii din Locul Sfânt în Sfânta Sfintelor, trebuie să mergi şi mai sus.

Pavel ne-a vorbit despre faptul că sus există mai multe ceruri, iar când fratele Branham a fost dus sus, el a dorit să-L vadă pe Isus, dar i s-a spus că El este undeva mai sus. Aşa este.

Aşadar, în Apocalipsa capitolul 3, Ioan se afla în Locul Sfânt şi privea la cele şapte sfeşnice sau epoci ale Bisericii. Apoi, s-a întors şi a văzut pe Cineva care stătea în mijlocul sfeşnicelor, după care L-a descris pe Isus cum arăta El în timp ce stătea în mijlocul acelor sfeşnice.

Deci, când a fost luat sus într-o vedenie, Ioan a văzut Cortul ceresc, iar în capitolul 4 din Apocalipsa, a spus ceva foarte interesant:

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.” (v. 1-2).

Aici vedem că în ceruri a fost deschisă o uşă, iar Ioan a fost răpit în Duhul. Şi ce a văzut acolo? Tronul lui Dumnezeu. Este adevărat? Deci, în Apocalipsa 3, el se afla în Locul Sfânt, dar după ce a văzut acele lucruri, Duhul l-a luat, l-a dus în Locul Preasfânt şi a văzut tronul lui Dumnezeu. Unde era tronul lui Dumnezeu? În Sfânta Sfintelor.

În continuare aş vrea să vorbesc puţin despre aceasta.

Aşa cum am spus deja, când a fost dus sus, Ioan nu a văzut Mielul. El privea la Cel care stătea pe tron, dar nu putea să-L vadă pe Miel pentru că se afla în spatele tronului.

Aş vrea să ne oprim puţin la descrierea Celui ce şedea pe tron:

„Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de jasp şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.” (Apocalipsa 4.3).

În capitolul 4, Ioan descrie scena, iar în această scenă îi vedem pe cei douăzeci şi patru de bătrâni, pentru că ceea ce ni se va arăta în capitolul 5 este lucrarea de încheiere a lui Boaz al nostru, care o răscumpără pe Naomi ca s-o poată avea pe Rut.

Unde a mers Boaz ca să plătească preţul răscumpărării şi ca să facă tranzacţia? El a trebuit să meargă la poarta cetăţii, la bătrâni. Împăraţii aveau scaune la porţi, pentru că poarta era locul judecăţii, iar ei trebuiau să vină la poartă pentru judecată. Chiar şi în cartea Esterei scrie că în palatul lui Ahaşveroş, era o sală a tronurilor chiar lângă poartă, iar bătrânii se adunau la porţi pentru a judeca cetatea. Deci, el trebuia să meargă la bătrâni pentru ca această tranzacţie a răscumpărării să fie aprobată sau respinsă de bătrâni, iar aici, în Apocalipsa 4 ne este aşezată scena: le avem pe cele patru făpturi vii, îi avem pe bătrâni, Îl avem pe Cel ce stă pe tron, totul fiind pregătit pentru apariţia lui „Boaz”. Este minunat! Acesta este motivul pentru care fratele Branham a spus că Apocalipsa 5 este cel mai minunat pasaj al Scripturii. În ordine.

Ni se spune că în jurul tronului erau douăzeci şi patru de scaune de domnie, în versetul 6 sunt menţionate cele patru făpturi vii, iar în versetul 8 scrie:

„Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor,

„Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

În continuare, aş vrea să începem să subliniem atributele Celui ce stătea pe tron, pentru că dorim să vedem Cine este Acesta. Dacă aveţi o coală de hârtie şi pix, vă rog să le pregătiţi şi să scrieţi ceea ce vom găsi aici.

Aş vrea să scrieţi „Dumnezeu”, iar sub El să scrieţi atributele Lui.

În Apocalipsa 4.8, Dumnezeu este numit „Domnul Dumnezeul cel Atotputernic”. De fapt, în toată Scriptura, El este numit „Cel Atotputernic”, pentru că Dumnezeu este Atotputernic.

