„Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă.
Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava.
Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale.
Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile.
Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigate de bucurie pe buze!” (Psalmul 63.1-5).
Dumnezeu Se face cunoscut omului prin modul care-I este plăcut Lui. Astfel, David a putut să descrie relaţia cu Dumnezeu din punctul de vedere al unui păstor, vorbind despre păşuni verzi, ape liniştite şi alte lucruri de felul acesta. El a petrecut mulţi ani în natură, de aceea vedea prezenţa lui Dumnezeu în pomi, în flori, în apele curgătoare, în întreaga natură. Cat de înviorător este să stai lângă un râu şi să ai părtăşie cu Domnul! Să te gândeşti la bunătatea Lui!
În textul citit, David spune vorbind despre Dumnezeul lui că „bunătatea Ta este mai de preţ decât viaţa.” (v. 3).
Desigur, noi suntem de părere că nu este nimic mai presus decât viaţa. Ce aveţi voi mai de preţ decât viaţa? David era de părere că bunătatea Domnului este mai de preţ decât viaţa. Vedeţi?
Atunci cuvântul „viaţă” trebuie să aibă mai multe înţelesuri.
În primul rând înseamnă „a exista” „a fi în existenţă”. Aceasta înseamnă că după părerea lui David, bunătatea lui Dumnezeu este mai importantă decât existenţa, aşa cum o înţelegem noi.
Numai Dumnezeu are Viaţă veşnică, iar în bunătatea Sa cea mare, ne dă şi nouă această Viaţă.
Noi trebuie să facem însă deosebirea dintre viaţa fizică şi viaţa veşnică pe care o are numai Dumnezeu şi pe care numai El ne-o poate da.
Oricine are un sfârşit, aşa că nu există nimic din ceea ce a început o dată, care să nu se termine. Dumnezeu este singurul care nu a avut vreodată început. Pentru a vedea aceasta, vom citi câteva versete:
„Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi născut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu.” (Psalmul 90.2).
El „nu are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii.” (Evrei 7.3).
Ca să primim Viaţa veşnică, pe care numai Dumnezeu o poate da, noi trebuie să devenim o parte din El, prin naşterea din nou.
Păcatele şi suferinţele vor avea sfârşit, fiindcă au avut un început. De fapt, tot ce nu vine de la Dumnezeu va trece şi într-o zi va dispărea.
A existat un timp când nu exista nici păcat, nici boli, nici îngrijorări şi nici moarte, dar ele au un început din cauza căderii în păcat. Tot ce a avut un început, va ajunge la sfârşit.
De aceea, fără o naştere din nou nu este posibilă salvarea şi nu se poate ajunge la Viaţa veşnică.
„Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.
Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”
„Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. ” (Ioan 3.6-8).
Omul se naşte din nou prin Duhul lui Dumnezeu şi prin aceasta devine o parte din El. Existenţa celui născut din nou este tot atât de veşnică cum este Dumnezeu, deoarece Cuvântul spune:
„Pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3.16).
si: „nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” (Ioan 10.29).
În limba greacă, „Zoe” înseamnă „Viaţa veşnică a lui Dumnezeu”, iar dacă noi avem parte de această Viaţă veşnică, înseamnă că existenţa noastră este veşnică, fiindcă Dumnezeu este veşnic. Dacă avem parte din Dumnezeu, vom fi salvaţi pe veci şi binecuvântaţi; devenim o fiinţă veşnică, o parte din El.
Noi ştim că există Duhul cel bun al dragostei şi credincioşiei, Dumnezeu însuşi fiind Izvorul tuturor acestor lucruri.
În Fiul Său, Logosul, El a venit în trup de carne şi sânge ca al nostru, aşa că în acel trup „a locuit trupeşte toată plinătatea dumnezeirii.” (Coloseni 2.9).
Duhul cel veşnic al dragostei şi al dreptăţii, a venit jos pe pământ, ca să-Şi facă o locuinţă în noi, apoi, când acest trup, acest cort, se va desface, noi primim o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă „care nu a fost făcută de mâini omeneşti”, şi care este veşnică. (2 Corinteni 5.1).
„Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă.” (2 Corinteni 5.4).
„Apoi, noi, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4.17).
