INFLUENȚA

Tată ceresc, în după-amiaza aceasta Îţi sunt recunoscător pentru acest nou privilegiu de a sta la amvon şi de a vesti bunătăţile nepătrunse ale lui Hristos, unei lumi muribunde, fără Dumnezeu, fără Hristos, fără speranţă şi fără nădejdea de a merge cu Isus când va veni. Doamne, noi încercăm să-L prezentăm pe Hristos neamurilor, de aceea, Te rugăm ca în timp ce suntem adunaţi aici, să laşi ca Duhul Sfânt să vorbească, să ne încălzească inimile şi să ne poarte pe cale. Îngăduie ca bolnavii să fie vindecaţi, păcătoşii să fie salvaţi, iar cei care sunt descurajaţi să fie îmbărbătaţi. A Domnului şi a Numelui Său să fie gloria şi cinstea, fiindcă acesta este scopul nostru şi Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus. Amin. Ocupaţi loc.

Mă bucur pentru că în după-amiaza aceasta sunt din nou aici, în Beaumont. Sunt cam obosit, pentru că de la Crăciun am fost în continuu în lucrare. Dar nu predicarea mă oboseşte, ci vedeniile. O vedenie L-a făcut pe Domnul nostru să se oprească şi să spună că a ieşit din El o putere, şi tot o vedenie l-a făcut pe profetul Daniel să zacă şi să fie tulburat zile în şir. Noi nu putem explica aceste lucruri, Doamne. Ştim că sunt adevărate, dar nimeni nu le înţelege mai bine decât cei cărora li s-au întâmplat. Eu am încercat adesea să folosesc darul deosebirii în serviciul evanghelic, dar nu merge aşa pentru că este prea greu.

Aş vrea să vă spun însă ceva: când vom ajunge la capătul drumului şi se va ridica această Cetate, dacă această generaţie este ultima, doresc să nu fie găsit asupra mea sângele nici unui om. Eu sunt nevinovat de sângele vostru, fiindcă m-am străduit să prezint cât am ştiut de bine această lucrare biblică pe care mi-a încredinţat-o Domnul, şi ştiu că în harul Său măreţ, Duhul Sfânt a făcut ca totul să fie fără pată.

Îi mulţumesc fratelui Pearry Green şi tuturor fraţilor care au depus eforturi pentru ca această campanie să fie un succes. Şi dacă cineva din acest oraş sau din această generaţie, va fi pierdut, cu siguranţă nu ei vor fi vinovaţi, pentru că au făcut tot ce au putut pentru ca întâlnirea să fie o reuşită. Astfel, au scos bani din propriul buzunar şi au plătit pentru hrana oamenilor şi pentru cazarea lor, deoarece au ştiut că aceşti oameni simpli nu vor putea suporta asemenea cheltuieli.

Cred că este un lucru minunat şi vă mărturisesc că-mi place să văd oameni cu o asemenea inimă. Cred că în Evrei 11, scrie despre cei „de care lumea nu era vrednică.” (v. 38). Ei au ţinut capul sus într-o vreme când lucrarea era respinsă de prea mulţi oameni care ar fi trebuit s-o creadă.

S-a vorbit mult despre aceasta, dar adevărul este că atunci când se întâmplă cu adevărat ceva, oamenii nu reuşesc să vadă. Dar aşa trebuie să fie; aşa că îţi îndrepţi umerii şi mergi mai departe. Ţineţi minte că aşa a fost întotdeauna. Oamenii au mers mai departe în drumul lor şi nu au ştiut niciodată când au fost vizitaţi. De aceea nu a fost recunoscut niciunul dintre proroci.

Nu-i de mirare că Isus le-a zis: „Voi zidiţi mormintele prorocilor pe care i-au omorât părinţii voştri. Este măcar un proroc pe care l-a trimis Dumnezeu la voi şi nu l-aţi prigonit şi ucis?” (Matei 23.29-31).

Haideţi să privim doar puţin în urmă, din vremea lui Martin Luther până la Irineu şi sfântul Martin. Tot timpul a fost la fel, chiar şi în cazul Ioanei D’Arc, prorociţa Domnului. Femeia aceea avea vedenii şi vi le spunea, totul împlinindu-se întocmai. Dar ce aţi făcut voi, catolicilor? Aţi declarat-o vrăjitoare şi aţi ars-o pe rug, iar după vreo două sute de ani, v-aţi trezit şi v-aţi dat seama că aţi greşit. Desigur, v-aţi căit, apoi aţi săpat şi aţi scos rămăşiţele preoţilor care o condamnaseră şi le-aţi aruncat în râu. Într-adevăr, mare pocăinţă! Adevărul este că aţi eşuat.

Voi spuneţi că sfântul Patrick a fost romano-catolic, dar oricine cunoaşte puţină istorie, ştie că nu este adevărat. El a fost în dezacord total cu papa şi nu s-ar fi dus niciodată să stea… Numele lui adevărat a fost Succat, nu sfântul Patrick. Acest nume l-a primit după ce a murit, iar voi aţi omorât mii de urmaşi ai săi. El n-a permis ca în şcolile sale să fie puse cruci sau altceva, acest lucru păstrându-se până astăzi în Islanda de Nord. El n-a permis aşa ceva în şcolile lui, spunând că „oamenii s-ar uita la acele chipuri, în loc să vadă ceea ce vrea El să vadă.” Patrick poseda puterea Duhului Sfânt, vorbea în limbi şi a făcut multe semne şi minuni. De ce biserica de astăzi nu mai predică aceste lucruri? Vedeţi?

Adevărul este că oamenii nu-i cunosc pe aceşti trimişi decât după ce sunt morţi şi îngropaţi; iar atunci le zidesc mormintele.

Biserica trăieşte întotdeauna în strălucirea luminii unei zile trecute, dar acea strălucire este o lumină falsă. Ce este „o strălucire falsă”? Este ca un miraj pe şosea: soarele se reflectă şi creează o iluzie, iar dacă priveşti înainte pare a fi o apă la care nu ajungi niciodată, pentru că de fapt nu există. Aşa fac şi oamenii de astăzi. Ei promit ceva ce este foarte departe, a trecut demult, sau este atât de sus încât nu ajung niciodată acolo.

Sunt atât de bucuros pentru că Domnul nu este aşa, ci „El este Acelaşi ieri, azi şi în veci,” şi ajungem acolo în clipa în care credem. Tot ce a fost făgăduit pentru această epocă este acolo, şi chiar dacă este greu trebuie să mergem mai departe în acelaşi fel: prin credinţă.

Eu apreciez contribuţia voastră, a tuturor, pe perioada cât suntem aici, în oraş. Am mai fost aici cu mulţi ani în urmă, împreună cu vechiul meu prieten, fratele Bosworth, cu Raymond Richey şi cu mulţi dintre fraţii de aici, şi vă pot spune că cred în aceeaşi Scriptură şi nu m-am schimbat nici un pic, ci învăţ la fel. Dar vedeţi, atunci trezirea era în plină desfăşurare; însă acolo unde nu este trezire, nu pot face nimic.

Acum, lucrarea este mult mai avansată, şi voi aţi fost avertizaţi încă de atunci că va veni acest lucru. Câţi dintre voi îşi amintesc aceasta? Sigur că vă amintiţi, şi s-a întâmplat exact cum vi s-a spus.

Atunci luam oamenii la rând, îmi puneam mâinile peste ei şi le spuneam ce îmi spunea El, totul întâmplându-se întocmai. Exact aşa! Nici măcar o dată nu s-a întâmplat să nu fie adevărat, ceea ce dovedeşte că vine de la Dumnezeu. Nimeni nu se poate îndoi de aceasta, dar vedeţi, trezirea s-a încheiat.