Următorul Cuvânt este: „Cel ce era, Cel ce este, Cel ce vine.” Aşadar, Cel ce stă pe scaunul de domnie este „Cel ce era, Cel ce este, Cel ce vine.”, iar în versetul 11, vedem că „El este Cel care a creat toate lucrurile, prin voia Sa.”

Aş vrea să folosim Scripturile ca să mai scoatem câteva atribute ale lui Dumnezeu.

Să mergem în Isaia 44.6:

„Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi, afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.”

Câţi dumnezei? Întotdeauna vedem că există Unul singur.

Cum am citit? „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” Treceţi şi aceasta sub cuvântul „Dumnezeu”.

În Isaia 48.12-13 scrie:

„Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Israele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.

Mâna Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a întins cerurile: cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.”

Aici vedem din nou că El este Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi că El este şi Creatorul.

Dacă mergem în Geneza 1, vedem că Dumnezeu este Creatorul: „Dumnezeu a zis: „Să fie…”, „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”

Aşadar, Dumnezeu este Creatorul.

Acum vom citi din Apocalipsa 21.1-6:

„Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.

Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.

Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

Aici vedem din nou că aceste cuvinte au fost spuse de Cel ce stă pe tron.

„Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.”

Aş vrea să treceţi sub cuvântul „Dumnezeu” şi „Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”.

Acesta este Cel ce stă pe tron.

„Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu.”

Noi suntem de acord cu toţii că aceste atribute Îi aparţin lui Dumnezeu, Celui ce stă pe scaunul de domnie.

Acum aş vrea să facem o coloană separată şi să scriem atributele lui Hristos, iar pentru aceasta vom merge în Scripturi.

În Apocalipsa 1.1 ni se spune că această Carte este Descoperirea lui Isus Hristos.

„Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan.”, iar în versetul 8, scrie:

„Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

Cine vorbeşte aici? Isus. Aşadar, în a doua coloană, vă rog să scrieţi: „Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” şi „Cel Atotputernic.” Aceasta este o referinţă clară la Isus Hristos.

Cuvântul „Cel Atotputernic” apare de zece ori în Scripturi, iar de nouă ori se referă la Dumnezeu. Aşadar, găsim: „Dumnezeul Atotputernic” sau „Atotputernicul Dumnezeu”, cuvântul „Atotputernic” însemnând „Conducere supremă.” Dar în versetul pe care tocmai l-am citit, acest cuvânt Îi este atribuit lui Isus Hristos.

Să citim mai departe:

„În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe,

care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă.” (v. 10-18).

Cred că nimeni nu poate pune aceste lucruri sub semnul întrebării. Aici avem scris: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă.”

„Ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.”

M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.

Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului,

picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.

În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.

Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.”

Dacă am avut în mintea noastră vreo îndoială cu privire la Cine este Cel care vorbeşte, aici putem vedea clar că este Isus Hristos. Noi tocmai am avut o descriere minunată a Lui şi vedem că El este Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.”

În Apocalipsa 2.8, citim:

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat…”

Să scriem din nou: „Cel dintâi şi Cel de pe urmă.”

În Apocalipsa 22.12-13, citim:

„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să† dau fiecăruia după fapta lui.

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”.

Cred că avem deja toate aceste atribute pe lista noastră.

„Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!

Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!

„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”

Să trecem pe lista noastră şi „Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.

În Apocalipsa 11.15-17 scrie:

„Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu

şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti.”

Aici vedem că Cel de pe tron este Domnul Dumnezeul cel Atotputernic, dar şi Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine.”

De aici mergem în Evrei 13.8:

„Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.”

Aşadar, sub Hristos, vreau să scrieţi: „ieri, azi şi în veci.”

În Ioan 1.1-4 scrie:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

El era la început cu Dumnezeu.

Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.”

Aşadar, Acesta era o Persoană, acest Cuvânt este o Persoană.

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Unde este această Persoană? „Toate lucrurile au fost făcute prin El.” Prin Cine? „Prin Cuvânt şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.”