Toate lucrurile acestea care acum sunt pe dos, atunci vor fi puse la o parte.
Trupul cu împotrivirea lui şi păcatul va fi dus la pedeapsă, iar iadul se va deschide şi va înghiţi tot ce este pe dos. Dumnezeu va chema atunci Biserica Lui iubitoare să-şi ocupe locul pentru toată veşnicia. Aceasta este marea nădejde a Bisericii creştine.
David a strigat: „Bunătatea Ta este mai de preţ decât viaţa!” Viaţa este un lucru bun la care fiecare om ţine tare, dar în ce priveşte Viaţa din Dumnezeu, în timpul vieţii pământeşti omul se întoarce de multe ori în partea opusă.
Mulţi oameni se gândesc că dacă au ce să bea şi ce să mănânce, totul este în ordine, aşa că spun: „Aceasta este viaţa!” dar cât de tare se înşeală, căci tocmai aceasta este moartea.
Odată, după un serviciu de seară, ne-am dus la hotelul la care închiriasem o cameră. Când am ieşit din lift, am văzut vreo patru femei care fugeau încoace şi încolo pe coridor. Erau îmbrăcate sumar şi duceau sticle cu băutură dintr-o cameră într-alta. M-am oprit şi m-am uitat după ele. Fiecare era frumoasă şi probabil era iubită cu adevărat de un bărbat. Apoi una din ele a spus: „O, ce minunată este viaţa!”
Auzind ce spune, m-am gândit cât de mult greşeşte; aceasta este chiar moartea, fiindcă Pavel spune în 1 Timotei 5.6 că: „(femeia) dedată la plăceri, măcar că trăieşte, este moartă.”
Astăzi, noi vedem reclame ca: „Unde este bere „Budyeiser” acolo este viaţă”, dar cât de greşită este o asemenea afirmaţie! În loc de viaţă, acolo este numai moarte.
Există oameni care sunt de părere că viaţa adevărată începe atunci când apune soarele. Atunci ies la suprafaţă cei care au intenţii rele, care au în ei natura celui rău, aşa cum putem citi în Iov 24. 2-17:
„Sunt unii care mută hotarele, fură turmele, şi le pasc, iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei;
îmbrâncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă.
Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrana, şi în pustie trebuie să caute pâine pentru copiii lor.
Taie nutreţul care a rămas pe câmp, culeg ciorchinele rămase pe urmele culegătorilor în via celui nelegiuit.
Îi apucă noaptea în umezeală, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului.
Îi pătrunde ploaia munţilor, şi, neavând alt adăpost, se ghemuiesc lângă stânci.
Aceia smulg pe orfan de la tată, iau zălog tot ce mai are săracul.
Şi săracii umblă goi de tot, fără îmbrăcăminte, strâng snopi şi-s flămânzi.
În grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul, şi le este sete;
În cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigă….
Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii!
Alţii sunt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei.
Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor ucide pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură.
Ochiul preacurvarului pândeşte amurgul: „Nimeni nu mă vede!” zice el, şi îşi pune o mahramă pe faţă.
Noaptea sparg casele, ziua stau închişi; se tem de lumină.
Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii, şi când o văd, simt toate spaimele morţii.”
Călătorind odată cu avionul, am citit într-o revistă un articol în care scria că în Hollywood viaţa începe după miezul nopţii şi atunci ar trebui vizitate anumite străzi şi locuri ca să-ţi poţi face o imagine despre Hollywood.
Ce viaţă perversă trebuie să fie aceea!
De aici se vede că şi Satana are o împărăţie şi o organizaţie stricată. El le prezintă oamenilor ceva, încercând să dovedească că aceasta este viaţa, dar ceea ce prezintă el, este moartea sub masca vieţii, este inversul vieţii adevărate.
Voi ştiţi că există o singură cale de a primi viaţa veşnică – prin recunoaşterea lui Isus Hristos.
In Ioan 10.10, Domnul Isus spune: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţa şi să o aibă din belşug”, iar în 1 Ioan 5.12 citim:
„Cine are pe Fiul are viaţă, cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu, acela nu are viaţă.”
Dumnezeul cel Atotputernic, Cel care nu are nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ne-a dat viaţa adevărată prin Isus Hristos şi numai prin El.
