LUMINA ORBITOARE A CUVANTULUI MANIFESTAT

 Slăvit să fie Domnul! Este bine să fim împreună în seara aceasta.

În timp ce stăm în picioare, aş vrea să luăm Bibliile şi să le deschidem la Geneza capitolul unu. Atât eu, cât şi voi, suntem mulţumitori pentru să suntem aici. Vom lucra împreună şi vom vedea ce va face Cuvântul astăzi.

Vom citi începând de la versetul 1, iar titlul pe care vreau să-l iau astăzi şi care poate vi se pare ciudat, este: „Lumina orbitoare a Cuvântului manifestat.”

Adesea, noi credem că Lumina înseamnă luminare şi deschiderea ochilor, dar aşa cum Lumina Cuvântului manifestat are puterea de a deschide ochii, are puterea şi să-i închidă. Cuvântul manifestat este o Lumină orbitoare.

Geneza 1.1-4:  „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.

Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.

Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.”

Aici, vedem că la început pământul era pustiu şi gol, peste faţa adâncului de ape fiind întuneric. Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor, iar Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” şi a fost lumină. Primul lucru care a avut loc atunci, a fost o despărţire, pentru că lumina a provocat despărţirea, lumina a făcut despărţirea. Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.

Aşadar, lumina cauzează întotdeauna o despărţire şi împinge întunericul afară.

În mesajul „Răsăritul Soarelui”, scrie:

„Prima Lumină care a fost dată vreodată pe pământ a fost Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu. Prima Lumină care a atins pentru prima dată pământul, a fost Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu. El a zis: „Să fie lumină!”, şi a fost lumină. Aceea a prefăcut întunericul în lumină, pentru ca pe pământ să se nască o creaţie de bucurie şi de viaţă.

Atunci, în acea zi măreaţă, Duhul lui Dumnezeu Se mişca cu dragoste şi compasiune; era prima zi a răsăritului creaţiei pe pământ; soarele a răsărit, iar razele lui au cuprins pământul, au uscat apele de pe el şi au făcut o atmosferă deasupra. Pentru prima dată, urma să aducă bucurie şi viaţă pe pământ, printr-o sămânţă. Acela a fost un ceas mare.

Oh, dar acel răsărit de soare nu a fost nimic în comparaţie cu răsăritul soarelui din dimineaţa aceea de Paşti. De data aceasta, când s-a ridicat pe cer, soarele a adus un răsărit mai mare ca niciodată, pentru că odată cu acest răsărit au fost aduse veşti mai mari decât cele care au fost aduse cu răsăritul soarelui de la început. Acest răsărit a adus vestea că „El este înviat! El a fost adus la Viaţă din morţi, aşa cum a făgăduit. El a înviat din morţi!”

Când soarele a înviat pentru prima dată în Geneza, a fost ca să aducă vestea că va fi viaţă pe pământ, viaţă muritoare.

Dar de data aceasta, când a înviat soarele, a existat un dublu răsărit pentru că a înviat un alt Fiu. Nu a înviat, doar s-o-a-r-e-l-e, ci a înviat şi F-I-U-L ca să aducă Viaţa veşnică la toată sămânţa făgăduită a lui Dumnezeu, pe care El a văzut-o pe pământ prin cunoştinţa Sa mai dinainte.

La început, viaţa botanică nu a putut trăi fără ca soarele s-o aducă la viaţă, iar astăzi, când fiii lui Dumnezeu sunt pe pământ, este nevoie de Lumina F-I-U-L-U-I ca să-i aducă la Viaţa veşnică pe aleşii Săi pe care El i-a cunoscut înainte de întemeierea lumii.”

Dumnezeu a adus lumina, iar prima Lumină care a atins vreodată pământul a fost Lumina Cuvântului vorbit. El a vorbit Cuvântul şi a despărţit lumina de întuneric, iar atunci a existat un răsărit al soarelui pentru că El ştia că existau seminţe care zăceau în pământ; acolo erau seminţe germinate, iar când a răsărit soarele, el a despărţit apele. Astfel, atmosfera a fost bună şi condiţiile au fost bune, iar când razele soarelui au atins acele seminţe, când acele seminţe germinate au fost atinse de lumină, au izbucnit la viaţă. Dar cele care nu au fost germinate au continuat să zacă acolo, lumina soarelui nefăcându-le nici un bine. Seminţele care nu erau germinate au continuat să zacă acolo, moarte şi reci, deoarece soarele a putut aduce la viaţă numai seminţele germinate.

Să mergem în Ioan 1.1-:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”

Să ţineţi minte că Lumina originală care a atins pentru prima dată pământul, a fost Lumina Cuvântului vorbit.

Deci, prima Lumină care a atins pământul, a fost Lumina Cuvântului vorbit, iar:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

El era la început cu Dumnezeu.

Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.

În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.”

În El era Viaţa, iar Viaţa care Se afla în El era Lumina oamenilor, aceasta fiind Lumina originală, Lumina adevărată. Lumina a strălucit în întuneric, iar întunericul nu a biruit-o.

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.

El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.

Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.

Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume.

El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.”

Nu conta cât de tare strălucea El în acea manifestare, dacă în sămânţă nu exista un germen de viaţă, nu se putea întâmpla nimic.

Fratele Branham a spus următoarele în mesajul „Suflete care sunt acum în închisoare”:

„Observaţi, acelaşi Duh Sfânt care trăia în El, a spus: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea pentru că Eu voi fi cu voi, chiar în voi, până la sfârşitul lumii.” (Ioan 14.19)

Isus era pe pământ, El fiind Cel care a creat lumea. Lumea a fost făcută prin El, dar nu L-a cunoscut. El a venit ca adevărata Lumină, dar întunericul nu a văzut niciodată că Lumina era acolo. Ei nici măcar nu au ştiut că El venise, nu ştiau că Creatorul Se afla acolo; nu au ştiut că venise adevărata Lumină. Au existat doar câţiva care au ştiut aceasta.

În textul citit, El a spus: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea pentru că Eu voi fi cu voi, chiar în voi.”

Aş îndrăzni să spun că ei au fost singurii care L-au văzut cu adevărat. Unii au văzut o manifestare în trup, dar nu ştiau ce vedeau, pentru că nu aveau nici o descoperire cu privire la El. El era Lumina, iar întunericul nu a biruit-o; El era Cel care a creat lumea, dar lumea nu a recunoscut că El era acolo.

Aici, El a spus: „Nimeni altcineva nu Mă va vedea, dar voi Mă veţi vedea.”

„Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea pentru că Eu voi fi cu voi, chiar în voi, până la sfârşitul lumii.”

„El a spus: „Voi veni la voi”. „Eu” era Tatăl care locuia în El. „…voi veni la voi.” El a spus: „Când va veni Duhul Sfânt peste voi, El vă va dezvălui aceste lucruri pe care vi le-am spus Eu şi vă va arăta lucrurile care vor veni.” Aici vă aflaţi voi acum.

Noi putem vedea că Duhul Sfânt a făcut astăzi exact aceleaşi lucruri pe care le-a făcut în biserică acolo, anunţând prin Stâlpul de Foc că exact aşa a fost la început, acelaşi lucru. Ioan a declarat aceasta la râul Iordan, când L-a văzut venind jos peste Isus.”

Despre ce vorbeşte El? Despre Stâlpul de Foc pe care L-a văzut Ioan coborându-Se peste Isus la râul Iordan. Dar fiţi atenţi ce spune fratele Branham în continuare.

„Şi a dovedit totul, existând chiar şi fotografii ştiinţifice ale Acestuia. Nu poate fi negat.”

Ce spune aici? Acelaşi Stâlp de Foc care a venit la Iordan peste trupul de carne al lui Isus, pe care Ioan L-a descris şi asupra căruia a atras atenţia, a venit şi în zilele noastre, iar fratele Branham a spus: „Acum, noi avem fotografii ale Aceluiaşi lucru.”