Astfel, pentru a afla Cine este acest El, trebuie să mergem în versetul 14:

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”

Este clar că aceste versete se referă la Isus Hristos, dar înainte de a deveni Isus Hristos era Hristos. Hristos este Cuvântul, iar Cuvântul este Stânca ce i-a condus prin pustie; Moise a purtat ocara pentru Cuvânt şi a uitat slava Egiptului ca să poarte ocara lui Hristos, a Cuvântului. Deci, la început a fost Hristos, pentru că Hristos este ceea ce a ieşit de la Dumnezeu, iar El a numit această descoperire a Sa, „Fiul”. Gândul Său exprimat a fost numit Cuvântul, iar Cuvântul arătat în trup a fost numit „Fiul” Său. Astfel, când se întoarce în Apocalipsa 19, vedem că Isus Hristos are scris pe coapsă un Nume, iar acest Nume este „Cuvântul lui Dumnezeu”. Am înţeles aceasta?

Acum vom merge în Coloseni 1.15-16:

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel Întâi Născut din toată zidirea.

Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.”

Sub a doua coloană, aş vrea să scrieţi: „Toate au fost făcute prin El şi pentru El.”

Acum, haideţi să comparăm lista noastră.

Apare totul pe ambele coloane?

Apare „Alfa şi Omega” pe ambele coloane? Da. Dar „Cel dintâi şi Cel de pe urmă?” Da.

„Începutul şi sfârşitul”? Da.

Apare „Creatorul pe ambele coloane? Sigur că da.

Dar „Totul a fost creat pentru El? Totul a fost creat după voia lui Dumnezeu”? Da.

„Totul a fost creat prin şi pentru Hristos”? Da.

„Cel ce era, Cel ce este, Cel ce vine”? Da.

„Cel ce era – ieri, Cel ce este – astăzi şi Cel ce vine – în veci.” Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci, adică: Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine.”

De asemenea, în Apocalipsa 1.8, El a spus ceva foarte important, dar noi nu am subliniat aceasta:

„Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.”, adică: „Cel ce era, Cel ce este, Cel ce vine.

Este totul la fel pe ambele coloane? Cine poate să ridice mâna şi să spună că totul este la fel, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Hristos? Sigur că este la fel.

Acum, aş vrea să vă întreb, la Cine se uita Ioan în Apocalipsa capitolul 5? La Hristos.

Isus, trupul de carne, haina de in a lui Hristos, se afla în spatele tronului făcând lucrarea de mijlocire ca şi Boaz, răscumpărând-o pe Naomi. Am înţeles aceasta? Astfel, Ioan se uita la Cel ce stătea pe scaunul de domnie, în faţa Căruia se plecau toţi şi pe care-L numeau Domnul Dumnezeul cel Atotputernic. Dar şi Hristos este numit Cel Atotputernic. Apoi, scrie: „Tu eşti Cel care ai creat toate lucrurile şi toate au fost făcute după voia Ta.”

Dumnezeu este un Duh invizibil şi nu fost văzut niciodată de vreun om, dar a luat un Chip, pentru că El ia întotdeauna un Chip ca să poată fi văzut. Amin! Şi de fiecare dată când ia un chip, Acela este Hristos. Suntem de acord? La ce se uita Ioan? La un chip de teofanie sau un Chip al Cuvântului care este Hristos şi care stătea pe scaunul de domnie. Ţineţi minte că Dumnezeu este un Duh invizibil şi că nici un om nu poate vedea Duhul Său.

În „Descoperirea lui Isus Hristos” din cartea Epocilor Bisericii, scrie:

„Există o porţiune foarte renumită din Scriptură prin care trinitarii cred că pot dovedi punctul lor de vedere şi anume, că există mai mult decât o persoană în dumnezeire. Este vorba de Apocalipsa 5.6-8:

„Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.

El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.

Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.”

Într-adevăr, dacă sunt izolate, aceste versete par a dovedi punctul lor de vedere. Aţi observat că am spus; „dacă aceste versete sunt izolate.”

Dar citiţi Apocalipsa 4.2-3 şi 9-11:

„Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.

Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.” Amin.