Atunci, simpla ta prezenţă printre oameni îi făcea să se ridice din paturi sau de pe tărgi şi să umble. Era suficient să-ţi pui mâinile peste ei pentru a-i face să se înfioare. Am văzut rânduri de rugăciune cu patru sau cinci sute de oameni surzi, muţi, orbi sau cu ochii încrucişaţi, şi nici măcar unul dintre ei nu a plecat de acolo fără să fie vindecat; nici măcar unul.

Să mai încercăm şi astăzi? Lipseşte focul. În Roma, când se stingeau focurile din templul Vestei, oamenii plecau acasă. Vedeţi? Acum nu mai este nici un foc al trezirii care să întoarcă lucrurile. Dar dacă lumea va rămâne în picioare, după o vreme vor începe să trăiască din nou în strălucire. Înţelegeţi? Întotdeauna s-a întâmplat la fel: oamenii au trecut pe lângă şi au ratat; iar acea generaţie a fost judecată de mesajul care a trecut pe lângă ei şi nu au reuşit să-L vadă.

Isus Hristos este viu şi în după-amiaza aceasta şi trece chiar acum printre noi. El este prezent întotdeauna, pentru că este scris că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20). Credeţi aceasta, nu-i aşa?

Nădăjduiesc că dacă Domnul va zăbovi, am să mai vin cândva printre voi. Dar dacă nu vă voi mai vedea niciodată, când vă voi întâlni acolo, la scaunul de judecată al lui Hristos, unde ne vom întâlni cu toţii, să vă amintiţi că v-am spus Adevărul. Până atunci, Domnul să vă binecuvânteze din plin.

Rugaţi-vă pentru mine, fiindcă am nevoie de rugăciunile voastre. Eu nu mai sunt la fel de tânăr ca atunci, pentru că au trecut doisprezece, chiar paisprezece ani. Cineva m-a întrebat zilele trecute: „Câţi ani ai, frate Branham?” iar eu i-am răspuns: „Abia am împlinit douăzeci şi cinci.” Da, aşa i-am zis: „Abia am împlinit douăzeci şi cinci de ani.” Şi se vede.

După ce te naşti, începi să creşti sau să arzi ca o lumânare. Eşti aprins, dar creşti până la douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani. Însă când ajungi la vârsta aceea, indiferent cât de bine te îngrijeşti, începi să mori şi scazi, scazi, până te topeşti de tot.

Un medic mi-a zis: „Eu nu pot crede povestea despre Isus, fiindcă nu cred că s-a născut din fecioară. Nu cred că este posibil aşa ceva.”

„Pentru mine este mai tainică naşterea naturală decât cea din fecioară,” i-am răspuns eu.  Cum este ales ovulul care va fi fertilizat, când sunt milioane de spermatozoizi şi mii de ovule? Poate veţi spune: „Păi, se întâlnesc cei mai din faţă…” Oh, nu! Poate să vină unul chiar din spate şi acela decide dacă va fi fată sau băiat, dacă va avea părul negru sau roşcat, dacă va fi cu ochi albaştri şi mai ştiu eu cum. Acolo este Ceva care face alegerea şi toţi ceilalţi sunt daţi la o parte.

Este atât de minunat să vezi lucrarea tainică a lui Dumnezeu, dar iată că sunt oameni care vin cu mintea lor mărginită şi o neagă.

Tânărul acela mi-a spus că el nu crede nimic din ceea ce nu poate fi demonstrat ştiinţific. „Crezi că ai suflet?” l-am întrebat eu. „Desigur.” „Demonstrează-mi ştiinţific că-l ai.” Apoi, am continuat: „Crezi că există iubire?” „Sigur că da.” „Îţi iubeşti soţia?” „Da,” a răspuns el. „Dovedeşte-mi ştiinţific care parte din tine este iubire, fiindcă vreau să cumpăr şi eu. Voi merge la farmacie sau oriunde se vinde, pentru că am nevoie de foarte multă. Chiar aş vrea să cumpăr nişte dragoste.” Vedeţi?

Toată armătura lui Dumnezeu este supranaturală şi cuprinde: iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, blândeţe, smerenie, răbdare şi Duhul sfânt. Înţelegeţi? Fiecare parte a armăturii unui credincios priveşte spre Cel nevăzut şi crede ceea ce aude, pentru că nu vede ceea ce crede. Nu, nu. Tu poţi să o priveşti cu ochii, dar o poţi înţelege numai cu inima. Astfel, poţi să te uiţi la ceva şi să spui: „Nu văd!” ceea ce înseamnă de fapt că nu înţelegi. Şi am continuat: „Am un ulcior cu apă şi un pahar, şi torn apă din ulcior în pahar până când acesta se umple de jumătate; apoi continui să torn până când apa dă peste. Spune-mi, ştiinţific unde s-a dus apa aceea?”

Apoi i-am zis: „Când aveam şaisprezece ani, mâncam aceeaşi mâncare pe care o mănânc şi astăzi: fasole, cartofi, pâine, carne. Ce se întâmplă de fiecare dată când mâncăm? Se formează celule noi. Astfel, până la douăzeci şi doi de ani, am devenit mai mare şi mai puternic. Acum mănânc chiar mai mult şi mai bine decât atunci, pentru că în vremea aceea nu aveam atât de multe, dar cu toate acestea, devin mai bătrân şi mai slab deşi acea mâncare continuă să formeze celule noi. Adaug în continuu viaţă nouă, dar cu toate acestea decad în continuu.” Este hotărârea lui Dumnezeu să fie aşa şi noi ne supunem ei. Aşa este, toţi ne supunem ei.

Tu nu poţi dovedi ştiinţific că există Dumnezeu, dar crezi în El pe baza Cuvântului Său.

În după-amiaza aceasta vreau să vă mulţumesc tuturor: drăguţei surioare de la pian, păstorilor şi fiecăruia dintre voi. Domnul să vă binecuvânteze pe toţi. Să ştiţi că niciodată nu va fi noapte prea întunecoasă sau vreme prea rea, care să mă oprească să vin la voi să vă ajut. Spuneam că o să trec pe la voi, dar acum sunteţi prea mulţi. Eu am fost peste tot în lume şi pretutindeni este la fel. Dacă aveţi nevoie, daţi-mi un telefon sau scrieţi-mi o scrisoare şi vă voi trimite imediat o batistă pentru vindecare sau orice voi putea face, şi totul fără bani, pentru că banii nu-şi au locul aici.

Am ţinut întâlnirile în felul acesta ca să poată veni la ele şi cei care nu au bani. Nu demult, am ţinut două întâlniri consecutive într-un tabernacol în care încăpeau doar douăzeci de oameni. Era groaznic de frig, în jur de –10 grade Celsius, dar Domnul m-a trimis acolo şi au avut loc semne mari şi minuni.

Eu nu am emisiuni mari la radio şi televiziune, nici alte lucruri de felul acesta, deşi alţi fraţi au. Probabil că sunt oameni inteligenţi şi învăţaţi şi ştiu ce au de făcut, iar Domnul îi ajută. Un exemplu este Oral Roberts, un bărbat care are probabil la dispoziţie mii de dolari pe zi, pentru că altfel nu ar putea acţiona aşa. Totul este pentru o cauză dreaptă, dar nu aceea este chemarea mea.

Eu am dorit ca lucrarea mea să rămână întotdeauna mică şi umilă, ca să pot merge oriunde mă va trimite Domnul. Nu există nimic să mă reţină, aşa că pot merge oriunde. Aceasta este lucrarea mea.