Vedeţi? Nu era altceva, nu era ceva similar, nu era ceva după chipul acela, ci era acelaşi Stâlp de Foc.

„Nu poate fi negat. A fost ştiinţific. A fost fizic, nu a fost un gând închipuit. Nu a fost psihologie, aşa cum a spus şi George J. Lacy: „Ochiul metalic al aparatului foto nu fotografiază psihologia. Lumina a atins lentila.”

A existat o manifestare a Stâlpului de Foc în viaţa reală, dar câţi au văzut-o? Ochiul magnetic al aparatului de fotografiat a prins-o prin harul lui Dumnezeu pentru că a fost ceva fizic. Nu a fost o închipuire, nu a fost psihologie, ci a fost ceva fizic, adevărat. Dumnezeu a îngăduit ca ochiul metalic să-L prindă ca să dovedească faptul că Cel ce a coborât la râul Iordan a fost Cel ce a fost din nou în mijlocul nostru, în slujba profetului.

Să mergem în Ioan 14.18-23:

„Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.

Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.

În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.”

În care zi? La care zi făcea El referire? Fratele Branham a citit acest verset şi a spus: „Ziua aceea” este ziua de azi.”

Scriptura trebuie să fie vie, să trăiască, prieteni, trebuie să fie mai mult decât cerneala de pe hârtie, trebuie să trăiască, iar slujba fratelui Branham a venit ca să facă acest Cuvânt să trăiască.

Aşadar, El a spus: „În ziua aceea.” În care zi? În ziua de azi.

„În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.

Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.”

Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: „Doamne, cum se face că Te vei arăta nouă, şi nu lumii?”

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.”

Isus spunea că El urma să vină, iar în ziua aceea, noi aveam să ştim că El era în Tatăl, „că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi.” „Ziua aceea”, fiind ziua de azi.

Dar după aceea, El a spus: „Mă voi arăta lui”. Cuvântul „a se arăta” înseamnă „a se manifesta, a se lăsa văzut, a se arăta pe sine, a veni la vedere, a apărea, a fi manifestat.”

Deci, El a spus: „Eu Mă voi lăsa văzut de voi, Mă voi arăta vouă, Mă voi descoperi vouă”, iar Iuda L-a întrebat: „Cum ni Te vei arăta nouă şi ceilalţi nu Te vor vedea?”

Sunt sigur că ei se gândeau la trupul fizic, acelaşi care a umblat cu ei, a dormit cu ei şi a mâncat cu ei, de aceea   L-au întrebat: „Cum este posibil ca atunci când vei veni, noi să Te vedem, iar ceilalţi să nu Te poată vedea?” Dar El nu vorbea despre acel fel de venire, ci Se referea la Viaţa care locuia în El şi care urma să fie turnată peste Biserica Sa: tot ceea ce era Dumnezeu, a fost turnat în Hristos şi tot ceea ce era Hristos a fost turnat în Biserică, iar El a locuit în ei.

Acesta este felul în care L-au văzut ei. Ei nu L-au văzut cu aceşti ochi fireşti; ei au văzut Lumina, au primit Stâlpul de Foc, dar nu L-au văzut cu ochii fireşti, ci cu ochii credinţei. Acesta este felul în care El Se poate face văzut şi să fie văzut numai de cei aleşi.

În mesajul „Credinţa în acţiune” din anul 1955, profetul a spus:

„Este Isus Hristos, aceeaşi Lumină care i s-a arătat lui Petru şi l-a scos din temniţă; aceeaşi Lumină care i s-a arătat lui Pavel şi l-a lovit cu orbire şi l-a doborât…”

Acelaşi Stâlp de Foc l-a condus pe Petru afară din temniţă şi l-a lovit pe Pavel cu orbire.

„Voi ziceţi: „L-a lovit El cu orbire?” Da, domnule. Biblia a spus aceasta şi este acelaşi lucru pe care-l va face oamenilor. Dacă astăzi nu acceptaţi Lumina, Lumina vă va închide ochii şi veţi umbla în întuneric. Ori o primiţi, ori o respingeţi, nu-i aşa?”

Să mergem împreună în Fapte 9 şi să citim împreună povestea lui Pavel, începând de la versetul 3:

„Pe când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o Lumină din cer în jurul lui.”

Este uimitor de câte ori apare Lumina în Biblie.

Moise, profetul lui Dumnezeu, L-a întâlnit pe Dumnezeu într-un rug care nu se mistuia; el a văzut o Lumină care ardea într-un tufiş. A fost o vizită personală, o imagine privată pe care a văzut-o numai el, dar acelaşi Stâlp de Foc care a fost cu el când s-a dus jos în Egipt şi care a făcut toate minunile pe care le-a făcut, deci acelaşi Stâlp de Foc a apărut ca să conducă tabăra Israelului; acelaşi Stâlp de Foc a apărut deasupra muntelui înaintea tuturor, dovedind că ceea ce a spus Moise că a văzut era adevărat.

În zilele noastre a existat un profet ca şi Moise, care a văzut Stâlpul de Foc şi a spus: „L-am văzut! Este acolo, Îl puteţi vedea? Este chiar peste persoana de aici!” Nimeni altcineva nu Îl putea vedea, dar el Îl vedea pentru că putea privi în cealaltă dimensiune, iar Dumnezeu a legitimat acest lucru. Nu numai că în anul 1950 a îngăduit să se facă o fotografie a Stâlpului de Foc deasupra capului său, ci El a făcut acelaşi lucru pe care l-a făcut şi cu Moise: L-a adus jos, deasupra vârfului unui munte şi L-a arătat lumii. Aleluia! De ce? Pentru ca lumea să nu aibă nici o scuză. Ei puteau să se uite direct la El şi totuşi să nu-L vadă. Lumina a apărut!

Aţi ştiut că fratele Branham a numit Norul acela, „o Lumină”? El L-a numit „Acelaşi Stâlp de Foc”, iar fotografia cu acea Lumină a fost răspândită pretutindeni în jurul lumii, oriunde a fost distribuită revista „Life” sau alte reviste, aşa că toţi au citit şi au văzut-o. Lumina strălucea în întuneric, iar întunericul nu a putut s-o biruiască.

Ce arăta El? Acelaşi lucru care s-a petrecut în slujba lui Moise, când El a spus: „Am venit şi l-am chemat pe Moise dintr-un Stâlp de Foc”, după care a dovedit acest lucru coborându-Se jos pe un munte. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în zilele noastre: El a chemat un profet care a văzut Stâlpul de Foc, apoi a dovedit aceasta aducând Lumina jos pe un munte, ca să fie văzută de lume, ca să fie văzută de neamuri.

Să revenim la Pavel:

„Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, deodată a strălucit o Lumină din cer în jurul lui.

El a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”

Pe cine prigonea el? Biserica. Din câte ştim noi, el nu L-a întâlnit niciodată fizic pe Isus din Nazaret, nu L-a atins pe Isus, nu L-a scuipat, nu a aruncat nici o piatră asupra Lui, nu I-a bătut cuie în mâini, deci nu L-a prigonit niciodată în acea manifestare. Dar El a făgăduit că Se va întoarce şi va locui în noi, ceea ce înseamnă că trupurile lor au devenit locuinţa lui Dumnezeu, cortul, Templul Duhului Sfânt, iar Pavel prigonea Mireasa alcătuită din mai multe mădulare. Acesta este motivul pentru care Isus i s-a arătat şi i-a spus: „De ce Mă prigoneşti?” Vedeţi? „În ziua aceea, veţi şti că Eu sunt în Tatăl, că Tatăl este în Mine, că Eu sunt în voi şi că voi sunteţi în Mine.” Care este „ziua aceea”? Astăzi.

„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”

„Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.”

