UN OM CARE A FUGIT DE DUMNEZEU

Să ne plecăm capetele.

Bunule Dumnezeu, Îţi suntem recunoscători pentru că avem privilegiul de a ne întâlni şi în această după-amiază, la picioarele Tale.

Doamne, numai Tu ştii cât au tânjit inimile noastre după ceasul acesta, în care putem sta iarăşi înaintea poporului Tău, aducându-i mesajul de care are atâta nevoie în aceste vremuri. Tu ne-ai dăruit aceste câteva zile, de aceea, Te rugăm, Dumnezeule, să reverşi îndurarea Ta peste noi şi să ne dai călăuzirea Ta. Dă-ne toate cele trebuincioase, căci inimile noastre ard de dorinţa de a Te cunoaşte mai bine.

Noi vedem recolta coaptă pe câmp şi ştim că grâul este gata pentru secerat.

Bunule Dumnezeu, Te rugăm să ne eliberezi de toate poverile noastre, ca să putem sta în prezenţa Fiului Tău în zilele care vin, şi să ne coacem pentru Împărăţia Ta.

Binecuvântează fiecare cântare ce va fi cântată; binecuvântează rugăciunile ce vor fi rostite şi răspunde la fiecare în parte, Doamne.

Mântuieşte-i pe toţi cei pierduţi şi cheamă-i înapoi, la părtăşia din casa Dumnezeului celui viu, pe toţi cei care s-au rătăcit de la cale.

Te rugăm, Doamne, să vindeci fiecare boală din locul acesta, astfel încât, la sfârşitul acestor adunări, să nu mai fie printre noi nici un neputincios.

Fă ca noi, cei care credem că suntem biserica adevărată, cei chemaţi; noi, care am ieşit din Babilonul acestei lumi, să avem parte de minunata părtăşie a zilelor din urmă, să primim binecuvântarea Ta, deoarece flămânzim cu adevărat după Tine, Doamne, şi am pus deoparte toate lucrurile acestei lumi deşi le iubeam. Am dat la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de repede, de aceea, Te rugăm să ne ajuţi să ducem această luptă până la bun sfârşit, cu răbdare.

Ajută-ne Tată, ca la sfârşitul acestei adunări să fim nişte creştini mai buni, mai tari, mai aproape de desăvârşire, decât atunci când am intrat aici.

Îngăduie aceste lucruri, pentru ca toată slava să-Ţi fie adusă Ţie, căci Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Cred că seara aceasta este un mare privilegiu, pe care l-am aşteptat de multă vreme. Zilele trecute îi spuneam soţiei: „Abia aştept să mă duc la Tabernacol.” Eu am prieteni în toată lumea, dar este ceva deosebit în legătură cu această biserică. Domnul mi-a dat viaţă, şi dacă El va zăbovi, cred că tot aici voi fi şi înmormântat. Da, când va veni, mă va găsi tot aici.

Întotdeauna când mă gândesc la Jeffersonville, se întâmplă ceva deosebit. Zilele trecute când am fost cuprins de o mare nostalgie şi i-am spus soţie mele: „Mi-e dor de acasă şi nu văd altă cauză, decât că, poate, oamenii de acolo se roagă pentru mine, aşa că tot ce îmi rămâne de făcut, este să mă întorc acolo pentru câteva zile, deoarece s-ar putea ca Domnul să vrea să ne descopere ceva.”

Tema deosebit de importantă pe care o avem în faţa noastră este „Căsătorie şi despărţire”.

Dacă există o întrebare, trebuie să fie şi un răspuns la ea, căci nu se poate ivi nici o întrebare fără să existe şi un răspuns la ea. Indiferent în ce contest este ea, trebuie să aibă şi un răspuns. Dacă Domnul va voi, aş vrea să vorbesc despre această temă duminică dimineaţa.

Cred că mâine seară vom putea ajunge la… cum se numeşte şcoala aceea? (Sala Parkview). Cum? (Fratele Neville spune: „Liceul Parkview Junior”). Da, Liceul Parkview Junior. Câţi dintre voi ştiu unde se află? Bănuiesc că sunt indicatoare, nu-i aşa, frate Neville? Este la 1200 metri de aici. Este o clădire frumoasă şi îngrijită. Fotoliile sunt prevăzute cu măsuţe pentru notiţe, aşa că sunt sigur că o să vă placă mai mult decât să vă înghesuiţi aici, la Tabernacol. Spaţiul este mult mai mare, şi la fel locurile de parcare.

Am fost nevoiţi să le promitem că nu va ajunge nimeni acolo înainte de ora 18.30 (Fratele Neville spune că nu le este permis să meargă acolo mai repede de ora 18.30). Cred că ar fi bine dacă ne-am duce pe la ora 18.30. Ei mai au în oraş o altă sală care are 6000 de locuri, iar dacă ne purtăm frumos, s-ar putea să ne-o închirieze într-o zi şi pe aceea. Poate chiar în vara aceasta după ce mă întorc din străinătate.

Ce capacitate are sala pe care am închiriat-o acum? (Fratele Neville spune: „4000 de locuri”). Vedeţi, înseamnă că vom avea loc destul. Să fiţi acolo la şase şi jumătate, căci sunt convins că veţi sta confortabil.

În ce priveşte rugăciunea pentru bolnavi, cred că ar fi mai bine s-o lăsăm pentru mâine seară. Noi am închiriat sala aceea, cu gândul că vor putea participa mai mulţi oameni, aşa că, după părerea mea, cel mai bine ar fi să mergem acolo. Ce zici, frate Neville? Câţi dintre voi cred că aceasta este o idee bună? Sala este deja închiriată şi acolo va fi loc destul pentru toţi. Plata au făcut-o fraţii de aici, din biserică. Ne-a costat încă 50 de dolari pe seară, şi vă pot spune că ar fi extraordinar dacă am avea peste tot asemenea condiţii: 50 de dolari pentru o sală atât de încăpătoare, cu o scenă frumoasă, într-o clădire nouă.

Bănuiesc că va trebui să acceptăm unele donaţii, dar cred că atunci când vom avea destui bani pentru acoperirea cheltuielilor nu va mai fi nevoie de aşa ceva.

Dacă sunt printre noi şi străini, aş vrea să ştie că noi ne-am luat angajamentul să nu cerem bani de la nimeni, să nu-i constrângem într-un fel sau altul ca să ne dea. Totuşi, tava pentru colectă circulă prin sală pentru că aceasta este o faptă creştină. Eu am încercat de multe ori să evit această metodă, dar rezultatele au fost nemulţumitoare. Adevărul este că „a da” face parte din religia noastră, din datoria noastră, şi nu are importanţă dacă este un singur bănuţ, sau mai mulţi.

Amintiţi-vă că Isus a văzut odată o văduvă care trecea prin  locul unde cei bogaţi puneau darurile lor în visteria Templului. Probabil că era însoţită de doi copilaşi flămânzi, dar cu toate acestea a dat tot ce avea: doi bănuţi. Văzând-o, Isus i-a întrebat pe ucenici: „Cine credeţi voi că a dat mai mult?” (Luca 21. 1-4).

Dacă aş fi fost acolo, cu siguranţă i-aş fi spus: „Vai, soră, nu face aceasta, deoarece avem adunaţi o grămadă de bani.” Dar vedeţi? Isus n-a oprit-o, deoarece ştia că are pentru ea ceva mult mai bun: un cămin în slavă. El a lăsat-o să pună cei doi bănuţi în visterie, pentru că a văzut dorinţa din inima ei.

După cum am spus, femeia era văduvă, avea copilaşi de crescut, iar cei doi bănuţi erau toată averea ei. Totuşi, ea dorea să pună cei doi bănuţi acolo, iar dacă oamenii doresc să dea, trebuie să li se ofere ocazia ca s-o facă.

Mă gândesc acum la cei care se ridică şi strigă: „Cine vrea să dea 50 de dolari? Cine vrea să dea 70?”, deoarece, după părerea mea, un asemenea obicei este dăunător. De ce spun aceasta? Pentru că în momentul în care oamenii îşi dau seama că pentru o adunare este nevoie de bani, preferă să nu mai vină. Acesta este motivul pentru care eu nu permit niciodată să se facă aşa ceva, ci le spun: „Dacă sunteţi nevoiţi să apelaţi la o asemenea soluţie, atunci este timpul să plec de aici şi să mă întorc la Tabernacol.” Vedeţi? Noi nu putem face aceasta, dar sunt de acord să trimitem tava pentru colectă, ca să avem un serviciu complet.

Deci, s-ar putea ca în fiecare seară să se adune colecta, spunându-se ceva de felul: „Acum se adună colecta.”

Cred că Domnul mi-a dat un mesaj foarte clar pentru biserică. Totuşi, nu voi începe acel mesaj, deoarece s-a întâmplat un fenomen extraordinar, pe care abia aştept să vi-l povestesc.

Conform chemării, tema cea mai importantă va fi „Căsătorie şi despărţire”, dar pentru că nu ştiam  cum să abordez acest subiect, m-am dus să mă rog, iar Domnul mi l-a descoperit.

Încă nu ştiu, dar s-ar putea să le rog pe surorile noastre să rămână acasă duminică. Nu ştiu. Depinde dacă femeile căsătorite doresc să vină cu soţii lor, căci sunt unele lucruri esenţiale pe care trebuie să le discutăm, şi, desigur, dorim ca totul să fie  „Aşa vorbeşte Domnul”, căci atunci veţi cunoaşte adevărul. Eu mă încred numai în El pentru aceasta.

Zilele trecute am luat masa la restaurant şi acolo erau nişte tineri care discutau. Ei spuneau:  „Săptămâna aceasta am unde să mă duc, deoarece Branham va ţine câteva predici în oraş.” „Da, şi vor merge foarte mulţi oameni, desigur.” Erau foarte cumsecade. Eu vă mulţumesc tuturor, pentru că tinerii aceştia nu ne-au defăimat, ci dimpotrivă, au spus lucruri bune despre noi.

Ieri m-am întâlnit cu directorul de la Ranch House şi el mi-a zis: „Frate Branham, am auzit că urmează să ţii o adunare. Aş putea să-ţi fiu de vreun ajutor? Vreau să îţi spun un singur lucru: oamenii din Tabernacol sunt nişte oameni tare de treabă.”

Mi-a plăcut foarte mult să aud aceasta, pentru că, în definitiv, mă simt de parcă aţi fi copiii mei. Voi sunteţi mieluşeii Domnului, iar El v-a încredinţat în mâna mea ca să vă hrănesc, aşa că eu mă încredinţez în toate lucrurile în mâna Sa.

Am vrut să vorbesc despre „Căsătorie şi despărţire” încă de pe vremea deschiderii Peceţilor, deoarece, după cum ştiţi, toate tainele trebuiau descoperite prin ruperea Peceţilor.