Rugaţi-vă pentru mine, ca Domnul să mă ajute să ţin credinţa, să nu mă uit niciodată înapoi şi să privesc ţintă spre Locul spre care am pornit. Să nu mă uit de unde am pornit, ci încotro merg, aşa cum este scris: „…eu… fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,

alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3.13-14).

Astăzi aş vrea să citesc ceva din Biblie. Am ales doar un text mic, pentru că v-am spus că în după-amiaza aceasta voi veni să mă rog pentru bolnavi. Ne vom ruga pentru toţi cei care au numere de rugăciune şi pentru cei care doresc aceasta. Vom face aceasta, pentru că întotdeauna încerc să mă ţin de cuvânt. Poate cineva spune: „Ai promis că vei fi în locul cutare.”

În după-amiaza aceasta ar trebui să fiu în patru sau cinci locuri din Statele Unite, pentru că cineva a spus că voi fi acolo. Dar eu n-am spus aşa ceva. Întotdeauna se găseşte cineva să spună sau să dea anunţuri în ziar, apoi sunt sunat acasă: „Spuneţi-ne, ce s-a întâmplat?” Ei o sună pe soţia mea sau pe cineva de la birou şi spun: „Păi, trebuia să fie aici! Este un anunţ în ziar că va fi aici!” şi eu nu ştiu nimic de toate acestea. N-am ce să fac. Eu îmi asum răspunderea doar pentru propriile cuvinte.

 Acum, aş vrea să vă ridicaţi cu toţii în picioare pentru a citi ceva din Cuvânt. Dacă va fi cu voia Domnului, voi încerca să închei cam într-o oră, ca să puteţi să vă odihniţi şi să mergeţi la adunare şi deseară. Motivul pentru care ţinem aceste întâlniri duminică după-amiaza este ca să nu vă împiedecăm pe niciunul dintre voi să mergeţi şi la propria biserică. În felul acesta, întotdeauna reuşim să ne rugăm pentru cei bolnavi şi suferinzi, fără să vă reţinem de la slujba voastră.

De multe ori se întâmplă să nu fiu de acord cu un om şi el să nu fie de acord cu mine, dar dacă nu ajungem la înţelegere, la gânduri de prietenie, prefer să nu mai spun nimic. Şi dacă vreodată s-ar întâmpla să fiu într-un dezacord atât de mare cu cineva, încât să nu-i pot pune mâna pe umăr şi să-l consider fratele meu, din toată inima, atunci nu se cuvine să vorbesc cu el. Aşa este, aşa trebuie să facem.

Acum, cei care doriţi să mă urmăriţi, deschideţi Bibliile la Isaia 6.1-8, fiindcă acesta este textul din care vreau să citesc în după-amiaza aceasta, la finalul acestor întâlniri.

„În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.

Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.

Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, şi Casa s-a umplut de fum.

Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar.

Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!”

Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”

          Să ne plecăm capetele. Slăvite Doamne, ascultă cuvintele noastre şi fie ca gândul inimii noastre să fie primit de Tine. Îngăduie ca Duhul Sfânt să lucreze prin buzele celui ce vorbeşte şi în urechile celor care ascultă, pentru ca împreună să aducem cinste Numelui Tău, prin Cuvântul Tău, fiindcă Îţi cerem aceasta spre slava lui Dumnezeu. Amin Puteţi să ocupaţi loc.

Voi fi atent să ne rămână suficient timp pentru serviciul de vindecare. Aş vrea să mă ascultaţi cu atenţie pentru că voi încerca să vorbesc puţin, cu ajutorul Scripturii şi a câtorva însemnări pe care le-am făcut. Uneori nu sunt atât de obosit şi nu obişnuiesc să-mi fac notiţe din Scriptură, pentru că reuşesc să-mi amintesc versetele, dar în ultima vreme, pur şi simplu nu mă pot concentra, aşa că îmi notez un mic text din Scriptură şi astfel ştiu ce înseamnă şi pot porni de acolo.

Subiectul pe care aş vrea să-l abordez în continuare se intitulează: „Influenţa.”

Voi ştiţi că întotdeauna este cineva pe care îl influenţaţi, pentru că viaţa voastră este o epistolă scrisă şi citită de toţi oamenii. Astfel, dacă viaţa ta nu coincide cu mărturia pe care o ai, sau mai degrabă dacă mărturia nu coincide cu viaţa ta, atunci eşti o piatră de poticnire în calea cuiva, pentru că întotdeauna eşti privit de cineva, aşa cum un copil mic priveşte la mama şi la tatăl său.

Cu câţiva ani în urmă, în preajma Crăciunului am citit un articol care mi-a încălzit inima. Spunea că un tânăr a ieşit în oraş. Era un om bun şi nu obişnuia să bea, dar fusese în vizită la prietenii săi şi toţi i-au zis: „Ia şi tu o duşcă, John!” Şi mergând din casă în casă, a depăşit măsura. La urmă a pornit spre casă, fiind însoţit de fiul său, dar când au trecut prin parc, l-a pierdut pe copil. Când l-a găsit, a observat că copilul mergea clătinându-se într-o parte şi-n alta, aşa că a aşteptat până a ajuns lângă el şi atunci l-a întrebat: „Ce-ai păţit de mergi aşa, băiete?” Şi copilul i-a răspuns: Încerc să calc pe urmele tale, tată.” Vedeţi? Aşa este.

Când a auzit aceste cuvinte, tânărul l-a luat pe copil în braţe, apoi a zis: „Doamne, iartă-mă! Vreau să merg drept, pentru ca şi fiul meu să meargă drept în urma mea.”

Aşa vrem să facem şi noi ca şi creştini: să mergem, să trăim şi să vorbim ca nişte creştini.

Cu mulţi ani în urmă, când încă exista sclavia în Sud, în Kentucky, de unde vin eu, şi în Alabama se obişnuia să se facă licitaţie pentru oamenii de culoare, aşa cum facem noi acum cu maşinile vechi sau cu alte lucruri. Eu cred că nu se cuvine ca vreun om să fie sclavul altui om. Dumnezeu i-a făcut pe toţi oamenii egali, dar oamenii şi-au făcut sclavi, aşa că oamenii de culoare erau vânduţi şi cumpăraţi, la fel cum vinzi sau cumperi o maşină uzată, cumpărătorul primind un act de proprietate şi aşa mai departe. Era îngrozitor!

Şi iată că într-o zi, un cumpărător a venit pe o plantaţie veche care avea mulţi sclavi, şi l-a întrebat pe stăpân:

„Câţi sclavi ai?”

„În jur de o sută cincizeci.”

„Pot să mă uit puţin la ei?”

„Sigur că da.”

Astfel, omul s-a dus să vadă sclavii şi a observat că toţi erau trişti. Negustorii olandezi îi aduseseră din Africa şi îi descărcaseră în Cuba, de unde fuseseră trimişi în Sud, pentru a fi vânduţi ca sclavi. Ei ştiau că nu se vor mai întoarce niciodată acasă şi că nu-şi vor mai vedea părinţii, copiii, soţul sau soţia, fiind victimele unei situaţii pe care nu ei o creaseră. Acolo erau departe de casă şi de aceea erau foarte trişti. Uneori stăpânii luau biciul şi îi biciuiau, aşa cum fac cu animalele, cu vitele şi caii, ca să-i oblige să muncească. Dar tânărul cumpărător a observat că acolo era un sclav tânăr care nu era biciuit. Acela îşi ţinea fruntea sus, umerii drepţi şi îşi făcea tot timpul treaba, fără să fie silit să muncească. Când l-a văzut, cumpărătorul i-a zis proprietarului: „Aş vrea să-l cumpăr pe sclavul acela.” Dar proprietarul i-a răspuns: „A, nu! Acela nu este de vânzare.”