Dar noi nu avem viaţa veşnică prin faptul că Îl socotim pe Isus ca fiind un Om bun, şi nici dacă Îl preţuim ca pe un idol, ci Viaţa constă în faptul că putem să-L vedem în El pe Dumnezeu însuşi, şi-L lăsăm să domnească în viaţa noastră.
Desigur, şi dracii cred în Dumnezeu şi le este frica de EL (Iacov 2.19), dar orice genunchi se va pleca în Numele lui Isus Hristos. (Filipeni 2.10).
Viaţa o primeşti abia atunci când Îl cunoşti personal, când El îţi iartă toate păcatele şi-ţi înnoieşte viaţa prin Duhul Său.
Atunci Dumnezeu, Izvorul tuturor darurilor bune, locuieşte în tine şi lasă să apară la vedere roadele Duhului Sfânt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Galateni 5.22-23).
Toate aceste calităţi vizibile, vin numai dintr-un singur loc, numai de la Dumnezeu. Numai de la El putem primi viaţa.
Cu părere de rău, trebuie să vă spun că acest cuvânt – „Viaţa” – este înţeles greşit de foarte mulţi oameni.
Poate că cineva şi-a cumpărat o maşină nouă, se plimbă cu ea pe stradă, bea 2-3 pahare de bere, apoi spune „Aceasta este adevărata viaţă!”
O tânără iese la plimbare cu tânărul pe care-l iubeşte, se îmbată şi trăieşte o viaţă uşuratică, după care spune: „Aceasta este adevărata viaţă!”
Un comerciant care a avut succes la vânzare, a adunat o mulţime de bani, aşa că îşi face o casă nouă, îşi cumpără cea mai nouă maşină, apoi îşi zice: „Aceasta este adevărata viaţă!”
O femeie sărmană, casnică, a câştigat o excursie la Hollywood şi apoi devine o regină (favorită) a unui anumit număr. Faptul acesta îi va crea o bună dispoziţie, aşa că va striga: „Aceasta este viaţa!”
O, dar cât de false sunt toate aceste păreri şi simţiri! În nici una din ele nu se află adevărata Viaţă, căci toate acestea au o durată scurtă, sunt trecătoare. Cu toate acestea, cât de mulţi oameni din timpul acesta îşi găsesc plăcerea în petrecerile lumeşti inspirate de demoni. Ei îşi risipesc timpul primit în dar de la Dumnezeu, ca să viziteze programe artistice, ascultă discuri de muzică uşoară care aduc în viaţa lor influenţa nesănătoasă a Diavolului.
Ce groaznică va fi trezirea lor, când vor descoperi că toate aceste lucruri au fost în legătură cu moartea şi nu cu viaţa, aşa cum au crezut ei! Cum vor sta ei în ziua aceea când soarele îşi va pierde strălucirea şi puterile cerului vor fi clătinate?
Eu sunt convins că aceia care au ascultat cu plăcere aceste discuri, în ziua aceea vor fi adânc zdruncinaţi, deoarece acele scene din viaţa lor le vor reveni în conştiinţă şi vor auzi plânsul şi tânguirea celor pe care i-au condus spre iad.
Atunci vor avea nevoie să strige după îndurarea lui Dumnezeu mai mult decât au făcut-o oricând de formă la „maica Maria”.
Cum va fi atunci când unui artist sau a unui actor, i se va face cunoscut că a influenţat oamenii spre rău şi le-a pregătit calea spre iad? O, şi ei au numit aceasta „viaţă”, deşi era moartea! Atunci însă, nu au ştiut sau nu au vrut să ştie acest lucru.
Pe de altă parte, este curios faptul că tocmai ceea ce spun ei că este „viaţă”, este atât de mizerabilă pentru unii, încât şi-o iau singuri, adică se sinucid.
Desigur, aceasta nu poate fi viaţa despre care ne vorbeşte Dumnezeu, deoarece Viaţa pe care ne-a făgăduit-o El nu este în mana omului.
Omul nu poate lua sau da adevărata Viaţă din Dumnezeu, deoarece Ea ne este dăruită de harul suveran al lui Dumnezeu.