Eu sunt bătrân deja şi m-am gândit că ar fi bine s-o înregistrăm pe bandă pentru cazul când mi s-ar întâmpla ceva şi biserica nu ar şti ce voiam să spun. Temele acestea par a fi foarte grele dar, cu ajutorul Domnului, voi încerca să le clarific, aşa că dacă se va întâmpla ceva, şi voi pleca din mijlocul vostru înainte de venirea Domnului, le veţi avea pe casete.

Cred că avem câteva cărţi noi. O văd pe sora Vayle, dar nu ştiu dacă dr. Vayle este aici sau nu. Este, soră? Probabil că este pe aici, prin adunare. Da, este acolo jos în spate.

Fratele Vayle a scris deja două cărţi, dacă am înţeles bine ce mi s-a spus astăzi. Este adevărat, frate Vayle? Ai scris două cărţi? Da, este vorba de două, şi cred că fiecare va primi câte una din fiecare. Da?

Cartea „Cele şapte Epoci ale Bisericii” este gata şi se află sub tipar chiar acum, este adevărat, frate Vayle? Ştim cu toţii că sunteţi dornici să primiţi aceste cărţi întrucât ele dau un răspuns la multe din problemele care vă frământă.

Vom încerca să publicăm şi o carte despre „Cele şapte Peceţi”, astfel ca fiecare dintre voi să le poată citi, studia şi înţelege.

Mai întâi ascultăm benzile ca să ne amintim ce s-a spus. Voi ştiţi că a ţine o predică este una, iar a scrie o carte este cu totul altceva. De exemplu, s-ar putea să fac referire la sămânţa şarpelui, iar cel ce va citi cartea se va întreba imediat: „Oare ce însemnează „sămânţa şarpelui”? Vedeţi? Ei nu ar înţelege despre ce este vorba, iar dacă s-ar întâmpla să citească cineva din Princetos, de exemplu, ar spune că suntem foarte înţelepţi.

Acesta este motivul pentru care l-am rugat pe fratele Vayle să mă ajute să dau ideilor o formă liniară şi corectă din punct de vedere gramatical. Dacă nu s-ar face aceasta, atunci cu siguranţă, gramatica mea ar fi o mare taină pentru ei. Dar fratele Vayle este priceput în acest domeniu.

Scumpul nostru frate a primit şi mai multă inspiraţie şi mi-a spus că va scrie el însuşi nişte cărţi despre aceste lucruri. A editat deja una – dacă nu mă înşel – „Proorocul secolului XX” şi alta  parcă era „Biserica din Laodicea”.

Billy mi-a spus că cineva a adus astăzi câteva mii de cărţi din Texas. Veţi fi anunţaţi. Dacă nu mă înşel, au fost nişte sponsori, aşa că se vor da gratuit. Nădejdea noastră este că o să vă placă, iar dacă este aşa, să-i strângeţi mâna fratelui Vayle şi spuneţi-i cât de mult apreciaţi efortul lui. În ce mă priveşte, eu nu le-am citit de teamă să nu mă răzgândesc în unele privinţe, dar le voi citi săptămâna viitoare.

Astăzi este miercuri, iar oficial, adunările anunţate încep numai de mâine. Cu toate acestea, nu am putut să stau acasă când ştiam că voi sunteţi aici. Este ca şi cum v-ar vizita rudele, iar voi aţi alerga pe potecuţă ca să le întâmpinaţi şi să le uraţi bun venit. Exact aşa m-am gândit şi eu când am venit aici.

Ar fi trebuit să mă întorc acum trei săptămâni, dar am fost prin Arizona, la adunări, apoi m-am întors ca să mă odihnesc puţin şi m-am dus la vânătoare.

Aş vrea să vă povestesc ceva, ca să vedeţi ce loc ne-a dat Domnul pentru casă şi pentru şcoala copiilor. Cred că este prezent Jim Poole şi la fel bătrânul lui tată. Noi mergeam la şcoală împreună şi-mi amintesc că eu aveam nişte haine tare ponosite şi eram încălţat cu nişte tenişi prin care-mi ieşeau degetele. Împrumutam de la unul un creion, de la altul o foaie şi tot aşa.

Obişnuiam să scriu poezii. Doamna Wood m-a pus să-i recit una în această după-amiază, şi m-a înregistrat, spunând: „Ei bine, ar trebui s-o trimiţi domnului Ford,” la care eu am răspuns: „Conţine prea mult adevăr pentru asta.” Era vorba despre o maşină care avea în faţă un clopoţel, în spate, o manivelă, iar în loc de volan, o şaradă chinezească. Însă, întotdeauna am spus despre vechiul meu Ford că nu trebuie decât să-i număr roţile, ca să mă asigur că sunt patru, apoi să-l scutur bine şi să mă urc. Totul era bine până urcam dealul împingându-l din spate, încet, şi spunând: „Cred că pot. Cred că pot. Cred că pot.” Apoi ajungeam pe partea cealaltă a dealului şi atunci ziceam: „Credeam că pot. Credeam că pot.”

Vedeţi, aşa urcăm şi noi dealul.

Am scris o poezioară când aveam vreo doisprezece ani. Ce credeţi, Dumnezeu este Cel care inspiră astfel de lucruri? Credeţi că El este în cântări? Isus a spus aceasta, referindu-se la David. Nu ştiţi ce a spus David în Psalmi? Uitaţi-vă la imaginea răstignirii. David a cântat despre ea în Psalmul 22:

„Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce M-ai părăsit? Mi-au străpuns mâinile şi picioarele. Toate oasele aş putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc şi mă privesc.”

Aceasta este o cântare, pentru că Psalmii sunt cântări.

Uitaţi-vă acum cum se împlinesc cele scrise în poezia aceea. Eram copil când am scris-o pe o foaie de hârtie împrumutată.

„Mi-e atât de dor de meleagurile îndepărtate

Unde crestele munţilor sunt de umbre pătate,

Mai văd un coiot pândind, după coastă,

La vite ce pasc jos, în câmp, iarbă grasă.

Sus, în canion, un leu se tânguieşte.

Unde un munte mare deşertul îl străjuieşte”.

Iar patruzeci de ani mai târziu, stau pe marginea canionului şi leul mă priveşte în ochi.

O, Doamne! Prieteni, undeva dincolo, dincolo de râu, există o Ţară. Trebuie să existe, deoarece se vorbeşte prea mult despre ea. Toate aceste lucruri nu sunt doar legende, ci sunt adevărate, iar eu sunt foarte bucuros pentru că în seara aceasta pot să fiu aici, alături de oamenii care vor trăi veşnic în Ţara unde nu vor mai exista boli, moarte sau despărţire.

Eu cred că nici o adunare nu poate fi desăvârşită fără citirea Cuvântului. Frate Neville, mi-a spus Billy că vrei să vorbesc în seara aceasta, este adevărat? Mă gândeam că va fi aşa şi asta m-a bucurat foarte mult.

Noi am vrea să intrăm în aceste teme foarte profunde, iar după aceea vom vedea ce va mai face Domnul.

Cred că noi avem adevărul şi sunt foarte bucuros pentru aceasta. Este timpul când pleava se separă de grâu, şi probabil că voi vorbi despre aceasta mâine seară. Grâul trebuie să stea la soare ca să se coacă şi cred că acesta este motivul pentru care suntem aici, prieteni. Noi stăm la Soare ca să ne coacem frumos, încât să putem fi pâine pe masa Domnului.

Înainte de a ne apropia de Cuvânt, haideţi să ne mai rugăm o dată.

Isuse scump, ajută-ne şi în această seară, căci în Tine ne-am pus nădejdea. Te rugăm să reverşi peste noi harul şi îndurarea Ta, Doamne, să ne cureţi şi să îndepărtezi toată pleava de pe noi, spinii şi ciulinii.

Îngăduie ca sfintele raze ale Soarelui lui Dumnezeu să cadă asupra acestui Cuvânt, şi fă să avem o adunare atât de minunată, încât să nu mai fie printre noi nici un om nemântuit, ci toţi să fim copii ai Împărăţiei. Dă-le botezul cu Duhul Sfânt celor care nu Îl au, Tată, descoperă-ne tainele pe care trebuie să le cunoască această epocă, astfel încât să putem vedea clar ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, ca să ne comportăm aşa cum trebuie, să ne îndreptăm greşelile după Cuvânt şi să ştim cum să trăim în această zi atât de apropiată de venirea Domnului Isus. Din cauza lipsei mele de educaţie, este posibil să nu citesc bine Cuvântul Tău, Doamne, aşa că Tu eşti singurul care poate să clarifice totul. Nici un om nu poate s-o facă pentru că totul se află în mâinile Tale, Doamne, de aceea Te rugăm să ne descoperi tainele Tale în fiecare seară, ca să putem fi creştini mai buni; ca să fim lumini strălucitoare pentru oamenii din zilele acestea.

Ascultă-ne pentru că Te rugăm în Numele Domnului Isus. Amin.

Aş dori să deschideţi Biblia la cartea lui Iona.

Oamenii spun întotdeauna că Iona a fost un rătăcit, dar eu l-am apărat de fiecare dată când am auzit această părere. Nu, eu nu pot să fiu de acord cu cei care spun că Iona a fost un rătăcit, deoarece nu pot să cred aşa ceva. Eu am mai vorbit despre problema aceasta şi v-am spus ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost în locul lui Iona.

„Cuvântul Domnului a vorbit lui Iona, fiul lui Amitai, astfel:

„Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!”

Şi Iona s-a sculat să fugă la Tars, departe de faţa Domnului. S-a pogorât la Iafa şi a găsit acolo o corabie care mergea la Tars. A plătit preţul călătoriei, şi s-a suit în corabie ca să meargă împreună cu călătorii la Tars, departe de faţa Domnului.” (Iona 1.1-3).

Ce final trist! Tema mea din această seară este: „Un om care a fugit de Dumnezeu.”

Motivul principal pentru care îi iau apărarea lui Iona, este că el era evreu şi i s-a cerut să meargă într-o cetate a neamurilor ca să strige împotriva ei. Iona s-a gândit că oamenii aceia nu-l vor primi, ci vor zice: „Ce treabă are evreul acesta cu noi?”, dar de aici reiese un lucru foarte important şi anume, că Dumnezeu nu este numai Dumnezeul evreilor, ci este şi al neamurilor. El este Dumnezeul tuturor, doar că pe evrei i-a ales ca popor al Său.

Evreii au fost numiţi poporul ales al lui Dumnezeu, deoarece lor le-a fost dată legea. Dar ei n-au putut s-o ţină. Totuşi, Dumnezeu S-a folosit de poporul evreu ca să arate tuturor că nimeni nu poate să ţină legea Sa.

Legea cerea neprihănire, dar nu oferea omului harul izbăvirii, nu răscumpăra nici o greşeală, ori noi avem nevoie de har, care să răscumpere vina sub care ne-a adus Legea.

Iona, unul dintre prorocii mici ai Bibliei, a fost trimis în cetatea Ninive, iar părerea mea este că noi toţi ne regăsim în exemplul acestui bărbat, deoarece, în permanenţă, fiecare dintre noi fuge de ceva. Fugim de necazuri; fugim de responsabilităţi, etc., toţi preferând această variantă. Da, noi preferăm să fugim decât să rămânem ca să ţinem piept necazurilor.