Pavel şi-a dat consimţământul pentru omorârea cu pietre a lui Ştefan, a obţinut scrisori de la marele preot, a mers din cetate în cetate şi a prigonit Biserica Dumnezeului celui viu, i-a împrăştiat din Ierusalim cu ameninţările şi cu violenţa lui, apoi a pornit spre Damasc, ca să-i prindă pe creştini, să-i lege şi să-i arunce în temniţă. Pavel nu L-a văzut niciodată pe Isus pe care L-au răstignit ei pe cruce, nu pe Acesta Îl urmărea şi Îl prigonea el, ci ceea ce aresta el, ceea ce urmărea şi prigonea, era manifestarea lui Isus în Biserica Sa, iar Isus a considerat aceasta ca fiind o ofensă personală la adresa Sa. Totul era împotriva Lui, de aceea când aresta o mamă sau un tată şi-i ducea departe de copiii lor, Isus a spus: „De ce Mă arunci în temniţă? De ce Mă arestezi? De ce mărturiseşti împotriva Mea? De ce ţi-ai dat consimţământul la uciderea Mea cu pietre?”

Tot ceea ce a văzut Pavel a fost o Lumină şi a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne?”, iar fratele Branham a spus că el a ştiut că Acela era Stâlpul de Foc din Vechiul Testament, pentru că altfel nu L-ar fi numit „Doamne”. La ce se uita el? La Stâlpul de Foc. Acelaşi care a coborât la râul Iordan şi pe care Ioan L-a identificat, este Acelaşi care S-a întors astăzi. Era acelaşi Stâlp de Foc, iar când Pavel a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne?”, El a răspuns: „Eu sunt Isus.”

Aşadar, noi putem să-I spunem Stâlpului de Foc, „Isus”, pentru că aceasta ne arată Scripturile. Noi putem să-I spunem Stâlpului de Foc, Isus şi tot Isus putem să-i spunem Miresei alcătuite din mai multe mădulare. Înţelegeţi? Aceasta a spus Isus Însuşi: „De ce Mă prigoneşti?” Pavel prigonea oamenii care-L aveau pe Dumnezeu trăind în interiorul lor, dar El a spus: „Mă prigoneşti pe Mine!”

Deci, noi putem să-i spunem Miresei alcătuite din mai multe mădulare, Isus, pentru că aceasta este ceea ce a spus El.

„Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?” „Scoală-te”, i-a zis Domnul, „intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.”

Oamenii care-l însoţeau au rămas încremeniţi; auzeau în adevăr glasul, dar nu vedeau pe nimeni.

Saul s-a sculat de la pământ şi, măcar că ochii îi erau deschişi, nu vedea nimic. L-au luat de mâini şi l-au dus în Damasc.

Trei zile n-a văzut şi n-a mâncat, nici n-a băut nimic.”

Fratele Branham a spus că Acelaşi Stâlp de Foc care l-a condus pe Petru afară din închisoare, l-a lovit pe Pavel cu orbire.

„În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă, Doamne”, a răspuns el.

Şi Domnul i-a zis: „Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci iată, el se roagă.

Şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea.”

Doamne”, a răspuns Anania, „am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim,

ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău.”

Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel;

şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.”

De aici, vedem că Anania avea cunoştinţă de faptele lui Pavel. El ştia că fraţii săi erau prigoniţi de acel bărbat şi nu a vrut să meargă la el, dar Pavel era un profet.

Aşa cum am mai spus, aici Isus îi vorbea unui apostol în mod direct, dintr-un Stâlp de Foc, deşi nu era încă apostol; îi vorbea direct lui Saul. Astfel, i-a spus Cine este El, după care l-a trimis în cetate. Totuşi, El nu a putut să-i dea lui Pavel însărcinarea Sa, din acel Stâlp de Foc şi nu a putut să-Şi pună mâinile peste el ca să fie îndepărtaţi solzii de pe ochii săi. Orbirea a venit din cauză că s-a uitat la Lumină, dar Lumina la care s-a uitat, Stâlpul de Foc, nu a putut să-i deschidă ochii din nou, ci a fost nevoie ca Pavel să intre în contact cu Trupul, pentru că Viaţa trebuia să vină prin trup şi Sămânţa trebuia să vină prin trup, iar el nu are alte mâini decât pe ale noastre, nu are alţi ochi decât pe ai noştri, nu are alte picioare decât pe ale noastre, iar dacă va exista o îndepărtare a solzilor de pe ochi, trebuie să existe un contact cu trupul în care trăieşte Hristos Isus făcând din el Casa Sa. Atunci, mâinile acelea sunt mâinile Sale.

Isus îi vorbea lui Saul, dar nu putea să-i îndepărteze solzii de pe ochi pentru că avea nevoie de mâini. El avea mâini, iar acelea erau mâinile trupului lui Anania. Aleluia! El are şi astăzi mâini, are picioare, are o gură, are ochi, are un trup care lucrează la Capacitatea Sa pe acest pământ, de aici ieşind Viaţa şi este răspândită Sămânţa Sa. Aleluia!

„Anania a plecat; şi, după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis: „Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt.”

Aş vrea să fiţi foarte atenţi aici. Anania nu s-a rugat pentru Pavel, ci i-a adus doar Cuvântul vorbit; el i-a spus numai ceea ce i-a spus Domnul să spună.

„Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi, şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat.”

Nici măcar nu a fost nevoie să se roage pentru el, ci a trebuit doar să-şi pună mâinile peste el şi să vorbească Cuvântul. De ce? Pentru că el era mâinile lui Dumnezeu, era gura lui Isus Hristos. Astfel, s-a dus acolo şi a spus ceea ce a spus Domnul, iar când şi-a pus mâinile peste Pavel şi a rostit acele cuvinte, solzii au căzut jos de pe ochii săi. De aceea, unii oameni resping Mireasa lui Hristos şi spun: „Eu vreau să merg la Isus ca să primesc descoperirea mea; vreau să merg şi s-o primesc direct de la El.” Dar nu acesta este tiparul Scripturii. Când l-a întâlnit pe Pavel, Isus i-a zis: „Du-te în cetate, iar acolo vei întâlni un reprezentant al Trupului Meu pe pământ şi el îţi va spune ce trebuie să faci.”

Să mergem acum în Fapte 26. Vom începe să citim de la versetul 12. Este aceeaşi întâmplare, dar aici Pavel o spune înaintea lui Agripa:

„În acest scop, m-am dus la Damasc, cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă.

Pe la amiază, împărate, pe drum, am văzut strălucind împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui.

Am căzut cu toţii la pământ, şi eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiască: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Îţi este greu să arunci cu piciorul înapoi în vârful unui ţepuş.”

„Cine eşti, Doamne?”, am răspuns eu. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.

Dar scoală-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul neamurilor, la care te trimit,

ca să le deschizi ochii…” (v. 12-18).

Dumnezeu îi vorbea lui Saul într-un Stâlp de Foc, iar Saul urma să fie orbit de Lumină şi trebuia să meargă la Anania care făcea parte din Trup, ca să fie îndepărtaţi solzii de pe ochii săi şi să i se spună ce trebuia să facă mai departe. Scopul acestei întâmplări a fost ca Domnul să-l trimită pe Pavel la neamuri, ca să le poată deschide ochii. Acesta este felul în care lucrează Isus.

„ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

Aşadar, Pavel a primit însărcinarea prin Trup şi a devenit trupul prin care Domnul urma să deschidă ochii neamurilor.

Când a vorbit cu femeia de la fântână, Isus i-a zis: „Dacă vei bea din Apa acestei Fântâni, din Apa pe care ţi-o dau Eu, vei deveni o Fântână, vei deveni o Apă care izvorăşte pentru Viaţa veşnică.” Aleluia!

Aş vrea să mai luăm o poveste. Pentru aceasta, vom merge în 2Împăraţi 6, începând cu versetul 13:

„Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este, ca să trimit să-l prindă.” Au venit şi i-au spus: „Iată că este la Dotan.”