Când Se cobora jos, Slava Shekinah a lui Dumnezeu era doar o Lumină, un Stâlp de Foc. Ea a fost văzută în tot felul de manifestări, dar aici, Ioan vedea o Persoană, o formă asemănătoare cu a unui om, pe Cineva care ţine o Carte în mâna Sa. Am înţeles aceasta?

„Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor,

„Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

Vă rog să observaţi că în versetul 2 scrie: „UNUL” (nu doi sau trei) stătea pe scaunul de domnie, iar în versetul 3 scrie: „EL” (nu „ei”) avea înfăţişarea unei pietre de iaspis.

În versetul 9 scrie că făpturile vii I-au adus închinare Lui (nu „lor”).

În versetul 10 scrie că bătrânii au căzut cu feţele la pământ înaintea LUI (nu „a lor”).

În versetul 11 scrie că ei au strigat: „Vrednic eşti TU, Doamne (nu „voi, domnilor”)”, şi tot în versetul 11 scrie că Cel ce stătea pe tron este CREATORUL, care este ISUS (Ioan 1.3), care este IaHVeH – Duhul lui Dumnezeu al Vechiului Testament. (Geneza 1.1).

Ioan 1.1 şi Geneza 1.1 vorbesc despre aceeaşi Persoană, despre acelaşi lucru.

Dar să nu ne oprim aici, ci să citim şi Apocalipsa 3.21:

„Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Să citim şi Evrei 12.2:

„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

Observaţi că potrivit lui Isus Însuşi, care a scris Apocalipsa, El stă pe tron cu Tatăl. Duhul din Pavel (care este Duhul lui Hristos, Duhul prorociei prin care vine Cuvântul) spune că El stă la dreapta lui Dumnezeu. Totuşi, când s-a uitat, Ioan a văzut numai UNUL pe scaunul de domnie. Şi numai în Apocalipsa 5.6-8 (care în cronologia timpului este după Apocalipsa 4.2-3) Îl vedem pe Miel luând Cartea din mâna Celui care stătea pe scaunul de domnie, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 4.2-3 şi 9-11.

Mielul a luat Cartea din mâna Celui ce stătea pe scaunul de domnie. Aleluia!

Ce este aceasta? Este taina unui Singur Dumnezeu. El (Isus) a ieşit de la Dumnezeu, S-a manifestat în trup, a murit şi a înviat şi S-a întors în „sânul Tatălui”. Aşa cum a spus Ioan, „Singurul Său Fiu care se află în sânul Tatălui, ni L-a făcut cunoscut. (Ioan 1.18).

Acum, a fost timpul ca Dumnezeu (Mesia) să Se întoarcă să-Şi pretindă Mireasa, iar apoi să se prezinte (să Se facă cunoscut) Israelului. Astfel, Îl vedem pe Dumnezeu păşind din nou în faţă pentru a relua o relaţie fizică cu omul în calitate de „Fiu al lui David, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Mirele Miresei dintre neamuri.” Nu sunt doi dumnezei, ci este UN SINGUR Dumnezeu care Îşi manifestă cele trei slujbe şi titluri puternice ale Sale.”

Ioan a văzut un tablou pe care ni l-a redat şi nouă şi în care a văzut diferite acţiuni şi atribute, dar pretutindeni este un singur Dumnezeu. Isus Hristos şi Dumnezeu nu sunt doi, ci sunt UNUL singur. Astfel, Isus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem”. Filip I-a zis lui Isus: „Aratăni-L pe Tatăl”, dar Isus i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M-ai cunoscut? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Slăvit să fie Domnul! Tot Isus a spus în Ioan 14.23:

„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.”

Ce vrea să spună prin aceasta? Ce primim noi când ni se dă botezul Duhului Sfânt? Noi primim Duhul Sfânt care locuieşte înăuntrul nostru. Deci, Isus a spus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.”