Uneori avem tendinţa de a fugi de muncă. Pur şi simplu nu vrem să muncim. Sunt oameni care cred că pot să trăiască şi fără să muncească, dar pentru aceştia Solomon a dat un sfat foarte înţelept: să privească la viaţa furnicilor.

Cineva mi-a spus că dacă o furnică nu lucrează, ci stă şi trândăveşte, în iarna care vine, nu va primi nimic de mâncare.  Aceasta înseamnă că fiecare trebuie să muncească.

Noi avem foarte multe obligaţii, foarte multe responsabilităţi. Da, fiecare om se confruntă cu o anumită responsabilitate.

Astfel, când vine vremea să-ţi alegi o soţie, sau un soţ, trebuie să-ţi asumi o răspundere. Poate că vă ridicaţi împreună un cămin drăguţ. Deci uitaţi: ca femeie căsătorită, trebuie să te gândeşti la responsabilitatea de a creşte copiii. Apoi, trebuie să te gândeşti că pereţii aceia frumoşi vor fi plini de urme murdare de degete, ceea ce înseamnă că vei avea responsabilitatea de a-i educa pe cei mici. De asemenea, trebuie să-ţi asumi răspunderea de a le procura îmbrăcăminte şi hrană.

Vedeţi? Peste tot ne lovim numai de răspunderi. Iar atunci când ne confruntăm cu toate aceste responsabilităţi, considerăm că este mai simplu să ne eschivăm.

După cum ştim, căsătoria înseamnă responsabilitate, din toate punctele de vedere.

De multe ori, atunci când predicatorii sunt confruntaţi cu responsabilitatea de a susţine adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu, se eschivează. Este dureros, dar adevărat. Ei fug de această răspundere. Astfel, când suntem puşi în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, preferăm să dăm înapoi, să ne întoarcem de unde am pornit.

De curând am discutat cu nepotul meu care este catolic. Acum câţiva ani l-am botezat în Numele lui Isus Hristos, dar după aceea s-a împrietenit cu o fată catolică şi s-a convertit şi el la catolicism. Eu am ţinut-o pe mama lui de mână atunci când a murit, iar ultimele ei cuvinte au fost: „Ai grijă de Melvin.”

După un timp, el a început să aibă nişte vise ciudate pe care mi le-a povestit şi mie. Odată mi-a zis: „Se făcea că am intrat în biserica ta, unchiule, şi am alergat să mărturisesc ceva, după care m-am trezit.” Apoi a adăugat: „Am greşit.”

„Melvin”, am răspuns eu, „tu n-ai nevoie de nici o tălmăcire pentru acest vis. Locul tău nu este acolo unde eşti acum.”

Vedeţi? Dar uneori a-ţi asuma o răspundere înseamnă a nu lua în seamă propriile tale sentimente. Astfel, ca tată, trebuie să-ţi  asumi răspunderea de a-ţi bate copiii, chiar dacă n-ai vrea să faci aceasta. Totuşi, ca tată sau ca mamă, trebuie să te confrunţi cu responsabilitatea de a-i creşte corect.

Biblia spune: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său.” (Proverbe 13.24). Toţi psihologii de pe pământ susţin acelaşi lucru.

Acesta este adevărul lui Dumnezeu, şi dacă ar fi fost pus în practică mai mult, acum nu am mai avea în lume un asemenea procent de delicvenţă juvenilă şi un asemenea grad de putreziciune. Însă regula de aur a căminului a fost pusă deoparte şi călcată în picioare, oamenii lăsându-şi copiii să facă tot ce vor.

Aşa cum am spus, predicatorii se întâlnesc cu adevărul, dar în loc să-L primească, fug de el. Atitudinea lor pare să spună că ei nu vor să aibă nimic de-a face cu El.

De multe ori, oamenii spun: „Ştiu că acesta este adevărul frate Branham, dar dacă fac aceasta, voi fi dat afară din biserică.” Ce spuneţi de aceasta? Oricum, de undeva tot veţi fi dat afară, aşa că, aţi face bine să vă asumaţi această răspundere, în loc să fugiţi de ea, spunând: „Voi continua să mă duc acolo, deoarece nu pot să mă întorc de pe această cale.”

Desigur, sunteţi liberi să faceţi tot ce vreţi, dar Isus a zis: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5.39). Totuşi, noi vedem că oamenii nu vor să îşi asume această răspundere. Ei ajung în faţa Domnului, înţeleg că El a făcut o făgăduinţă, şi că este obligat să o respecte, dar în momentul când Domnul împlineşte ceea ce a spus, ei se tem să-şi asume responsabilitatea de a urma mesajul acestui ceas. Pretutindeni găsiţi această situaţie.

Dar voi, luteranii, cum sunteţi? Câţi oameni s-au temut să accepte adevărul lui Luther, atunci când el a venit cu neprihănirea prin credinţă? Uitaţi-vă cât v-a costat să-L mărturisiţi pe Isus Hristos şi să deveniţi luterani. Pe unii dintre voi i-a costat chiar viaţa.

Şi voi, metodiştilor, la început eraţi numiţi „holly-rollers”. Bănuiesc că ştiţi acest lucru. Părinţii voştri primeau ungerea Duhului, săreau şi alergau în toate părţile, iar oamenii îi numeau nebuni. Nu, nu vorbesc despre penticostali, aţi înţeles bine. Este vorba despre ceea ce erau metodiştii cu ani în urmă.

Ei săreau, erau cutremuraţi, săreau şi cădeau sub puterea lui Dumnezeu, iar rudele lor aruncau cu apă pe ei şi le făceau aerisire cu evantaiul, gândindu-se că li s-a făcut rău. Oamenii îi numeau o adunătură de fanatici. Desigur, aşa că părinţii voştri au fost nevoiţi să renunţe la tot; ei au trebuit să-şi asume această responsabilitate.

Dar ce ziceţi despre penticostalii care au primit înapoi darurile? Când botezul Duhului Sfânt S-a întors înapoi în biserică, însoţit de vorbirea în limbi şi de celelalte daruri, metodiştii organizaţi v-au scos afară din biserică pe voi, penticostalii. Dar a trebuit să le ţineţi piept; n-aţi avut încotro.

Acum, când am primit descoperirea despre botezul în Numele lui Isus Hristos, şi voi aţi înţeles că acesta este adevărul, trebuie să vă asumaţi responsabilitatea. Da, aveţi şi voi responsabilitatea voastră. Fiecare om este răspunzător în dreptul lui, aşa că trebuie să ţineţi piept acestor lucruri.

Când înţelegem că acest Cuvânt al lui Dumnezeu a făgăduit lucruri pe care le vedem împlinindu-se astăzi, trebuie să ne asumăm răspunderea de a purta acest Adevăr, sau să ne vedem de treabă. Voi nu puteţi rămâne neutri, ci trebuie să fiţi ori de-o parte, ori de cealaltă. Nu este posibil să intraţi pe uşa aceasta şi să ieşiţi la fel ca atunci când mergeaţi la o biserică oarecare ci, ori vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu, ori vă depărtaţi tot mai mult de El.

O, cât de uşor uită oamenii aceste lucruri. Aş vrea să vă gândiţi bine la aceste lucruri, până la adunarea de mâine seară, ca să vedeţi dacă aveţi vreo nelămurire. Dacă există o întrebare, trebuie să existe şi un răspuns.

Să zicem, de exemplu, că vreau să merg spre vest şi cineva îmi arată drumul. Pornesc în direcţia indicată, merg, merg, şi trec de locul unde voiam să ajung. Atunci cineva îmi spune că am greşit şi mă îndrumă din nou, dar eu trec şi de data aceasta pe lângă ţinta propusă.

Atâta timp cât există o întrebare, trebuie să existe şi un răspuns, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul întrebărilor referitoare la Biblie. Aşa este. Răspunsul există. Când îl primiţi însă, voi spuneţi: „O, sunt nişte prostii! Nu pot crede aşa ceva!” şi astfel, în loc să luaţi Biblia şi să staţi frumuşel pe scaun ca s-o cercetaţi, vă luaţi după ce vă spun alţii.

Acum vă aflaţi la adunare, aşa că puteţi verifica singuri ceea ce auziţi, pe baza Cuvântului. Cercetaţi Biblia în Lumina Cuvântului, căci aceasta este singura modalitate de a vedea că ea exprimă Adevărul. Şi trebuie să exprime adevărul, începând de la Geneza şi terminând cu Apocalipsa, care ne arată că Hristos este descoperirea întregii Biblii. Da, toate proorociile se împlinesc în Hristos Isus, pentru că El a fost Dumnezeu descoperit în trup de carne.

Dacă noi venim la adunare şi vedem cum puterea lui Dumnezeu face minuni, apoi ne uităm în Biblie şi vedem că toate aceste lucruri au fost făgăduite pentru ceasul acesta, atunci vom fi răspunzători dacă le acceptăm sau nu.

Multor oameni le plac şi mulţi spun că sunt adevărate, dar nu pentru aceasta vor fi traşi la răspundere.

Să zicem că eu sunt un tânăr şi doresc să mă căsătoresc, iar în faţa mea este o fată care întruneşte toate calităţile pe care aş vrea să le aibă soţia mea. Din punct de vedere moral, este curată ca un crin; este frumoasă, are o personalitate deosebită, este o bună creştină – deci posedă tot ce mi-ar putea trece prin cap când mă gândesc la o soţie bună.

Dar, indiferent cât de mult o admir şi cât de convins sunt că este desăvârşită, ea nu este a mea, până când nu o iau de soţie şi, împreună cu ea îmi iau responsabilitatea de a–i fi soţ.

La fel este cu mesajul. Poate că voi spuneţi: „Eu sunt de acord. Cred că acesta este adevărul”, dar nu ajunge atât, ci este nevoie să-L primiţi. El trebuie să devină o parte din voi, iar voi să deveniţi o parte din El. Abia atunci vă aparţine.

Atunci când te căsătoreşti cu femeia pe care ai ales-o, voi doi sunteţi una.

Aşa sunteţi şi cu Hristos. Când vedeţi că El lucrează, că este viu şi adevărat, atunci deveniţi o parte din El, iar El devine o parte din voi şi împreună sunteţi o parte a mesajului.

O, câte corăbii denominaţionale se duc şi acum la Tars, ca să-l ducă pe Iona din zilele noastre? Peste nouă sute de corăbii au apucat pe calea care li s-a părut mai uşoară, deoarece nu vor să-şi asume nici o răspundere.

Nici Iona nu a vrut să-şi asume răspunderea de a merge la neamuri, ca să le ducă acel mesaj dureros: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită, dacă nu vă pocăiţi!”

