RESTITUIRE SUB SLUJBA LUI ILIE

În dimineaţa aceasta aş vrea să vorbesc despre subiectul „Restituire sub slujba lui Ilie”.

Termenul „restituire” sau „reaşezare” apare de câteva ori în Noul Testamnet şi înseamnă „a da înapoi”, „a aduce înapoi”, „a înapoia”. Aşadar, este evident că intenţia lui Dumnezeu este să restituie şi nu este de mirare faptul că mulţi oameni aşteaptă să vină ceva. Ei spun: „Ce va urma? Ce va face Dumnezeu? Care este următorul lucru pe care Îl va face El?” Problema este că cei mai mulţi aşteaptă ceva nou, dar El nu va aduce ceva nou, ci va aduce înapoi un lucru vechi, pentru că este vorba de restituire, de aducere înapoi a ceea ce s-a pierdut. Când restituim ceva, ne întoarcem înapoi, nu mergem înainte.

De exemplu, dacă luăm o maşină veche şi ea are nevoie de restituire, ceea ce facem noi este s-o readucem în starea ei originală.

Noul Testament vorbeşte despre un timp de restituire sau de reaşezare. Şi ce intenţionrază să facă Dumnezeu? Intenţia lui Dumnezeu, în Noul Testament, este să ne restituie, să ne ducă înapoi în starea originală, iar această restituire este făcută prin slujba lui Ilie.

Vom intra în această temă şi vom citi din Evrei 9.8-11. În capitolul 9, Pavel vorbeşte despre rânduielile Vechiului Testament, despre cort, despre Locul Preasfânt, despre Chivot, iar în versetul 8, spune:

 

„Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare cortul dintâi.

Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui.

Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare.”

 

Aşadar, toată Legea Vechiului Testament, toată închinarea în Templu, Cortul lui Moise, toate formele prin care au trebuit să treacă copiii lui Israel pentru a se închina lui Dumnezeu, le-au fost date numai până la timpul restituirii.

Aşa cum am spus deja, cuvântul „restituire” înseamnă „a pune lucrurile în ordine, în starea originală”, iar dacă îl căutăm în Concordanţă, în sens fizic, firesc, înseamnă „reformă”, dar înseamnă şi „a îndrepta, a readuce în forma normală ceva care a ieşit din ordinea sa.”

Aşadar, evreii au trebuit să treacă prin rânduielile de închinare lui Dumnezeu, arătate aici, până la o vreme de restituire, nicidecum până când avea să vină ceva nou, pentru că Isus Hristos nu a venit să aducă ceva nou, ci El a venit să aducă lucrurile înapoi, la ceea ce a fost înainte ca ele să iasă din ordinea lor.

Este uimitor faptul că scopul venirii lui Hristos a fost, aşa cum a spus El: „nu să stric Legea sau prorocii, ci să le împlinesc.” (Matei 5.17). El nu a venit să spună că ceea ce învăţa Legea era greşit, ci El era împlinirea Legii, El era Cel care avea să înceapă restituirea, reaşezarea tuturor lucrurilor în forma lor originală.

În Matei 17 există o altă profeţie referitoare la reaşezarea din nou a tuturor lucrurilor. Noi ştim aceste lucruri, dar le amintesc pentru că vreau să aşez o temelie bine fixată în Scripturi.

Să citim deci, Matei 17.9-10:

„Pe când coborau din munte, Isus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta până va învia Fiul omului din morţi.”

Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”

Aceasta este o întrebare interesantă, pentru că, de fapt, ei voiau să spună: „Dacă ceea ce am văzut pe munte este adevărat, dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul care a fost făgăduit că va veni în lume, dacă eşti împlinirea tuturor Scripturilor, dacă eşti Dumnezeu venit în trup de carne, atunci de ce spune Biblia, de ce spun fariseii şi saducheii că mai întâi trebuie să vină Ilie?”

Ei spuneau aceasta pentru că priveau la profeţia din Maleahi 4.5-6:

„Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”

Acum ne vom întoarce la Matei 17 şi vom vedea că acesta este textul la care se refereau ei.

De ce spuneau cărturarii că mai întâi trebuie să vină Ilie? Isus le-a spus, şi aş vrea să fiţi foarte atenţi la răspunsul Său, pentru că Biblia este foarte precisă.

Unul dintre motivele pentru care profetul lui Dumnezeu privea foarte atent traducerile Bibliei, şi pentru care o facem şi noi, este că există două mentalităţi şi două metode diferite de traducere a Bibliei.

– Una dintre mentalităţile pe care o au oamenii în minte este că nu contează cuvintele folosite, ci ceea ce contează este să cuprindem înţelesul. Astfel, pentru a cuprinde înţelesul, ei simplifică semnificaţia şi lasă pe dinafară cuvintele pe care le consideră în plus, iar uneori iau mai multe texte şi le combină pentru a obţine un text mai simplu, pentru că, după părerea lor, ceea ce contează este înţelegerea însemnătăţii cuvintelor.

– Dar mai există o mentalitate care spune: „Biblia nu poate fi înţeleasă decât prin descoperire, de aceea, nu învăţarea Scripturilor aduce salvarea pentru cineva, ci descoperirea a ceea ce spun Scripturile aduce salvarea.” Astfel, există o altă înţelegere, aceasta fiind cea de care ne ţinem şi noi, şi anume: că fiecare Cuvânt scris în Biblie are însemnătate şi contează, pentru că scrierile Vechiului Testament nu au fost scrise după cum au gândit oamenii, ci au fost inspirate de Duhul Sfânt. El a scris Cuvântul. Aşadar, ceea ce au scris ei nu a fost nicidecum gândirea sau părerile loc, ci este un Cuvânt inspirat de Duhul Sfânt. Acesta este motivul pentru care scrierile lor par uneori fără sens şi ilogice, cum este de exemplu faptul că o fecioară avea să nască un Fiu. Acest lucru nu avea nici un sens pentru Isaia, dar l-a scris pentru că era sub inspiraţia Duhului Sfânt, iar acum trebuie tradus exact cum l-a scris El.

S-ar putea să avem o traducere cuvânt cu cuvânt, care nu are nici un sens pentru noi şi ne gândim: „Vom simplifica puţin lucrurile pentru că oamenii vor fi confuzi dacă vor citi aceasta.”, dar prin faptul că facem aceasta, vom schimba însemnătatea fundamentală a Scripturilor. Când ne uităm la aceasta, realizăm că fiecare Cuvânt contează: contează timpul la care este folosit verbul, plasarea în ordine cronologică, contează cum este împărţit textul şi fiecare Cuvânt scris acolo. Astfel, când citim ceea ce scrie, vom realiza că fiecare Cuvânt a fost scris intenţionat aşa cum a fost scris. Uneori, ceea ce scrie te orbeşte, alteori este cea mai mare descoperire pe care ai avut-o vreodată. Uneori, ajungem la un pasaj biblic care ne-a fost confuz ani de zile, nimeni nu a înţeles sensul lui, pare imposibil de înţeles, dar dintr-o dată primim lumină asupra lui şi spunem: „Aceasta este! Are sens!”

Acesta este Cuvântul, de aceea, noi nu stricăm Cuvântul, ci doar Îl credem.

Aşadar, când ucenicii L-au întrebat: „De ce trebuie să vină mai întâi Ilie? În Maleahi 4 este o profeţie.”, Isus le-a răspuns:

„Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.” (Matei 17.11).

Noi luăm cuvintele Sale aşa cum le-a spus El. Noi ştim că atunci când Domnul Isus a spus aceste cuvinte, slujba lui Ioan Botezătorul era deja încheiată.

Ucenicii care au fost cu El pe munte, au spus: „Dacă tot ceea ce am văzut este adevărat, de ce spun cărturarii că mai întâi trebuie să vină Ilie?” Şi El le-a răspuns: Èste adevărat că trebuie să vină întâi Ilie…” Isus vorbea la viitor, deşi Ioan era deja mort:

„Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.”

Aceasta nu putea fi slujba lui Ioan Botezătorul pentru că Ioan Botezătorul a pregătit calea Domnului. El nu a reaşezat nimic deoarece slujba lui a fost una de pregătire, nu de reaşezare. Vom dovedi aceasta când vom ajunge la cartea Faptelor pentru că ea spune acelaşi lucru.

După cum am văzut, aici se vorbeşte despre o venire a lui Ilie, dar de fapt este vorba de venirea „Duhului lui Ilie”, pentru că atunci când a fost Ioan Botezătorul pe pământ, el a fost împlinirea parţială a acestei profeţii. Isus a spus aceasta în versetul următor:

„Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul omului din partea lor.” (v. 12).

Isus a spus că Ilie a şi venit, dar El nu se referea la Ilie care a umblat pe pământ în vechime, ci vorbea de Duhul lui Ilie care fusese în Ioan Botezătorul împlinind prima parte a profeţiei care spune că va întoarce inimile părinţilor la copii.

Noi ştim aceste lucruri, dar haideţi să mai privim încă o dată la aceasta în Marcu 9.12-13:

„Ilie va veni întâi şi va aşeza din nou toate lucrurile, tot aşa după cum este scris despre Fiul omului că trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat.

Dar Eu vă spun că Ilie a şi venit şi ei i-au făcut ce au vrut, după cum este scris despre el.”

Acum, aş vrea să merg puţin înapoi şi să vă vorbesc despre Duhul lui Ilie în omul Ilie, pe care îl vedem pentru prima dată în 1Împăraţi 17. El a venit în scenă, dar atunci când a fost urmat de slujitorul său, Elisei, timpul plecării lui Ilie a sosit, aşa că i-a zis lui Elisei:

„Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit de la tine.” Şi Elisei i-a răspuns: „Te rog, să vină peste mine o îndoită măsură din Duhul care este în tine!” (2Împăraţi 2.9).

Astfel, vedem că Duhul care a fost în Ilie Tişbitul, care l-a purtat în slujba sa, a putut să vină într-o altă fiinţă umană, pentru că aceasta s-a întâmplat de fapt cu Elisei. Elisei a primit o dublă măsură a Duhului care era în Ilie. Este adevărat?

Dumnezeu i-a cerut lui Ilie să facă trei lucruri:

• – să ungă un nou împărat în Siria;
• – să-l ungă pe Iehu ca împărat al lui Israel;
• – să-l ungă pe Elisei ca profet în locul lui.

Dar ce vedem? Din aceste trei lucruri, Ilie a făcut unul singur: l-a uns pe Elisei ca profet în locul lui. Dar când Duhul lui Ilie a venit jos şi S-a odihnit peste Elisei, Elisei a ieşit în lucrare nu în duhul său, ci în Duhul lui Ilie, având o dublă măsură din Duhul lui Ilie, şi a terminat tot ceea ce-i poruncise Dumnezeu lui Ilie să facă.

Astfel, Elisei este cel care l-a uns pe Iehu ca împărat al lui Israel şi tot el l-a uns pe noul împărat al Siriei. De ce? Pentru că în ochii lui Dumnezeu nu era o altă slujbă, ci era aceeaşi slujbă. Cu alte cuvinte, slujba lui Ilie a mers mai departe.

Mie îmi place foarte mult felul în care Îşi scrie Dumnezeu Cuvântul. El nu face greşeli, ci este desăvârşit.

Privind slujba lui Ilie, vedem că în cadrul ei avem răpirea şi învierea: Ilie a fost luat sus, răpit, într-un car de foc, iar în slujba lui Elisei avem învierea pentru că după moartea şi îngroparea sa, când oasele sale zăceau în mormânt, odată pe când nişte oameni se pregăteau să îngroape un om, au venit vrăjmaşii şi pentru că nu au mai avut timp să sape o groapă, au aruncat trupul acelui mort peste oasele lui Elisei şi mortul a înviat pe loc. Ce este aceasta? Dumnezeu ne arată ceva, pentru că fiecare lucru din Scriptură este făcut cu un scop. Credem aceasta?

Fiecare lucru din Scriptură este făcut cu un scop, nimic nu este scris degeaba. Dumnezeu nu a făcut această minune numai de dragul de-a o face, ci dovedea că nu a terminat cu Duhul lui Ilie. Lucrarea nu era încheiată chiar dacă oasele zăceau acolo, slujitorul era mort şi nu se mai întâmpla nimic. De ce? Pentru că exista o profeţie care spunea că Ilie va veni din nou înainte de a veni ziua aceea mare şi înfricoşată a Domnului.

Dumnezeu Îşi aşeza tiparul în Scripturi şi arăta că nu terminase cu această slujbă, aşa că în clipa când omul acela mort a atins oasele lui Elisei, a înviat.

Aşadar, slujba lui Ilie are de-a face cu răpirea şi cu învierea.

În predica „A face o slujbă lui Dumnezeu fără voia Sa” din anul 1965, fratele Branham spune că Dumnezeu va reaşeza astăzi toate lucrurile.

„El a făgăduit în Ioel 2.28 că va restitui toţi anii mâncaţi de lăcuste. De fapt este vorba de aceeaşi lăcustă, de acelaşi duh, dar în diferite stagii ale vieţii: mai întâi a început să mănânce catolicismul, apoi luteranii, metodiştii şi penticostalii. Dar El a spus că va restitui totul la biserică, va face totul exact ca la început pentru că aceasta este ceea ce face reaşezarea.”

Pentru a dovedi că slujba lui Ioan Botezătorul nu a fost slujba care urma să vină să reaşeze din nou toate lucrurile, vom merge în Fapte 3, dar mai întâi vă reamintesc că Isus Hristos a spus în Matei 17 că Ilie trebuie să vină pentru a reaşeza toate lucrurile. Dacă slujba lui Ioan Botezătorul ar fi reaşezat toate lucrurile, nu ar mai fi fost nevoie de o reaşezare viitoare. Suntem de acord? Dar Ioan Botezătorul nu a reaşezat nimic, ci doar a pregătit calea Domnului la prima Sa venire.