Ce înseamnă aceasta? Că trebuie să-L am pe Duhul Sfânt în mine, după care trebuie să-L primesc pe Isus să locuiască în mine şi la fel pe Tatăl? Sau aceasta este descoperirea Cuvântului care ne spune că atunci când primim Duhul lui Dumnezeu, Îl avem atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul, pentru că Ei sunt una? Ei nu sunt trei, ci sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, dar El are diferite slujbe, are diferite manifestări, are diferite feluri de a interacţiona cu omul, pentru a Se exprima pe Sine însuşi în timpuri diferite, dar Dumnezeu este UNUL, iar când eu primesc Duhul Sfânt, Îl primesc atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul. Am înţeles? Pentru că Ei sunt UNUL ŞI ACELAŞI DUMNEZEU.

De aceea, toate titlurile lui Dumnezeu din Vechiul şi Noul Testament, Îi aparţin şi lui Isus Hristos: Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Creatorul. Acesta este Dumnezeul nostru.

Aşadar, Ioan privea un chip de teofanie al lui Hristos, deci Îl vedea pe Hristos stând pe scaunul de domnie.

(LIPSESTE FOTOGRAFIA)

West= Vest, South= Sud, East= Est, North = Nord

John the Revelator= Ioan

Holy Place= Locul Sfânt

Holy of Holies= Sfânta Sfintelor

Mielul se afla în spatele lui Ioan, iar fratele Branham ne-a spus că aici putem păşi în semantică, deci, El stă în spatele scaunului de domnie pentru că face lucrarea de mijlocire, dar totul este simbolic. Aceasta nu înseamnă că El stă acolo şi stropeşte cu Sânge, pentru că Sângele Său a fost vărsat pe Calvar. Dar simbolic, El este în spatele scaunului de domnie.

Fratele Branham a spus că El stă pe scaunul de domnie, stă la dreapta lui Dumnezeu şi stă acolo cu Tatăl, dar ceea ce vreau să spun este că El este cele şapte fâşii de Sânge, El este Jertfa şi Marele Preot care face lucrarea de mijlocire în spatele scaunului de domnie.

Să nu lăsăm semantica să ne deruteze. Sângele a fost vărsat aici jos, iar noi ştim că Sângele reprezintă Viaţa. Aşadar, El a luat Viaţa, a mers acolo sus şi a aşezat acel Trup ca reprezentare a Vieţii care a plecat, dar El este cele şapte fâşii de Sânge pentru cele şapte epoci ale Bisericii.

Apoi, vedem o schimbare:

În Apocalipsa 5, Mielul păşeşte în faţă. Noi am citit de multe ori aceasta şi am văzut că Cel ce stă pe scaunul de domnie ţine în mâna Sa dreaptă o Carte, dar Cartea trece în mâna Mielului, deci Mielul ia Cartea.( LIPSESTE IMAGINEA)

Apoi, El deschide Peceţile Cărţii, deschide Cartea: (LIPSESTE IMAGINEA)

Dar ce se întâmplă după aceea cu Cel ce stă pe scaunul de domnie? Apocalipsa 5 este o tranziţie: Mielul păşeşte în faţă şi ia Cartea din mâna Celui ce şedea pe tron, dar ce se întâmplă în Apocalipsa 10?(LIPSESTE IMAGINEA)

Să mergem împreună în Apocalipsa 10. Ţineţi minte că Ioan a văzut Chipul lui Dumnezeu care este Hristos, Chipul de teofanie al lui Dumnezeu sau Îngerul Domnului.

„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.

În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ

şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.”

Aceasta se întâmplă când acest Înger puternic coboară din cer învăluit într-un nor şi cu curcubeul deasupra capului. Faţa Lui era ca soarele, iar picioarele Lui erau ca nişte stâlpi de foc.

Descrierea aceasta este foarte asemănătoare cu descrierea lui Ioan din Apocalipsa 1. Acesta este Îngerul Legământului, iar fratele Branham spune că este Hristos.

Acum, dacă Ioan L-a văzut pe Hristos stând pe tron, iar Mielul a venit şi a luat Cartea, unde a mers Hristos? El a făcut trecerea de la Apocalipsa 5 la Apocalipsa 10 şi a venit jos:

(LIPSESTE IMAGINEA)

În anul 1963, El a venit jos ca să aducă descoperirea celor şapte Peceţi şi s-o dea mesagerului, îngerului al şaptelea al Bisericii care avea să ne-o aducă nouă. Aşadar, Hristos, Îngerul puternic, a coborât jos în anul 1963, iar fratele Branham ne-a spus aceasta.