El nu voia să meargă acolo, deoarece se temea de ceea ce i-ar fi putut face oamenii aceia dintre neamuri. Dar nu a avut încotro. Deocamdată însă, s-a suit pe o corabie care mergea la Tars, apoi s-a culcat şi a dormit liniştit, deoarece alesese calea cea mai uşoară.

Adevărul este că oamenilor le place foarte mult această cale. Este foarte uşor să mergi pe drumul pe care toată lumea te bate cu mâna pe umăr, te admiră şi te cunoaşte. Este foarte uşor să mergi pe calea popularităţii, dar atunci când trebuie să urmezi altă cale, când trebuie să susţii ceea ce ştii că este Adevărul, începe greul.

De multe ori am cântat cântecul acela:

„Când marea este liniştită şi calmă,

E uşor să te încrezi în braţul Domnului.

Dar când vine furtuna, ce vei face?”

Se spune că o doamnă venea odată cu trăsurica de la biserică şi deodată i s-au rupt hamurile. La întrebările oamenilor, puse după ce a scăpat din acea situaţie, ea răspundea tot timpul: „M-am încrezut în Domnul până în momentul când s-au rupt hamurile!” Ei bine, dar tocmai când s-au rupt hamurile era momentul potrivit ca să te încrezi în Domnul! Până atunci te-ai încrezut în hamuri, nu în El.

Noi ştim că există multe căi uşoare; că există multe corăbii care pot să ne ducă la Isus. Lipsa de răspundere este o cale foarte uşoară. Ai totul la picioare, oamenii te admiră, nimeni nu te contrazice…

Dar dacă îţi susţii cu tărie convingerile, un om care gândeşte mai mult decât alţii îşi va da seama că nu eşti ceea ce pari. Aşa este.

Să zicem că o femeie nu este foarte atrăgătoare, dar ea ţine foarte mult la demnitatea femeii şi este o adevărată doamnă. Orice om care are pretenţia că este bărbat, o va alege dintre multe altele. Desigur, noi apreciem foarte mult oamenii care îşi susţin convingerile.

Dar, în zilele noastre, mulţi creştini sunt atât de superficiali încât cred că tot ce se aşteaptă de la ei este să adere la o biserică, să-şi treacă numele în registru, să sară, să strige şi să spună că sunt creştini. Dar creştinismul înseamnă o viaţă de zi cu zi foarte aspră, închinată Domnului; înseamnă o inimă care să ardă în permanenţă de dragoste pentru Domnul şi de dorinţa de a-i aduce şi pe alţii la Hristos.

Este uşor să mergi pe drumul pe care merge lumea; este uşor să mergi cu barca în josul apei, dar apucă vâsla şi trage ca să mergi împotriva curentului şi atunci vei vedea cât este de greu. Dacă vei slăbi numai un moment ritmul vâslelor, vei vedea cu ce viteză trec copacii pe lângă tine când o vei lua la vale. Ţine însă minte că dacă pluteşti uşor la vale, înseamnă că te apropii de cascadă, şi nu va mai fi mult până când vei cădea împreună cu lumea, care pluteşte atât de uşor pe calea ei. Nu cred că vreţi aceasta, aşa că va trebui să acceptaţi responsabilitatea.

În zilele noastre, Dumnezeu ne-a dat responsabilitatea de a vesti acest mesaj. Cu cât îmbătrânesc mai mult, simt cum zilele mele se scurtează şi îmi dau seama că această responsabilitate mă apasă mai mult decât oricând.

Noi trebuie să facem acest lucru, trebuie să vestim mesajul oriunde ne ducem, să spunem oamenilor că Isus este Domnul şi că El va reveni curând. Pentru această lume nu a mai rămas decât o singură nădejde: venirea Domnului.

Văd acolo, în spate, nişte prieteni care au fost cu mine atunci când mi s-a arătat Îngerul Domnului.

Îmi aduc aminte ce i-a spus Domnul în acea zi fratelui Wood, când urca pe un deal plângând, pentru că soţia lui era bolnavă. Atunci Domnul a zis: „Ridică piatra aceea, arunc-o în sus şi spune: „Aşa vorbeşte Domnul!” Am făcut acest lucru, iar fratele Wood este martor că ceea ce spun este adevărul. Apoi i-am spus fratelui Wood: „Nu va dura mult şi vei vedea că se va întâmpla ceva.”

În ziua următoare eram mai mulţi acolo, împreună cu un predicator tânăr. M-am întâlnit cu el aseară. Şi atunci, el m-a întrebat: „Frate Branham ţi se întâmplă des să ai asemenea vedenii?”

„Da, domnule”, am răspuns eu. „Am venit aici ca să mă odihnesc puţin, dar, desigur, El îmi arată şi aici vedenii. Chiar acolo, dincolo de deal, mi s-au arătat cei şapte îngeri.” El mi-a zis: „Da, înţeleg. Am fost unul din sponsorii adunării pe care ai ţinut-o în California.”

„Mă bucur foarte mult să aud aceasta”, am răspuns eu.

Şi în timp ce vorbeam cu el, am văzut un medic înalt care-i examina ochiul, după care l-am auzit spunând: „Veţi pierde ochiul acesta din cauza alergiei. V-am tratat timp de doi ani, dar nu mai pot face nimic ca să vi-l salvez.”

Când vedenia s-a terminat, i-am spus: „M-ai întrebat acel lucru pentru că doctorul ţi-a spus că nu vei mai vedea cu un ochi.” „Într-adevăr, aşa este, a răspuns el.” Am văzut-o apoi pe mama lui cum îşi scotea un ciorap, dezvelindu-şi piciorul mâncat de cancer şi am auzit-o spunând: „Dacă te întâlneşti cu fratele Branham, spune-i să se roage şi pentru mine.”

I-am povestit şi fratelui ce am văzut, iar el mi-a spus: „Frate Branham, acesta este adevărul.” După aceea am privit înapoi şi l-am văzut stând în picioare şi uitându-se la mine cu ochii plini de bucurie. M-am întâlnit din nou cu el în toamna aceasta şi pot să vă spun că avea ochii mai sănătoşi decât ai noştri, deoarece Domnul îl vindecase.

În timp ce mă aflam acolo, Domnul mi-a arătat ce urma să se întâmple: „Judecata va lovi Coasta de Vest.” Apoi El mi-a spus: „Du-te lângă foc.” M-am dus. Aveam în mână un prosop.

Cu toţii îl cunoaşteţi pe fratele Roy Roberson. Din câte ştiu, în seara aceasta nu este aici, pentru că a plecat în Arizona. Ştiam că el este un veteran. Îmi amintesc că era o dimineaţă frumoasă, iar noi, vreo 10-12 oameni, întindeam corturile şi ne ocupam de pregătirea mesei.

Deodată am spus: „Roy, ascunde-te repede! Urmează să se întâmple ceva.” Nu puteam să îi spun mai mult. În momentul acela, vârtejul de vânt al lui Dumnezeu a coborât din ce în ce mai jos cu un zgomot asurzitor, a zguduit dealurile, şi a izbit muntele la vreo doi metri deasupra capului meu, aşa că bolovanii au început să se rostogolească la vale, retezând vârfurile tuturor copacilor din zonă. Apoi vârtejul de vânt s-a ridicat din văzduh şi a coborât iarăşi ca să zguduie muntele şi să arunce bolovanii la vale. A făcut aceasta de trei ori, iar după aceea s-a ridicat la cer.

Fratele Banks a venit la mine şi m-a întrebat: „Despre asta vorbeai ieri?” „Da, domnule”, am răspuns eu. „Chiar despre asta.”

Două zile mai târziu, a lipsit puţin ca Alaska să se scufunde cu totul. Peste tot de-a lungul Coastei de Vest a fost furtună şi trăsnete, şi eu vă spun: în curând această parte a continentului va aluneca sub ocean. Aşa este. De ce? Pentru că trăim în ceasul venirii Domnului.

Putem vedea cum în jurul nostru se ridică tot felul de doctrine şi de învăţături, dar ştim că pe undeva trebuie să existe şi un răspuns adevărat. Există oameni care fug să se ascundă în peşteri, pentru că în ziare a apărut ştirea că „Pe data de 16 martie va veni Domnul!” Voi ştiţi însă că nu este adevărat, deoarece Isus a spus că „Nimeni nu ştie clipa, nici ceasul acela.” Când vedem toate aceste lucruri, ne dăm seama că undeva trebuie să existe şi un răspuns adevărat. Trebuie să existe şi adevărul.

Există un singur est şi un singur vest, un singur sud-est şi un singur nord-vest. Da, undeva trebuie să existe răspunsul corect.

Cum ne eschivăm de la aceasta? Noi trebuie să le spunem oamenilor că trăim în timpul venirii Fiului lui Dumnezeu; trebuie să fim pregătiţi în permanenţă ca să le dăm un răspuns corect.

Aşa a fost mereu. Oamenii s-au eschivat şi au fugit de Dumnezeu începând chiar cu Adam, în grădina Edenului. El a avut responsabilitatea de a alege între a rămâne cu Dumnezeu şi a merge cu soţia lui. El a trebuit să aleagă. Aceasta a fost responsabilitatea lui.

A avut de ales între ceea ce spunea soţia lui şi ceea ce spunea Dumnezeu, iar noi ştim că el a ales calea soţiei lui. Prin aceasta, Adam şi-a pierdut starea originală şi a împins întreaga omenire la moarte. El a ales lumina nouă pe care o găsise Eva, şi care era împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă puţin. Dumnezeu le-a dat să respecte numai opt sau zece cuvinte: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului, să nu mănânci.” Aceasta era tot ce li se cerea. Şi chiar dacă era atât de puţin, totuşi ei au încălcat această lege.

Adam a fost pus în faţa întrebării: „Oare să fac cum spune soţia mea, sau cum a spus Dumnezeu?” El ştia foarte bine ce face şi trebuia să-şi asume răspunderea, iar pasul pe care l-a făcut cu ochii larg deschişi a aruncat întreaga omenire în moarte.

Mai târziu, a venit al doilea Adam, adică Hristos. Niciodată n-a existat cineva ca El. Unii spun că nu a fost Dumnezeu, dar tocmai faptul că nimeni n-a fost vreodată ca El dovedeşte contrariul. Nimeni n-a fost ca El. Hristos a trăit singur în lumea aceasta, naşterea Lui depăşind înţelepciunea firească. Aleluia! El era Creatorul însuşi descoperit în trup de carne. Cine ar fi putut să stea vreodată unde a stat El? Cine a vorbit vreodată ca El? Cine ar fi putut spune vreodată lucrurile pe care le-a spus El? Cine ar fi putut să facă ceea ce a făcut El? Unicitatea Lui a dovedit că era Dumnezeu însuşi. N-a existat nici un proroc şi nimeni altcineva care să poată face ceea ce a făcut El, care să învieze morţii, să poruncească naturii, sau să facă tot ceea ce a făcut El. Cine ar fi putut să stea în locul Lui? Cum putea fi El altfel decât desăvârşit? Dumnezeul cel veşnic Şi-a luat un trup de carne şi a locuit printre noi.