„De ce nu este de vânzare? Ce-i faceţi de se poartă aşa, este cumva şef peste ceilalţi sclavi?”

„Nu, este un simplu sclav ca şi ceilalţi.”

„Îl hrăniţi diferit de ceilalţi?”

„Nu, mănâncă toţi împreună la bucătărie. Este un sclav şi atât.”

„Atunci de ce se comportă atât de diferit faţă de ceilalţi?”

„Şi eu m-am întrebat adesea aceasta, apoi am aflat că în ţara lui natală, din Africa, tatăl său este regele unui trib. Aici, el nu este decât un străin aflat departe de casă, dar ştie că de fapt este fiu de rege şi se comportă ca atare.”

Incredibil! Atunci cum ar trebui să fim noi, creştinii? Noi suntem fiii şi fiicele Împăratului, aşa că, deşi suntem străini aici, haideţi să ne purtăm ca nişte  adevăraţi fii şi fiice de împărat. Femeilor, lăsaţi-vă părul să crească şi încetaţi imediat să mai purtaţi acele haine indecente! Bărbaţilor, ocupaţi-vă locul care vi se cuvine! Purtaţi-vă ca nişte fii şi fiice de Dumnezeu! Este adevărat că aici sunteţi nişte străini, dar, ţineţi minte că sunteţi fiii Împăratului.

Observaţi ce influenţă a avut bărbatul acela asupra celorlalţi sclavi: moralul lui a menţinut speranţa celorlalţi.

Revenind la textul citit, aflăm că în vremea profetului Isaia, păstorul poporului era împăratul Ozia. Isaia era un profet, iar profeţii se nasc profeţi, fiind hotărâţi mai dinainte pentru această slujbă, de către Domnul: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută.” (Romani 11.29). Dacă este vorba de un dar de prorocie din biserică, acesta trebuie să fie cercetat de doi sau trei oameni înainte de a se spune în adunare, fiindcă este vorba doar de un dar de prorocie, dar profetul este însoţit de „Aşa vorbeşte Domnul,” încă din copilărie.

Isaia era un profet al Domnului şi fusese dus în Templu. Tânărul păstor Ozia a avut o foarte mare influenţă asupra tânărului profet, fiindcă în 2Cronici 26.1, ni se spune că Ozia a devenit împărat când avea doar şaisprezece ani. După moartea tatălui său, Amaţia, băiatul a fost numit împărat, pentru că aşa era obiceiul: ca fiul să-l urmeze la tron pe tatăl său. Astfel, ei l-au luat şi l-au încoronat când avea doar şaisprezece ani. Amaţia fusese un om mare, un slujitor al lui Dumnezeu, şi având un asemenea tată, băiatul a făcut ceea ce era drept, fiind influenţat de faptele lui. Înţelegeţi?

În ziua de astăzi, nu ne putem aştepta decât să avem mai mulţi Oswald şi Jack Ruby…

Într-o zi, când am plecat de la motel, am văzut un grup de californieni beţi care zăceau pe stradă, în timp ce femeile umblau aproape dezbrăcate, fiind acoperite doar cu un petic de material. Un bărbat se târa pe brânci, cuprins de o stare de euforie, şi bea whisky cu gheaţă. Oare putem să ne aşteptăm de la copiii acestora, micuţii care acum se joacă în grădină, să fie altfel decât Oswald sau ceilalţi de teapa lui? Influenţa are efect şi asupra lor.

O, America este putredă până în măduva oaselor şi va culege ce a semănat! Dumnezeul cel drept nu poate s-o lase să scape!

Poate ziceţi: „Eşti american?” Sigur că sunt. Peste tot, în Germania şi în Japonia, sunt morminte  ale Branhamilor care au căzut pe front, iar dacă ar fi trebuit să merg şi eu, aş fi fost gata să-mi dau viaţa în luptă.

Haideţi să vă spun ceva: această naţiune şi noi toţi, avem nevoie de o zdruncinătură, pentru că am pierdut lucrurile măreţe pe care le-am avut cândva, iar acum încercăm să trăim cu amintirea lucrurilor pe care le-au făcut alţii; dar vom culege roadele faptelor noastre. Dumnezeu a făcut din Israel un popor după inima Sa, dar când au greşit, au plătit; şi la fel vom plăti şi noi. Nu mai avem în faţă nimic altceva, decât secerişul. Pentru că am depăşit linia milei şi îndurării, nu ne-a mai rămas decât să culegem roadele. Notaţi-vă lucrul acesta în Biblii. Eu sunt deja bătrân, dar voi notaţi-vă aceasta şi veţi vedea dacă este adevărat sau nu.

Când nu voi mai fi, sau mai târziu, veţi vedea că aceste cuvinte sunt adevărate: vom primi ce merităm. Suntem puşi în cântar şi pentru că suntem găsiţi prea uşori, nu există cale de ieşire. Aşa este. Am depăşit măsura şi întotdeauna trebuie să culegi ceea ce ai semănat.

Aşadar, tânărul profet a fost puternic influenţat de tânărul împărat, iar împăratul s-a sprijinit pe braţul lui Isaia, fiindcă ştia că avea de-a face cu un profet. L-a avut tot timpul alături şi s-a inspirat din viziunile pe care acesta le primea de la Dumnezeu, ca să ştie cum să-şi conducă împărăţia.

Astfel, a devenit un om mare, a ignorat politica vremii şi opinia publică şi L-a slujit pe Dumnezeu cu o inimă sinceră. Acesta este tipul de preşedinte de care avem noi nevoie; acesta este tipul de conducător de care are nevoie orice naţiune din lumea aceasta. Împărăţia sa a urmat-o în măreţie pe cea a lui Solomon. Dumnezeu l-a binecuvântat cu absolut toate binecuvântările Sale, pentru că L-a slujit pe El.

Ozia a fost de mare ajutor tânărului profet Isaia, care a putut vedea cum curg binecuvântările Domnului peste cei care ascultă Cuvântul Său. Staţi pe Cuvânt, indiferent cât este de greu! Ozia este un exemplu de ascultare a Cuvântului şi pentru noi toţi.

Dacă veţi citi în 2Cronici 26 şi în alte locuri din Scriptură, se vorbeşte despre Ozia. El a plantat vii, a fost păstor şi a avut propriile sale turme. A fost un bărbat mare, a iubit natura şi a fost iubit de toţi, iar Dumnezeu l-a binecuvântat în toate lucrurile, aşa că a prosperat şi a mers numai înainte. Nici un popor nu i-a făcut probleme, pentru că toţi se temeau de el; dar nu de puterea lui militară le era frică, ci de Dumnezeul pe care Îl slujea.

Aceasta trebuie să ne amintim şi noi, pentru că pe dolarii noştri scrie: „În Dumnezeu ne încredem,” deşi uneori mă întreb dacă este într-adevăr aşa.

Toate acestea s-au întâmplat ca să fie un exemplu pentru noi, de aceea, în după-amiaza aceasta aş vrea să pornesc de aici, ca să vă arăt cum poate Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-l înalţe pe un om. Dar ştiţi ce s-a întâmplat? Când acest împărat s-a simţit sigur pe el, s-a gândit că este de neatins şi că nu se va prăbuşi niciodată, aşa că s-a îngâmfat. Dar când a făcut aceasta, a căzut, pentru că acesta este momentul când vine căderea oricărui om.