Aici îl vedem pe Elisei la Dotan. El continua să-i spună împăratului lui Israel tot ce se petrecea în Siria. Sirienii plănuiau atacuri şi ambuscade, dar Elisei spunea tot ce făceau ei, de aceea împăratul Siriei a crezut că cineva divulga tot ce punea el la cale şi voia să ştie unde era omul acela. Atunci, cineva i-a spus împăratului că „În Israel este un profet care locuieşte la Dotan şi îi spune împăratului lui Israel tot ce plănuieşte el”, aşa că împăratul Siriei a trimis imediat o armată acolo.

„Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este, ca să trimit să-l prindă.” Au venit şi i-au spus: „Iată că este la Dotan.”

A trimis acolo cai, care şi o oaste puternică. Au ajuns noaptea şi au înconjurat cetatea.

Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah, domnul meu, cum vom face?”

El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.”

Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.”

Aşadar, exista ceva care se petrecea pe tărâmul duhovnicesc, iar tărâmul duhovnicesc este un tărâm real, nu este ceva fictiv sau o fantezie. Se mişcă doar cu o viteză mai mare, iar noi nu putem să-l vedem; dar este real, este acolo şi influenţează dimensiunea de aici. Profetul putea să vadă dimensiunea aceea, iar când s-a ridicat sus, a putut vedea că era înconjurat de armate. Elisei nu se temea de nimic pentru că era atât de conectat cu supranaturalul încât putea să vadă carele de foc, caii şi oştirea cerească şi ştia că era în siguranţă deplină. Dar slujitorul său nu putea să vadă decât lucrurile fireşti, de aceea Elisei L-a rugat pe Domnul să-i deschidă ochii. El i-a deschis ochii şi atunci vederea sa a trecut de la natural la supranatural.

Noi vom vedea slujba unui profet care va duce ochii de la cele fireşti, naturale, la cele duhovniceşti.

„Sirienii s-au coborât la Elisei. El a făcut atunci următoarea rugăciune către Domnul: „Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire.”

O clipă! Elisei tocmai se rugase ca Domnul să deschidă ochii slujitorului său, după care s-a rugat pentru orbire. Vedeţi? Era aceeaşi slujbă a profetului.

Aşadar, acelaşi profet, în aceeaşi slujbă, poate deschide ochii unora şi să aducă orbire asupra altora.

„Sirienii s-au coborât la Elisei. El a făcut atunci următoarea rugăciune către Domnul: „Loveşte, rogu-Te, pe poporul acesta cu orbire.” Şi Domnul i-a lovit cu orbire, după cuvântul lui Elisei.

Elisei le-a zis: „Nu este aceasta calea şi nu este aceasta cetatea; veniţi după mine şi vă voi duce la omul pe care-l căutaţi.” Şi i-a dus la Samaria.

Când au intrat în Samaria, Elisei a zis: „Doamne, deschide ochii oamenilor acestora să vadă!” Şi Domnul le-a deschis ochii şi au văzut că erau în mijlocul Samariei.”

În slujba sa, profetul Elisei a ajuns în această situaţie dificilă. Alături de Elisei era cineva care nu putea să vadă supranaturalul, dar el s-a rugat, ochii slujitorului său au fost deschişi şi el a putut să vadă supranaturalul. Apoi, s-a întors şi a spus: „Te rog să-i orbeşti pe aceştia!”, iar fratele Branham a spus că ei nu au fost loviţi cu orbire fizică, fiindcă puteau să vadă, puteau să umble şi au putut ajunge la Samaria, ci „Ei erau orbi cu privire la Elisei.” Aceea era o orbire duhovnicească. Astfel, puteau vedea omul, dar nu puteau discerne cine era el. L-au putut urma până în Samaria, dar nu au putut vedea pe cine urmau. Ei îl căutau pe profetul Elisei, dar nu puteau să-l vadă, deşi era în faţa lor. Totuşi, acolo era unul care putea să-l vadă pe Elisei, care ştia totul despre el, iar prin slujba sa, a putut vedea îngerii care-l înconjurau, dar aceeaşi slujbă care a deschis ochii slujitorului, i-a lovit pe ceilalţi cu orbire duhovnicească. De ce? Ca să nu poată vedea cine era el şi ca să poată fi conduşi într-o capcană. El nu le-a deschis ochii până când nu au ajuns la tronul alb de judecată, până când nu au ajuns în mijlocul Samariei, sub conducerea împăratului.

Aşadar, Cuvântul nu aduce numai Lumină, ci aduce şi orbire; Evanghelia deschide ochii, dar tot Ea îi poate orbi.

Fratele Branham a spus că au existat doi îngeri care au mers în Sodoma: Billy Graham şi Oral Roberts care i-au orbit pe oameni prin predicarea Evangheliei, au adus orbire asupra ochilor lor. Vedeţi, el a spus: „Predicarea Evangheliei orbeşte ochii lor.” De ce? Ei predicau doar o parte a Evangheliei şi îi orbeau pe oameni.

Aş vrea să vă gândiţi la un text biblic. Am vorbit despre el, dar acum nu-mi amintesc unde se află. În acest text biblic, este relatată o pildă în care ni se vorbeşte despre un Semănător care a ieşit să semene. Semănătorul original a fost Fiul omului, care a semănat sămânţă bună, dar apoi a venit un vrăjmaş. El s-a furişat înăuntru şi a semănat neghină printre grâu, iar când au început să crească aceste două seminţe, slujitorul său a spus: „Cum s-a întâmplat aceasta? De unde a apărut această neghină?” Atunci Domnul secerişului a spus: „Un vrăjmaş a făcut aceasta.” Apoi slujitorul a întrebat: „Să o smulgem?” „Nu”, a răspuns Stăpânul, „lăsaţi-o în pace!”

Când a început să explice pilda, El a spus că sămânţa bună sunt copiii lui Dumnezeu, Fiul omului fiind cel care o seamănă, în timp ce neghina reprezintă copiii acestei lumi. Apoi a spus: „La sfârşitul timpului, El va trimite îngerii Săi…” Cuvântul „înger” este la plural, „ca să-i adune împreună pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea.”

Îngerii Domnului nu au fost trimişi să adune grâul, ci neghina.

Spuneţi-mi care a fost slujba lui Billy Graham şi a lui Oral Roberts? Să-i lovească cu orbire, prin predicarea Evangheliei, ca să lege neghina. Ei au fost îngeri, iar fratele Branham a spus că au fost îngeri ai Domnului.

Aşadar, Dumnezeu nu trimite întotdeauna îngeri ca să deschidă ochii, ci uneori îi trimite ca să lovească cu orbire. Totul depinde de sămânţa care este în noi, depinde de sămânţa originală. Soiul seminţei care a fost pusă în pământ, va determina dacă vedem sau nu, sau dacă îngerii au fost trimişi să ne deschidă ochii sau să-i orbească. Slăvit să fie Domnul! Mie îmi place să lăsăm Mesajul să explice Scriptura, fără presupuneri, să lăsăm Cuvântul să-Şi facă lucrarea Sa.

În mesajul „Apoi a venit Isus şi a făcut chemarea” din anul 1964, scrie:

„Când se gândea la aceste lucruri, ea a auzit un Bărbat care-i zicea: „Dă-Mi să beau!”

Ce este în legătură cu aceasta? În ceasurile ei cele mai întunecate, când moralul ei era foarte căzut. Poate era o femeie drăguţă, care a trebuit să se întoarcă pe străzi ca să trăiască aşa. Uneori, nu este vina fetei, ci este vina părinţilor ei, care o lasă să iasă afară aşa. Şi iat-o acolo, poate cu buclele atârnând în jos, secătuită de puteri, slabă, mergând înainte singură pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu ea; un copil cu o poveste tristă în spatele ei.

Oricum ar fi fost, eu ştiu un singur lucru: ea a citit Biblia şi o credea pentru că în inima ei zăcea o sămânţă mică ce spunea: „Dacă se va întâmpla vreodată, o voi şti.” Ea a fost rânduită la aceasta.

Uitaţi-vă la Iuda care era acolo comportându-se aşa cum o făcea. Adâncul inimii sale era negru. Lumina strălucea aici sus, în cuvintele sale, dar jos în inima sa, nu o credea.”