Nimeni şi nimic nu se poate compara cu El, deoarece este Unic. Nimeni n-a vorbit vreodată ca El. O, era suficient să deschidă doar gura şi îţi dădeai imediat seama că El era deosebit de toţi ceilalţi oameni.

Unii spun că Hristos a fost doar un om obişnuit, dar eu nu pot să fiu de acord cu aceasta. El a fost Dumnezeu. Acesta este adevărul. Nici un om n-a vorbit ca El şi nimeni n-ar putea să facă vreodată ceea ce a făcut El, deoarece El era chiar Cuvântul cel viu întrupat; era descoperirea plinătăţii lui Dumnezeu.

Eu sunt de acord că şi prorocii şi-au avut mesajul lor. L-au avut şi îl au şi acum, dar El a fost plinătatea lui Dumnezeu descoperită în trup de carne. El a fost unic. Şi fără nici o îndoială pot spune că ar fi putut fi Împăratul lumii, – şi va fi – ba chiar este deja, pentru sfinţii Săi.

Care om ar fi rămas atât de sărac încât să nu aibă pe ce-şi pune capul, dacă ar fi ştiut locul în care un peşte înghiţise o monedă? Care om ar fi preschimbat în vin acele vase pline cu apă şi totuşi nu ar fi avut apoi unde să-şi pună capul să doarmă? El a fost nevoit să Se ridice la nivelul responsabilităţilor care I-au fost date în mâini.

Care om ar fi putut să  învieze un mort la patru zile după înmormântare, când începuse deja să putrezească? Oare n-ar fi putut El să Se salveze pe Sine însuşi? Sigur că ar fi putut, dar dacă ar fi făcut-o, nu ne-ar mai fi putut salva pe noi. Acesta este motivul pentru care a trebuit să-şi asume răspunderea.

Iona a fost nesupus şi a preferat să urmeze calea cea mai uşoară, calea care ducea la Tars, dar Isus a ascultat Cuvântul şi a plecat la Ninive – la neamuri -, ca să-Şi aleagă o mireasă. Sunt atât de fericit pentru că a făcut aceasta.

Fraţilor, ar trebui să înţelegem o dată pentru totdeauna că acum suntem ai Lui şi că trebuie să murim faţă de lumea aceasta. Amin.

Fiecare om are o responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Noe, Moise, Ilie, şi toţi ceilalţi, fiecare la vremea lui, au fost nevoiţi să-şi asume răspunderea. N-au avut de ales.

Uitaţi-vă la Noe. În acea epocă a oamenilor de ştiinţă, el a trebuit să susţină o convingere care sfida ştiinţa. Ei aveau motive să spună că afirmaţia lui Noe nu este adevărată, deoarece niciodată nu căzuse măcar o picătură de apă pe pământ. Cu toate acestea, Noe susţinea că urma să curgă apă din cer. El a trebuit să afirme cu toată convingerea că va ploua, deoarece Dumnezeu spusese acest lucru.

Totuşi, credinţa fără fapte este moartă. Prin urmare, dacă spuneţi „cred” şi nu faceţi nimic în acest sens, este degeaba. Dacă spuneţi: „Eu cred mesajul”, dar apoi nu faceţi nimic, la ce vă va ajuta mărturia depusă?

Noe a început să bocănească cu ciocanul şi a construit o corabie, confirmând astfel ceea ce spunea. Asta trebuie să facem şi noi. Trebuie să trecem la treabă, ca să dovedim credinţa prin fapte, deoarece faptele mărturisesc despre credinţă.

Şi Moise a fost confruntat cu această situaţie. Şi la fel Ilie. Fiecare proroc la vremea lui, a trebuit să se ridice în picioare şi să-şi asume răspunderea. Ei nu au procedat ca Iona; el a fugit de răspundere, dar ei nu.

Este vorba de a striga împotriva celorlalţi. Aceasta este esenţa. Aici suntem verificaţi.

Iona nu a fost trimis să spună: „Oameni buni, vin să mă alătur vouă, deoarece cred că ne vom înţelege bine şi vom ajunge la convingeri comune. Vă spun eu tot ce trebuie să faceţi.” Vedeţi? El nu putea vorbi astfel, deoarece era trimis să strige împotriva lucrărilor pe care le făceau, împotriva bisericii lor, împotriva predicatorilor şi a preoţilor lor, împotriva a tot ce însemna cetatea Ninive.

Noe a strigat şi el împotriva bisericilor din vremea sa (şi încă cum!).

Desigur, şi Moise a strigat împotriva poporului său, împotriva preoţilor şi aşa mai departe. El a strigat tot timpul, cât a durat drumul său prin pustie. La fiecare răscruce a fost nevoit să strige la oameni.

Pentru oamenii din timpul său, Ilie a fost un ghimpe în coaste, pentru că striga împotriva lor. Sigur că da. La fel a fost şi Ioan Botezătorul pentru generaţia lui. Împăratul se căsătorise cu soţia propriului său frate, dar într-o dimineaţă, Ioan a predicat despre căsătorie şi despărţire, aşa că a strigat împotriva împăratului, spunând: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de soţie!” (Marcu 6.18). Mai târziu, aceasta l-a costat capul, dar el şi-a făcut datoria şi a strigat împotriva lor.

El nu a luat corabia către Tars, ca să spună: „Da, Irod, sunt de acord cu tine. Nu este nici o problemă. Atâta timp cât consideri că Irodiada este o femeie frumoasă şi că va fi o soţie bună, du-te înainte!”

O, Doamne, ai milă! Cei care fac asemenea lucruri nu sunt oameni, ci cârpe. Ei nu sunt buni de nimic altceva, decât ca să ştergi cu ei farfuriile murdare.

Dar fiţi atenţi. Ioan nu a fost aşa. El a ieşit în faţă şi a strigat plin de curaj: „Nu îţi este îngăduit s-o ai de nevastă!”

Aceşti oameni nu au fugit niciodată, ei au rămas pe loc şi şi-au sumat răspunderea.

Moise a încercat să fugă şi el o dată, ca Iona, dar Dumnezeu l-a adus înapoi. Mulţi dintre ei au încercat să fugă, dar ascultaţi-mă, dacă Dumnezeu te-a chemat şi tu eşti sigur că El este în acest Mesaj, atunci nu mai există nimic care te-ar putea întoarce din drum. Şi noi ştim că nici pe Iona nu l-a mai întors. Nu, domnilor.

Amos a strigat: „Leul răcneşte; cine nu se va speria? Domnul Dumnezeu vorbeşte: cine nu va prooroci?” (Amos 3.8).

Când răcneşte un leu, toată lumea se sperie. Da, domnilor. Dacă aţi auzit vreodată un leu răcnind în junglă, aţi înţelege, dar l-aţi auzit numai în cuşcă. Aceştia mai mult miaună decât răcnesc, dar ar trebui să auziţi odată răcnetul unui leu în sălbăticie. Cad bolovanii de pe deal pe o rază de 500 de metri. Nu ştiu cum le rezistă plămânii la asemenea sunete. Îşi aruncă capul pe spate, îşi înfoaie blana şi răcneşte de zici că trage cu tunul. Cine nu s-ar speria? Se spune că omul care moare ucis de un leu nu simte nici o durere, şi aceasta din cauza sperieturii. La început nu-l observi, iar apoi te sperie cu un răcnet care-ţi ridică părul pe ceafă şi se repede asupra ta într-o fracţiune de secundă.

Prorocul a spus: „Leul răcneşte: cine nu se va speria? Domnul Dumnezeu vorbeşte: cine nu va prooroci?”

Amos a spus: „Poate că eu nu sunt un proroc, şi nici fiul vreunui proroc, dar dacă Domnul Dumnezeu vorbeşte, cine nu va prooroci?”

Poate că nici noi nu suntem proroci, dar când vedem că Domnul lucrează sub ochii noştri ceea ce a făgăduit în Cuvânt, cine poate să stea liniştit şi să nu zică nimic? Desigur, El face toate aceste lucruri.

Noi nu putem să ne ascundem în spatele dogmelor, ca să mergem la Tars. Nu dorim să avem de-a face cu aşa ceva, dar mulţi oameni urmează exemplul lui Adam, încercând să găsească un înlocuitor, o cale de scăpare din faţa lui Dumnezeu, după ce ştiu că au greşit. Când a fost pus în faţa adevărului, Adam a urmat-o pe soţia sa şi a făcut exact ceea ce îi spusese Dumnezeu să nu facă. După aceea însă, amândoi şi-au dat seama că sunt goi. Ochii li s-au deschis şi au cunoscut ce este bine şi ce este rău. Atunci Adam a încercat să găsească un înlocuitor cu care să se acopere.

Chiar asta facem şi noi astăzi: căutăm scuze spunând: „Dacă aş fi trăit atunci…” „Dacă…dacă…” Însă problema se pune altfel: este bine sau rău? Dacă este bine, mergem înainte, iar dacă este rău, trebuie să punem punct. Noi trebuie să aflăm ce este bine, iar atunci nu mai trebuie să stăm pe gânduri.

Haideţi să aflăm chiar acum care este adevărul, ce este bine să facem şi să ne conformăm. Da, noi ştim că aceasta este ceea ce trebuie să facem.

În zilele noastre, se pare că toţi oamenii au dispărut din biserică.

Noi locuim în casa unei sore scumpe care vine la biserică. Probabil că este şi ea printre noi acum. A fost atât de bună încât a consimţit să ne închirieze casa. I-aş spune numele, dar mă tem că n-ar fi de acord cu aceasta.

Într-una din camere, ea are un televizor. După cum ştiţi, familia mea este numeroasă, aşa că avem nevoie de o mulţime de paturi. Toate lucrurile sunt îngrămădite pe ele, aşa că trebuie să avem mare grijă când umblăm pe acolo.

Duminică dimineaţa, copiii s-au uitat la televizor, unde era un program cu cântări religioase. Credeţi-mă, acei oameni m-ar fi făcut de râs dacă într-adevăr aceasta ar fi însemnat creştinism. Se pare că toţi oamenii sinceri au dispărut din biserică. Este de-a dreptul ridicol felul în care se ameninţă unul pe altul cu pumnul, cum se contrazic, cum cântă, sau spun glume de care s-ar ruşina chiar şi un marinar. Se pare că sfinţenia creştinismului nu-şi mai găseşte locul în biserică.

Mergi într-o biserică şi auzi că păstorul anunţă o partidă de înot. Toate femeile vor participa în costum de baie. Se va ţine un concurs de înot, apoi va avea loc o petrecere cu mulţi pui fripţi şi jocuri de noroc.

Pentru mine, aceasta este o dovadă clară că oamenii care cred sincer nu mai au nimic comun cu asemenea lucruri, cu ceea ce se înţelege astăzi prin creştinism.