Să citim deci din Fapte 3.19-21:

„Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare,

şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos,

pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.”

Aici vedem din nou termenul de „aşezare” care înseamnă „restituire” sau „restaurare”.

Ce a spus Domnul Isus în Matei 17.11?

„…trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.”

Aşadar, după moartea şi învierea Domnului şi după revărsarea Duhului Sfânt, apostolul Petru a predicat şi a spus că Isus Hristos trebuie să vină din nou, dar „cerul trebuie   să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor.” Aceasta înseamnă că Isus Hristos nu Se poate întoarce în trup, până nu se face aşezarea din nou a tuturor lucrurilor, iar această reaşezare a lucrurilor este legată de Ilie. Nu de Ioan Botezătorul pentru că nu aceasta era venirea la care se referea Petru; dacă Ioan Botezătorul ar fi reaşezat toate lucrurile, Petru nu mai putea spune aceste cuvinte. Dar Petru arăta spre o reaşezare, iar Isus nu Se poate întoarce în trupul Său până la restituirea acestor lucruri. Aşadar, Petru vorbea despre ceva ce nu avusese încă loc, iar aceasta se leagă de ceea ce a spus şi Domnul Isus când a zis că întâi trebuie să vină Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.

Această aşezare despre care se vorbeşte în Fapte 3 este aşezarea tuturor lucrurilor. Dar nu poate exista o aşezare a tuturor lucrurilor fără slujba lui Ilie. Aceasta este împlinirea despre care vorbea Isus Hristos, este împlinirea a ceea ce scrie în Maleahi 4, este răspunsul la întrebarea apostolilor. Numai după împlinirea acestor lucruri putem vorbi despre întoarcerea lui Isus Hristos, iar aceasta ridică o mare întrebare pentru noi: „Unde ne aflăm noi în timp?”

În Maleahi 4.6 ni se spune despre „întoarcerea inimilor la părinţi”, apoi există o virgulă (în limba română este pus „şi”), iar virgula înseamnă „pauză”, acea pauză putând fi de două mii de ani.

Numai un profet al lui Dumnezeu ştie ce înseamnă punctuaţia în Biblie. Noi putem avea un verset din Biblie care să se extindă pe o perioadă de sute de ani. Nu este nimic neobişnuit dacă un pasaj din Biblie sau un verset se întinde pe mai multe perioade de timp sau pe două veniri ale lui Isus Hristos. Aceasta a produs atâta confuzie la prima venire a lui Isus Hristos. Evreii au luat profeţiile pe care le aveau şi care erau în legătură cu reaşezarea tronului lui David şi au pus şi salvarea în acelaşi timp. Astfel, nu au putut vedea că era vorba de acelaşi Om, de Isus Hristos a cărui slujbă Se întindea pe o perioadă de două mii de ani. Aceasta i-a făcut să fie confuzi şi nu au putut să-L recunoască la prima Sa venire, nu au putut să vadă Cine era El.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru a doua Sa venire, când El va veni să împlinească a doua parte a profeţiilor: ei nu vor vedea pentru că vor face aceeaşi greşeală ca la prima venire, încercând s-o lege de prima parte a profeţiilor, unde poate fi o virgulă, un punct, o pauză care se poate întinde pe o perioadă de mii de ani.

Aceasta înseamnă că este nevoie de Duhul Sfânt ca să lege ceea ce cuprinde Biblia şi de acelaşi Duh Sfânt ca să ne descopere Biblia. De aceea, seminariile de astăzi nu diferă cu nimic de Sinedriu, de fariseii şi saducheii din zilele lui Isus. Seminariile de astăzi propovăduiesc exact aceleaşi lucruri pe care le propovăduiau când era Isus Hristos pe pământ. Ele sunt preocupate de trupul ecumenic, iar din pricina înţelegerii lor intelectuale cu privire la Scripturi, Îl uită şi Îl refuză pe Domnul, pentru că ei nu folosesc călăuzirea şi Lumina Duhului Sfânt pentru a înţelege Biblia. Vedeţi?

Atunci, ca şi acum, era nevoie de Duhul Sfânt ca să lege textele biblice, dar ei foloseau gândirea intelectuală a unui om şi a unui sistem educaţional. O, iartă-ne, Dumnezeule! Noi nu putem folosi studiile intelectuale ale unui om pentru a interpreta ceea ce a spus Dumnezeu prin profeţii din vechime care au vorbit prin inspiraţia Duhului Sfânt.

Atunci cum putem crede că prin învăţăturile intelectuale putem descoperi lucrurile care pot fi descoperite numai de către Duhul Sfânt? Ca să putem înţelege, avem nevoie exact de Cel care a scris Cuvântul. Amin.

Şi ce spune Biblia? Că fariseii au văzut că Petru şi Ioan erau oameni necărturari şi neînvăţaţi. Cu siguranţă, nu le-a trebuit mult să vadă aceasta, dar ei ştiau ceea ce nu ştiau fariseii. Ei înţeleseseră Scripturile pe care fariseii le ştiau pe de rost. Poate că Petru nu putea spune în care carte din Tora se regăsea o anumită profeţie, poate că nu ştia să desfacă sulurile şi să pună degetul pe ea, dar a auzit-o într-o zi în sinagogă, după care a văzut-o umblând pe două picioare pe lângă Marea Galileii şi a ştiut că era chiar împlinirea acelui Cuvânt.

Fariseii puteau să spună unde se regăsea acea profeţie, ce însemna acel Cuvânt ebraic în Vechiul Testament, cum s-a schimbat limbajul de-a lungul timpului, care era pronunţia corectă, ştiau totul despre viaţa lui Isaia, pe când Petru nu ştia nimic despre toate acestea, dar el ştia că Cuvântul S-a făcut trup şi L-a văzut cu ochii lui, iar aceasta a însemnat mântuirea sa, răscumpărarea sa, acelaşi lucru fiind valabil şi astăzi. Poate că noi nu avem capacitatea de a înţelege ceea ce înţeleg teologii, poate că nu cunoaştem greaca şi nu ştim sintaxa unei fraze, şi nici nu trebuie să le ştim, pentru că ceea ce contează şi ceea ce trebuie să ştim este ca atunci când vedem Cuvântul făcându-Se trup să facem legătura şi să spunem: „Despre aceasta vorbeşte Scriptura!” Amin.

Acum aş vrea să privim puţin slujba lui Ilie Tişbitul, pentru că dacă înţelegem ce a fost şi ce a făcut slujba lui, vom înţelege şi ceea ce face slujba lui Ilie astăzi.

Să mergem în 1Împăraţi 18. Noi cunoaştem foarte bine capitolul acesta pentru că aici are loc confruntarea de pe Muntele Carmel, dar aş vrea să vă arăt scopul acestei confruntări în câteva versete din Scriptură.

În capitolul 17, vedem că Ilie s-a dus la împăratul Ahab, la porunca Domnului, şi i-a spus că nu va ploua pe pământ decât la cuvântul său. Apoi nu a plouat deloc şi a fost foamete în ţară, pentru că Ilie nu a chemat ploaia. Este uimitor faptul că slujba lui Ilie a lucrat de fiecare dată într-un timp de foamete. De fapt, slujba lui Ilie s-a ridicat întotdeauna într-un timp de foamete: aşa s-a întâmplat cu cele două slujbe ale lui Ilie din vechime, dar şi cu slujba lui Ilie din aceste zile.

Slujba primului Ilie a venit şi a pus capăt foametei pentru că a adus ploaia.

Aşa s-a întâmplat şi în zilele noastre: a existat o slujbă a lui Ilie care a apărut într-un timp de foamete. Dar nu este foametea despre care se vorbeşte, adică o foamete adusă de lipsa apei şi a mâncării, ci este vorba de foametea despre care vorbeşte Amos 11: o foamete după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Amin.

Aşadar, vedem că în Vechiul Testament a existat o foamete firească, fizică, dar în timpul acesta, când a venit slujba lui Ilie pentru a reaşeza toate lucrurile, va exista o foamete, dar nu o foamete firească, ci una duhovnicească. Şi există! În acest timp în care există mai multe biserici decât în orice alt timp, când există mai multe seminarii ca oricând, când evanghelizările sunt difuzate pretutindeni prin intermediul Internetului, există o mare foamete pentru că oamenii nu aud Cuvântul curat, Cuvântul nehibridat al Domnului, ci aud ceea ce a făcut omul cu Cuvântul Domnului. Ce au făcut cu El? L-au luat şi L-au reinterpretat. Astfel, la câţiva ani este publicată o nouă „Biblie” producând doctrine baptiste, metodiste, penticostale, catolice care seamănă atât de multă confuzie încât oamenii nu mai ştiu care este Cuvântul original.

Ce a vrut să spună Isaia, la ce se referea el? Fiecare spune ce vrea, pentru că totul depinde de la ce şcoală ai venit. Răspunsul pe care îl veţi primi dacă întrebaţi ce s-a întâmplat în cartea Faptelor, în camera de sus, depinde de seminarul pe care l-aţi absolvit. Dar acesta NU este Cuvântul lui Dumnezeu! Cuvântul Său nu are zece interpretări diferite! Cuvântul Domnului NU are o sută cincizeci şi patru de mii de denominaţiuni! Dacă a fost vreodată un Cuvânt al Domnului, Acela va fi întotdeauna Cuvântul Domnului, iar noi trebuie să găsim scopul şi însemnătatea Sa originală, iar aceasta se poate realiza numai prin descoperirea Duhului Sfânt. Amin!

Aşadar, Duhul lui Ilie lucra într-un timp de foamete.

Ilie al nostru, profetul William Branham a venit tot într-un timp de foamete. Bibliile erau răspândite pretutindeni, instituţiile biblice sponsorizau misionarii şi la fiecare colţ vedeai programele misionare, dar cine auzea Cuvântul nehibridat al Domnului? Dacă într-o duminică mergeai la o biserică, auzeai o variantă a Cuvântului lui Dumnezeu, iar dacă duminica viitoare mergeai în altă biserică, auzeai altceva.

Eu cred că era timpul pentru restituire. Nu pentru ceva nou, ci pentru restituirea a ceva vechi pentru că „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”, iar noi trebuia să ne întoarcem la scopul original al acestui Cuvânt.

Când a ieşit prima dată din gura lui Dumnezeu, de pe buzele Sale, când El a spus: „Să fie…, Să fie…”, acela era Cuvântul în forma Sa originală, şi încă mai este! Amin! Iar noi nu trebuie să-L schimbăm sau să-L interpretăm cum ne place, ci trebuie doar să-L credem.

Să citim deci câteva versete din 1Împăraţi 18.

În al treilea an al foametei, Ilie i-a chemat pe toţi prorocii lui Baal la o confruntare, pentru a se vedea Cine este adevăratul Dumnezeu. El s-a uitat la copiii lui Israel şi la toţi reprezentanţii familiilor seminţiilor copiilor lui Israel şi le-a spus: „Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El, iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!”

Ilie se confrunta cu o religie amestecată. Astfel, el nu le-a zis: „De ce v-aţi dus după Baaal?”, ci le-a zis: „De ce şovăiţi între două păreri?” Vedeţi? Ei şovăiau între două păreri şi ziceau: „Îl vom sluji puţin pe Baal şi puţin pe IaHVeH!”

Exact aceasta a găsit şi slujba din aceste zile a lui Ilie, atunci când a venit pe pământ. Oamenii şovăiau între două păreri pentru că acceptaseră păgânismul catolic amestecat cu creştinismul şi duseseră aceste învăţături şi în bisericile protestante, aşa încât au ajuns să se închine la trei dumnezei. Ei spun că Dumnezeu are trei personalităţi, dar nu poţi fi o personalitate dacă nu eşti o persoană, aşa că ei au ajuns să se închine la trei persoane. Acesta este păgânism, este o urâciune, pentru că Biblia a vorbit întotdeauna de un singur Dumnezeu. Indiferent cum Se descoperă, El rămâne un singur Dumnezeu. Amin!

Astfel, când a venit şi l-a întâlnit pe Ilie, El era un singur Dumnezeu; când S-a arătat în chipul lui Melhisedec, El a rămas un singur Dumnezeu. Indiferent în câte chipuri S-a descoperit, când a venit în trup în chipul lui Isus Hristos, El a rămas un singur Dumnezeu. Când a venit ca Duh Sfânt, El a rămas un singur Dumnezeu.

Dar acum, ca şi în zilele lui Ilie din vechime, bisericile sunt amestecate. De ce şovăiesc între două păreri şi se închină la mai mulţi dumnezei: la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, când există un singur Dumnezeu şi nu trei?

În cartea Apocalipsei, când s-a deschis cerul şi Ioan a fost luat sus, el a văzut Unul singur care stătea pe tron. El nu a văzut trei, ci Unul singur. Dar noi cu intelectul nostru şi cu mintea noastră, am încercat să interpretăm Scriptura care poate fi tălmăcită numai de Duhul Sfânt, aşa că L-am luat pe singurul Dumnezeu despre care vorbeşte Biblia şi L-am tăiat în trei, făcând din El trei părţi egale, trei dumnezei, trei persoane.

Nu ştiu ce spuneţi voi, dar a afirma că în Dumnezeu sunt mai multe personalităţi înseamnă confuzie. Dumnezeu nu ne-a făcut mai multe personalităţi, iar noi am fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Noi suntem o singură persoană cu o personalitate, iar Dumnezeu este o singură Persoană cu o personalitate. Astfel, fie că a venit ca Fiu, ca Duh Sfânt, ca Melhisedec, ca Om, El rămâne un singur Dumnezeu, un singur Mântuitor. Amin. Slăvit să fie Domnul!