Cred că aceasta este problema cu mulţi oameni de astăzi: devin mândri. Probabil aceasta îndeamnă organizaţiile să facă ceea ce fac. Ei vor să obţină o clasă superioară de oameni, sau ceea ce numesc: „O clasă de oameni mai buni şi mai intelectuali.” Domnilor, toţi păstorii lor au mers la liceu şi la colegiu, au făcut doi sau trei ani de psihologie, au dat teste psihologice şi tot felul de lucruri din acestea, dar mulţi dintre ei nu ştiu despre Dumnezeu mai mult decât ştie un iepure despre o pereche de şoşoni. Aşa este. Psihologia nu are nimic a face cu Dumnezeu. Noi avem nevoie de puterea Duhului Sfânt, şi El nu este în mintea ta, ci în inimă. Dar ei se îngâmfă şi spun: „Biserica noastră este cea mai bună din oraş. Este cea mai mare şi acolo vine şi primarul.”

Dar oriunde mergi, oamenii nu suportă să Îl asculte şi se gândesc că eşti o persoană îngrozitoare. Pur şi simplu nu este nici un loc unde să poţi sădi o Sămânţă; peste tot sunt numai bolovani şi Sămânţa nu poate prinde rădăcini, pentru că aşa cum spune Biblia, „…au venit păsările şi au mâncat-o.” (Matei 13.4).

Deci, când acest împărat a fost înălţat şi s-a simţit puternic, s-a îngâmfat, a devenit mândru.

Am observat că de multe ori, oamenii credincioşi ajung să fie acuzaţi de diferite lucruri ca beţia, şi altele, şi poate că unele dintre ele sunt adevărate. Ştiţi ceva, eu cred că oamenii aceştia îşi construiesc un fel de univers al lor, şi se gândesc că cei din jur îi iubesc atât de mult încât vor trece cu vederea orice vor face.

S-ar putea ca oamenii să facă aceasta, dar Dumnezeu? Acesta este lucrul pe care-l uităm noi: că Dumnezeu este Cel care vede totul. Dumnezeu ştie când vedeţi Adevărul şi Lumina şi totuşi le respingeţi. El ştie tot ce aţi făcut, şi nu veţi putea merge mai departe fără să vă întoarceţi în acel punct. Nu veţi putea trece peste lucrul acela, ci trebuie să vă întoarceţi până în locul în care v-aţi abătut.

Ozia s-a mândrit atât de mult în sinea lui şi s-a simţit atât de puternic şi de sigur pe el, încât a încercat să ia locul unui preot. Astfel, Biblia spune că a intrat în Templu şi a încercat să ardă tămâie, ceea ce avea voie să facă numai un levit, un preot ales pentru aceasta. Dar el a încercat să-l înlocuiască.

Din ceea ce s-a întâmplat cu acest împărat învăţăm că încercarea de a lua locul altuia, cum se întâmplă adesea astăzi, nu este de la Domnul. Tu nu eşti chemat să faci toate lucrurile şi nu poţi ocupa locul altuia, aşa cum nici altul nu poate ocupa locul tău. De aceea, trebuie să-ţi găseşti locul, chemarea, şi să stai acolo. Înţelegeţi?

Ozia s-a gândit: „Binecuvântat să fie Domnul! Am ajuns împărat şi Dumnezeu a fost binevoitor faţă de mine, aşa că pot face şi lucrul acesta. Aceasta este lucrarea mea.” Dar când a făcut aceasta, când a încercat să depăşească limita, a constatat că a pierdut binecuvântarea Domnului.

Dacă eşti credincios, fii un om bun. Dacă Dumnezeu te-a binecuvântat să fii soţie, continuă să fii o soţie bună, sinceră şi fidelă, şi nu te gândi că Domnul te-a chemat să fii păstor, predicatoare sau altceva.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru bărbat: rămâi unde te-a binecuvântat Domnul, pentru că El te-a pus acolo. Fă numai ce-ţi cere El să faci şi vei vedea cum te va binecuvânta. Nu încercaţi niciodată să treceţi dincolo de ceea ce v-a fost dat!

Aceasta a fost o bază a mişcării penticostale. Îmi amintesc de doamna McPherson. În vremea aceea nu predicam încă, dar i-am citit cartea şi acolo scria că „atunci când pleca de la amvon, parcă purta aripi,” de fapt purta un fel de robă largă: „şi fiecare predicatoare purta acelaşi fel de haine şi îşi ţinea Biblia ca doamna McPherson.”

Aţi ascultat vreodată emisiunile radio? Fiecare bărbat care predică, „Domnul să te binecuvânteze, om bun!” încearcă să fie un Billy Graham, dar prin aceasta, îşi asumă o slujbă nepotrivită.

Am citit viaţa lui Martin Luther, despre care istoria spune că „nu este atât de misterios felul în care Martin Luther s-a împotrivit Bisericii Catolice şi a scăpat cu viaţă, cât felul cum a reuşit să se menţină deasupra fanatismului care s-a declanşat imediat după lucrarea lui de trezire.”

Păstraţi-vă sinceri şi curaţi! Staţi pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu vă clătinaţi cu nici un chip, ci rămâneţi acolo, ascultători chemării voastre. Astfel, dacă El v-a chemat să fiţi fermieri, lucraţi aşa cum trebuie. Domnul să vă binecuvânteze în ceea ce faceţi şi plătiţi-vă zeciuiala sau ce aveţi de oferit, pentru ca lucrarea să meargă mai departe. Dacă Dumnezeu te-a făcut mecanic şi te-a binecuvântat în ceea ce faci, rămâi acolo şi mulţumeşte-I pentru ce ţi-a dăruit. Înţelegeţi? Tot ce trebuie să faceţi este să vă supuneţi chemării Domnului.

Revenind la Ozia, când preotul a fugit după el şi i-a zis: „Stai! Aşteaptă puţin, pentru că nu ai fost chemat să faci acest lucru!” împăratul s-a mâniat, fiind gata chiar să taie capul acelui slujitor.

Aici este un lucru pe care trebuie să-l ştim cu toţii. Indiferent cât de mult te-a binecuvântat Domnul, nu ai dreptul să mustri sau să spui ceva împotriva unui slujitor al Lui. Aşa este. Dumnezeu este Cel care are grijă de aceasta. Chiar dacă este nevoie să fie mustraţi, sunt copiii Lui, aşa că trebuie să-i laşi în pace, fiindcă nu se cuvine să facem noi aceasta.

Dacă încerci să vorbeşti cu oamenii şi să le spui că sunt greşiţi şi nu fac bine; dacă le zici: „Ieşi de acolo pentru că nu vei ajunge niciodată în rai printr-o formă organizată,” sau ceva de felul acesta, parcă explodează. Imediat vor găsi ceva greşit la tine şi nu vor mai vrea să te asculte, aşa că se vor ridica şi vor pleca, dovedind că sunt prost crescuţi. Vedeţi, aceasta arată, în primul rând, lipsă de bună creştere. Într-adevăr.

Ce i s-a întâmplat acestui împărat care a avut acea atitudine greşită şi a făcut ceea ce a făcut? A fost lovit de Domnul cu lepră, chiar acolo, în Templu. Ce simbolizează lepra? Păcatul, necredinţa. Adevărul este că există un singur păcat, iar acela este necredinţa: „…cine nu crede a şi fost judecat.” (Ioan 3.18). Deci păcatul vine prin necredinţă.

Odată am predicat într-o biserică metodistă şi am spus: „Fumatul nu este păcat şi adulterul nu este păcat. Nici măcar luarea în deşert a Numelui Domnului nu este păcat.”

Aceasta a fost prea mult pentru una dintre surori, aşa că s-a ridicat şi m-a întrebat: „Atunci ce este păcatul, frate Branham?”