Fiecare din noi se bucură de anumite lucruri, iar obiectul bucuriei noastre, arată interiorul nostru, adică de ce suntem legaţi.
Astfel, dacă găsim plăcere într-un lucru bun este evident că suntem legaţi de viaţa veşnică, de viaţa adevărată. Dacă însă, ne desfătăm cu ceva rău, este clar că suntem în legătură cu viaţa destrăbălată.
Din felul exprimării sentimentelor se poate citi şi vedea în care direcţie ne mişcăm. Dacă ne găsim plăcerea în lume, dacă simţurile şi gândurile noastre sunt la petreceri, dans şi băutură, iar faţă de Dumnezeu stăm indiferenţi, înseamnă că starea şi sentimentele noastre sunt inspirate de Diavolul. Dacă însă, ne bucurăm de Duhul Sfânt, dacă gândurile noastre se înalţă către Dumnezeu şi Îi mulţumim Lui pentru viaţa veşnică şi pentru fericirea pe care o simţim în El, atunci aceasta vine de la Dumnezeu.
Domnul Isus a spus: „….cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 16.24).
În aceste cuvinte, Domnul Isus nu S-a referit la viaţa aceasta, ci la plinătatea vieţii veşnice, ceea ce dovedeşte că este de o însemnătate capitală ce fel de viaţă avem noi.
În micuţa noastră capelă din Jeffersonville este un tablou micuţ al lui Hristos, şi tot pe peretele acela avem un ventilator micuţ.
Dacă privesc spre ventilator, am o singură dorinţă: să mă răcoresc. Tot aşa, dacă privesc spre Hristos, inima mea are o singură dorinţă: să fiu cu El, iar aceasta face ca toate simţurile mele să fie îndreptate spre El.
Această identificare cu ceea ce ne dorim noi a fost arătată de Isus când a spus:
„Căci oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Ioan 5.28). Înţelegeţi?
Spre ceea ce ne îndreptăm privirile şi gândurile ni se îndreaptă şi simţurile, aşa că se ridică o întrebare: Avem noi privirea şi gândurile îndreptate spre Cuvântul lui Dumnezeu ca să simţim bucuria prezenţei Lui?
Eu am întâlnit odată o doamnă tânără care avea o origine bună, creştină. Ea şi-a predat de tânără viaţa lui Hristos şi a trăit o viaţă creştină. Era învăţătoare la o şcoală. Iată însă, că un psiholog a vorbit cu ea şi a luat-o în râs pentru viaţa ei creştină. Îi spunea că nici nu-şi dă seama ce pierde prin faptul că nu participă la plăcerile lumeşti şi alte lucruri de felul acesta. El a insistat atât de mult, încât a reuşit să-i schimbe gândirea şi astfel, a ajuns atât de rău că nu mai putea suporta nici măcar să audă de Numele lui Isus. A ajuns la un pas de a-şi pierde minţile şi mereu voia să bea otravă ca să se sinucidă. La un moment dat a trebuit să fie dusă la un sanatoriu de boli nervoase, dar toate aceste lucruri au venit peste ea din pricină ca şi-a întors gândurile şi privirea de la Hristos şi a ascultat şoaptele unui psiholog care a îndemnat-o să facă ceea ce a urât şi a dispreţuit întotdeauna.
De aceea, unul din motivele pentru care predic aceste lucruri este ca voi să vă luaţi gândurile de la lucrurile lumeşti şi să le îndreptaţi spre moştenirea vieţii veşnice, spre Dumnezeu.
Nu uitaţi că cel ce se pocăieşte trebuie să caute lucrurile de sus:
„Deci dacă aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.
Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.
Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3.1-3).
Ca şi creştini, noi trebuie să ne încurajăm şi să luăm îndemnul dat de apostolul Pavel: „Să aveţi în voi gândul care era în Isus Hristos.” (Filipeni 2.5).
Aceasta înseamnă că trebuie să dăm gândurilor noastre aceeaşi direcţie ca şi El.
Dumnezeu a pus în noi o sete, de aceea David ne spune în Psalmul 63.1: „…îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă.”