Atunci Ilie a spus: „De ce şovăiţi între două păreri?” El încerca să-i aducă înapoi la credinţa adevărată şi curată.

Profetul lui Dumnezeu din zilele noastre s-a luptat cu o religie amestecată şi a încercat s-o aducă înapoi la credinţa curată, a încercat s-o facă să uite denominaţionalismul şi învăţătura dată în şcolile biblice, şi s-o întoarcă la Cuvântul adevărat.

Ce au spus ucenicii când au fost întrebaţi de Domnul Isus: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ei au spus: „O, unii oameni spun…” Aceasta este problema! Noi repetăm ceea ce au spus alţii. „Unii zic că eşti Ilie, alţii spun că eşti Ieremia sau unul din proroci.” Dar nu aceasta voia să ştie Isus, El voia să ştie ce credeau ei: „Cine ziceţi voi că sunt Eu?”

Pe El nu-L interesează să spun: „Păi, păstorul meu spune că este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”, fiindcă vrea să ştie ce cred eu despre El. Care este descoperirea voastră, cum înţelegeţi voi acest Cuvânt al lui Dumnezeu? Aceasta contează!

El i-a întrebat pe ei: „Cine ziceţi voi că sunt Eu?” Şi Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” Ţineţi minte că aceste cuvinte au fost spuse de bărbatul despre care se zicea că este neînvăţat şi necărturar. Petru era doar un pescar, un om obişnuit, cu o inteligenţă obişnuită. El nu avea o minte strălucită şi nu fusese îndoctrinat de şcolile vremii. Dar Isus i-a spus:

„Ferice de tine, Simone, pentru că nu carnea şi sângele ţi-a descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” Prin aceasta, Domnul arăta că dacă primim descoperirea cu privire la Cine este El, nu vom putea amesteca niciodată aceasta cu ceea ce spune altcineva. Nu vă va ajuta la nimic să repetaţi ceea ce spune mama sau tatăl vostru, ci aveţi nevoie de aceeaşi descoperire pe care a primit-o Petru cu privire la Cine era Isus Hristos. Amin.

Să ne întoarcem la confruntarea de pe Muntele Carmel şi să citim din 1Împăraţi 18.29:

„Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare-aminte.”

Este foarte important să ţinem minte că Ilie păşeşte în scenă în timp de foamete, într-un timp când religia este amestecată, în timpul jertfei de seară.

Prin Legea lui Moise a fost rânduit că în fiecare zi trebuia să se aducă o jertfă dimineaţa şi o jertfă seara, un miel dimineaţa şi un miel seara, aceasta simbolizând răstignirea lui Isus Hristos.

Când a venit Isus Hristos, El a fost Jertfa de dimineaţă, dar El trebuia să vină şi la reaşezarea tuturor lucrurilor, iar denominaţiunile Îl fac Jertfa de seară, aşa cum fariseii, saducheii, irodienii şi ceilalţi, L-au făcut Jertfa de dimineaţă. Acum, când El a venit din nou sub forma Cuvântului Său, în slujba lui Ilie, învăţaţii, păstorii şi organizaţiile lor, L-au respins şi L-au răstignit din nou. Da, El a venit în timpul jertfei de seară.

Să continuăm cu versetul 30:

„Ilie a zis atunci întregului popor: „Apropiaţi-vă de mine”! Tot poporul s-a apropiat de el. Şi Ilie a dres altarul Domnului care fusese sfărâmat.”

Ilie nu a venit să aducă ceva nou, el nu a venit să aducă o descoperire nouă, ceva ce nu este în Biblie, ci a venit să ne ducă înapoi la ceea ce fusese sfărâmat. Ilie a venit să reconstruiască altarul sfărâmat şi să ne ducă înapoi la el.

Să mergem mai departe:

„În clipa când se aducea jertfa de seară, prorocul Ilie s-a apropiat şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta.

Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!” (v. 36-37).

Scopul slujbei lui Ilie este să ne întoarcă inimile spre bine. Ce ziceţi de Maleahi 4.6 unde scrie că „El va întoarce inimile copiilor spre părinţii lor”, adică el va întoarce inimile înapoi la Cuvântul original, va reaşeza.

Acum aş vrea să mergem puţin în 1Împăraţi 17, pentru a privi câteva aspecte ale slujbei lui Ilie:

„Atunci, Cuvântul Domnului i-a vorbit astfel:

„Scoală-te, du-te la Sarepta, care ţine de Sidon, şi rămâi acolo. Iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească.”

Ilie s-a sculat şi s-a dus la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetăţii, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne. El a chemat-o şi a zis: „Du-te şi adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau.” (v.8-10).

Aici, vedem că într-un timp de foamete, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie la o femeie. Nu este uimitor faptul că atât Ilie, cât şi Elisei care i-a urmat în slujbă, au mers la femei? Este minunat ce se întâmplă cu aceste femei pentru că femeia este întotdeauna un simbol al bisericii.

Aşadar, Ilie vine la biserică în timp de foamete. Amin!

În timpul nostru de foamete, Ilie a venit la biserică pentru a aduce izbăvirea ei.

Dacă ne întoarcem înapoi, este interesant de subliniat că femeia la care a fost trimis Ilie nu era o femeie din Israel, ci era o femeie dintre neamuri. Amin. De ce nu l-a trimis la una din văduvele din Israel? Pentru că prin aceste tipare, El ne arată taina Sa, povestea Sa prin care ne va răscumpăra, aceasta regăsindu-se în fiecare umbră şi în fiecare personaj din Biblie. Oriunde priveşti, vezi Planul Său de răscumpărare.

Aşadar, Ilie s-a ridicat, s-a dus şi a cerut un vas cu apă.

„Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou şi a zis: „Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine în mâna ta.”

Şi ea a răspuns: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, strâng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine şi pentru fiul meu: vom mânca şi apoi vom muri.” (v.11-12).

În timpul de foamete în care a venit Ilie, el a spus: „Dă-mi o bucată de pâine”, dar ea a răspuns: „Nu am pâine, ci doar puţină făină”, făina fiind un simbol al lui Isus Hristos, al Cuvântului. Ea nu mai avea aproape nimic, fiindcă tot ce avusese s-a terminat. Ea a predicat acelaşi lucru timp de douăzeci, treizeci, patruzeci de ani.

Noi nu mai aveam aproape nimic, mai aveam doar puţin untdelemn care este simbolul Duhului Sfânt, dar chiar atunci a păşit în scenă profetul lui Dumnezeu. Iar când a apărut el, tot ce trebuia să facă femeia era să-l asculte şi să-l creadă, fiindcă atunci avea să primească mai mult decât avea nevoie. Amin.

„Ilie i-a zis: „Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis. Numai pregăteşte-mi întâi mie, cu untdelemnul şi făina aceea, o mică turtă şi adu-mi-o; pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.” (v.13).

Este uimitor că Dumnezeu cere întotdeauna un sacrificiu. Unii oameni vor să vină la Isus Hristos numai pentru beneficii şi toată lumea predică aceste beneficii: „Veniţi la Isus pentru bucurie, pace şi dragoste, pentru că El va face ca totul să fie bine!”, iar când vin şi se înhamă la această lucrare, îşi dau seama că totul se destramă. Sănătatea suferă, banii pleacă, familia te părăseşte şi totul merge în haos, iar atunci oamenii spun: „O clipă, predicatorule, eu nu am venit aici pentru aceasta!” Problema este că predicatorul nu v-a spus toate detaliile contractului.

Adevărul este că atunci când veniţi la Hristos, voi trebuie să renunţaţi la viaţa voastră, prin aceasta mărturisind că sunteţi dispuşi să suferiţi aşa cum a suferit şi El. Dar dacă nu veţi suferi aşa cum a suferit El, nu veţi împărăţi alături de El.

Cu alte cuvinte, înainte ca să vină binecuvântarea, înainte ca să-i dea mai multă pâine şi untdelemn, înainte ca El să-i ţină în viaţă în timpul foametei, cere ceva de la femeie. Şi ceea ce a oferit ea nu a fost un sacrificiu mic, nu au fost doar doi bănuţi sau ceva ce i-a rămas de undeva, ci a dat singurul lucru pe care-l avea ca s-o ţină în viaţă. Ea trebuia să renunţe la propria înţelegere asupra micuţului Cuvânt pe care-L avea şi să-l dea profetului pentru ca el să se poată asigura că ea va avea ulei în urcior. Aceasta avea s-o ţină în viaţă. Amin. Dar înainte de aceasta, trebuia să facă şi ea ceva, trebuia să renunţe la tot ceea ce înţelesese, la tot ce ştiuse sau crezuse vreodată. Dacă rămânea la felul ei vechi de viaţă, ar fi murit, dar dacă îl asculta pe profet, urma să trăiască.

„Căci aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Făina din oală nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului.”” (v. 14).

Ea urma să aibă suficient ca să trăiască până când avea să se termine foametea.

„Ea s-a dus şi a făcut după cuvântul lui Ilie. Şi multă vreme a avut ce să mănânce ea şi familia ei şi Ilie.

Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie.” (v.15-16).

În versetele următoare, aflăm că fiul femeii moare. Aş vrea să privim aceste versete puţin diferit.

Ea avea un fiu, iar acest fiu este un simbol al lui Hristos, pentru că Hristos este Fiul făgăduit. Dar fiul femeii a murit, iar ea l-a chemat pe Ilie şi Ilie l-a readus la viaţă.

El nu numai că a reaşezat Cuvântul, ci L-a restituit înapoi pe fiul făgăduit.

Aceeaşi poveste o vedem din nou în viaţa lui Elisei, doar că o vedem cu mai multe detalii. Dar ceea ce vedem este că atunci când fiul acestei sărmane femei a revenit la viaţă, ea a ştiut că Ilie era profetul adevărat şi că putea crede tot ce spunea el. Ilie a spus că Cuvântul lui este Cuvântul Domnului, dar când i-a înviat copilul mort, ea a văzut aceasta. De ce? Pentru că şi-a văzut fiul readus la viaţă.

Fratele Branham a predicat Mesajul „Răsăritul Soarelui”, care a fost restituirea Fiului, a Cuvântului, iar Cuvântul S-a întors în slava Sa deplină, avem reaşezarea deplină a Cuvântului. De-a lungul foametei a fost pierdut aproape de tot, dar a fost restituit.

Acum aş vrea să continuăm acelaşi gând în 2Împăraţi 4. Vom începe să citim de la versetul 8:

„Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea.

Ea a zis bărbatului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece totdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu.

Să facem o mică odaie sus, cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.” (v.8-10).

Aici vedem că în Sunem era o femeie, dar nu orice femeie, ci una bogată. Ea a auzit că profetul lui Dumnezeu trecea pe acolo şi a dorit să facă ceva pentru el.

Aceasta se aseamănă foarte mult cu Asociaţia Oamenilor de Afaceri care împreună cu alte biserici, au vrut să facă multe lucruri pentru fratele Branham, inclusiv să-l trimită pe câmpul misiunii.

Aşadar, Elisei trecea pe lângă această femeie bogată, iar ea a vrut să facă o lucrare mare pentru el. Totuşi, deşi nu a spus nimic, Elisei şi-a dat seama că ea voia ceva de la el, aşa că i-a zis slujitorului său Ghehazi:

„ Cheamă pe sunamita aceasta!” Ghehazi a chemat-o şi ea a venit înaintea lui.

Şi Elisei a zis lui Ghehazi: „Spune-i: „Iată, pentru noi tu ţi-ai făcut toată tulburarea aceasta. Noi ce putem face pentru tine? Trebuie să vorbim pentru tine împăratului sau căpeteniei oştirii?”” Ea a răspuns: „Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu.” (v.12-13).

Când a vorbit despre femeia aceasta, fratele Branham a spus ceva ce m-a izbit şi anume: „Vedeţi, ea era laodiceană.” Ea era bogată. S-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu avea nici o idee că era cea de-a şaptea epocă a Bisericii, dar el a venit la ea în epoca a şaptea a Bisericii.

Ea era o femeie bogată, iar el a venit la ea şi a întrebat-o: „Trebuie să vorbim pentru tine împăratului sau căpeteniei oştirii?”, dar ea a răspuns: „Nu am nevoie de nimic de la tine, Elisei. Sunt aici ca să-ţi ofer eu ceva, nu ca să primesc ceva de la tine.”

Acesta este felul în care l-au tratat bisericile pe fratele Branham: ele voiau să-l sprijine, le-a plăcut slujba sa, vindecările, semnele şi minunile, dar nu voiau Cuvântul, nu voiau făina din urcior, sămânţa făgăduită.

Aşadar, ea a spus: „Am tot ce-mi trebuie!”

„Şi el a zis: „Ce să fac pentru ea?” Ghehazi a răspuns: „Ea n-are fiu şi bărbatul ei este bătrân.”

Şi el a zis: „Cheam-o!” Ghehazi a chemat-o şi ea a venit la uşă.

Elisei i-a zis: „La anul, pe vremea aceasta (aici, în limba engleză scrie: „când vine viaţa la suprafaţă), vei ţine în braţe un fiu.” Şi ea a zis: „Nu, domnul meu, omule al lui Dumnezeu, nu amăgi pe roaba ta!”

Femeia a rămas însărcinată şi a născut un fiu chiar pe vremea aceea (aici, în limba engleză scrie: „când vine viaţa la suprafaţă), în anul următor, cum îi spusese Elisei.” (v. 14-17).

Fratele Branham a spus: „Vedeţi, el avea să-i dea ceva ce era în conformitate cu slujba lui Ilie.” El avea să-i dea sămânţa făgăduită; el avea să-i dea un Fiu, pe Hristos, Cuvântul.