Să mergem în „Intervalul dintre cele şapte epoci ale Bisericii şi cele şapte Peceţi”:

„Este Aşa vorbeşte Domnul! Vă voi citi aceasta din Carte: la răsunetul mesajului celui de-al şaptelea înger, se va sfârşi taina lui Dumnezeu vestită de sfinţii Săi profeţi. Aceştia sunt profeţii care au scris Cuvântul.

La sunetul celei de-a şaptea epoci, ultima epocă a Bisericii, toate capetele lăsate libere care au fost cercetate de-a lungul acestor epoci, vor fi legate împreună. Când vor fi rupte Peceţile şi taina este descoperită, vine jos Îngerul, Mesagerul, Hristos, care pune piciorul pe pământ şi pe mare, cu un curcubeu deasupra capului Său. Ţineţi minte că acest al şaptelea înger este pe pământ în timpul acestei veniri.”

Evrei 9.28:

„…tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”

Cine scrie aici că Se va arăta? Isus? Nu! Hristos. Cui i Se va arăta? Celor care-L aşteaptă. Lor li Se va arăta? Nouă ni S-a arătat Hristos? Am văzut noi Îngerul puternic? Este aceasta ceea ce s-a întâmplat în anul 1963?

În Apocalipsa 5 a avut loc o trecere, aşa că acum Cartea Răscumpărării este deschisă, tainele sunt încheiate şi nu mai există nici o mijlocire pentru păcatele făcute din neştiinţă, de aceea, singurul loc în care există ispăşire este în Cuvânt.

Acum este un Cuvânt însângerat care sângerează şi face ispăşirea pentru noi, Acesta fiind singurul loc de siguranţă din lume. Ce înseamnă aceasta? Că noi nu mai putem fi în siguranţă într-un sistem denominaţional, în nişte păreri amestecate ale omului, ci suntem în siguranţă numai în Cuvântul curat şi nepângărit al lui Dumnezeu, pentru că nu mai există Sânge pentru păcatele făcute din neştiinţă. Credem aceasta?

Aici se ridică o întrebare: „Ce se întâmplă cu lucrurile greşite pe care le fac eu? De ce nu a nimicit Domnul pământul dacă nu mai există Sânge pe Capacul Ispăşirii? Cum de mai îngăduie El ca lumea să meargă înainte? De ce nu m-a pedepsit ultima dată când am greşit?”

Pentru că s-a întâmplat ceva minunat. Când a venit jos Îngerul, scaunul de domnie nu a rămas gol. Unde a mers Mielul? Marele preot şi-a dat jos haina de in, dar a lăsat-o în Sfântul Locaş.

Marele Preot, Hristos, a părăsit Sfântul Locaş şi a venit jos în anul 1963, iar noi am putut vedea semnul venirii Sale. Care a fost acesta? Norul care s-a arătat deasupra zonei Flagstaff: acesta este semnul venirii Sale. Noi l-am văzut şi astfel ştim că El a venit. Nu va veni, ci a venit. Desigur, nu Trupul Său, nu la acesta ne referim, deoarece cu El ne vom întâlni în văzduh, iar noi nu am ajuns încă la întâlnirea din văzduh. Aceasta stă în faţa noastră. Dar unde este Mielul, unde este haina de in? El este încă în Sfântul Locaş.

În „Suflete în închisoare” citim:

„Ioan a privit în jur, dar nu exista nici un om în ceruri, pe pământ, nimeni, nici un înger; nimeni nu a putut lua Cartea ca să-I rupă Peceţile sau măcar să se uite în Ea. Nici un om nu era vrednic, iar Ioan spune că a plâns cu amar.

Atunci a venit la el un înger şi i-a spus: „Nu plânge pentru că Leul din seminţia lui Iuda a biruit şi este vrednic.”