Există o sete după Dumnezeu, aşa cum este şi o sete după apă, deoarece omul nu poate să trăiască fără apă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sufletul nostru, adică pentru omul duhovnicesc: el moare dacă nu găseşte apa după care însetează.
Dumnezeu l-a creat pe om astfel încât să înseteze după El. Astfel, Ecleziastul spune că: „El a pus în om chiar şi gândul veşniciei.” (Ecleziastul 3.11).
Diavolul a abuzat însă de setea omului oferindu-i împărăţia lui. Dar setea omului este duhovnicească, este de natură dumnezeiască, el fiind creat cu această dorinţă în el.
Mulţi oameni se adună astăzi şi încearcă să atingă această sete duhovnicească şi s-o potolească prin petreceri lumeşti şi printr-o viaţă fără frâu, dar acestea sunt doar murdării şi necurăţii care nu pot înlocui apa care vine de la Dumnezeu.
Această sete după Dumnezeu poate fi potolită numai dacă primim Duhul Sfânt. Lucrurile lumeşti ne vor lăsa întotdeauna nemulţumiţi, ceea ce îi determină pe unii oameni să ia pistolul, să-l îndrepte spre tâmplă şi să-şi ia singuri viaţa.
Setea pe care a pus-o Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită tot mai mult de Satana, aşa că în loc să caute potolirea ei prin Duhul Sfânt, foarte mulţi oameni încearcă s-o mulţumească cu lucrurile lumii acesteia. Nu este deci de mirare că după o noapte de petreceri, în dimineaţa următoare, ei se vor plânge de dureri de cap. Da, ei vor să-şi potolească setea cu apa Diavolului, dispreţuind apa ce curge din Izvorul Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care Cuvântul spune că „cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos, vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui.” (2 Testaloniceni 1.8-9).
David era predat cu totul Domnului, de aceea a putut să spună: „Îmi tânjeşte sufletul după Tine!” El dorea să-şi potolească setea cu apa vieţii, despre care scrie şi Isaia 55.1:
„Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!”
Izvorul lui Dumnezeu este deschis pentru fiecare.
Astfel, Isus i-a spus femeii de la fântâna Samariei: „Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă, apa pe care i-o voi da Eu, se va preface într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4.14).
Aceasta este apa după care tânjeşte şi sufletul meu. Să nu falsificaţi această dorinţă căutând s-o potoliţi prin băuturi alcoolice sau prin umblarea după plăcerile lumii, sau permiţându-vă încălcarea Legii lui Dumnezeu, căci făcând aceasta, vă îngrămădiţi doar o mulţime de păcate pentru judecata lui Dumnezeu care va veni peste voi.
Poate cineva zice: „Eu nu sunt mulţumit.” Aceasta nu este de mirare, pentru că Dumnezeu doreşte să-ţi dea darurile Lui, dar tu te laşi influenţat de Diavolul şi preferi sfaturile lui.
„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos.” (Romani 6.23).
Diavolul are însă multe metode ca să ne aducă pe linia moartă.
Poate spui: „Eu nu beau, nu fumez, nu joc la jocuri de noroc, nici măcar nu mă gândesc să îmi înşel soţul. Duc o viaţă cumsecade.”
Nu te înşela singură, căci şi aici este mâna Satanei. El te lasă să primeşti gândul că având aceste fapte ai putea să te ataşezi unei biserici, dar aceasta este o minciună, pentru că tu nu poţi să dobândeşti adevărata satisfacţie prin faptul că devii membrul unei biserici. Tu nu vei găsi o satisfacţie până când nu vei avea parte de o experienţă proprie cu Domnul, pentru că trebuie să te întâlneşti cu El şi să ai siguranţa iertării păcatelor tale.
Deci, dacă păcatele tale nu au fost curăţate, nu poţi avea acea minunată şi netulburătoare linişte veşnică şi nici părtăşia cu El.
El poate face însă din tine o creatură nouă în Isus Hristos (2 Corinteni 5.17), îţi poate sfinţi sufletul (1 Tesaloniceni 5.23) şi îţi poate da „pacea Sa care întrece orice pricepere.” (Filipeni 4.7).
Ataşarea la o biserica nu-ţi poate da aceste lucruri minunate, ci doar o iluzie falsă.