„Copilul s-a făcut mare. Şi, într-o zi, când s-a dus pe la tatăl său la secerători,

a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl a zis slujitorului său: „Du-l la mamă-sa!”

Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mamă-sa. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază şi apoi a murit.

Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea şi a ieşit.” (v. 18-21).

Să mergem în versetul 35:

„Elisei a plecat, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s-a suit iarăşi şi s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori şi a deschis ochii.”

De ce a strănutat de şapte ori?

„Elisei a chemat pe Ghehazi şi a zis: „Cheamă pe sunamita.” Ghehazi a chemat-o şi ea a venit la Elisei, care a zis: „Ia-ţi fiul!”

Ea s-a dus şi s-a aruncat la picioarele lui şi s-a închinat până la pământ. Şi şi-a luat fiul şi a ieşit afară.” (v. 36-37).

Aici vedem că slujba lui Ilie Îl restituie pe Fiu înapoi, Îl aduce pe Fiu înapoi.

Noi ştim că Biblia spune că în vremurile de sfârşit nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară va fi Lumină, pentru că va avea loc restituirea Fiului.

Ea s-a ridicat dimineaţa şi a trecut prin norii denominaţiunilor, a gândurilor omeneşti, a confuziei cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, dar spre seară va ieşi din acei nori şi va străluci pe deplin, spre seară va fi Lumină, în timpul Jertfei de seară va avea loc reaşezarea din nou a Fiului, prin slujba lui Ilie.

Noi L-am avut pe Fiul la început, apoi totul a mers în întuneric şi în moarte, dar acum, la sfârşit, Îl avem din nou pe El.

Să mergem mai departe. În 2Împăraţi 5, avem povestea lui Naaman sirianul, care era tot dintre neamuri.

El a aflat că în Israel era un profet puternic şi a venit la el pentru că era plin de lepră şi dorea să fie readus din nou la starea de om sănătos. Reaşezarea şi slujba lui Ilie merg întotdeauna împreună.

Noi cunoaştem povestea şi ştim că el a venit la profet, dar profetul l-a trimis pe Ghehazi să-i spună să se scufunde de şapte ori în Iordan, iar noi ştim că Iordanul este simbolul separării.

Aşadar, slujba lui Ilie cheamă la separare, la curăţire şi sfinţire prin separare, iar Naaman a trebuit să se scufunde de şapte ori, un simbol spre cele şapte epoci ale Bisericii. Un om dintre neamuri în apa de curăţire, scufundându-se de şapte ori ca să poată fi readus la starea în care se afla înainte ca lepra să se abată asupra lui. Lepra este un simbol al păcatului.

În continuare aş vrea să ne întoarcem la povestea femeii sunamite, iar pentru aceasta vom citi din 2Împăraţi capitolul 8:

„Elisei a zis femeii pe al cărei fiu îl înviase: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea, căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început.” (v.1).

Astăzi avem o altă foamete în ţară, nu o foamete de pâine sau de apă, ci după auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, iar prin aceste întâmplări, Dumnezeu aşează un tipar pe care doreşte să-l vedem şi să-l înţelegem.

„Femeia s-a sculat şi a făcut după cuvântul omului lui Dumnezeu: a plecat, ea şi casa ei, şi a locuit şapte ani în ţara filistenilor.” (v.2).

Aşadar, femeia a locuit timp de şapte ani pe teritoriul neamurilor, timp de şapte ani a fost pe pământul neamurilor. Femeia este întotdeauna un tip al bisericii.

„După şapte ani…” După cât timp? După şapte ani, în timpul jertfei de seară, în timpul de seară, la sfârşitul epocii Bisericii Laodicea, la sfârşitul celor şapte ani, „femeia s-a întors din ţara filistenilor şi s-a dus să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei.” (v. 3).

După ce striga ea? După restituire. Femeia nu cerea ceva ce nu era al ei, ci ceea să-i fie restituit ceea ce era al ei, ceea ce a pierdut în timpul foametei, ceea ce a pierdut de-a lungul celor şapte epoci. La cine s-a dus ea pentru aceasta? Nu la profet, ci la împărat. Ea nu a mers la profet pentru restituire deoarece slujba profetului adusese restituirea, dar împlinirea restituirii putea fi făcută numai de împărat.

Aşadar, ea s-a înfăţişat înaintea împăratului şi i-a cerut tot ceea ce era al ei:

„Împăratul stătea de vorbă cu Ghehazi, slujitorul omului lui Dumnezeu, şi zicea: „Istoriseşte-mi, te rog, toate lucrurile mari pe care le-a făcut Elisei.”

Şi, pe când istorisea împăratului cum înviase pe un mort, tocmai a venit femeia pe al cărei fiu îl înviase Elisei să roage pe împărat pentru casa şi ogorul ei. Ghehazi a zis: „Împărate, domnul meu, iată femeia şi iată fiul ei pe care l-a înviat Elisei.”

Împăratul a întrebat pe femeie, şi ea i-a istorisit faptul. Apoi împăratul i-a dat un dregător, căruia i-a zis: „Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua când a părăsit ţara şi până acum!” (v. 4-6).

„Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii!”

Am auzit aceste cuvinte în dimineaţa aceasta? „Să i se dea înapoi tot!”. Cu alte cuvinte: „Să i se restituie tot!”

Această femeie care a fost timp de şapte ani pe teritoriul neamurilor, a venit la sfârşitul celor şapte ani înaintea împăratului şi i-a cerut restituirea. Ea a venit şi a cerut restituirea, şi chiar atunci i s-a spus împăratului despre toate faptele bune făcute de Elisei, care era continuarea slujbei lui Ilie. Împăratul era încântat de ceea ce i se spusese, fiindcă auzise despre învierea cuiva, despre un fiu care fusese adus înapoi la viaţă. Şi chiar atunci a apărut femeia cu fiul făgăduit, cu sămânţa făgăduită, cu Fiul Cuvântului vorbit. Amin! Cu Cuvântul în slavă deplină! Femeia nu era singură, ci a venit cu sămânţa făgăduită.

Aceasta este cea mai importantă parte din toată povestea, pentru că dacă ar fi venit singură, nu ar fi avut nici o dovadă că întruneşte toate condiţiile pentru restituire. Faptul că s-a întors cu fiul făgăduit şi a mers cu el înaintea împăratului, era dovada că întruneşte toate condiţiile pentru restituire. Amin! Aleluia!

„Vezi să se dea înapoi tot ce este al femeii acesteia, cu toate veniturile ogorului, din ziua când a părăsit ţara şi până acum!” (v. 6).

Vedeţi, această femeie s-a întors la sfârşitul epocilor neamurilor. Ea s-a înfăţişat înaintea Împăratului, la sfârşitul celor şapte ani, a celor şapte epoci, dar a venit înaintea Lui cu dovada, ea avea dovada Semnului pentru că în timpul de seară numai dovada Semnului va primi restituirea.

Semnul este Viaţa lui Isus Hristos în noi, prin botezul Duhului Sfânt, este Fiul făgăduit readus la viaţă în noi.

Femeia este Biserica cu Sămânţa făgăduită readusă la viaţă în ea.

Fraţi şi surori, este timpul pentru restituirea tuturor lucrurilor, nu numai a anumitor lucruri, nu o restituire parţială, ci am ajuns în timpul restituirii tuturor lucrurilor. Dar nu vom primi nimic până când nu ne vom prezenta cu Fiul făgăduit. Noi am ajuns la sfârşitul celor şapte ani şi am venit cu Fiul făgăduit.

El este în mine şi mă pot prezenta înaintea Împăratului cu El, Îi pot arăta că am Semnul, Viaţa lui Isus Hristos în mine, am botezul Duhului Sfânt, am dreptul la restituire.

Restituirea pentru femeie nu a însemnat doar: „Bine, întoarce-te la casa ta!” ci i s-a spus: „Ţi se va da tot ceea ce ţi s-a luat, cu tot ce ţi se cuvenea din ziua când ai plecat până acum.”

Apostolii L-au întrebat într-o zi pe Domnul Isus:

„Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” Vederea omului este atât de îngustă!

„Vei restabili acum împărăţia ebraică, tronul lui David, pentru că aceasta este o făgăduinţă a Scripturilor?” Dar Domnul Isus le-a spus: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele! Nu acesta este timpul!” (Fapte 1.6-7).

Când a vorbit cu fariseii, El le-a spus:

„Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.

Nu se va zice: „Uite-o aici” sau „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17.20-21). Le spunea aceasta pentru că urma să vină o reaşezare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar ei priveau după o împărăţie firească a lui Israel şi pierdeau din vedere reaşezarea tuturor lucrurilor care urma să vină. Amin.

Existau lucruri care s-au întâmplat înainte de începutul naţiunii ebraice, pentru că Dumnezeu S-a ocupat de copiii Săi şi înainte de Avraam. Astfel, eu cred că atunci când Dumnezeu va restitui toate lucrurile, nu se va opri să se ocupe de tronul lui David, ci va reaşeza toate lucrurile punându-le în starea lor de la început, în starea originală, în starea în care erau înainte de căderea în păcat.

Dacă luăm Biblia şi vorbim despre restituire, trebuie să mergem înapoi pentru a vedea ce anume se restituie. Ce vom vedea? Reaşezarea împărăţiei lui David. Dar mai înainte despre ce se vorbeşte? Despre reaşezarea împărăţiei lui Avraam care a primit o făgăduinţă necondiţionată. Dar ştiţi ceva? Nu trebuie să ne oprim la Avraam, ci vom merge la primele capitole din Geneza, pentru că acolo vom afla ce anume ne va fi restituit, reaşezat. Auziţi!

Voi fi reaşezat într-un trup care poate primi Viaţa veşnică; voi fi reaşezat pe un pământ desăvârşit şi într-o stare desăvârşită, fără păcat, fără boli, moarte sau necaz, fără dureri de cap, într-un loc în care nu mai are stăpânire diavolul; mă voi întoarce într-o grădină sădită de Dumnezeu, nu de om; mă voi întoarce la o armonie desăvârşită cu Dumnezeu, la o părtăşie desăvârşită cu El. Amin!

Când avea Dumnezeu părtăşie cu copiii Săi credincioşi? Seara, în timpul serii. În ce timp suntem noi acum? În timpul de seară. Ce înseamnă aceasta? Că este timpul să avem părtăşie cu Dumnezeu şi să fie reaşezate toate lucrurile aşa cum au fost la început, înainte ca noi să le pierdem.

Slujba lui Ilie nu ne-a readus doar la timpul în care umbla Isus Hristos pe pământ, ci L-a reaşezat pe Isus Hristos în viaţa noastră; nu a fost numai pentru a ne readuce la Cartea Faptelor, ci ne-a restituit Cartea Faptelor. Dar lucrurile nu se opresc aici, ci reaşezarea mea, reaşezarea noastră merge înapoi, la începutul Cărţii.

Restituirea mea merge mai departe de începutul Cărţii, pentru că „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Starea mea originală este acel Cuvânt. Când Dumnezeu a vorbit acel Cuvânt, m-a adus la existenţă pe mine, pentru că eu am făcut parte din acea formă originală şi mă voi întoarce la forma mea originală. Amin.

În interiorul nostru este o sămânţă a lui Dumnezeu, o parte din Dumnezeu care strigă după restituire, care suspină după restituire, după reaşezare.

Să mergem în Romani 8:

„Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!”

Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (v.15-17).

Isus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu şi Adam a fost fiul lui Dumnezeu. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a venit şi a restituit toate lucrurile, dar nu numai până la tronul lui David, ci a restituit tot ce a pierdut Adam. El a restituit absolut totul, inclusiv stăpânirea deplină asupra Pământului.

Ce a pierdut Adam în grădina Eden?

– Părtăşia cu Dumnezeu;

– stăpânirea asupra Pământului şi

– dreptul la Viaţa veşnică. Este adevărat?

Hristos, al doilea Adam, Fiul lui Dumnezeu a restituit, a readus totul înapoi.

Dar textul de aici din Romani 8 spune:

„Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!”

Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos.”

„Împreună moştenitor” înseamnă „unit cu El”. Este ca două palme care se unesc. Cu alte cuvinte, orice primeşte Hristos, primesc şi eu. Orice va moşteni Hristos prin înfierea Sa, moştenesc şi eu pentru că sunt un copil al lui Dumnezeu. De ce? Pentru că Duhul Lui mărturiseşte împreună cu duhul meu, iar mie mi-a fost dat Duhul lui Dumnezeu care strigă „Ava” adică „Tată”. Eu ştiu că El este Tatăl meu, iar dacă El este Tatăl meu, eu sunt fiul Său, iar dacă sunt fiul Său, sunt moştenitor, moştenitor împreună cu Hristos.

Aşadar, tot ce primeşte Hristos primesc şi eu, totul; primesc reaşezarea din nou a tuturor lucrurilor. Eu fac parte din toate lucrurile şi voi fi reaşezat înapoi la ceea ce am fost menit să fiu dintotdeauna. În gândurile Sale, Dumnezeu a ştiut ce urma să fiu, El a avut o idee, o imagine desăvârşită a ceea ce voi fi, dar nu este ceea ce sunt astăzi.

Dar ce s-a întâmplat?

Când şarpele a înşelat-o pe Eva în grădina Eden, ceea ce s-a întâmplat acolo a produs o sămânţă amestecată, hibridă, iar eu mai suport încă consecinţele acelui lucru. Acesta este motivul pentru care Hristos a trebuit să treacă prin naşterea din fecioară: ca să poată şterge ceea ce s-a întâmplat în sângele meu.

Acum putem merge în Romani 7.20:

„Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.”