Aici, fratele Branham vorbeşte despre două seminţe. Una care era germinată şi una care nu era. Femeia de la fântâna din Samaria avea o sămânţă germinată, o sămânţă genă a lui Dumnezeu care trăia înăuntru, de aceea, tot ce a trebuit să facă ea a fost să intre în contact cu Lumina adevărată, cu Viaţa care era Lumina oamenilor. Când s-a întâmplat aceasta, dintr-o dată, ceea ce era în inima ei s-a trezit la Viaţă. Dar Iuda nu avea nimic, iar fratele Branham a spus că în adâncul inimii lui zăcea întunericul.

Vreau să vă întreb ceva: Dacă aţi fi trăit în ziua aceea şi aţi fi văzut-o pe femeia aceea din Samaria, care trăia cu al şaselea bărbat, mergând la fântână într-un ceas nepotrivit al zilei, nu atunci când mergeau fetele şi femeile cinstite, iar în paralel l-aţi fi văzut pe Iuda în campaniile de vindecare, călătorind pretutindeni cu Isus, dacă l-aţi fi văzut punându-şi mâinile peste bolnavi şi ei s-ar fi simţit bine, despre care dintre cei doi aţi fi spus că are înăuntru Sămânţa Vieţii?

Dar ce a spus fratele Branham?

„Uitaţi-vă la Iuda care era acolo comportându-se aşa cum o făcea. Adâncul inimii sale era negru. Lumina strălucea aici sus, în cuvintele sale, dar jos în inima sa, nu o credea.”

Lumina strălucea în lucrările sale, dar nu şi în sufletul său. El făcea tot felul de lucrări, aducea la suprafaţă tot felul de manifestări, dar jos în inima sa, nu credea. Pe partea cealaltă, femeia aceea nu avea lumină în faptele ei care erau întunecate, viaţa ei era cuprinsă de întuneric, era învăluită şi înconjurată de întuneric, dar în inima ei exista o sămânţă germinată care zăcea sub acel întuneric gros, de aceea, tot ce avea nevoie a fost Cuvântul vorbit al lui Dumnezeu, la timpul potrivit, în anotimpul potrivit ca să creeze o atmosferă potrivită pentru ca sămânţa aceea să poată veni la Viaţă.

Iuda era în atmosfera potrivită, în Lumină, era cât se putea de aproape de Lumină, era în strălucirea strălucitoare a Luminii, era în mijlocul campaniei, a lucrurilor, nu când Isus vorbea în pilde, ci stătea la masă cu El, mânca cu El şi auzea tălmăcirea pildelor. El auzea povestea din spatele poveştii, auzea detaliile pildei, auzea descoperirea pildelor, dar înăuntrul lui nu exista nici o sămânţă de Viaţă.

Pe partea cealaltă, femeia era în întuneric total, dar avea sămânţa. Iuda auzea în fiecare zi Cuvântul vorbit, dar nu putea fi adus la viaţă. Însă când femeia L-a auzit vorbit pentru prima dată, când Lumina a atins sămânţa din inima ei, ea venit la Viaţă. A lăsat imediat jos ulciorul ei cu apă şi a alergat în cetate strigând: „Veniţi să vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut vreodată. Nu cumva Acesta este Mesia?” Aleluia! Cred că Iuda era mai bun decât ea în Scripturi. El a putut rosti multe versete, a mers la mai multe sinagogi, dar acestea nu contau. Ceea ce a contat a fost că atunci când a venit Lumina, Ea l-a orbit pe Iuda, dar a deschis ochii femeii de la fântână.

„Lumina nu putea ajunge acolo jos, dar ea era acolo şi credea. O credea, dar viaţa ei era întunecată, însă când a fost atinsă de Lumină, Aceasta a îndepărtat întunericul. Dar când Lumina a ajuns aici (la Iuda), a adus întuneric peste tot. Aceasta este diferenţa.”

Iuda nu avea credinţă în suflet, ci avea o credinţă intelectuală. Vom vedea aceasta imediat. El a avea o credinţă intelectuală, dar nu avea sămânţa-genă a lui Dumnezeu a credinţei în sufletul său. Nu avea în suflet nimic cu care să creadă, ci tot ce avea era intelectul, un creier care putea să perceapă ceea ce se petrecea, putea fi de acord cu ceea ce se petrecea, putea înţelege lucrurile şi putea umbla în înţelegere acestor lucruri pentru o perioadă îndelungată de timp, dar nu contează cât de mult umblăm în acord cu aceste lucruri, dacă în suflet nu există nimic cu care să primim Lumina, deoarece, în cele din urmă, Lumina va preface totul în întuneric.

Să mergem împreună în Ezechiel 28, de unde vom citi începând de la versetul 14:

„Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor strălucitoare.”

Despre cine ni se vorbeşte aici? Despre Lucifer. Cine putea ajunge mai aproape de slava Shekinah a lui Dumnezeu, de acea Lumină? El era un heruvim ocrotitor deasupra Chivotului, care acoperea slava Shekinah a lui Dumnezeu; el şi Mihail. Nimeni nu putea ajunge mai aproape, iar fratele Branham a spus că el era mâna dreaptă a lui Dumnezeu. Dar ce i s-a întâmplat în prezenţa acelei Lumini puternice?

Noi nu putem face ca oamenii să fie salvaţi doar pentru că-i aducem să umble în Lumină, ci este nevoie ca ei să aibă înăuntrul lor Sămânţa-genă a lui Dumnezeu. Dacă o au, când vin în prezenţa Luminii, Sămânţa va veni la Viaţă, dar dacă nu au Sămânţa, nu există nici Viaţă.

„…umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.”

Cât de mult ne-ar plăcea să ne amintim când umblam şi noi pe aceeaşi cărare, când eram cu Dumnezeu. noi nu ne amintim acele lucruri, dar în Sămânţă este ceva care Îşi aminteşte. El a fost acolo, a fost în mijlocul tuturor lucrurilor, a văzut creaţia, a văzut totul, a ştiut ce făcea Dumnezeu pentru că era chiar acolo în Lumină.

„Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.

Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.

Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.” (v. 15-17).

Ce l-a pervertit, l-a amăgit pe Lucifer? Înţelepciunea sa a fost pervertită de propria sa strălucire şi de propria sa frumuseţe. El era prea bun, prea aproape, prea desăvârşit, iar atunci a avut mai multă încredere în strălucirea sa decât în strălucirea lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui a fost pervertită de judecata strălucirii sale.

Să mergem în Ioan 6.41-42:

„Iudeii cârteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu sunt Pâinea care s-a coborât din cer.”

Şi ziceau: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum dar zice El: „Eu M-am coborât din cer”?”

Isus era în aceeaşi postură ca Elisei, pentru că El vorbea despre ceva duhovnicesc, dar tot ceea ce puteau vedea ei era ceva firesc. El a spus: „Eu sunt Pâinea care s-a coborât din cer”, iar ei L-au întrebat: „Cum se poate ca Tu să Te fi coborât din cer, când eşti fiul lui Iosif şi al Mariei?” Ei puteau vedea numai ceea ce vedeau cu ochii lor, nu aveau nici o descoperire, nici o înţelegere duhovnicească, nu aveau ochi cu care să vadă dincolo de tărâmul firesc, ca să vadă Cine stătea de fapt înaintea lor; ei nu puteau vedea Cine Se afla acolo, nu puteau vedea Cine vorbea, nu puteau vedea împlinirea Scripturilor.

„Isus le-a răspuns: „Nu cârtiţi între voi.

Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

În proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.” (v. 43-45).

O clipă! Am fost atraşi de El spre Tatăl? Aceasta înseamnă că am fost învăţaţi de Tatăl. Cine a fost Învăţătorul nostru? Tatăl. A spus El aceasta?

„Aşa că oricine a ascultat de Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.”