Noi ştim că în această ţară rece, mai multe femei se îmbracă în pantaloni scurţi decât în ţările cu climă caldă. Acesta este adevărul. Acolo unde este cu adevărat cald, nu sunt prea multe femei care poartă pantaloni scurţi. În schimb, poartă femeile de aici, unde este frig. Ele nu îşi dau seama că Diavolul face acest lucru. Dacă s-ar îmbrăca aşa pentru a fi mai comod, sau pentru că le-ar ajuta într-un fel, atunci ar fi cu totul altceva.

Şi în cazul bărbaţilor este la fel. Eu cred că un bărbat în pantaloni scurţi oferă o privelişte scârboasă. Dacă ar fi sinceri, ar fi în ordine. Atunci ei nu le-ar băga în seamă pe aceste femei, ci ar şti că trupul femeii este sfânt şi aşa ar trebui să rămână.

Există numai două duhuri. Unul dintre ele este Duhul Sfânt, iar celălalt este un duh necurat, care îi stăpâneşte pe oameni. Partea ciudată este că amândouă sunt evlavioase.

Tot aşa au fost şi Esau şi Iacov. Amândoi au fost evlavioşi. La fel au fost Cain şi Abel. Iuda şi Isus. Iar noi vedem că şi astăzi evlavia se găseşte şi într-o parte şi în cealaltă. Duhurile au rămas aceleaşi, deoarece oamenii mor, dar duhurile nu mor, ci merg mai departe.

Şi unii şi ceilalţi sunt oameni religioşi, doar că cei stăpâniţi de Duhul Sfânt au o viaţă sfântă şi curată. Ei nu se ceartă, ci fac tot  ce le stă în putere ca să-i ajute pe ceilalţi să se poarte frumos cu toată lumea. Noi ştim că ceilalţi sunt exact invers, deşi ambele duhuri sunt evlavioase, atât Duhul Sfânt cât şi duhul necurat.

În ciuda faptului că ei se pretind a fi nişte oameni evlavioşi, nu se vor da înapoi de la a te batjocori şi de a-ţi striga că eşti un „holly-rollers”. Ei ignoră Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu, ca şi când nici n-ar exista.

Tu poţi să spui cu ţigara în gură: „Eu am Duhul Sfânt şi sunt de părere că nu este nici un rău în faptul că bei câte un păhărel din când în când. Eu nu văd nici un rău în aceasta.”

Dar vezi tu, conform Cuvântului Său, Dumnezeu consideră altceva. Ei nu fac decât să scuipe asupra Cuvântului. Da, chiar aşa fac.

La fel a făcut şi bătrânul acela şchiop care se târa după David când acesta a fost alungat de pe scaunul de domnie şi urca pe Muntele Măslinilor plângând şi privind înapoi.

Atunci, acel bătrân se târa după el şi îl scuipa. Căpitanul care-l însoţea pe David a zis: „Pentru ce blastămă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.” (2 Samuel 16.9). Dar David a răspuns: „Lasă-l în pace!”

Vedeţi, oamenii îl scuipau. La fel L-au scuipat pe Domnul Isus, cu vreo opt sute de ani mai târziu, iar astăzi Îl scuipă la fel ca atunci. Pe oameni nu-i interesează ce le spui, ci îşi întorc capul, lipsiţi de respect, îţi râd în faţă şi pleacă. Care este cauza? Ei s-au urcat pe o corabie care duce la Tars.

Iar dacă voi strigaţi împotriva răului, să ştiţi că Dumnezeu este Acela care vă împinge s-o faceţi.

Ceasul meu este în urmă cu două ore, deoarece la Tucson, acum este şapte şi zece, iar eu nu mă simt prea bine aici.

Revenind la problema noastră, ştiţi că oamenii vor trebui să răspundă pentru aceasta. Amintiţi-vă că cei care    L-au scuipat pe Hristos au trebuit să dea socoteală.

Când David s-a întors din exil, acel bătrân a căzut cu faţa la pământ, cerând îndurare. El l-a scuipat pe David când acesta fugea, dar când s-a întors, era gata să-i scalde picioarele cu lacrimi.

Într-o zi, cei care L-au străpuns pe Isus, vor înţelege acest lucru, aşa cum îl vor înţelege şi cei care Îl străpung acum. Da, într-o zi se va întoarce roata. Amintiţi-vă Apocalipsa 22. El ne cere să respectăm fiecare Cuvânt pe care L-a scris. Fiecare cuvinţel.

Noi ştim că El este aici, deoarece ne-a dovedit aceasta, şi avem credinţa că în săptămâna aceasta, va continua să-Şi dovedească prezenţa în mijlocul nostru, astfel încât, bolnavii vor fi vindecaţi şi se vor întâmpla o mulţime de alte lucruri mari.

Noi nu vrem să primim convingerile care sunt la modă, ci vrem să primim Adevărul. Nu vrem să avem de-a face cu nimic altceva, decât cu ceea ce a spus Dumnezeu că este Adevărul. Dar voi trebuie să fiţi siguri că păcatele pe care le-aţi săvârşit merg înaintea voastră. Dacă nu, vor veni după voi în ziua judecăţii. Undeva trebuie să fie: ori înaintea voastră, ori după voi. Este adevărat?

Dar dacă tu eşti un creştin adevărat şi ai primit într-adevăr o chemare, aşa cum a primit şi Iona, atunci Dumnezeu a plătit deja preţul în locul tău. Dă-te deci jos de pe corabia care merge spre Tars.

Dumnezeu te-a hotărât pentru viaţă. Dacă eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, chemat de El, atunci vino la Hristos. Intră în plinătatea Lui.

Încotro este biletul plătit de El? Spre Ninive, nu spre Tars. Tu eşti hotărât dinainte.

Chiar acum o corabie se pregăteşte de plecare, aşa că trebuie să te urci doar pe ea. Şi eu vă spun: dacă sunteţi ai lui Dumnezeu, nu veţi avea pace până nu veţi urca.

Nepotul meu a ajuns la o biserică catolică şi a ascultat ce a spus „sfântul părinte” Cutare, ce a zis Cutare şi Cutare, iar acum el flămânzeşte şi însetează. De ce? Pentru că a ascultat ce au zis unii şi alţii, şi nu ceea ce spune Cuvântul. Eu i-am zis: „Băiete, locul tău este în genunchi la altar. Nu există nici o altă cale de scăpare.” Dacă te-a chemat Dumnezeu, ai face bine să laşi totul de-o parte şi să te duci.

Ţineţi minte: Dumnezeu era în corabie; El era în furtună; era în peşte; era pretutindeni. Dumnezeu este pretutindeni şi va continua să ne cheme. Aşadar, de ce mai aşteptăm? Haideţi să pornim trezirea. Sigur că da. Ce aşteptaţi? Noi credem că venirea Domnului este foarte aproape. El îşi va lua Mireasa care este pregătită, de aceea noi nu vrem nici o corabie care să ne ducă la Tars, ci plecăm spre Ninive, spre slavă. Amin.

Ne ducem acolo unde Dumnezeu binecuvântează. Da, iată ce vrem să facem: să stăm înaintea Domnului cu inimile deschise, astfel ca El să ne poată modela cu Razele gloriei Sale, şi să ne coacă atât de bine încât să putem arăta şi altora că Isus Hristos este viu. O, aceasta este tot ceea ce dorim noi!

Ţineţi minte: Dumnezeu îl însoţea pe Iona. El era în corabie; era în furtună şi era în peştele care l-a înghiţit. Da, Dumnezeu l-a însoţit pe Iona până când s-a împlinit voia Sa desăvârşită.

Dacă Domnul te însoţeşte, poţi să te eschivezi aici, poţi să te eschivezi dincolo, dar până la urmă te vei simţi atât de nenorocit, încât te vei întoarce şi vei face ceea ce voia El să faci de la început. Înţelegeţi? Nu fugiţi de Dumnezeu!

Voi credeţi că acesta este Adevărul. Deci, dacă este aşa, atunci merită să trăiţi pentru El şi să muriţi pentru El. Şi încă ceva: dacă Dumnezeu ne-a dovedit că acesta este adevărul, înseamnă că nu mai avem unde să fugim, deoarece El este pretutindeni.

Se pare că Domnul n-ar fi putut să trimită la Ninive alt proroc, decât pe Iona. Ilie nu ar fi fost potrivit şi nici Ieremia sau Moise, aşa că cel care trebuia să meargă acolo era Iona, iar Domnul i-a poruncit să meargă. Când Dumnezeu îţi spune ceva, tu trebuie să te supui. N-ai altă variantă decât să porneşti la drum.

Noi credem că trăim într-un ceas când Dumnezeu lucrează, şi eu am credinţa că în seara aceasta vorbesc unei adunări care aşteaptă să se coacă. Aş spune că acum este la fel ca întotdeauna.

Noi credem că a sosit ceasul când trebuie să se împlinească Ioan 14.12, Maleahi 4 şi Luca 17.30. Noi credem că toate aceste proorocii despre care El a spus că se vor împlini în ziua aceasta, trebuie să se împlinească întocmai. Şi, de asemenea credem că le vedem chiar acum împlinindu-se. Chiar aşa este.

Opriţi-vă! Nu fugiţi de Domnul, ci alergaţi înaintea Lui. Eu ştiu că aceasta este ceea ce vreţi să faceţi, căci altfel n-aţi veni până aici din Texas, Louisiana şi de pretutindeni.

De aceea suntem aici, să venim la El, nu să fugim de El. Desigur…………………………………………………………….

          …Dacă ai fost şi tu un Iona, dacă nu ştii încotro te duci şi ce să faci, urcă pe corabia noastră în această seară, căci noi ne îndreptăm spre Ninive, ca să strigăm. Cealaltă corabie poate să meargă la Tars dacă vrea, căci noi avem o datorie înaintea lui Dumnezeu şi aceasta este Mesajul pentru care suntem răspunzători.

În seara aceasta v-am oferit doar o introducere pentru săptămâna care urmează, ca să ştiţi împotriva cui strig.

Fraţilor, eu port răspunderea acestui mesaj. N-am venit aici ca să-i jignesc pe ceilalţi predicatori, iar în ceea ce priveşte problema căsătoriei şi a despărţirii, despre care urmează să vorbim, aş dori să ţineţi minte că am responsabilitatea de a vă spune Adevărul. Şi n-am să spun nimic altceva decât Adevărul, atâta timp cât Dumnezeu îmi va îngădui să-L cunosc.

Dacă nu voi şti adevărul, nu voi vorbi nimic, dar cred cu toată convingerea că Dumnezeu îmi va arăta adevărul şi cu privire la problema căsătoriei şi a despărţirii. De asemenea, am credinţa că El mă va ajuta să aduc lumină asupra acestei probleme.

Câteva dintre temele despre care intenţionez să vorbesc săptămâna aceasta, sunt: „Cine este acest Melhisedec?” „Unde a ales Dumnezeu să-şi pună Numele?” „Durerile naşterii” şi în plus, voi vorbi despre alegerea unui bărbat care îşi caută o soţie.