Cum a ajuns acel păcat în mine? Prin ce s-a întâmplat în grădina Eden. Dar nu acesta a fost planul original al lui Dumnezeu pentru mine. Eu nu voi fi readus la vârsta de optsprezece ani, pentru că la optsprezece ani aveam o minte căzută. Când aveam optsprezece ani, eu pofteam lucrurile lumii şi mă luptam cu ele. De aceea, nu mă voi întoarce la vârsta de optsprezece ani, ci la starea fără păcat.

Eu mă voi întoarce la starea desăvârşită, nehibridată, la un trup proslăvit, care nu se luptă să ţină Cuvântul lui Dumnezeu, ci este Cuvântul lui Dumnezeu; mă voi întoarce la starea în care omul dinăuntru este o exprimare deplină a omului dinafară, pentru că omul dinăuntru va fi în acord deplin cu omul dinafară. Aleluia!

„Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.

De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.

Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă

că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8.18-21).

Nu numai noi suspinăm, ci întreaga creaţie suspină. Privim în jur la ceea ce se întâmplă pe glob, iar ceea ce vedem sunt suspine: războaie, veşti de războaie, ciumă, cutremure în diferite locuri, furtuni, inundaţii, etc. Totul se destramă pe această planetă, iar noi ştim cu toţii aceasta pentru că nu este o taină. Zilele trecute m-am uitat la diagrama activităţilor vulcanice şi am văzut că începând din anul 1970, ascendenţa lor iese înafara diagramelor, acelaşi lucru fiind valabil şi cu privire la cutremure.

Câţi dintre voi vă amintiţi să fi avut atât de multe necazuri în America, cum se întâmplă în ultimii ani: incendii, uragane, furtuni şi altele? Aceasta se întâmplă pentru că America este sub judecată, pentru că pământul se află în durerile naşterii şi este pregătit să aducă la suprafaţă un pământ nou. Toată creaţia suspină, dar trebuie să aştepte. Ce o reţine? Arătarea fiilor lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce aşteaptă ea.

Când fiii lui Dumnezeu vor fi readuşi înapoi în Duhul, ca să ştie cine sunt ei, când acea sămânţă dinăuntru poate găsi exprimare, iar adevăratul eu care este îngropat în sufletul meu, atributul lui Dumnezeu care a venit de la Dumnezeu şi crede Cuvântul, partea care merge înapoi la El, va fi arătată, lumea aceasta va fi izbăvită. Reaşezarea pământului depinde de mine şi de voi, de reaşezarea noastră în Hristos.

„Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.

Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” (v.22-23).

Întregul pământ aşteaptă înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Noi toţi aşteptăm, eu şi voi aşteptăm, toată creaţia lui Dumnezeu aşteaptă să se manifeste înfierea, pentru că atunci când noi vom zbura în sus în răpire, Dumnezeu va începe procesul de curăţire al pământului: vulcanii vor erupe, bombele nucleare vor cădea şi totul va merge în haos, pentru că El înnoieşte totul, iar noi ne vom întoarce să trăim şi să domnim pe acest pământ, timp de o mie de ani cu Isus Hristos.

Atunci, El va reaşeza tronul lui David; acela este timpul în care va fi reaşezată Împărăţia Sa. Dar nu aceasta este încheierea lucrării Sale de curăţire, pentru că după Împărăţia de o mie de ani, va avea loc înnoirea deplină a pământului. Atunci, totul va fi aruncat în foc, iar flăcările lui se vor înălţa atât de sus încât vor arde fiecare moleculă, fiecare germen, fiecare boală, păcatul, totul va fi ars, iar noi ne vom întoarce înapoi în Eden – reaşezarea va fi deplină.

Cine a început acest proces de restituire? Slujba lui Ilie. Dacă nu recunoaştem slujba lui Ilie prin care a fost restituit Fiul făgăduit, dacă nu recunoaştem Semnul care ne-a fost dat şi cu care trebuie să ne prezentăm înaintea Împăratului, nu vom putea pretinde răscumpărarea.

Dacă privim tabloul biblic, când femeia a ieşit din acea ţară, după şapte ani, după şapte epoci ale Bisericii, nu a ieşit singură, ci avea dovada Semnului.

Înseamnă că dacă noi dorim ceva de la Tatăl nostru, dacă dorim restituirea în viaţa noastră, dacă dorim restituirea sănătăţii noastre, dacă dorim restituirea familiei noastre, nu putem merge înaintea Împăratului singuri, ci trebuie să avem dovada restituirii prin slujba lui Ilie, fiindcă slujba lui ne-a adus restituirea. Dacă nu mai suntem sănătoşi, avem nevoie să fim readuşi la sănătate, dacă familia voastră cade în haos, este nevoie s-o aducem înapoi în armonie, dar nu putem avea parte de restituire fără slujba lui Ilie. Nu se poate întâmpla pentru că El a spus: „…trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.” (Matei 17.11).

Când femeia sunamită a venit înaintea împăratului, ea a avut dovada, semnul, că făcuse parte din slujba lui Ilie; ea a avut dovada că sprijinise slujba lui Ilie, că crezuse slujba lui Ilie şi că a avut-o tot timpul cu ea. Această dovadă era fiul înviat, era lumina din timpul de seară, iar femeia a avut-o cu ea când a venit înaintea împăratului. Aceasta a fost ceea ce i-a restituit tot ce a pierdut în timpul când a fost plecată.

Fraţi şi surori, noi am fost deviaţi de multă vreme de la moştenirea noastră originală, dar este timpul să ne întoarcem înapoi şi să culegem toate roadele Ţării pe care am pierdut-o, pentru că noi nu vom primi înapoi numai Ţara, ci şi toate roadele ei.

Aşadar, când vorbim despre slujba lui Ilie, vorbim despre restituirea tuturor lucrurilor.

În continuare aş vrea să privim la o întâmplare pe care ne-a povestit-o fratele Branham şi care a avut loc în viaţa sa. Am vrut să v-o spun de multe ori, dar nu am avut contextul potrivit în care să se încadreze, dar văd că Domnul a rânduit aceasta acum.

El ne-a împărtăşit aceste lucruri în trei predici: „Cel ce este în voi” din anul 1963, „Mărturie” şi „Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la o separare totală de necredinţă”.

Este vorba despre călătoria sa de vânătoare în Colorado. Câţi dintre voi aţi auzit de ea?

Să ţineţi minte că slujba lui Ilie a venit să reaşeze toate lucrurile, şi noi ştim că în anul 1963 vălul a fost dat jos de pe Cuvânt prin deschiderea Peceţilor, iar acum toată taina lui Dumnezeu este descoperită, tot Planul de răscumpărare al lui Dumnezeu este descoperit şi totul este dezvăluit. Dar odată cu aceasta, au avut loc o serie de lucruri semnificative.

În primul rând, Dumnezeu i-a poruncit profetului Său să vorbească, să spună un cuvânt care urma să creeze ceva din nimic.

Astfel, Îngerul Domnului a venit la el pe când se afla în pădure şi i-a zis:

„Vânezi şi ai nevoie de veveriţe. Ceea ce vei spune se va înfăptui.” Şi fratele Branham a spus: „Vreau o veveriţă aici, una acolo…” şi totul a fost întocmai.

Aceasta s-a întâmplat de două ori în viaţa profetului lui Dumnezeu.

Apoi, ştim că a povestit cele întâmplate, în casa lui Hattie Wright, iar când a auzit întâmplarea, ea a zis: „Acesta este adevărul absolut!”

Cum a ştiut ea că acela era adevărul, doar nu le văzuse şi nici nu mâncase din acele veveriţe? Cum a putut face această afirmaţie? Cum a putut spune Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui voi!”? Adevărul este că nici Petru şi nici Hattie Wright, nu au spus ceva ce a spus altcineva, ci amândoi au avut o descoperire. Ea a primit o descoperire, la fel ca Petru atunci când Isus i-a întrebat: „Dar voi, Cine ziceţi că sunt?”

Vedeţi? El a relatat întâmplarea, iar femeia aceea simplă, o văduvă… Mă întreb de ce slujba lui Ilie a avut tot timpul de-a face cu văduvele?

Ce a restituit slujba lui Ilie în 1Împăraţi? Un fiu.

Ce a restituit slujba lui Elisei în 2Împăraţi? Un fiu.

Ce i s-a restituit lui Hattie Wright? Doi fii.

Dumnezeu aşează tiparul Său şi nu-l schimbă, ci vrea ca poporul Său să-l vadă. El vrea ca voi să-l vedeţi. Dumnezeu l-a ascuns în fiecare simbol, în fiecare personaj din Biblie şi vrea să-l vedeţi.

Aşadar, în timp ce fratele Branham povestea întâmplarea cu veveriţele, Ceva a făcut-o pe Hattie Wright să spună: „Acesta este adevărul absolut!” Ea nu l-a însoţit în pădure în ziua aceea, nu a văzut o fotografie cu veveriţele, nu a mâncat din ele, nu le-a atins blana şi n-a avut nici o dovadă fizică palpabilă care să-i dovedească faptul că ceea ce spunea fratele Branham era adevărat. Cu toate acestea, ea a crezut în sufletul ei, iar pe buzele sale a ieşit o mărturie pozitivă deoarece credea slujba lui Ilie, credea dovada semnului din slujba lui, credea că deşi el spunea ceva ce era imposibil de făcut pentru un om, era adevărat. El povestea cum a chemat la existenţă acele veveriţe, dar în faţa lui stătea o femeie care nu-şi folosea intelectul, nu-şi folosea raţiunea, ci era doritoare să primească ceea ce a primit şi Petru, să primească ceea ce au primit apostolii în ziua de Rusalii, adică o credinţă care nu vine de la om, care nu vine de la educaţie, ci de la Tatăl, aşa că a spus: „Acesta este adevărul absolut!”

Imediat, Îngerul Domnului a fost acolo, atmosfera s-a schimbat, iar fratele Branham s-a ridicat în picioare şi i-a spus: „Poţi să ceri ce doreşti!”

Ţineţi minte că profetul vine întotdeauna la femeie, iar femeia este întotdeauna un simbol al bisericii. Dumnezeu ştia că femeia aceea avea să ceară un lucru veşnic, pentru că ea dorea acelaşi lucru ca celelalte femei care s-au întâlnit cu slujba lui Ilie. Fratele Branham a îndemnat-o să ceară bani sau vindecarea surorii ei care era într-un scaun cu rotile, fiindcă orice ar fi cerut, ar fi primit pe loc. Dar femeia aceea nu era interesată să primească un milion de dolari, nu era interesată nici de vindecarea surorii ei deşi o iubea, ci dorea mântuirea fiilor ei.

Aşadar, aici vedem că Dumnezeu i-a îngăduit acestui profet care poseda slujba lui Ilie, să vină la o altă văduvă şi să-i restituie cei doi fii pierduţi, dovedind că aceasta era cu adevărat continuarea slujbei lui Ilie. Cum ne putem îndoi de aceste lucruri? Noi ne putem îndoi numai dacă luăm şi ceea ce spune altcineva… „Unii zic că eşti Ilie, alţii spun că eşti Ioan Botezătorul…”

Pe mine nu mă interesează ce spun alţii, ce ziceţi voi? Ce ziceţi voi despre veveriţe? Voi nu aţi fost acolo, nu aţi văzut fotografii, nu aţi mâncat din carnea lor, nu aţi stat lângă copac, nu aţi fost în pădure, nu aţi văzut arma cu care le-a împuşcat, nici măcar nu aţi auzit această relatare de la profet, ci aţi citit o predică sau aţi ascultat o casetă. Ce spuneţi voi despre veveriţe? Credeţi că este adevărat, sau există un semn de întrebare în mintea voastră? Dacă aveţi cea mai mică îndoială în inima voastră, nu veţi vedea o restituire a Fiului în vieţile voastre, pentru că aceasta nu are nimic a face cu veveriţele sau cu fratele Branham, ci are a face cu ceea ce a făcut Dumnezeu în zilele noastre, are a face cu credinţa şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, când El ia Cuvântul Său şi-L împlineşte, iar aceasta nu are nimic a face cu educaţia. Amin.

El a spus: „Oile Mele ascultă Glasul Meu”, iar când am ascultat Glasul de pe acea casetă, acela nu a fost glasul unui om, ci a fost Glasul lui Dumnezeu. Este Glasul lui Dumnezeu care a venit la profet, ne vorbeşte prin profetul Său şi ne spune ce se întâmplă, aceasta fiind împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, dovada Semnului că este timpul restituirii, şi că nimeni nu a mai făcut aceasta din zilele lui Isus Hristos, dovedind că Hristos este aici, dar nu într-o măsură mai mică sau mai mare, ci în plinătate.

S-a ajuns la acest timp, s-a construit până aici şi se va ajunge la ceea ce fratele Branham a numit „Tragerea a treia”.

Cum spuneam, fratele Branham se afla într-o excursie de vânătoare în Colorado şi se anunţase că va fi viscol, o mare furtună de zăpadă. El i-a întrebat pe fraţii care erau cu el pe munte: „Ce vreţi să faceţi? Plecaţi sau staţi aici în tabără?” „Ne asumăm riscul şi rămânem”, au spus ei, pentru că mai erau fraţi care doreau să-şi umple rucsacurile.

Fratele Branham a rămas cu ei, dar la meteo s-a anunţat de mai multe ori că urma să vină o furtună mare de zăpadă. Mulţi dintre fraţii aflaţi pe munte, au plecat, dar alţii au rămas, iar fratele Branham le-a spus: „Când va începe să ningă, să vă întoarceţi cât puteţi de repede în tabăra pe care am instalat-o, pentru că în foarte scurt timp vremea se va înrăutăţi atât de tare încât nu veţi mai vedea încotro mergeţi şi mulţi mor aşa.”