„Păcatul este necredinţa,” am răspuns eu. Toate celelalte lucruri le faci pentru că nu crezi. Da, chiar aşa este. Motivul pentru care refuzi să umbli în Lumina Domnului este că nu crezi Cuvântul, iar aceasta face din tine un necredincios.

Un tânăr mi-a spus odată: „Indiferent cât de multe cazuri de vindecare divină îmi arăţi tu sau doctorul, nu pot să cred, pentru că nu există aşa ceva.”

„Sigur că nu poţi crede, pentru că aceste lucruri au fost date pentru cei credincioşi, nu pentru necredincioşi, i-am răspuns eu. Totul este pentru cei ce au credinţă, pentru că El a spus că totul este cu putinţă pentru cel ce crede, deci nu pentru cel ce nu crede.

Ajunge o singură fărâmă de necredinţă în Cuvântul lui Dumnezeu şi nu vei putea intra în Împărăţia cerurilor. Pe Eva doar atât a scos-o afară din Eden şi a cauzat toate problemele: o mică răstălmăcire a unui singur Cuvânt. De aceea, trebuie să urmezi întocmai tot ce este scris.

Deci bărbatul acesta s-a îngâmfat, s-a certat cu preoţii şi faţa i s-a înroşit de mânie, dar imediat a fost lovit de Domnul şi s-a umplut de lepră. Biblia spune că nu s-a mai însănătoşit niciodată. Din ce cauză? Pentru că nu a crezut Cuvântul pe care au încercat să i-l spună preoţii.

Aceasta este o pildă pentru noi. Ozia a fost lovit cu lepră pentru că nu a crezut; şi a murit afară din casa lui, pentru că nu i s-a mai dat voie să intre în casa împăratului, iar fiul său a domnit în locul lui. Vedeţi, nu şi-a mai revenit niciodată, ci a murit lepros.

Isus a spus că „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, a Cuvântului, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.” (Matei 12.32). Este o greşeală de neiertat. Înţelegeţi de ce lumea este gata pentru judecată? Marii evanghelişti şi cei care au mers peste tot în lume ducând vestea bună a Evangheliei, au fost batjocoriţi, luaţi în râs şi aşa mai departe. Nu a mai rămas nimic şi nu se mai poate face nimic, pentru că L-au nesocotit pe Duhul Sfânt şi au râs de El, iar acum trebuie să vină răsplata. Nu este nici o cale de scăpare. Dumnezeu este drept şi trebuie să aducă răsplătirea, pentru că altfel ar fi în contradicţie cu dreptatea Sa, cu Fiinţa Sa şi cu felul Său de lucrare.

Deci, pentru că a făcut un lucru rău, împăratul Ozia a trebuit să-şi ia răsplata indiferent cât a fost de mare şi de important, sau cât de mult l-a iubit Dumnezeu; şi la fel se va întâmpla cu fiecare om.

Aceasta a fost o lecţie mare şi pentru tânărul profet. Astfel, Isaia a înţeles că Domnul însuşi îi dă fiecărui om locul său. Nu altcineva, ci Domnul este Cel care îl călăuzeşte pe fiecare om spre slujba sa şi îl aşează la locul potrivit, de aceea nimeni nu trebuie să încerce să ia locul hotărât altuia.

Realitatea acestei întâmplări a fost atât de zguduitoare, încât l-a făcut pe profet să meargă în Templu şi să se roage. Mă întreb dacă astăzi, când vedem moartea duhovnicească a bisericilor şi a oamenilor care se întorc la crezurile lor, n-ar trebui să cadă şi credincioşii în genunchi şi să se roage?

Pe acest credincios adevărat, pe profetul Isaia, l-a făcut să cadă în genunchi. Da, el s-a dus în Templu şi a început să se roage, iar acolo L-a văzut pe Dumnezeu stând pe scaunul Său de domnie. Vedeţi, Dumnezeu îi arăta ce trebuia să vadă; i-a arătat că nu trebuie să privească în jur, ci în sus, spre locul unde stă El pe tron.

Observaţi faptul că serafimii îşi acopereau feţele în prezenţa Lui. Serafimii sunt cei care aduc arderile de tot, acesta fiind unul din cele mai înalte ranguri ale îngerilor. Ei urmează în rang imediat după heruvimi, şi fac o slujbă sfântă în Templul lui Dumnezeu, pregătind calea pentru ca păcătoşii să se poată apropia de El.

Când a văzut aceste lucruri, prorocul era căzut cu faţa la pământ, înaintea altarului, şi se ruga: „Doamne,… sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate.” (Isaia 6.5). Aceasta era mărturisirea lui.

Aceşti serafimi aveau două aripi cu care îşi acopereau faţa, două aripi cu care îşi acopereau picioarele şi încă două aripi cu care zburau, strigând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!” (v.3).

Haideţi să analizăm puţin viziunea profetului. Cu două aripi îşi acopereau feţele. Gândiţi-vă că până şi îngerii trebuie să-şi ascundă feţele sfinte ca să poată sta în prezenţa Domnului. Astfel, le-au fost date aripi cu care să-şi acopere faţa în prezenţa Lui. Şi vă întreb: cum ar trebui să stăm noi, eu şi voi, în prezenţa Lui, dacă până şi serafimii au primit acele aripi ca să-şi acopere feţele în prezenţa Domnului şi trebuiau să spună tot timpul: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!” Deci, trebuie să dăm dovadă de respect în prezenţa Lui.

Dar astăzi nu mai avem nici un fel de respect pentru El. Oamenii se gândesc că sunt atât de grozavi încât nu-L mai cinstesc pe Domnul aşa cum ar trebui. De ce fac aceasta? Pentru că nu sunt conştienţi de prezenţa Sa. Acesta este motivul. Oamenii nu-L mai recunosc şi nu pot înţelege că stau în prezenţa Lui. Minţile lor sunt atât de pervertite şi de cuprinse de lucrurile lumii, încât nu mai pot fi atenţi la El. Desigur, se duc la biserică, dar nu pot realiza că Dumnezeu este prezent în mijlocul lor; nu realizează că nu sunt numai în biserică, ci şi în prezenţa Lui.

Dacă ar putea spune ca David: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.” (Psalmul 16.8). Vedeţi, cât timp Îl avea pe Domnul înaintea lui, nu se putea clătina.

Şi dacă aceşti serafimi, care aduc arderile de tot, îşi acopereau feţele cu aripile şi strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul!” ce se va întâmpla cu păcătoşii care nu Îl cinstesc deloc pe Dumnezeu?

Poate ziceţi: „Bine, frate Branham, dar tocmai ai spus că lor de aceea le-au fost date aceste aripi!”

Aşa este, dar şi vouă v-a fost dat ceva: sângele lui Isus Hristos, care este acoperământul sau învelitoarea voastră. Voi nu veţi sta acolo ca serafimi, heruvimi sau îngeri, ci veţi sta ca fii şi fiice de Dumnezeu, mântuiţi prin sângele Lui. Voi nu aveţi nevoie de aripi, ca îngerii, pentru că acel acoperământ era numai pentru ei; voi aveţi nevoie de sângele lui Hristos ca să puteţi sta acolo. Şi dacă aveţi acel sânge, Îl cinstiţi, Îl iubiţi şi Îl respectaţi pe Domnul, iar Domnul este Cuvântul.

Dacă observaţi, acei serafimi mai aveau două aripi cu care îşi acopereau picioarele. Ce simbolizează acest gest? Smerenie în faţa Domnului.