N-aş vrea să vă întoarceţi la bisericile voastre şi să spuneţi: „Fratele Branham a zis asta şi asta”, ci aş vrea să ştiţi că eu sunt legat de un Mesaj pe care L-am primit de la Dumnezeu, iar El ştie că acesta este Adevărul.

Probabil că sunt printre voi şi unii care au fost de faţă atunci când Îngerul Domnului a venit la mine şi mi-a vorbit, în anul 1933, chiar aici, pe strada Primăverii. Dacă nu sunteţi de aici, duceţi-vă la capătul acestei străzi, acolo unde curge râul. Acela este locul în care s-a întâmplat acel lucru supranatural. Sunt 32 de ani de atunci, iar El a împlinit totul întocmai. Noi am vorbit mesajul, am văzut cum au fost vindecaţi mulţi bolnavi: orbi, ologi, paralitici, ba chiar am văzut cum s-au ridicat oameni despre care se dovedise că erau morţi.

Dacă se vesteşte un mesaj însoţit de semne şi minuni şi totuşi voi rămâneţi la vechile convingeri, atunci nu Dumnezeu este Cel care vă călăuzeşte. Prin aceasta, El încearcă să vă atragă atenţia asupra unor lucruri mai importante.

Isus Şi-a început slujba vindecând bolnavii şi făcând semne mari şi minuni. La fel a făcut şi Moise şi toţi ceilalţi. Când a fost aici, Isus a făcut aceste lucruri, iar astăzi lucrează la fel ca atunci. Dacă El porneşte o trezire printr-o lucrare însoţită de semne mari şi minuni şi totuşi oamenii rămân la învăţăturile lor vechi, atunci ceva este putred pe undeva. Trebuie ca această lucrare să fie însoţită de un suflu nou.

După acea lucrare deosebită, toţi spuneau: „Omul acesta este un învăţător minunat.” Avea cale liberă către orice amvon, să propovăduiască, în timp ce îi vindeca pe cei bolnavi. Tuturor le plăcea şi Îl doreau în preajmă. Dar iată că într-o zi, El S-a aşezat şi a început să le spună: „Eu şi Tatăl una suntem.” Când s–a întâmplat aceasta, cei care Îl urmau erau tot mai puţini. Apoi, le-a zis:

„Adevărat, adevărat vă spun, că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi  viaţa în voi înşivă.

Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6.53-54).

De atunci înainte, oamenii se fereau de El căci spuneau: „Omul acesta este un vampir. Este Beelzebul. De aceea putea El să facă minuni. O, nu făcea decât să ghicească viitorul, să citească gândurile oamenilor. Este un ghicitor.” Dar El era Cuvântul lui Dumnezeu dovedit pentru ceasul acesta.

El a spus: „Eu fac tot ce este plăcut Tatălui Meu.”

Domnul să ne ajute şi pe noi să facem numai ceea  ce-I este plăcut Tatălui. Nădăjduiesc că veţi înţelege cu toţii. Dacă nu sunteţi de acord cu ceea ce spun, aveţi respect măcar pentru faptul că am o responsabilitate şi că nu mă îndrept către Tars, ci sunt în drum spre Ninive. Da, eu mă duc acolo ca să strig. Domnul să vă binecuvânteze.

Haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment, fiindcă este aproape nouă şi jumătate şi nu vreau să vă ţin prea mult. Aş dori să aflu totuşi, răspunsul la întrebarea următoare: este printre voi cineva care nu ocupă locul pe care ar trebui să-l aibă în Hristos, dar care îşi doreşte aceasta? Aţi vrea să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „Frate Branham, roagă-te şi pentru mine”? Vai, câte mâini!

Domnul să vă binecuvânteze. Spuneţi: „Frate Branham, am venit aici ca să mă apropii mai mult de Dumnezeu. Dacă voi aţi ridicat mâinile, şi eu o ridic pe a mea, pentru că de aceea sunt aici. În mine este aceeaşi sete ca şi în voi.”

Zilele trecute s-a întâmplat un lucru extraordinar, iar acum ştiu ce să fac. Eu m-am rugat ca Domnul să vă dea o înţelegere. Dacă v-a trecut prin gând vreo întrebare, undeva trebuie să existe şi un răspuns pentru ea, de aceea rugăciunea mea este ca Domnul să ofere un răspuns la întrebări cât timp vom fi aici.

Dacă sunteţi bolnavi, fie ca Domnul să vă vindece. Cred că vom avea servicii în fiecare seară şi ne vom ruga pentru voi. Vom face tot ce putem ca să vă ajutăm şi credem că şi voi veţi face tot posibilul ca să ne ajutaţi. Vom lucra împreună cu credinţa că Domnul ne va da nişte adunări extraordinare.

Tată Doamne, aceste câteva cuvinte care au fost spuse sunt în mâinile Tale acum. Ele  nu vor muri niciodată, până când, într-o zi va trebui să fiu pus iarăşi în faţa lor. Îmi dau seama de acest lucru, Doamne, dar ştiu că am vorbit cât se poate de sincer.

În această seară, mă rog pentru fiecare dintre aceşti copii ai Tăi, Doamne şi nădăjduiesc că la sfârşitul acestei săptămâni, întrebarea care le chinuieşte mintea în această seară, îşi va găsi răspunsul. Îngăduie aceasta, Doamne.

Tată, sunt aici unii oameni care încă nu Te cunosc ca Mântuitor, care n-au fost niciodată umpluţi cu Duhul Sfânt. Îngăduie ca ei să Îl primească acum. Eu nu pot să umplu pe nimeni cu Duhul Sfânt şi nici să mântuiesc, ci tot ceea ce pot face, este să le spun ceea ce ai spus Tu: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.” (Matei 5.6).

Te rog, Dumnezeule, pune Tu o asemenea foame în inimile lor, căci au mare nevoie de ea. Dacă n-ar flămânzi şi n-ar înseta după neprihănire, cum ar putea parcurge sute de mile prin zăpadă şi prin ploaie, prin munţi şi prin deşerturi, ca să vină în locul acesta neînsemnat?

Privindu-i, mă gândesc la ceea ce ai spus Tu, Doamne: „Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii.” (Matei 24.28).

Hrăneşte-ne Doamne, cu Mana Ta dumnezeiască şi dă sufletelor noastre tot ceea ce le lipseşte, căci însetăm după Tine, Doamne.

Mă rog ca Duhul Sfânt, care a coborât pe munte în zilele trecute, să umple fiecare inimă de aici cu îndurarea Lui, căci ne dăm seama, Tată, că avem nevoie cu adevărat de înţelepciune, căci dacă nu ştim ce facem, cum vom şti cum să procedăm? Da, noi avem nevoie de înţelepciune.

Daniel a spus că a primit înţelepciune sau înţelegere, prin scrierile prorocului Ieremia, aşa că şi noi vom primi înţelegere prin scrierile Duhului Sfânt, în Numele lui Isus Hristos. Amin.

În timp ce avem capetele plecate, iar sora va cânta: „El îmi va da har şi slavă, şi mă va însoţi pe cale,” aş vrea să vă rugaţi în linişte Tatălui ceresc.

Frate şi soră iubită, El este atât de aproape de voi, cum este propriul său braţ, iar dacă mă credeţi când vă vorbesc Cuvântul, credeţi-mă şi când vă spun aceasta. El este aici ca să vă dea toate cele trebuincioase.

De câteva săptămâni am tot tânjit după aceste câteva clipe, aşa că i-am zis lui Billy: „Haide să mergem acasă!”

Meda m-a întrebat: „Bill, vrei să te întorci în ţinutul acela rece? Întotdeauna când mergi acolo, răceşti, răguşeşti şi te doare gâtul, aşa că abia mai poţi vorbi.” Şi totuşi am venit.

Îl văd acolo în spate pe prietenul meu Charlie Coe.

Eu i-am răspuns atunci soţiei mele: „Mi-e dor să-l aud pe Charlie spunând: „O veveriţă s-a urcat în copacul acesta…” O, mi-e atât de dor să aud aceasta.” Am vrut să fiu cu voi, aici.

Ştiu că fratele Banks s-a îmbolnăvit foarte rău. Nu demult am avut o vedenie despre el, în care l-am văzut zăcând pe spate, şi ştiu că în curând va pleca dintre noi.

Zilele trecute m-am dus la o adunare internaţională a Comercianţilor Creştini. De obicei, „bunicul Shakarian”, tatăl lui Demos, stătea acolo liniştit până când intram, şi atunci se uita la mine, zâmbea şi îmi făcea cu mâna. Dar în seara aceea nu era acolo, deoarece plecase dincolo.

Apoi a trebuit să mă duc la acea familie cu „Aşa vorbeşte Domnul”, deoarece fiica lor Florence, urma să moară şi ea. Am văzut-o în vedenie cum se ducea. Da, ştiu că ea va muri.

Eu le-am spus: „Rugaţi-vă, rugaţi-vă neîncetat, căci odată, un proroc s-a dus la împărat şi i-a spus să-şi pună viaţa în rânduială, pentru că va muri, dar acesta s-a rugat Domnului şi Domnul i-a îngăduit să mai trăiască încă cincisprezece ani. Aşadar, rugaţi-vă.”

Zilele trecute, pe când mâncam, a venit la mine un om şi m-a întrebat: „Nu eşti cumva Billy Branham?” „Ba da”, am răspuns eu.

Probabil că nu m-a recunoscut pentru că aveam chelia acoperită cu această meşă, ca să mă ferească de răceală şi de dureri de gât.

„Mă gândeam eu că tu eşti, Billy.”

„Da, dar tu cine eşti?” l-am întrebat eu.

„Eu sunt John Warman”, a răspuns omul.

„Ce mai face Ziff?”

„A murit, Billy.”

Când m-am dus la primărie să plătesc impozitul, am fost strigat de o doamnă, care mi-a zis: „Ştii că a murit John?” M-am simţit foarte stânjenit pentru că nu o cunoşteam pe femeia aceea. Dându-şi seama de aceasta, ea mi-a zis: „Îţi aminteşti de seara aceea întunecată, când râul s-a revărsat peste maluri şi casele pluteau pe Chestnut Street? Atunci ţi-ai pus viaţa în pericol şi ai intrat într-o casă care era gata să se prăbuşească, ca să salvezi o femeie şi pe copilaşii ei.”

„Tu eşti acea femeie?” am întrebat eu.

„Da, eu sunt femeia aceea.”

Apoi a început să plângă pentru copilul ei.

Voi ştiţi ce s-a întâmplat atunci.

„Copilul acela salvat din casă, a crescut şi s-a căsătorit, întemeindu-şi o familie.”  Ea era bătrână şi căruntă, şi la fel eu. Rând pe rând, ne pierdem cărţile din mână.

Noi avem adunări în continuare, dar astăzi îl pierd pe unul, mâine pe altul şi tot aşa. Toţi trebuie să pierdem pe cineva, dar, frate, soră, există un loc de întâlnire, aşa că haideţi să ne asigurăm că ne-am pus viaţa în rânduială. Haideţi să nu îngăduim ca toată cunoştinţa pe care am primit-o despre Dumnezeu să fie în zadar. Haideţi să credem cu adevărat şi să-L urmăm cu adevărat.