El a povestit mai târziu, că în timp ce se afla sus pe munte, dintr-o dată a început ploaia, apoi viscolul şi fulgii mari cădeau pe pământ, iar el a început să coboare cât putea de repede, îndreptându-se spre tabără. Se gândea că poate va reuşi să ajungă la un pârâu şi-i va urma cursul pentru a ajunge la tabără, dar în timp ce cobora, a auzit un Glas audibil care i-a zis: „Întoarce-te de unde ai venit!”

Eu nu-mi amintesc ca Dumnezeu să-i fi spus cuiva: „Dă-mi puţin din ceea ce ai!” Nu, El nu cere aşa ceva, ci vrea supunere şi predare deplină.

Iată că un Glas îi cerea profetului lui Dumnezeu să se întoarcă înapoi de unde venea. Dar ştiţi ce a făcut el? Nu s-a întors imediat, ci s-a aşezat şi a început să mănânce un sandvici gândindu-se: „Poate a fost vântul sau gândul meu.” Puţin mai târziu, Glasul acela i-a vorbit din nou, dar el s-a gândit din nou: „Probabil este vântul.” Însă Glasul a spus din nou: „Întoarce-te de unde ei venit!”, iar atunci a ştiut că Cel care-i vorbea era Dumnezeu, aşa că a început să urce înapoi de unde venise.

Este uimitor faptul că el a spus că locul în care fusese era o pădure virgină, unde toporul nu fusese înfipt niciodată la rădăcina vreunui copac. Eu cred că acest lucru este foarte important în poveste, pentru că el mergea la originalul lui Dumnezeu, într-un loc neatins şi neschimbat încă de om. Se întorcea într-o pădure virgină în care nu fusese înfipt niciodată un topor în rădăcina vreunui copac.

Când a ajuns acolo sus, Dumnezeu i-a vorbit şi i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul creaţiei, Eu am oprit vânturile în acea zi pe mare!”

Apoi i-a spus: „Porunceşte şi se va împlini întocmai cum vei spune!” Şi fratele Branham a spus: „Furtună, în Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să pleci!”

În continuare, el a povestit că vântul a început să bată dinspre Est şi a împrăştiat norii. A spus că nu ştie unde au mers acei nori, dar soarele a strălucit timp de patru zile pentru că el spusese: „Soarele să strălucească timp de patru zile, până când vom termina vânătoarea!”

Voi cunoaşteţi cu toţii povestea, dar ce avem aici?

Noi vedem un om care a intrat într-o pădure virgină, creaţia originală.

Adam a pierdut stăpânirea asupra pământului, dar Hristos a stat pe marginea unei corăbii şi a spus: „Taci, fără gură!”, dovedind că stăpânirea asupra pământului se întorsese la un Fiu al lui Dumnezeu. Dar Isus a fost Fiul lui Dumnezeu fără păcat.

La început, Adam a fost un fiu al lui Dumnezeu fără păcat şi avea stăpânire asupra pământului, dar noi nu am văzut niciodată o asemenea putere într-un fiu al lui Dumnezeu născut în păcat.

Fratele Branham s-a născut din unirea unui bărbat cu o femeie. El s-a născut într-un trup de carne, la fel ca mine şi ca voi, dar acum am ajuns într-un punct în care totul a fost restituit în aşa măsură, Isus Hristos a fost atât de mult restituit în poporul Său, încât nu L-am mai avut pe Dumnezeu deasupra noastră sau pe Dumnezeu cu noi, ci L-am avut pe Dumnezeu care Se manifesta din nou într-un trup de carne.

Cuvântul Său a fost atât de curat şi a putut aduce o sfinţire atât de mare încât a putut folosi un fiu al lui Dumnezeu născut în păcat pentru a lua înapoi stăpânirea pierdută de primul fiu al lui Dumnezeu, iar prin îngăduinţa Sa, a putut spune: „Furtună, îţi poruncesc să pleci! Pleacă şi lasă-ne, iar tu, soare, ieşi afară şi străluceşte până când vom termina vânătoarea!” De îndată ce a spus aceste cuvinte, dinspre Est a venit un vânt care a împrăştiat toţi norii.

Fraţi şi surori, aşa ceva nu s-a mai întâmplat din zilele lui Hristos.

Fratele Branham povesteşte că după aceea s-a dus, s-a rezemat de un copac şi a început să plângă. Şi în timp ce îi curgeau lacrimile pe obraji, a început să se gândească la soţia sa.

Ţineţi minte că el se afla într-o pădure virgină, neatinsă de om, şi tocmai trăise o experienţă prin care Dumnezeu arăta că stăpânirea s-a întors înapoi într-un fiu al Său, aşa că acel fiu a putut vorbi din nou creaţiei, iar creaţia l-a ascultat. Şi imediat după ce s-a întâmplat aceasta, el a început să se gândească la soţia sa, la clipa când erau tineri şi s-au căsătorit, la fel ca Adam şi Eva. El se gândea la ea. Era sfârşitul lui octombrie, era aniversarea căsătoriei lor, iar ceea ce a urmat este extraordinar: trupul lui a fost schimbat, a fost întinerit.

Fratele Branham a povestit că se gândea la soţia sa, apoi şi-a văzut barba şi perciunii mari pentru că nu se mai bărbierise de o săptămână sau aşa ceva, şi s-a gândit: „Băiete, îmbătrâneşti!” Apoi s-a gândit din nou la soţia sa, iar atunci a văzut că era schimbat: şi-a privit mâinile şi a văzut că erau ca ale unui tânăr şi imediat a văzut o vedenie cu soţia sa care era şi ea tânără din nou.

A început să plângă din nou.

Apoi au apărut căprioarele. S-au apropiat atât de mult de el, încât a spus că puteau mânca din mâinile lui. Ele au ieşit de undeva din pădure şi stăteau chiar în faţa lui. De câteva zile încerca să le vâneze, iar acum stăteau chiar în faţa lui: erau trei căprioare. El avea nevoie de trei căprioare şi s-a gândit că le-ar putea împuşca înainte ca ele să poată face vreo mişcare. Apoi şi-a amintit promisiunea pe care o făcuse Domnului, şi anume că nu va mai ucide vânat pentru alţi oameni. Astfel, el le-a zis căprioarelor: „Plecaţi! Vă dau viaţa! Viaţa voastră este în mâinile mele, dar vă las să plecaţi!”

De ce era viaţa lor în mâinile lui? Pentru că el era un fiu al lui Adam şi se întorsese la stăpânirea asupra creaţiei. El fusese făcut din nou tânăr şi îşi văzuse mireasa şi imediat după aceea, animalele au venit în prezenţa sa. Au mers până lângă el, iar el le-a trimis înapoi în pădure.

Nu ştiu dacă voi aţi încercat să alungaţi vreodată căprioarele. Nu este greu. De obicei, tot ce văd eu când merg în pădure, este coada lor, pentru că nu se apropie de mine, ci fug cât mai departe.

Dar atunci, acolo, era o prezenţă deosebită şi o atmosferă deosebită. Cu profetul lui Dumnezeu se întâmplase ceva, iar în clipa aceea, ele au venit până lângă el, fără să se teamă, iar după o vreme s-au întors în pădure.

Următorul lucru care s-a întâmplat este că Dumnezeu i-a vorbit din nou şi i-a zis:

„Ţi-ai amintit promisiunea pe care ai făcut-o, aşa-i?”

Fratele Branham a spus că a avut o povară pe care a purtat-o ani de zile, ca şi cum făcuse ceva greşit şi continua să se pocăiască. Şi iată că acum Domnul i-a zis:

„Ţi-ai amintit promisiunea pe care ai făcut-o, aşa-i?”

„Da, Doamne”, a răspuns el. Şi Domnul a continuat:

„Şi Eu îmi amintesc de a Mea. Nu te voi părăsi niciodată şi nici nu te voi uita.”

Fratele Branham a povestit că în clipa aceea povara   l-a părăsit pentru totdeauna, iar de atunci a fost un om diferit. Toate poverile lui fuseseră ridicate.

Câţi dintre voi purtaţi poveri şi oricât v-aţi pocăi, continuaţi să purtaţi amintirea păcatului şi nu vă puteţi elibera de ea? Nu că nu v-aţi pocăit şi nu aţi pus totul sub sânge, dar sunteţi încă apăsaţi de natura umană, purtaţi povara naturii umane decăzute. Acolo, profetul a fost eliberat de aceasta.

Ştiţi care a fost următorul lucru pe care i l-a spus Dumnezeu? „Vrei să te plimbi cu Mine?”

Ce a pierdut Adam?

• – stăpânirea asupra pământului, a naturii;
• – dreptul la Viaţa veşnică;
• – părtăşia cu Dumnezeu. În Eden, El venea jos şi Se plimba cu copiii Săi.

Ce a restituit El, în ziua aceea, în Munţii Colorado, în slujba lui Ilie? Ce s-a reîntors temporar când el era acolo sus pe munte?

• – Stăpânirea asupra naturii, a pământului – a poruncit furtunii să se oprească şi l-a ascultat.
• – Viaţa veşnică – s-a văzut din nou tânăr.
• – Părtăşia cu Dumnezeu – Dumnezeu i-a zis: „Vrei să te plimbi cu Mine?”

Fraţi şi surori, aceasta este numai o arvună, un exemplu, a ceea ce va produce slujba lui Ilie. Este doar o licărire, este ceva ce ne-a îngăduit Dumnezeu să vedem pentru a ne putea face o imagine a ceea ce va produce slujba acestui Ilie, pentru a şti ce va produce deschiderea Peceţilor, şi anume: venirea lui Hristos din nou în plinătate, pentru a ne duce înapoi la tot ceea ce am pierdut.

El ne va duce înapoi la „pădurea virgină”, care n-a fost atinsă niciodată de om; la tinereţe, la starea în care erau Adam şi Eva în Eden; la starea în care poverile noastre vor fi ridicate pentru totdeauna, la părtăşia cu Dumnezeu. Amin!

Acesta este motivul pentru care mă ţin cu tărie de această slujbă a lui Ilie, de aceea voi sta înaintea Împăratului şi nu mă gândesc la: „Mi-aş dori o pereche nouă de pantofi sau o maşină nouă.” Eu nu voi merge la Împărat cu asemenea lucruri, ci voi merge cu Fiul făgăduit lângă mine, cu dovada, cu Semnul că am fost sub slujba lui Ilie. De ce? Pentru că El, Hristos, a luat Sămânţa din mine şi a adus-o la viaţă.

Aşadar, acum, eu am un Semn pe care-L arăt Împăratului.

El vă întreabă: „Sunteţi voi femeia aceea? Faceţi parte din Biserica Mea, din Mireasa Mea?”

„Da.”

„Cum ştiu Eu că tu eşti aceea?”

„Pentru că iată, Fiul este aici. Eu am Semnul, botezul Duhului Sfânt, Pecetea care mă pecetluieşte până în ziua răscumpărării. O am, nu o voi pierde şi nu mă va părăsi pentru că eu am fost restituit în zilele noastre, Semnul a fost restituit în zilele noastre.

Noi Îl avem, Fiul a fost înviat şi de aceea, nu trebuie să ne temem. Acum este timpul nostru înaintea Împăratului, iar eu am un Semn pe care-L pot prezenta împreună cu rugăciunea mea, cu cererea mea pentru restituire. Eu nu mă voi înfăţişa înaintea Lui cu mâinile goale, pentru că am un Semn pe care pot să-L prezint; am fost în slujba lui Ilie, am slujit slujbei lui Ilie, i-am construit o cămăruţă, am făcut tot ce mi-a cerut, l-am primit şi l-am crezut. Ce am primit? Reaşezarea Fiului în viaţa mea. Sămânţa care era adormită în mine, a fost readusă la viaţă prin slujba lui Ilie. Eu am dovada Semnului şi voi primi totul, nu numai ceea ce am astăzi, ci ceea ce am pierdut de la început. Voi primi totul acum. Slăvit să fie Domnul.

În predica „Hristos este Taina lui Dumnezeu descoperită”, fratele Branham spune că Dumnezeu a avut trei scopuri pe care le-a înfăptuit de-a lungul timpului:

1. – Să se exprime pe Sune însuşi în Hristos;
2. – Să aibă întâietate în Biserica Sa care este Trupul Său, Mireasa Sa, până când va avea întâietatea de a Se exprima pe Sine prin ea;
3. – Să reaşeze Împărăţia Sa în poziţia ei originală.

Care Împărăţie? El spune: „Împărăţia care a căzut prin păcat, prin primul Adam.” Acea Împărăţie.

„Înapoi, când El Se plimba cu copiii Săi în răcoarea serii, când umbla cu ei şi avea părtăşie cu ei. Dar acum, păcatul şi moartea i-a despărţit deplin de prezenţa Sa şi de exprimarea Sa. Înţelegeţi? Înainte de întemeierea lumii, El voia să-Şi exprime toate atributele Sale, ceea ce era El.”

El restituie totul înapoi la ceea ce a fost la început, iar noi suntem exprimarea acelor atribute.

Acum, Dumnezeu locuieşte într-un trup care este Trupul lui Hristos, Hristos fiind Capul trupului, iar Capul a venit să Se unească cu Trupul Său, ceea ce înseamnă că trebuie să vină din nou la exprimare pe pământ manifestarea deplină a lui Dumnezeu.

Eu spun: „Doamne, îngăduie să trăiesc şi eu această restituire fiindcă cred în ea şi vin la Tine cu Semnul cerut. Nu vin cu teamă şi nu cerşesc pentru că ştiu că vin la restituire. Eu nu-mi fac griji cu privire la viaţa aceasta, şi nu vreau puţin de aici şi puţin de dincolo, ci vreau o restituire deplină, completă. Vreau să mă întorc la acel trup care nu va mai muri niciodată. Amin. Vreau să mă întorc la stăpânirea asupra pământului, când Cuvântul meu va fi asemenea Cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă aceasta avea Adam. Vreau să mă întorc la părtăşia deplină cu Dumnezeu.