Astfel, când a stat în faţa rugului aprins şi acea Voce i-a zis: „Eu sunt Cel ce sunt,” Moise şi-a scos încălţămintea din picioare în semn de smerenie iar Pavel a căzut cu faţa la pământ înaintea Lui, pe drumul Damascului. Când Ioan Botezătorul a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând peste Isus, a zis: „Eu, am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” (Matei 3.14).

Acesta este un exemplu bun, pentru că întotdeauna trebuie să fii conştient cât eşti de neînsemnat, şi  să nu te crezi important.

Nouă, americanilor de astăzi, ne place atât de mult să ne credem importanţi: „O, noi aparţinem de o biserică mare, de o organizaţie importantă, de ceva măreţ…” Of, tot ce poţi vedea este mare, mare, mare… dar Biblia are un exemplu elocvent, cu un profet care a intrat într-o grotă: Ilie. Dumnezeu voia să-i atragă atenţia, aşa că mai întâi „a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile; după vânt, a venit un cutremur de pământ, iar după cutremurul de pământ, a venit un foc,” dar prorocul nici nu  s-a mişcat, pentru că Dumnezeu nu era în niciunul din lucrurile acelea. Dar când a venit acel susur blând şi subţire „Ilie, şi-a acoperit faţa cu mantaua, a ieşit şi a stat la gura peşterii.” (1Împăraţi 19.11-13). Vedeţi, când vorbeşte Vocea blândă şi subţire a lui Dumnezeu, zarva, marile noastre denominaţiuni şi măreţele noastre realizări, nu au nici o valoare. Dar Vocea Lui blândă este ignorată, deşi Ea ar trebui să-l determine pe orice om să se căiască, pentru că este Dumnezeu în Cuvântul Său.

Deci, serafimii îşi acopereau picioarele în semn de smerenie. Aşa trebuie să facem şi noi, fiind conştienţi de nimicnicia noastră în faţa Domnului.

 Cu două aripi zburau. Ţineţi minte: cu două aripi îşi acopereau faţa, ceea ce înseamnă respect; cu două aripi îşi acopereau picioarele, ceea ce înseamnă smerenie şi cu două aripi zburau, ceea ce înseamnă că erau în acţiune. Două aripi peste faţă, două peste picioare şi două în mişcare. Ce înseamnă toate acestea? Respect, smerenie şi acţiune sau lucrare.

Prin acest exemplu, Dumnezeu i-a arătat profetului Său cum trebuie să fie un slujitor: cuviincios, umil şi în lucrare. Astfel, Isaia a văzut un model diferit, Dumnezeu arătându-i că el nu trebuie să fie ca Ozia, ci ca acei îngeri; iar dacă vrea să aibă ca model un împărat pământesc… mai bine să privească spre Cel ceresc, spre Cel ce este înălţat deasupra cerurilor şi a cărui mantie umplea Templul.

Domnul i-a dat lui Isaia ceva spre care să privească şi care să-l influenţeze, ceva diferit de ce văzuse până atunci şi despre care se gândise: „Acesta este un bărbat care L-a slujit pe Dumnezeu şi a fost binecuvântat de El.” Dar s-a convins curând de felul de a fi al omului.

Omul este supus greşelilor şi indiferent cine este, a fost născut în păcat, zămislit în fărădelege şi a venit în lume prin minciună, ceea ce înseamnă că nu este desăvârşit. Fie că este episcop, preot, unul din bătrâni sau oricine ar fi, este un om cu greşeli şi nu trebuie să priviţi niciodată spre el, ca exemplu. Chiar dacă poate muta munţii cu credinţa lui şi dă tot ce are pentru hrana săracilor, voi să priviţi numai spre Isus Hristos şi nu spre un om.

Aşadar, prin acest exemplu, Domnul ne-a arătat cum trebuie să fie un slujitor al Său: respectuos, umil şi în lucrare.

Puneţi-vă cu toţii în slujba Lui! Mulţi dintre noi sunt cuviincioşi şi smeriţi, însă ne este greu să intrăm în slujbă. Dar Dumnezeu ne-a arătat că aşa trebuie să fie un slujitor al Său, fiindcă acei serafimi aceasta erau: slujitorii Lui.

La fel era şi femeia de la fântână, care aştepta împlinirea Scripturilor. Noi am vorbit despre ea de două sau de trei ori, săptămâna aceasta, şi am văzut că aştepta venirea lui Mesia. Din câte ştiu eu, femeia aceasta nu mergea la biserică, iar bisericile erau foarte departe de Cuvânt, susţinându-şi propriile crezuri, aşa cum a spus şi Isus: „…aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu, prin datina voastră.” (Marcu 7.13).

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: ni se dau ca învăţătură crezuri care fac Cuvântul lui Dumnezeu fără putere şi nu Îl lasă să iasă la suprafaţă, dovedind astfel că ceea ce s-a spus despre ei este adevărat: sunt atât de îndoctrinaţi cu alte învăţături, încât nu Îl mai pot înţelege.

Amintiţi-vă însă că Glasul acesta vă va urmări, şi nu numai pe cei de aici, fiindcă înregistrarea aceasta va merge în lumea întreagă. Eu nu mă refer la toţi cei prezenţi astăzi aici, dar dacă este cineva care are nevoie, atunci aceasta este pentru tine. Şi ţineţi minte: Glasul acesta vă va urmări cât veţi trăi, chiar şi în ultimele clipe ale vieţii. Ascultaţi-L şi întoarceţi-vă!

Tradiţiile noastre au desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au scos din joc. Cu toate acestea, El a intrat în acţiune şi a lucrat, dar oamenii privesc şi spun: „Da, este frumos…” O, Doamne! Ar trebui să vă ardă la inimă! Ar trebui să se întâmple ceva, dar nu se întâmplă nimic…

Probabil că acea femeie nu se ducea la biserică pentru că nu vedea rostul, dar citise Scripturile. De exemplu, când El i-a spus ce problemă avea, ea a ştiut imediat cu cine vorbea, aşa că I-a zis: „Doamne, văd că eşti proroc. N-am mai avut niciunul de sute de ani, dar ştiu că Tu eşti unul dintre ei.” Dacă veţi merge după trimiteri, veţi ajunge la Prorocul, care este Isus.

Vedeţi? Ea I-a zis: „Doamne, văd că eşti proroc. Ştiu, că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” Şi Isus i-a răspuns: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4.25-26). Atunci ea n-a mai putut rezista şi a intrat în alertă, fiindcă Cel pe care Îl căuta şi-L aştepta stătea chiar în faţa ei. Nu conta care era condiţia ei, că era o prostituată, nici că bărbatul pe care l-a întâlnit pe drum, în timp ce alerga spre cetate, nu   s-a oprit s-o asculte. Nici astăzi n-ar asculta-o. Dar cine ar fi putut s-o oprească? Era ca o casă în flăcări, în bătaia vântului. Nimic nu o putea stinge. În inima ei se aprinsese o vâlvătaie, aşa că le-a zis tuturor: „Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul?” (Ioan 4.29). Şi a avut efect, aşa că Isus nu a trebuit să le spună încă o dată acelaşi lucru, pentru că oamenii au crezut din pricina mărturiei ei. Ce a făcut ea? A fost cuviincioasă, umilă şi a acţionat; s-a pus în mişcare de îndată ce a văzut ce s-a întâmplat.

Semnele Lui ar trebui să ne inspire şi pe noi astăzi. Semnele date pentru astăzi, Cuvântul vorbit pentru zilele noastre, împlinirea cuvintelor Domnului, toate acestea ar trebui să aibă efect asupra noastră, dar din păcate nu au. Aşa a fost şi cu iudeii: erau atât de religioşi încât au crezut că nu mai au nevoie de altceva, pentru că posedă totul.