Ioan s-a uitat să vadă un leu, dar ce a văzut? Un Miel care sângera, un Miel care fusese junghiat. De cât timp? De la întemeierea lumii. Mielul a păşit în faţă, a mers la Cel care avea Cartea în mâna Sa şi a luat-o; S-a urcat pe scaun şi S-a aşezat. Aceasta este. S-a încheiat (când?) când au fost descoperite Peceţile.”

Suntem atât de bucuroşi prin aceasta. Dacă El nu s-ar fi aşezat acolo, noi nu am mai fi aici. Dar fratele Branham a spus de multe ori că „El trebuie să rămână acolo până când intră înăuntru fiecare suflet care este scris în Carte. El nu va pleca de acolo pentru că cunoaşte toate numele care au fost scrise Acolo. El ne cunoaşte pe noi, cunoaşte numele noastre şi de aceea nu va părăsi locul acela până când nu vine înăuntru fiecare nume care a fost scris în Carte. Amin! Dar când vine înăuntru ultimul nume care a fost scris în Carte, El Se ridică şi păşeşte în faţă.”

Ce va urma? Răpirea sfinţilor şi întâlnirea din văzduh. Trupul Său, haina de in, Mielul, vine , iar noi Îl vom întâlni în văzduh şi vom merge la Cina nunţii. În vremea aceea, Sfântul Locaş va fi numai fum pentru că nu va mai exista milă, ci numai judecată. De ce? Pentru că Mielul a părăsit scaunul. Dar El nu îl părăseşte în Apocalipsa 5, ci la răpire. De aceea scrie că atunci când Mielul părăseşte scaunul, „cel ce este necurat, să rămână necurat.” De ce? Pentru că Sfântul Locaş este gol, El a plecat să-Şi întâlnească Mireasa în văzduh. Apoi, Îşi va trimite Duhul jos prin cei doi martori, ca să-i cheme pe cei o sută patruzeci şi patru de mii de evrei. Slăvit să fie Domnul!

„S-a urcat pe scaun şi S-a aşezat. Aceasta este. S-a încheiat (când?) când au fost descoperite Peceţile.”

Au fost descoperite Peceţile? Da. Hristos a venit jos, Şi-a lăsat haina de in în Locaş, iar ceea ce se va întâmpla în continuare este întâlnirea din văzduh.

El stă acolo, dar nu ca să facă mijlocire pentru păcatele făcute în neştiinţă, nu, domnilor. El a venit cu o Carte deschisă în mâna Sa, ca să-Şi cheme Mireasa, şi le strigă numele pe măsură ce descoperă taina Cărţii, Taina Răscumpărării. V-aţi auzit numele? A venit Hristos a doua oară? L-am văzut? Fără păcat, fără învăţături, fără necredinţă, fără idei omeneşti, fără păcat, pentru mântuire. Aleluia!

Pentru noi, aceasta înseamnă mai mult decât hrana de toate zilele. Eu aş renunţa la tot ce am pentru a putea avea Aceasta, pentru a avea răscumpărarea noastră. Amin!

Fraţi şi surori, nu este timp pentru joacă, nu este timp de relaxare, ci este vremea să dăm năvală. Când a venit Isus Hristos toată plinătatea dumnezeirii era în El. Atunci, tot cerul, toată sămânţa lui Dumnezeu a primit un Nume, iar acel Nume este Isus Hristos. De aceea, noi ne botezăm în Numele Lui, ne căsătorim în Numele Lui, pentru că este Numele mai presus de orice Nume, Numele dumnezeirii. Este Numele lui Dumnezeu, este Numele Tatălui, este Numele Fiului şi este Numele Duhului Sfânt: este un singur Nume, şi tot cerul şi pământul au fost numite după acest Nume; noi am fost uniţi cu El într-un singur Nume, în Numele care este mai presus de orice Nume: Numele Domnului Isus Hristos. Amin!

TRECEREA dela APOCALIPSA 5 la APOCALIPSA 10

Holy Place= Locul Sfânt

Lasă un răspuns Anulează răspunsul

Categorii

De ce ?