Doamne, ei sunt în mâinile Tale, aşa cum sunt şi eu, de aceea, Te rog să ne conduci Tu în adunările care încep de mâine seară. Ajută-ne să nu vorbim despre altceva decât despre Tine şi să nu ne gândim la altceva decât la Tine, căci Tu ai făgăduit că ne vei ţine într-o pace desăvârşită.

De asemenea, în Biblie este scris: „Nu te bizui pe înţelepciunea ta.” (Proverbe 3.5). O, Dumnezeule, noi nu dorim să avem o înţelepciune personală, ci vrem înţelepciunea Ta, de aceea, Te rugăm să ne-o dai, Doamne şi să aduci o trezire în sufletele noastre, astfel ca acest grup de oameni să devină o inimă şi un gând. Îngăduie aceasta, Tată, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus Hristos.

„Sufletul meu răpit va găsi odihnă dincolo de râu.

La cruce, la cruce, să fie biruinţa mea de-a pururi

(Haideţi să ne ridicăm mâinile)

Iar sufletul meu răpit să găsească

Odihnă dincolo de râu,

Isuse, ţine-mă lângă cruce.

Din muntele Calvarului curge

Un izvor de vindecare pentru toţi,

Fără nici o plată

La cruce, la cruce,

Să fie biruinţa mea de-a pururi,

Iar sufletul meu răpit să găsească

Odihnă dincolo de râu”.

(Fratele Branham începe să fredoneze refrenul.)

Poate că este printre noi cineva care ar vrea să îngenuncheze lângă altar şi să spună: „Doamne, eu nu sunt aşa cum ar trebui, de aceea am nevoie de o schimbare şi aş vrea ca ea să se realizeze chiar începând din seara aceasta.”

Vă aşteptăm să veniţi ca să ne rugăm pentru voi.

„La cruce, la cruce,

Să fie biruinţa de-a pururi,

Iar sufletul meu răpit să găsească

Odihnă dincolo de râu.

Isuse, ţine-mă lângă cruce,

Din muntele Calvarului curge

Un izvor de vindecare pentru toţi,

Fără nici o plată.

La cruce, la cruce,

Să fie biruinţa mea de-a pururi,

Iar sufletul meu răpit să găsească

Odihnă dincolo de râu.”

Haideţi să ne rugăm fiecare în felul lui. Daţi uitării ora şi haideţi să ne plecăm înaintea Domnului.

O doamnă strigă aici: „Te iubesc, Isuse!”

Vă mai amintiţi ce simţământ sfânt v-a cuprins cu ani în urmă, când aţi primit mântuirea? La fel este în seara aceasta. Haideţi să ne rugăm fiecare în felul lui: haideţi să ne închinăm viaţa Domnului.

Doamne Isuse, Tu eşti Izvorul vieţii.

Tu eşti Izvorul bunăstării mele

Îmi eşti mai mult decât viaţa

Pe cine am pe acest pământ, în afară de Tine

Şi în cer, pe cine altul am?

Dumnezeule îndurător, Te rugăm să reverşi peste fiecare din noi harul şi îndurarea Ta, acum, când stăm lângă altar.

Mulţi nu au putut să vină aici, sus, dar Te rugăm să fii cu ei acolo unde se află, căci Tu eşti dispus să primeşti tot ceea ce Îţi oferim noi, Doamne. Dacă Îţi oferim timpul nostru, Tu îl primeşti; dacă Îţi punem în slujbă talentele noastre, Tu le primeşti, dar în seara aceasta, noi mergem mai departe şi ne punem în slujba Ta pe noi înşine, cu toată fiinţa şi gândurile noastre.  Tot ce am şi tot ce cred că voi avea, este al Tău, Doamne.

Te rugăm să primeşti toate aceste rugăciuni care se înalţă spre Tine şi să ne dai şi nouă din profunzimea Duhului Tău, care să ne schimbe viaţa, căci ne dăm seama că trăim în timpul sfârşitului şi că nu mai poate dura mult. Cu fiecare zi care trece, vedem cum cei dragi ai noştri ne părăsesc şi ştim că în curând va veni şi rândul nostru.

Primeşte-ne, Doamne, în această seară, când gândurile noastre sunt limpezi. Primeşte-mă, Doamne. Eu nu sunt nimic, dar dacă poţi să mă foloseşti în vreun fel, atunci mă închin Ţie.

Te rog, Doamne, şi pentru aceşti oameni buni care au strigat împreună cu mine în munţii Arizonei şi care au îngenuncheat împreună cu noi, în seara aceasta, în jurul altarului, ca să-şi predea viaţa în mâinile Tale. Noi Te iubim mai mult decât ne iubim viaţa, Tată, Te iubim mai mult decât ne iubim soţia, soţul, copiii, părinţii sau fraţii. Te iubim, Doamne Isuse, şi Te rugăm să torni în sufletele noastre untdelemnul bucuriei, să ne speli prin apa Cuvântului Tău şi să ne faci o parte din Adevăr.

Doamne, mulţi dintre cei care sunt aici în seara aceasta, şi mulţi dintre cei care vor veni, nu înţeleg prea bine aceste probleme vitale, de aceea Te rugăm să deschizi Tu în casa Domnului un izvor care să ne curăţească.

Te rog, Doamne, spală-ne şi curăţeşte-ne în sângele Tău, fă-ne nişte făpturi noi, dă-ne harul şi puterea de a duce mai departe Cuvântul Adevărului, în descoperirea dumnezeiască a lui Isus Hristos.

Îngăduie, Doamne, ca El să vină în mijlocul nostru, să ne vindece bolile, să ne ierte păcatele, să ne umple inimile însetate cu bucuria Evangheliei descoperite în inimile noastre. Binecuvântează  fiecare păstor, fiecare cântăreţ, fiecare învăţător de şcoală duminicală; binecuvântează-i pe toţi, Doamne, căci, cu adevărat, noi Te iubim.

Acum suntem ai Tăi, de aceea, Te rugăm în Numele lui Isus Hristos să ne foloseşti după sfânta Ta voie.

„Credinţa mea priveşte la Tine,

Miel al Calvarului, Mântuitor divin!

Ascultă-mă când mă rog,

Eliberează-mă de păcate.

Ajută-mă de astăzi,

Să fiu cu totul al Tău.”

Vă place cântarea aceasta? Haideţi să mai cântăm:

„Când trec prin labirintul negru al vieţii,

Înconjurat de necazuri,

Fii Tu călăuza mea;

Întunericul adânc fă-l zi

Alungă-mi teama,

Şi nu îngădui să mă îndepărtez de Tine.”

Nu vă dă o senzaţie plăcută? Câţi dintre voi iubesc aceste cântări vechi? Mie îmi plac foarte mult, vouă nu?

/: Noi mergem spre Sion, Minunat, spre Sion.

Noi mergem spre Sion,

Cetatea sfântă a lui Dumnezeu:/

Veniţi toţi cei ce Îl iubiţi pe Domnul,

Vestiţi-vă bucuria, Cântaţi cu noi,

În jurul tronului de har,

Haideţi să ne ridicăm în picioare şi să dăm mâna unii cu alţii, cântând:

Noi mergem spre Sion…(Domnul să te binecuvânteze, soră).

Noi mergem spre Sion.

Cetatea cea sfântă a lui Dumnezeu.

/: Noi mergem spre Sion, Minunat, spre Sion.

Noi mergem spre Sion,

Cetatea sfântă a lui Dumnezeu:/

Nu-i aşa că vă simţiţi minunat? Haideţi să ridicăm mâinile şi să-L lăudăm aşa cum ştim noi.

Doamne Isuse, Trandafirul din Saron, Crinul din vale, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, Cel mai frumos din zecile de mii, Izvorul vieţii, o, cât de mult Te iubim!

O, Tată sfânt, cum Te lăudăm! (Fratele Branham continuă să-L laude pe Dumnezeu şi să I se închine).

…la cruce,

Să fie biruinţa mea de-a pururi,

Iar sufletul meu răpit să găsească

Odihnă dincolo de râu.

Cred că în curând vom pleca, căci înaintea noastră se află ceva. (Cred că proorocesc). Taine mari vor fi descoperite şi oamenii care acum sunt supăraţi, se vor bucura.

La cruce, la cruce, să fie biruinţa mea de-a pururi,

Iar sufletul meu răpit să găsească

Odihnă dincolo de râu.

Când Ioan era prea bătrân ca să mai propovăduiască, continua să spună cu toată puterea pe care o mai avea: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii.” Iubiţi-vă unii pe alţii.

Nu îngăduiţi ca între voi să intre ceva, ci ţineţi totul la distanţă. Înfruntaţi orice obstacol, indiferent care ar fi el, căci suntem în drum spre Ninive. Nu vă urcaţi pe corabia care duce la Tars, şi care vă va depărta de noi, şi haideţi să mergem înainte, pe râul binecuvântării lui Dumnezeu. Eu cred că vom fi biruitori, pentru că Îl cred pe Tatăl meu.

Te simţi mai bine acum, soră? Minunat.

Îmi place să văd copii care se nasc. De ani de zile, mii de oameni s-au născut în Împărăţia lui Dumnezeu, aici, în locul acesta.

Pe vremea când aveam doar 80 de cenţi în buzunar şi doream să construim o biserică, habar n-aveam ce lucruri mari aveau să se întâmple aici, dar El a spus: „Eu, Domnul, am sădit-o, şi Eu o voi uda zi şi noapte.” (Isaia 27.3), şi El Şi-a ţinut făgăduinţa întocmai. Domnul să vă binecuvânteze.

Ţineţi minte că mâine seară, adunarea se va ţine în sala de la liceul acela. Vom lăsa aici pe cineva care să-i îndrume acolo pe noii veniţi, care nu vor şti cum să ajungă.

Dacă Îl iubiţi, spuneţi: „Amin”.

(Amin). O, nu este minunat?

De multe ori stau jos, pe malul râului şi cânt vechea cântare:

„Stau pe malul Iordanului și privesc cu jind

La bunătatea şi fericirea din Canaan

Unde sunt aripile mele.”

Mulţi dintre cei pe care i-am botezat în seara aceea, acum 30 de ani, sunt deja dincolo. Ei au fost martori atunci când Luceafărul strălucitor de dimineaţă a coborât din cer şi a spus:

„După cum Ioan Botezătorul a fost trimis înaintea primei veniri a lui Hristos, Mesajul tău va merge înaintea celei de-a doua veniri a Lui.”

Cine şi-ar fi închipuit atunci? Dar toate cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărate, căci noi trăim în prezenţa marelui Împărat. Domnul să vă binecuvânteze.

Să ne plecăm capetele, iar fratele Neville este rugat să vină aici, ca să încheie adunarea cu o rugăciune.

Domnul să te binecuvânteze, frate Neville.

– Amin –