Vedeţi? Dacă nu te poate atrage într-o extremă, Diavolul încearcă să te atragă în cealaltă, dar tu să nu fii mulţumit decât cu ceea ce te învaţă Biblia, pentru că trebuie să trăieşti experienţa naşterii din nou care se face prin Duhul lui Dumnezeu.
David a primit cunoştinţa Lui despre viaţa din natură şi s-a asemănat pe sine cu un animal însetat: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmul 42.1).
David ştia cât de necesară este apa pentru un vânat, mai ales dacă este rănit. Sunt locuri unde câinii sălbatici pândesc căprioarele. Ei stau într-o ascunzătoare, împotriva vântului, pentru ca vânatul să nu îi poată simţi. Aceşti câini sunt extraordinar de vicleni, aşa cum este şi păcatul.
Astfel, când trec căprioarele, ei sar dintr-o dată şi le atacă pe cele mai slabe. Ei au dinţii mai ascuţiţi cu care pot rupe vânatul în bucăţi.
Aşa face şi păcatul cu acela pe care-l prinde. Diavolul te lasă să fii fără nici o grijă şi te atacă atunci când nici nu te aştepţi. Tu crezi că ai putea să participi aici puţin, dincolo puţin şi că desigur, totul va fi în ordine. Ai grijă să nu te înşeli singur, căci există un Ochi care vede totul.
Dacă păcatul zace la uşa ta, fii atent să nu te atace ca şi câinii aceia pe căprioare.
Când atacă o căprioară, câinii o apucă de coaste sau de picioare ca să-i rupă oasele sau muşchii. Atunci ea se împiedică şi fuge deoarece nu poate să se apere.
Uneori se întâmplă ca vânatul să fie apucat dintr-o parte şi cu toate că este rănit poate să fugă. Sărmanul animal! Cu ultimele puteri pe care le mai are, va fugi până când câinii îi vor pierde urma. Dar el ştie bine că nu au renunţat la urmărire, de aceea va încerca să găsească un izvor de apă. Dacă nu reuşeşte, nu poate rezista urmăririi şi va cădea iarăşi în ghearele lor. Dar dacă va ajunge la o apă, va primi iarăşi putere şi va putea să fugă, va trece apa în zigzag, până când câinii îi vor pierde urma, el rămânând în apropierea apei.
Deci aşa cum vânatul acela rănit tânjeşte după apă, tot aşa tânjea David după Dumnezeu. Şi David era rănit, deoarece câini iadului erau pe urmele lui, aşa cum sunt şi pe urmele noastre.
Ei pândesc şi aşteaptă să ne îndepărtăm numai puţin de Păstorul cel bun, de Isus Hristos, ca să ne atace şi să ne nimicească.
Aşa cum animalul ştie din instinct că dacă ajunge la apă, va trai, iar dacă nu găseşte apa, va muri, şi noi trebuie să fim conştienţi de acest lucru. Da, noi trebuie să găsim Izvorul apei Vieţii sau vom muri!
Fie ca astăzi, dorinţa sufletului nostru să fie îndreptată spre găsirea adevăratei vieţi, deoarece Domnul Isus a spus în Matei 5.5-6:
„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.
Ferice de cei flamanzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!”
Facă Domnul ca simţurile noastre să se întoarcă de la lucrurile şi îngrijorările acestei lumi rele şi să fie îndreptate spre Dumnezeu.
O, Doamne, bunătatea Ta este mai preţioasă decât viaţa! Sufletul meu însetează după Tine ca şi cum ar fi într-un loc uscat şi ca un cerb care tânjeşte după apă! Sufletul meu trebuie să Te găsească, pentru că altfel va pieri.
Dacă un creştin sau o comunitate creştină este plină de această dorinţă, atunci vor dispărea toate diferenţele şi toate nelegiuirile noastre vor fi curăţate şi uitate. Atunci vom deveni creştini adevăraţi.
O, de-ar fi strigarea noastră ca a lui David:
„Doamne, bunătatea Ta este mai de preţ decât viaţa! Îmi însetează sufletul după Tine, Dumnezeule! Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!”
Domnul să ne facă să însetăm după viaţă, pentru că tocmai El este Viata!
„Si cine crede în El, are viaţă veşnică.”
– Amin –