Fratele Branham spune următoarele în predica „Semnul” din anul 1964:

„Ascultarea deplină a Cuvântului Îl duce pe Dumnezeu, Cuvântul veşnic, în voi, acesta fiind Semnul. Când Dumnezeu este în voi, Hristos este în voi.

Acum, observaţi! Dacă avem Semnul, când ne rugăm, noi prezentăm Semnul împreună cu rugăciunea noastră.”

Ţineţi minte că noi dorim să schimbăm felul în care ne rugăm. Gândiţi-vă la femeia sunamită care s-a dus la împărat. Ce anume i-a adus restituirea? Dovada, semnul pe care îl avea.

Ce va aduce restituirea noastră? Pecetea noastră, Pecetea Duhului Sfânt, Dovada, Semnul nostru.

Referindu-se la aceasta, fratele Branham a spus:

„Când vă rugaţi, prezentaţi Semnul împreună cu rugăciunea voastră. Poate ziceţi: „Doamne, astăzi am dat de pomană săracilor, m-am comportat bine, etc.” Aceasta nu înseamnă nimic pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât voi.

„Doamne, eu cred în slujba lui Ilie.” Acesta nu va produce nimic, pentru că trebuie să prezentaţi Semnul.

Mesajul acesta a venit ca să-L aducă pe Hristos în timpul de seară. Acest Mesaj a adus învierea Fiului. Acest Mesaj a venit pentru a-L aduce pe Hristos în plinătate, înapoi pe pământ. Acesta este Fiul făgăduit; Acesta este Fiul restituit, aceasta este dovada Semnului.

Haideţi să spunem: „Doamne, Te rog alege-mă pe mine, pentru că am Cuvântul restituit, Îl cred şi Îl împlinesc, ceea ce înseamnă că mă încadrez în restituire. Eu am dovada Semnului.”

„Dacă sunteţi bolnavi, dacă sunteţi păcătoşi, dacă sunteţi în nevoi, dar aveţi Semnul, atunci aveţi un drept.

Dacă aş sta la rând ca să urc în autobuz şi aş avea în mână semnul cerut, nimeni nu m-ar putea opri să urc în acel autobuz pentru că ei mi-au acceptat banii, iar eu am semnul.

În cazul nostru, eu nu am putut plăti preţul, şi nici voi nu aţi putut să-l plătiţi, dar l-a plătit El pentru noi şi ne-a dat Semnul. Astfel, eu am dreptul la vindecarea divină, pentru că Isus a murit pentru ca eu să am vindecarea divină.”

Isus a murit ca să ne restituie totul înapoi. El a murit ca să ne răscumpere pe deplin, ca să aducă totul la starea în care erau Adam şi Eva în grădina Eden. El a plătit deja preţul, de aceea tot ce mai trebuie să faceţi voi este să prezentaţi Semnul împreună cu rugăciunea voastră.

„Isus Hristos a murit pentru ca eu să pot avea vindecarea divină. Eu am dreptul să pretind fiecare făgăduinţă din acea Carte. Când o obţineţi? Când aveţi Semnul şi-L puteţi prezenta împreună cu rugăciunea voastră. Semnul ascultării depline, plata a fost făcută.”

Ce facem când recunoaştem că avem Semnul pe care-L putem prezenta împreună cu rugăciunea noastră, când Îl avem pe Isus Hristos în noi ca Duh Sfânt? Când avem aceasta, noi recunoaştem că avem preţul plătit pentru tot. Este aici, în noi.

Adevărul este că atunci când cer ceva, eu nu am nici un merit ca să primesc ceea ce cer. Dacă, de exemplu, ştim că cineva a plătit biletul de autobuz pentru noi şi l-a lăsat la ghişeul unde se vând biletele, nu ne putem urca în autobuz pe baza aceasta, ci trebuie să posedăm biletul când mergem să urcăm.

Nu ajunge să spun: „Am cumpărat un bilet de avion pentru fratele Donovan şi l-am lăsat la ghişeul companiei aeriene cu care va zbura.”, pentru că acesta nu-i va fi de nici un folos fratelui.

Noi toţi spunem: „Isus Hristos a murit pentru mine.”, dar aceasta este ca şi cum am spune: „Isus Hristos a plătit biletul care se află la ghişeu!”

Vedeţi? Toţi ştim că preţul a fost plătit, toată lumea ştie aceasta. Nu există nici o problemă cu privire la adevărul acesta, toţi îl ştim. Preţul a fost plătit, biletul a fost cumpărat. Dar dacă fratele Donovan nu va trece pe la ghişeu să-şi ia biletul şi va merge direct la avion, nu va fi lăsat să urce pentru că noi trebuie să avem în mână dovada, semnul, că preţul a fost plătit.

De aceea, nu ne va fi de nici un folos să recunoaştem că Isus Hristos a murit pentru noi, dacă nu avem Semnul în mână. Noi recunoaştem că El a plătit preţul, dar dacă nu avem Semnul, nu ne va fi de nici un folos. Amin.

Astfel, eu nu am numai un bilet dus, ci El mi-a dat un Card de debit. Dacă am nevoie de vindecare, El a plătit-o la Calvar şi a pus tot avansul pe acel Cad de debit, iar Cardul de debit este Semnul meu. Aşadar, eu voi prezenta Semnul, Cardul de debit, dovada că banii au fost plătiţi, îl scanez şi obţin ceea ce am nevoie.

Nu aceasta ne-a spus fratele Branham prin exemplul cu carnetul de cecuri? Banii sunt acolo, iar ceea ce trebuie să facem noi este să completăm cecul, dovada, semnul că banii sunt acolo.

Acum, noi am primit Cardul de debit pentru reaşezare. Amin. Nu pentru plăcerile mele lumeşti, nu pentru tot ce mi-ar plăcea să am, ci pentru reaşezare. Eu am dovada Semnului pentru a mă întoarce la ceea ce am fost la început, la scopul deplin al vieţii mele; eu am Semnul care mă izbăveşte de orice mă împiedică să ajung la ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru mine. Nu ca să mă simt mai bine, nu ca să am un timp mai uşor, mai mulţi bani sau o maşină mai frumoasă, nu aceasta a plătit Semnul pentru noi. El nu a cumpărat o viaţă uşoară, ci restituirea tuturor lucrurilor. Noi avem dovada Semnului pe care trebuie s-o prezentăm împreună cu rugăciunea noastră şi astfel suntem eliberaţi de orice ne reţine. Aleluia!

Problema este că atunci când încercăm să-L folosim pentru propriile noastre plăceri şi pofte, dăm credinţa peste cap. Acesta este motivul pentru care atunci când ştim că ceva ne ţine departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de lucrurile de care avem nevoie pentru a-l birui pe vrăjmaş, trebuie să luăm Semnul care ne va aduce izbăvirea de acele lucruri. Amin.

Noi trebuie să ştim cum să folosim Semnul. El nu ne-a dat Cardul de debit pentru vacanţe scumpe sau pentru alte lucruri, ci ni L-a dat ca să biruim în această viaţă, ca să fim manifestarea lui Dumnezeu pe pământ. Amin!

Înainte de a încheia, aş vrea să mai împărtăşesc un gând cu voi. Este tot din predica „Semnul” din anul 1963:

„Aplicaţi-L şi creaţi în jurul vostru o astfel de atmosferă încât ei să cadă în ea. Înţelegeţi? Oh, dacă aveţi Semnul, voi creaţi în jurul vostru o astfel de stare, o astfel de putere, încât oamenii ştiu că sunteţi creştini. Mai mult, le-ar plăcea să le spuneţi ceva, pentru că ei cred cuvântul vostru şi se ţin de ceea ce spuneţi. Vedeţi? Aceasta este.

Aplicaţi Semnul, apoi umblaţi cu El. Pretindeţi casa voastră. Trebuie s-o faceţi acum pentru că acesta este timpul de seară. Voi aţi auzit aceasta de multă vreme, dar acum este timpul de seară când trebuie aplicat Semnul. Într-una din aceste zile va lovi mânia, iar atunci s-ar putea să fie prea târziu. Înţelegeţi? Aplicaţi semnul cu încredere.”

Am un gând pe care aş vrea să-l împărtăşesc cu voi.

Fratele Branham spune: „Aplicaţi Semnul pentru casa voastră”. L-aţi auzit spunând aceasta?

„Credeţi pentru familia voastră şi ei vor veni; credeţi că familia voastră va fi salvată.”

Câţi dintre voi cred aceasta? Eu am fost frământat de această întrebare pentru că noi nu putem face o sămânţă din ceea ce nu este sămânţă. Cu alte cuvinte, noi nu putem lua ceea ce nu este sămânţa lui Dumnezeu şi să facem din ea o sămânţă, pentru că acest lucru s-a făcut înainte de întemeierea lumii, prin cunoştinţa şi alegerea Sa mai dinainte. Aceasta a creat puţină confuzie în mine, de aceea aş vrea să vă împărtăşesc ceva.

În predica „Profetul Elisei” din 02 octombrie 1956, citim:

„Aşadar, această femeie îl văzuse pe Dumnezeu în Elisei, aşa că a zis: „Cred că ar fi bine să facem ceva pentru acest slujitor al lui Dumnezeu, şi Dumnezeu va onora aceasta.” Aceasta a fost cu câteva sute de ani înainte de venirea lui Isus iar El a spus: „Dacă îi veţi da un pahar de apă rece unuia dintre apostolii Mei, aceasta nu vi se va uita la judecată. Noi eşuăm în a vedea puterea pe care a pus-o Dumnezeu în copiii Săi.”

Dacă sunteţi un copil al lui Dumnezeu, un vlăstar al lui Dumnezeu, în voi există o măsură din Dumnezeu. Fireşte, eu sunt un vlăstar al tatălui meu şi o măsură din el este în mine. ADN-ul fiecărei molecule din trupul meu poartă o măsură din tatăl meu.

Tot aşa, dacă suntem copiii lui Dumnezeu, există un atribut, o măsură din Dumnezeu pe care o purtăm în noi, iar aceasta este Dumnezeu, pentru că fiecare măsură din Dumnezeu este Dumnezeu.

Să citim mai departe ce a spus fratele Branham:

„Noi eşuăm în a vedea puterea pe care a pus-o Dumnezeu în copiii Săi. Dumnezeu este în poporul Său, credeţi aceasta? Dumnezeu a fost cu poporul Său atunci când El a umblat pe pământ, dar acum, Dumnezeu este în poporul Său. „Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea pentru că Eu (pronume personal) voi fi cu voi şi în voi până la sfârşitul veacului.”

De ce nu vedem puterea pe care a pus-o Dumnezeu în poporul Său? Pentru că nu-L vedem pe Dumnezeu în poporul Său. Nici chiar când spunem aceasta, nu o înţelegem pentru că dacă am înţelege, aceasta ar schimba total vieţile noastre; dacă am avea descoperirea deplină a ceea ce face Dumnezeu, ne-am comporta altfel, am umbla altfel, am vorbi altfel, pentru că Cel pe care-L purtăm în noi şi strigă dinăuntrul nostru, după manifestare, este Dumnezeu. Partea aceea din noi care doreşte să fie mai mult Cuvântul pe care-L auzim predicat, este Dumnezeu. Ea strigă după manifestare pentru că există o mare putere care va veni la ea.

Fratele Branham a vorbit despre trecerea dincolo de perdeaua timpului şi a spus că i-a văzut acolo pe toţi sfinţii. El a povestit că tot ce se afla acolo era desăvârşit şi că în vocabularul omenesc nu există nici un cuvânt care să descrie locul în care a mers. El s-a dus în locul în care se odihneau sfinţii care aşteaptă învierea. I-a văzut pe cei care au intrat prin slujba sa, a vorbit cu ei şi i-a îmbrăţişat, iar atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit.

Fratele Branham vorbeşte despre aceasta în predica „Acceptând calea dată de Dumnezeu la sfârşitul timpului.”, iar eu cred ceea ce spune el aici, aşa cum cred şi că la cuvântul spus de el, au fost create veveriţe.

„Atunci s-a petrecut un lucru ciudat. Eu avusesem un cal pe care l-am numit Prince (Prinţ). O, cât de mult îl iubeam! Obişnuiam să-l călăresc în fiecare dimineaţă înainte de a merge la şcoală. Când am fost acolo, l-am văzut pe acest cal cum a venit la mine, şi-a pus capul pe umărul meu şi a nechezat. Eu l-am bătut cu mâna şi am spus: „Prinţ, ştiam că vei fi aici!” Apoi am simţit că ceva îmi lingea mâna. Era bătrânul meu câine negru. El mă ducea la şcoală, îmi aducea hainele, venea cu mine la vânătoare, iar eu am spus: „Fritz, ştiam că şi tu vei fi aici.”

După aceea, a început să vorbească despre locul în care se afla şi a spus:

„…ceea ce m-a făcut să mă simt bine, când am început să mă întorc înapoi, a fost că El a spus: „Tot ceea ce ai iubit vreodată şi tot ceea ce te-a iubit vreodată, Dumnezeu ţi-a dat.” Într-o zi însorită, totul va fi diferit, dincolo. Nu vă puteţi permite să rataţi locul acela! Să nu o faceţi! Nu vă temeţi, pentru că nu există nimic de care să vă temeţi.”