Mă întreb în ce dimensiune am fost sau în ce timp, atunci când am învăţat aceasta de la Tatăl? Când ne-a învăţat El această lecţie, când L-am auzit noi? Probabil înainte de a veni în trup de carne.

„Aşa că oricine a ascultat de Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.”

Noi nu am auzit şi ascultat după ce am venit la El, ci am auzit şi am fost învăţaţi de Tatăl înainte să venim la El. Dar noi nu putem veni la El dacă nu am auzit deja şi nu am fost învăţaţi deja de Tatăl. credeţi că voi aţi început în urmă cu optsprezece, douăzeci şi cinci, patruzeci şi doi sau şaizeci şi şapte de ani în urmă?

Dumnezeule, există o lecţie pe care aţi învăţat-o înainte, aţi auzit-o de la teofania voastră, pentru că atunci când aţi învăţat acest Mesaj, aţi ştiut că este Hrana vulturilor şi i-aţi uitat pe alţii. Cum a ştiut teofania voastră că acesta este Adevărul? Aleluia! Aţi auzit voi că acesta este Adevărul? Aţi auzit şi aţi învăţat de la Tatăl? Aleluia! Dacă nu aţi auzit., vă veţi uita chiar la Ea şi nu veţi vedea nimic.

„Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.” (v. 46).

Cine L-a văzut pe Tatăl? Cel care vine de la Dumnezeu. Dar noi nu vorbim despre vederea firească.

„Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică.” (v. 47).

Când aţi primit-o? Voi o aveţi deja. Trebuia s-o aveţi înainte de a crede în El. Noi iubim Cuvântul lui Dumnezeu, iubim Evanghelia lui Ioan, iubim Evanghelia Miresei.

„Eu sunt Pâinea vieţii.

Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.

Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară.

Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii.” (v. 48-51).

Dacă noi nu am fi ştiut ceea ce ştim acum şi ar fi trebuit să ne întoarcem în acel timp, dacă am fi văzut un Om care spunea: „Eu sunt Pâinea vie, care s-a coborât din cer, iar voi trebuie să mâncaţi această pâine ca să trăiţi, pentru că această pâine pe care v-o dau este trupul Meu.” Dacă nu aţi fi avut ochi duhovniceşti, dacă nu aţi fi auzit de la Tatăl, dacă nu aţi fi fost învăţaţi de Tatăl şi atraşi de Tatăl, nu aţi fi avut nici o altă opţiune decât să plecaţi.

„La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” (v. 52).

Era o întrebare foarte logică. El nu vorbea logic, dar întrebarea lor era foarte logică. Însă ceea ce spunea El nu avea nimic de-a face cu logica.

Femeia din Samaria I-a pus o întrebare foarte logică atunci când I-a zis: „Fântâna este adâncă şi Tu nu ai nimic cu care să scoţi apa; cum îmi vei da această apă?”

Ea a gândit logic, dar apoi El a trecut de la logică la descoperire. Isus nu a răspuns la întrebarea ei: „Cum vei scoate apă?”, pentru că ceea ce spunea El nu avea nimic a face cu toate acestea. El vorbea în termeni duhovniceşti, iar ea vorbea în termeni fireşti, dar următorul pas a scos-o din vederea ei firească şi a ridicat-o pe tărâmul descoperirii, ceea ce a făcut-o să înţeleagă că Acela era Mesia. Cum? Nu este logic. Mult din ceea ce credem nu este logic, dar este Adevărul. Am auzit ceva, dar nu am putut înţelege totul; nu ştiu ce a fost, dar am auzit ceva şi am recunoscut că Acela era Adevărul. Atunci am uitat orice altceva, iar profetul a spus că am auzit din teofania mea. Nu am auzit cu aceste urechi fireşti şi nu am văzut cu aceşti ochi fireşti, dar am auzit şi am văzut. Aleluia!

Aşadar, ei au pus o întrebare:

„Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?”

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (v. 52-53).

El nu a spus: „Nu veţi primi Viaţa în voi”, ci: „Nu aveţi Viaţă în voi.” Ce înseamnă aceasta? Că este vorba despre ceva ce avem deja. Vedeţi, femeia din Samaria avea deja Viaţa în ea, dar zăcea adormită şi avea nevoie de Ceva s-o aducă la Viaţă. Zăcea adormită, era o Sămânţă; nu se mişca, ci zăcea acolo aşteptând, aşteptând, aşteptând să ajungă în contact cu Ceva. Cuvântul trebuia să vină în contact cu Cuvântul; Lumina trebuia să vină în contact cu Lumina, iar când au ajuns în contact, a ţâşnit la Viaţă.

Ei au pus o întrebare: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Dar Isus nu era preocupat să-Şi facă Mesajul înţeles, nu era interesat să-L facă să aibă sens, nu era interesat să le atingă intelectul, El nu este interesat să ne facă să ne simţim liniştiţi cu privite la lucrurile care ne sunt neclare, ci vrea să ne ducă cu un pas mai sus.

Astfel, El a trecut de la „trebuie să mâncaţi trupul Meu”, la „trebuie să beţi Sângele Meu”, dar nu le-a explicat nimic. Ei îşi puneau tot felul de întrebări, iar El ar fi putut să facă lucrurile cât se poate de simple dacă le-ar fi spus: „Eu vorbesc duhovniceşte, nu fireşte.” Dar nu a făcut aceasta, prieteni, pentru că El nu era acolo ca să mântuiască toată lumea, ci a venit doar pentru oile Sale pierdute, El a venit pentru răscumpărare, ca să-i ia pe cei semănaţi în lume, dar nu putea face aceasta decât prin cuvântul vorbit pentru că Cuvântul vorbit separă Viaţa de întuneric. Cuvântul vorbit este Lumina care atinge sămânţa; descoperirea a fost aceea care a scos-o pe femeia din Samaria din condiţia ei întunecată.

Nici un grad de învăţătură, nici tălmăcirea pildelor, nici faptul că L-a văzut pe Isus făcând lucrările Sale, nu au putut face nimic pentru Iuda. Nu a putut face nimic pentru Lucifer, nu a putut face nimic pentru Iuda şi nu va putea face nimic pentru nimeni care nu are Sămânţa Vieţii înăuntrul său. Dar dacă aveţi Sămânţa Vieţii în voi, nu veţi putea rata aceasta. Nu am spus că veţi putea înţelege tot deoarece, de multe ori nu avem nici un indiciu cu privire la ceva.

Aşa este şi cu privire la textul acesta. Apostolii nu ştiau despre ce vorbeşte El, dar au stat cu ceea ce au înţeles. Ei au fost dispuşi să stea cu ceea ce înţelegeau şi să lase ca ceea ce nu înţelegeau să se rezolve de la sine. De ce? Pentru că credeau că L-au întâlnit pe Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu şi au fost dispuşi să rămână cu aceasta, deşi Isus nu a făcut lucrurile simple nici pentru ei. Ei erau în acelaşi loc în care se aflau şi fariseii.

„Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?”

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui,     n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (v. 52-53).

Fratele Branham a spus că uneori lucrurile sunt spuse în aşa fel încât să provoace o reacţie şi a mai spus că Dumnezeu face aceasta intenţionat. Îmi place când Cuvântul aruncă mintea noastră umană în aer, când înţelegerea noastră, judecata noastră şi felul nostru tradiţional de gândire explodează.

Aşadar, uneori, El spune intenţionat lucrurile în aşa fel încât să provoace o reacţie. Isus nu Şi-a irosit timpul cu explicaţii, ci a continuat să ducă descoperirea mai sus şi mai sus şi mai sus, iar Sămânţa a prins-o.

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (v. 54-55).

El nu a făcut lucrurile mai simple, ci a spus: „Trupul Meu este o hrană şi sângele Meu este o băutură.”

El cunoştea deja concepţia lor greşită şi nu a făcut nimic ca să facă lucrurile mai uşoare pentru judecata lor, ci a înrăutăţit lucrurile. De ce făcea aceasta? Pentru că El urmărea numai Sămânţa rânduită mai dinainte. Dacă nu avem grijă, noi vom face greşeala să încercăm să explicăm tot ceea ce se află în Mesaj şi vom sfârşi prin a greşi. Nu este despre a explica, ci despre a prinde Sămânţa. Aleluia!

„Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.

După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.

Astfel este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit; cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.”

Isus a spus aceste lucruri în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum.

Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?”

Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis:

„În ordine. Staţi jos şi vă voi explica deoarece văd că nu înţelegeţi.” A spus aşa? Fratele Branham a spus: „Nu înţelegeţi? Nu trebuie să înţelegeţi.”

„Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cârteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire?

Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?…

Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.

Dar sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred şi cine era cel ce avea să-L vândă.

Şi a adăugat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.” (v. 54-66).

Care a fost scopul dialogului? Fratele Branham a spus că El trebuia să-Şi micşoreze mulţimea. Erau prea mulţi şi trebuiau împuţinaţi, pentru că Isus ştia că acolo erau oameni care nu credeau. Astfel, nu a încercat să-i convingă, nu a încercat să vină cu un program ca să-i ţină în jurul Său, ci a ridicat nivelul descoperirii cu un ţăruş mai sus. De ce? Pentru că Sămânţa putea suporta aceste lucruri. Voi nu puteţi să-i scuturaţi jos, pentru că ei nu vor părăsi niciodată acest Cuvânt; poate vor fi confuzi, dezorientaţi, dar aceasta este doar în minte. În suflet nu există confuzie şi nu puteţi să-i determinaţi să părăsească acest Cuvânt. Acest Cuvânt şi descoperirea Sa vor atrage întotdeauna Sămânţa şi cu cât merge descoperirea mai sus, cu atât va merge şi Sămânţa mai sus, iar voi nu trebuie să explicaţi fiecare punct şi virgulă, pentru că este datoria lui Dumnezeu să aducă descoperirea. Voi predicaţi doar Mesajul!

„Atunci, Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”

Isus nu S-a întors spre cei doisprezece ca să le spună: „Vă rog nu vă duceţi!”, deşi tocmai pierduse masele. Fratele Branham a spus că El tocmai îi pierduse pe cei şaptezeci din asociaţiile de predicatori, dar cu toate acestea S-a întors spre cei doisprezece şi le-a zis: „Voi nu vă duceţi?” Dacă aş fi fost acolo, eu aş fi spus: „Prieteni, vă rog să nu mergeţi nicăieri! Ascultaţi-mă puţin! Nu plecaţi, că vreau să vă explic şi vouă!”

Nu de aceasta a fost Hristos pe pământ, nu de aceea a fost El aici în acea manifestare, ci a fost aici ca să mântuiască oile pierdute.

„Atunci, Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”

„Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.”

Petru ştia un singur lucru, avusese o singură descoperire.

„Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Chiar şi după această discuţie confuză, chiar şi după ce ai spus să mâncăm trupul Tău şi să bem sângele Tău, chiar dacă ai spus că vei merge sus de unde ai venit, chiar dacă mintea noastră nu poate înţelege aceste lucruri, suntem siguri de un lucru şi anume, că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu.”

Vedeţi, ceea ce i-a ţinut lângă Isus a fost descoperirea, nu înţelegerea lucrurilor spuse de El, ci descoperirea. Dumnezeu li S-a descoperit lor personal. Astfel, ei au ştiut că El era Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu şi indiferent cât de ciudat suna aceasta, indiferent cât era de confuz pentru creier, cât de ilogic, ei au stat exact lângă acest Hristos.

V-a descoperit Dumnezeu că acest Mesaj este Hristos? Este Hristos, este El Însuşi care a venit jos în acest ceas, în plinătatea Cuvântului. Noi am primit această descoperire, mulţi dintre noi au primit-o şi vom sta exact acolo. Dacă nu pot face o schiţă pentru voi cu tot ceea ce a învăţat profetul, dacă nu pot face lucrurile mai uşoare, dacă nu le pot explica, pot spune doar că eu am primit descoperirea că acest Mesaj este Isus Hristos. Aleluia!

După toate acestea, „Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.”

Totuşi, El nu le-a spus cine era acela. De ce? El ştia că unii dintre ei nu credeau şi ştia cine avea să-L vândă. Există un singur fel prin care se poate face separare: Cuvântul trebuie să fie dus mai sus. Nu-L lăsaţi jos, la un nivel scăzut pentru că dacă-L lăsaţi acolo vor sta toţi prin preajmă. Dacă Îl vom lăsa la nivelul unei învăţături denominaţionale, vom avea o mulţime mare; dacă dăm drumul la muzică şi ţinem Cuvântul la un nivel scăzut, doar la nivelul de a vorbi despre mântuire, serviciu după serviciu, serviciu după serviciu, învăţând doar vindecarea şi un nivel de bază care cuprinde mântuirea, putem avea adunările pline. Dar noi nu căutăm să avem o adunare plină, ci căutăm Sămânţa rânduită mai dinainte a lui Dumnezeu, iar singura cale prin care putem atrage Sămânţa este să ridicăm nivelul mai sus, să aducem descoperirea orei, să o vorbim pur şi simplu, să predicăm Mesajul, să spunem ceea ce a spus El. Iar Sămânţa „oile Mele ascultă Glasul Meu şi nu vor urma un străin.” De ce? Pentru că ei au auzit şi au fost învăţaţi de Tatăl.

„Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece?”

Puneţi-vă în locul apostolilor când li s-a spus aceasta. Campanii uriaşe, popularitate, ei erau în trezire, era cel mai măreţ lucru care se petrecea de la Ioan Botezătorul încoace. Era ceva mai măreţ decât slujba lui Ioan Botezătorul, iar ucenicii făceau parte din ea, se aflau în ea. Ei au văzut minunile, L-au auzit vorbind, au înţeles descoperirea şi erau acolo, înăuntru, în acea mare mişcare. Dar după câteva zile, toţi Îi întorceau spatele, deşi doar cu câteva zile înainte de aceasta, ei spuseseră: „Faptul că Împărăţia este stabilită este un lucru minunat, pot să stau la dreapta Ta? Care va fi locul meu, pentru că această lucrare creşte foarte repede, care va fi locul meu în toate acestea?”

Scopul Lui nu era să zidească Împărăţia pe pământ, ci să cheme Sămânţa pentru Împărăţie.

„Care va fi locul meu acolo?”

„Staţi puţin, pentru că în curând nu vor mai fi multe locuri.” Masele au plecat, dar El a predicat mai mult, iar atunci s-au ridicat şi au plecat şi cei şaptezeci din asociaţia predicatorilor. Aceia erau bărbaţi alături de care ei au predicat, cu care au avut campanii de vindecare, erau bărbaţi cu care au scos draci, alături de care au făcut lucruri măreţe. Ei au mers doi câte doi şi au predicat prin cetăţi, iar atunci   s-a ajuns că unul din doi pleca. Ei au dormit pe străzi împreună, au dormit în casa cuiva împreună; amintiţi-vă când au plecat din cetăţi scuturându-şi praful de pe picioare, amintiţi-vă minunile pe care le-au făcut, cum au scos dracii afară, cum au făcut cutare şi cutare lucruri. Ei îşi aminteau toate acele lucruri, dar nu înţelegeau ceea ce spunea El.

„Puteţi să ne explicaţi faptul că ne cere să Îi mâncăm trupul şi să-I bem sângele?”

„Nu, eu nu pot explica aceasta.”

„Ce înseamnă aceasta?”

„Nu sunt sigur.”

Noi facem parte din cei doisprezece.

Cei şaptezeci s-au întors şi au plecat descurajaţi. Tot entuziasmul scădea pe măsură ce vedeau cum pleacă ceilalţi. Atunci, El S-a întors spre cei doisprezece şi i-a întrebat: „Voi nu vă duceţi?”, iar Petru a făcut o afirmaţie. Isus i-a privit şi a zis: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece?” Dintr-o dată, ei au simţit o uşurare. „Aşa este. El m-a ales, sunt în siguranţă.”

„Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece?”

„Ba da, aşa este. Tu ne-ai ales.”

„Da, Eu v-am ales, dar cu toate acestea, unul dintre voi este un drac.”

Isus a mers în camera de sus şi a spus: „Unul dintre voi Mă va vinde.”

Niciunul dintre ei nu a spus: „Este Iuda?” El nu era cel mai probabil candidat, aşa că toţi au spus: „Sunt eu?”

Isus nu era acolo ca să facă lucrurile mai uşoare pentru ei. El nu era acolo ca să-i hrănească cu lingura, ci era acolo ca să lase Cuvântul vorbit să scoată afară Sămânţa aleasă rânduită mai dinainte, iar astăzi face la fel.

Noi nu trebuie să luăm mesajul şi să facem din el cărţi pentru şcoala duminicală. Predicaţi-L cu putere, predicaţi-L aşa cum ni L-a dat El, predicaţi-L în descoperirea deplină a Cuvântului şi lăsaţi Sămânţa să vină la suprafaţă. Dumnezeu nu zidea, ci tăia.

Dacă ne uităm la piramidă, prieteni, la bază este vastă, dar la vârf este îngustă. El nu zideşte, ci taie.

Dacă ne uităm la Cortul din pustie, când intrau în Cort, o făceau de la Est spre Vest; intrau pe poartă şi ajungeau în curte. Aceea era curtea dinafară şi era multă activitate, mulţi oameni şi se petreceau multe lucruri. Mulţi puteau să intre înăuntru şi apoi să iasă afară şi să facă multe lucruri. Acolo strălucea lumina naturală a soarelui, o înţelegere firească. Dar dacă voiau să ajungă la Dumnezeu, ei trebuiau să continue să meargă mai departe şi să intre în Locul sfânt, iar când perdeaua se închidea în urma lor, în Locul sfânt nu mai exista lumină naturală, nu mai exista înţelegere firească, ci acolo era Lumina celor şapte sfeşnice de aur, Lumina din cele şapte epoci ale Bisericii. Lumina prin oameni, lumina prin biserici, iar când se aflau în acest loc, se apropiau mai mult de Dumnezeu; exista o pâine pe care puteau s-o mănânce, dar aceea era o pâine făcută de leviţi, de preoţi, iar ei se puteau hrăni cu ea şi să aibă părtăşie cu Dumnezeu, dar această pâine era valabilă numai timp de şapte zile. După şapte zile, ei trebuiau s-o schimbe şi să aducă înăuntru pâine proaspătă.

Timp de şapte epoci ale Bisericii a existat o pâine făcută de leviţi. Exista Lumină. Isus ne-a arătat că au existat lapte stele, acestea fiind cei şapte mesageri ai celor şapte epoci ale Bisericii, iar ei reflectau Lumina de dincolo de perdea. Ei reflectau Lumina, o Lumină a sfeşnicului, o Lumină diferită, dar mulţimea devenea tot mai mică. Noi ajungem în vârful piramidei şi mulţimea este tot mai mică.

Dar dincolo de următoarea perdea putea intra numai câte unul, pe rând. Dincolo de perdeaua aceea nu mai exista Lumina unei epoci a Bisericii sau Lumina unei stele, nu exista pâinea de pe masa punerii înainte, ci acolo era prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. În acea Prezenţă era toată Lumina sfeşnicelor, Lumina tuturor stelelor, pentru că ei reflectau Lumina din Locul Preasfânt. Stelele din mâna Sa reflectau Lumina Slavei Shekinah. Lumina din sfeşnice, care era Lumina epocilor bisericilor, reflecta Lumina din Locul Preasfânt. Dar pentru a fi cu Dumnezeu, omul trebuia să treacă dincolo de perdea şi să intre în contact cu Lumina originală, cu Viaţa originală, cu Isus Hristos Însuşi, iar acolo exista o Pâine care era diferită de pâinea de pe masa punerii înainte, Pâinea de aici fiind aceeaşi Mană care a căzut din ceruri şi care este păstrată pentru totdeauna în Prezenţa lui Dumnezeu; este o Pâine veşnică ce S-a coborât din ceruri, care nu se va strica niciodată şi nu va trece niciodată, este Pâinea originală. Dar când un om intra înăuntru, intra singur.

Aceasta nu este despre mese, ci este despre descoperire. Aceasta este despre Cuvântul vorbit, despre Lumina originală, despre Lumina care vine în contact cu Lumina, despre Viaţa care vine în contact cu Viaţa, Cuvântul vine în contact cu Cuvântul. Copiii lui Dumnezeu sunt copiii Luminii, iar ceea ce le aduce Lumina este Viaţa originală.

Fratele Branham ne-a arătat piramida şi a preumbrit-o cu cele şapte epoci ale Bisericii care merg spre vârf. Dar există o Piatră de încheiere care trebuie să vină peste aceste şapte epoci ale Bisericii. Când a luat piramida şi ne-a arătat că aceasta este Cetatea, Noul Ierusalim, s-a dus înapoi în Vechiul Testament şi ne-a arătat că scaunul de domnie al lui Dumnezeu este în Piatra de încheiere, Lumina originală este în Piatra de încheiere, întreaga Cetate fiind luminată de această Piatră. Dar pentru a ajunge la scaunul de domnie trebuie să se facă multă tăiere. Nu se poate merge de la bază la vârf, cum vrem noi, ci trebuie să mergem în aceeaşi direcţie, trebuie să ne mişcăm după forma piramidei, altfel suntem înafara lui Hristos, şi trebuie să continuăm să urcăm până când ajungem la Dumnezeu şi numai la El, Cuvântul şi numai Cuvântul.

Ciclul primei veniri este ciclul celei de-a doua veniri. Care a fost semnul timpului secerişului? Semnul timpului secerişului a fost separarea. Acesta este secerişul: separarea. Secerişul înseamnă ajungerea la grâu şi numai la grâu. Neghina este separată şi grâul este adunat; ajungem la aria de treierat, iar grâul este treierat, adunat.

În timpul lui Isus, El a venit la sistemele care s-au separat de El, apoi la cei şaptezeci care s-au separat de El.

Prieteni, noi suntem în timpul secerişului, iar secerişul înseamnă separare. Dumnezeu ajunge la grâu şi numai la grâu. Poate nu înţelegem toate lucrurile şi nu putem explica tot, dar ştim un singur lucru: Acesta este Hristos, Acesta este Isus Hristos. Nu ştim totul, dar aceasta o ştim şi nu plecăm nicăieri.

Prieteni, staţi cu Cuvântul, cu Cuvântul descoperit al orei! Staţi cu Hristos şi El vă va ajuta să mergeţi înainte! Staţi cu Mesajul şi El vă va aduce biruinţa! Nu vă abateţi nici la stânga, nici la dreapta!

Fratele Branham a spus: „Dacă aceasta înseamnă că trebuie să ciopliţi mult, şi eu trebuie să fac aceasta!” Dar lăsaţi Cuvântul să vă cioplească.

Doamne, dacă înţelegerea pe care o am astăzi este greşită, taie-o jos şi adu-mi înţelegerea desăvârşită. Dacă am ceva ce este greşit, taie lucrul acela jos, Doamne, şi corectează-mă pentru că vreau să ajung în vârf. Vreau să merg dincolo de perdeaua dinăuntru, vreau să mă întorc înapoi la Lumina originală. Acela este Locul în care trebuie să fiu, chiar dacă aceasta înseamnă să tai mult jos, chiar dacă înseamnă multă pocăinţă şi corecţie. Adu-mi toate acestea, Doamne, pentru că trebuie să fiu în acea Piatră de încheiere; trebuie să fiu dincolo de acea perdea, în Slava Shekinah. Acela este singurul loc în care doresc să fiu.

Ciopleşte-mă şi ajută-mă să spun tot timpul numai: „Da” şi „Amin”.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Amin!