Fratele Branham a vorbit despre trecerea dincolo de perdeaua timpului şi în Pecetea a cincea şi a spus:

„Aşadar, acolo era Fritz şi mă lingea pe mână. Nu puteam plânge. Nimeni nu putea plânge pentru că era numai bucurie. Nu puteai fi trist pentru că era numai fericire. Nu puteai muri pentru că totul era numai Viaţă. Înţelegeţi? Nu puteai îmbătrâni pentru că totul era numai tinereţe. Totul era desăvârşit.

M-am gândit: „Oh, nu este minunat?” Şi milioanele… Oh, vai! Eram acasă. Chiar atunci am auzit un Glas care a spus: „Tot ceea ce ai iubit…” (ca răsplată pentru slujba mea). Eu nu am nevoie de nici o răsplată. Şi El a spus: „Tot ceea ce ai iubit vreodată şi tot ceea ce te-a iubit vreodată, Dumnezeu ţi-a dat.”

Fratele Branham a vorbit despre aplicarea Semnului cu credinţă pentru casa noastră, dar ştim că noi nu putem face sămânţă ceea ce nu este sămânţă.

Ce vreau să vă spun este că ceea ce voi spune în continuare este părerea mea, nu este ceva ce a spus profetul.

Fratele Branham a spus că se afla după perdeaua timpului. El nu a spus că era în cer, ci a zis că Isus era mai sus. El era într-o altă dimensiune, dar nu spune că era în cer. Însă în timp ce umbla prin acea dimensiune, a văzut un cal care a fugit spre el, iar când a ajuns lângă el şi-a pus capul pe umărul lui. Şi el i-a zis: „O, Prinţ, ştiam că vei fi aici!” Apoi a simţit că ceva îi lingea mâna, iar când a privit în jos era câinele său. Ştiţi ceva? Câinele nu are sămânţă divină şi nici calul nu are, dar Îngerul a spus: „Tot ceea ce ai iubit vreodată şi tot ceea ce te-a iubit vreodată, Dumnezeu ţi-a dat.” Cu alte cuvinte, „Vor fi acolo cu tine.”

Şi dacă fratele Branham a putut avea un câine şi un cal, oare eu nu i-aş putea avea pe copiii şi pe părinţii mei, pe oamenii care mi-au fost dragi, care m-au ajutat, care au avut grijă de mine când am fost bolnav, care m-au binecuvântat când am fost în nevoi?

Îngerul Domnului i-a spus: „Aceasta este răsplata pentru slujba ta.”, dar el a răspuns: „Eu nu am nevoie de nici o răsplată.” Însă Îngerul a continuat: „Tot ce ai iubit şi tot ce te-a iubit…” Aceasta a fost răsplata pentru slujba sa.

El a fost un profet, iar în Biblie este un text care spune: „Cine primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui proroc.” (Matei 10.41). Amin.

Aceea a fost răsplata unui profet pentru slujba lui, iar eu doresc aceeaşi răsplată. De ce nu aş putea prezenta şi eu Semnul meu care este Viaţa lui Isus Hristos în Sămânţa Sa care dovedeşte că fac parte din Dumnezeu? De ce eu, ca parte din Dumnezeu, nu aş putea cere ceea ce iubesc mai mult? De ce nu m-aş putea ţine de aceasta cu credinţă? Eu nu ştiu cine este Sămânţă şi cine nu este, şi ştiu că noi nu putem schimba alegerea mai dinainte a lui Dumnezeu, dar ştim că atunci când va fi un cer nou şi un pământ nou, în afara cetăţii vor fi mult mai mulţi oameni decât aleşii lui Dumnezeu. Aceia îşi vor aduce slava în cetate şi vor veni acolo pentru vindecarea neamurilor, dar nu sunt aleşii Domnului, ci sunt cei care locuiesc înafara cetăţii. Amin.

Cum au ajuns ei acolo? Ei au ajuns acolo pentru că atunci când am fost dezbrăcat, m-au îmbrăcat, când am fost flămând, m-au hrănit, când am fost în închisoare, m-au vizitat. Aceasta va face ca ei să intre în răsplata care a fost rânduită înainte de întemeierea lumii.

Problema noastră este că eşuăm în a recunoaşte puterea pe care o posedăm. Care este această putere? Este puterea lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi, este Viaţa Sa în acea Sămânţă. Şi dacă fratele Branham a putut crede pentru un câine, şi eu am mulţi oameni pe care i-am iubit. Dacă fratele Branham a putut crede pentru un câine, şi eu pot să aplic Semnul şi să cred pentru cei dragi mie.

Aşadar, voi ţine Semnul înaintea Domnului şi Îi voi spune: „Doamne, dacă am primit trecere înaintea Ta, dacă Îţi găseşti plăcerea în mine, dacă eu fac parte din Tine, n-aş putea s-o am pe bunica şi pe bunicul meu, care nu au avut oportunitatea de a auzi Mesajul? Nu aş putea să-i am pe tatăl şi pe mama mea, pentru că ei nu au respins Mesajul, ci nu L-au auzit niciodată? Tu ştii ce au făcut pentru mine, cât m-au iubit şi cât de mult m-au ajutat, iar Tu ai spus că dacă m-au ajutat pe mine, Te-au ajutat pe Tine. I-aş putea avea dincolo?”

O, fraţilor, noi nu mai suntem confuzi cu privire la aplicarea Semnului care este dovada Vieţii veşnice. Astfel, Viaţa lui Hristos vine peste Sămânţa lui Dumnezeu. Iar dacă sunt Sămânţa lui Dumnezeu, dacă sunt mărturia vie a lui Dumnezeu pe pământ, oare nu voi primi dincolo ceea ce iubesc aici? Eu cred că se poate. Nu învăţ aceasta ca doctrină, dar credinţa mea se odihneşte pe aceasta, deoarece nu cred că profetul a greşit atunci când a spus: „Credeţi pentru cei dragi ai voştri şi vor fi acolo.” Eu nu cred că el a spus întâmplător: „Aplicaţi Semnul, credeţi pentru familia voastră, pentru casa voastră.” şi ei vor fi mântuiţi, pentru că mulţi vor fi mântuiţi la judecata de la tronul alb.

Eu nu mai sunt confuz, ci cred, iar aceasta mă linişteşte pe deplin, deoarece dacă el a văzut dincolo câinele pe care îl iubise, înseamnă că şi bunicul şi bunica mea pot fi acolo. De ce? Pentru că eu am Semnul şi Îl prezint împreună cu rugăciunea mea.

De ce cred acesta? Pentru că atunci când voi merge înaintea Împăratului, eu voi avea Semnul.

Împăratul ştie totul despre Ilie, despre readucerea la viaţă, despre Fiul făgăduit. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că tot ce trebuie să am eu este dovada că am făcut parte din slujba lui Ilie, iar atunci pot avea tot ce am nevoie. Aşadar, eu nu voi merge la tronul Lui cu ruşine, ci voi merge plin de bucurie. Dar nu voi merge să-I prezint faptele mele bune, ci Îi voi prezenta Semnul şi Îi voi spune:

„Iată, mi-ai dat Pecetea, Semnul, iar pe baza acestui Semn, cer aceasta…”

O, fraţi şi surori, ce încredere ar trebui să avem când venim înaintea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a trimis slujba lui Ilie pentru reaşezare! Noi avem nevoie de reaşezare şi posedăm un Semn care merge înaintea Împăratului, iar El Îl va vedea şi ne va da restituirea. Noi nu ne bazăm pe fapte sau pe merite, ci ne bazăm pe Biletul pe care trebuie să-L avem în mână, acest Bilet fiind cumpărat la Calvar şi dovedeşte că pot folosi Cardul de debit, pentru a avea ceea ce-mi trebuie ca să biruiesc în această viaţă. Noi ţinem în mână Semnul, ceea ce va schimba acest trup muritor într-un trup de slavă. Astfel, eu nu mai sunt îngrijorat şi nu mă mai tem, ci am încredere absolută în semn.

Sunteţi mulţumitori pentru Semn? Unde L-aţi primit? În biserica metodistă, baptistă sau pribegind pe undeva? Unde L-aţi primit? Voi L-aţi primit prin slujba lui Ilie, prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, prin credinţa în ceea ce face Dumnezeu acum. Dacă aveţi acel Semn, atunci când veţi merge în rugăciune înaintea Împăratului sau când aveţi vreo nevoie, prezentaţi doar Semnul vostru, apoi staţi liniştiţi, pentru că împăratul nu i-a spus sunamitei: „Du-te la locuitorii ţării şi ia înapoi tot ce-ţi aparţine!”, ci l-a trimis pe slujitorul său să-i restituie totul. Iar fratele Branham spune că Acesta este Duhul Sfânt.

El l-a trimis pe slujitorul său, ca să fie sigur că ea va primit totul înapoi.

Fraţi şi surori, acesta este motivul pentru care întreaga viaţă creştină se bazează pe odihnă. Semnul este odihna, botezul Duhului Sfânt este odihna, iar prezentarea acestui Semn ne duce la odihnă, pentru că Împăratul Îl trimite pe Slujitorul Său ca să Se asigure că totul este restituit înapoi. Voi nu trebuie să faceţi nimic ca să se realizeze aceasta, nu trebuie să munciţi din nou ca să aduceţi izbăvirea şi reaşezarea, nu trebuie să faceţi nimic altceva, decât să prezentaţi Semnul, dovada că aţi fost sub slujba de restituire a lui Ilie, iar El va privi la Dovada voastră şi-L va trimite pe Duhul Sfânt să aducă acea reaşezare. Tot ce trebuie să faceţi este să păşiţi în aceasta, pentru că v-a fost deja dată.

Sunteţi mulţumitori pentru slujba lui Ilie? Să ne rugăm.

Tată ceresc, Îţi mulţumim pentru acest Cuvânt care este atât de bogat, de curat şi de adevărat pentru noi.

Doamne noi stăm ca şi Petru şi spunem: „Aceste lucruri nu ne-au fost spuse de un om. Noi nu spunem ceea ce a spus altcineva despre slujba lui Ilie; eu nu repet ceea ce spun oamenii, ci Tu ai pus în inima mea o credinţa care spune: „Acesta este Adevărul absolut!” Eu cred că a fost un bărbat trimis de Dumnezeu care, în anul 1963, a vorbit unei furtuni, un om care a umblat cu Tine, un om pe care animalele nu au vrut să-l mai părăsească, un om care a vorbit şi veveriţele au venit la existenţă, un om care pentru o clipă a fost făcut tânăr din nou. Acesta este Adevărul absolut. Şi cred aceasta, nu pentru că mi-a spus cineva sau pentru că am auzit-o pe o casetă, ci pentru că Ceva din inima mea mi-a spus: „Acesta este Adevărul absolut!”

Doamne, Te rugăm să răspunzi oricărei nevoi din mijlocul nostru, pe măsură ce fiecare dintre noi venim cu Fiul înviat înaintea Ta şi spunem: „Doamne, priveşte la acest Semn, la restituirea făcută prin slujba lui Ilie. Doamne, trimite Duhul Sfânt ca să ne dea înapoi ceea ce am pierdut. Eu am nevoie de sănătate, de ajutor ca să trăiesc o viaţă biruitoare, să fiu o lumină aprinsă pe un sfeşnic, ca să luminez în această cetate. Am nevoie de Tine ca să dai la o parte toate aceste lucruri din viaţa mea, ca să fiu liber să Te pot exprima.

Doamne, ridic Semnul spre Tine şi cer să ne dai lucrurile de care avem nevoie pentru eliberare. Îţi suntem atât de mulţumitori şi Te rugăm să vii să ne schimbi.

Dacă suntem cumva înafara voii Tale, iartă-ne, mustră-ne şi îndreaptă-ne ca să fim din nou în voia Ta.

Ajută-ne să avem o credinţă mai mare decât am avut-o vreodată, Doamne. Te iubim şi Îţi mulţumim pentru Cuvântul Tău care S-a făcut trup în inimile noastre. Îţi mulţumim pentru descoperirea pe care ne-ai dat-o şi prin care putem spune şi noi ca Petru: „Tu eşti Fiul Dumnezeului celui viu.”, pentru că cuvântul care ne-a fost predicat în această generaţie este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Nu este ideea unui om, nu este gândul unui om, ci acest Mesaj este Isus Hristos în Cuvântul Său.

Doamne, noi Îl credem printr-o descoperire pe care am primit-o în Numele lui Isus Hristos. O, Doamne, acesta este singurul lucru de care este nevoie pentru schimbarea trupurilor noastre: nu de faptele noastre bune, nu de faptul că am crezut acest Mesaj timp de patruzeci de ani sau altceva, ci de faptul că Semnul este asupra noastră. Ajută-ne să-L avem, Doamne.

Dacă printre noi este cineva care nu este sigur de aceasta, Te rog să-i dai asigurarea că are în mâna sa, Semnul, adică Viaţa lui Isus Hristos.

Doamne, Te rog să ne schimbi din ceea ce suntem, în ceea ce ar trebui să fim. Iartă-ne dacă ne-am jucat de-a biserica. Iartă-ne, Te rugăm.

Tată, noi ştim că alipirea la acest Mesaj nu ne va garanta schimbarea trupurilor noastre, nu va funcţiona. Singurul lucru care va funcţiona şi de care avem nevoie este dovada Calvarului în vieţile noastre, Dovada preţului plătit la Calvar în vieţile noastre.

Îngăduie să avem aceasta, dă-ne o disperare să avem acest Semn în mâna noastră, ca să ne putem lua zborul şi să Te putem întâlni în văzduh, Doamne. Aceasta este cea mai mare dorinţă a inimilor noastre.

Doamne, Te rugăm să ne ajuţi să răspândim Lumina Ta şi Te rugăm să ne foloseşti pentru slava Ta, în Numele lui Isus Hristos.                   – Amin –