Şi acesta este şi felul lumii de astăzi. Oamenii au mâncare din belşug, îmbrăcăminte, biserici frumoase, spaţii largi, pastori educaţi, etc, aşa că nu le mai trebuie altceva. Dar cu toate acestea, Scriptura spune: „…şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” (Apocalipsa 3.17). Ei nu ştiu aceasta, aşa că o ţin drept pe calea lor şi nu lasă Cuvântul să-i inspire, ca să creadă că Isus Hristos a înviat din morţi, S-a arătat viu şi este viu astăzi şi în veci. Sunt ca şi cum ar fi morţi. Peste tot, oriunde mergi, este la fel. Totuşi, să ştiţi că aşa trebuie să fie; El trebuie să fie scos din biserici, nu se poate altfel, pentru că aşa a spus Domnul că va fi.

Acest lucru ar trebui să vă cutremure, să vă zguduie din temelii şi să vă trezească, indiferent cine sunteţi, din ce ţară sunteţi, sau din ce popor.

Orele vin şi trec, iar într-o zi te vei trezi spunând: „Ah, am crezut că înainte de răpire se va întâmpla cutare şi cutare lucru…” Dar s-ar putea ca un Glas să vină şi să spună la fel ca altădată: „Răpirea a avut deja loc, dar voi nu aţi ştiut nimic!”

 Vă legaţi de o biserică şi spuneţi: „Aici sunt în siguranţă!” dar răpirea va fi trecută înainte să vă daţi seama ce se întâmplă, pentru că totul se va petrece în taină, dintr-o dată şi fără ştirea nimănui, iar lumea va merge mai departe.

Va fi la fel ca atunci când a intrat Noe în arcă. Vă amintiţi că după ce a intrat în arcă, Domnul a închis uşa şi au mai trecut şapte zile. Domnul însuşi a închis-o, iar Noe a aşteptat şapte zile fără să se întâmple nimic.

La fel se va întâmpla cu uşa îndurării: se va închide în faţa ta; sau poate este deja închisă. Dar gândiţi-vă că oamenii vor continua să predice, vor continua să creadă că vor fi salvaţi, vor continua să-şi scrie numele în registrele bisericilor şi să se alipească de ele, vor continua să sară şi să strige, etc.

Eu i-am văzut pe mahomedani cum strigă. Am văzut oameni care beau sânge dintr-un craniu de om şi vorbeau în limbi, ceea ce dovedeşte că acela nu este un semn că eşti salvat. Oh, nu!

Ei spun: „Trebuie să ai o formă de dumnezeire.” Dar ce este puterea lăuntrică de care vorbesc ei?

Vedeţi? S-ar putea ca răpirea să aibă loc şi voi să nu ştiţi nimic. Prieteni, nu vă asumaţi un asemenea risc, ci grăbiţi-vă să veniţi la El cât timp mai puteţi! Nu vă lăsaţi influenţaţi de o clădire mare, de o organizaţie, sau de vreun învăţat îmbrăcat în haine strălucitoare, ci lăsaţi-vă influenţaţi numai de Domnul. Aceasta i-a convins pe apostoli. Când au văzut Cuvântul lucrând, au fost inspiraţi de El şi au devenit siguri.

Haideţi să vedem ce ni se mai spune. Când a văzut miile de oameni din mulţimile care Îl urmau, Isus a zis: „Sunt prea mulţi, pentru că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 22.14).

Apoi, cu altă ocazie, când a văzut marea adunare din sinagogă, le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui,      n-aveţi viaţa în voi înşivă.” (Ioan 6.53); dar nu a explicat niciodată însemnătatea acestor cuvinte.

Mă întreb cum ar reacţiona medicii, oamenii învăţaţi şi oamenii de ştiinţă, indiferent cât de iubit ar fi de mulţime, dacă El ar veni astăzi şi ar spune acelaşi lucru în oraşul acesta? Desigur, ar spune: „Omul acesta este un vampir! Ce zice, că vrea să-i bem sângele? Ce fel de…” şi ar exploda, ar fi o adevărată criză.

Isus n-a dat explicaţii cu privire la aceasta, pentru că a vrut să scuture paraziţii de pe El. Şi aşa a fost, pentru că toţi aceia s-au ridicat şi au plecat.

Atunci a privit spre ucenicii care nu erau hotărâţi pentru Viaţă şi care nu fuseseră aleşi de El şi le-a zis: „Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?” (Ioan 6.62). Aceasta i-a şocat cu adevărat, iar cărturarii au zis: „Să se suie la cer? Dar Omul acesta S-a născut aici, în Galileea. Este din Nazaret. O cunoaştem pe mama şi pe toţi fraţii lui; ştim leagănul în care a crescut şi am văzut scutecele în care a fost înfăşat. Cum poate zice că a venit de Sus şi că se va întoarce acolo? De ce tot vorbeşte despre cer, când a venit din Nazaret?” Însă El nu a explicat nici aceasta, pentru că mai avea paraziţi de îndepărtat.

Astfel, Biblia spune că „Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El.” (v.66).

Apoi S-a întors spre cei doisprezece ucenici rămaşi şi le-a zis: „Voi nu vreţi să vă duceţi?” (v. 67). Vedeţi, nici ei nu înţelegeau acele cuvinte, dar ştiau cine era El, fiindcă îi convinsese de natura Sa fără pată, prin semnele dumnezeieşti pe care le făcuse.

Deci, i-a întrebat: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”

Şi Petru a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Fiţi atenţi la cuvintele acestea, pentru că este ca şi cum ar fi spus: „Noi ştim ce a vestit Cuvântul pentru zilele acestea şi ce trebuia să facă Mesia când urma să vină; şi am văzut că toate aceste lucruri sunt de la Dumnezeu.”

Mai târziu, în ziua de Rusalii, Petru a spus din nou:

„Isus din Nazaret a fost un Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră, prin lucrurile pe care le-a făcut, dar voi L-aţi luat şi L-aţi răstignit. Însă Dumnezeu L-a înviat şi noi suntem martorii Lui.” (Fapte 2.22,32 – parafrazare).

Aşadar, Petru a întrebat: „Unde să ne ducem?” iar Isus a continuat: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” (v. 70). Astfel, din miile care L-au urmat, au mai rămas doar unsprezece. Doar unsprezece, dar aceştia erau într-adevăr convinşi. Cu siguranţă.

Când a fost inspirată, femeia de la fântână a intrat în acţiune; trebuia să facă ceva, trebuia să spună şi altcuiva. Şi nu doar ea, ci fiecare suflet care Îl cunoaşte pe Isus, trebuie să mai spună cuiva despre El.

Petru L-a crezut în ziua aceea pe mare. Ei pescuiseră toată noaptea şi nu prinseseră nimic, deşi încercaseră peste tot. Aşa ceva este deprimant pentru orice pescar. Lăsaseră năvoadele toată noaptea în apă, dar deşi era un pescar experimentat, nu au prins nimic. Tatăl lui fusese tot pescar şi stătuse toată viaţa pe lacul acela, la fel ca părinţii şi bunicii lui, aşa că ştia când era momentul prielnic, în funcţie de faza lunii, de direcţia vântului şi de alte semne, pentru că trăia din pescuit. Dar acum pescuise toată noaptea şi nu prinsese nimic.

Apoi au aflat că a doua zi, Profetul urma să ţină o cuvântare pe malul lacului. Îmi imaginez cum veneau femeile şi ceilalţi să-L asculte. Şi pentru că mulţimea era tot mai numeroasă, Isus a fost nevoit să împrumute corabia lui Petru, care era foarte descurajat pentru că tocmai se întorsese de pe lac şi nu prinsese nici de data aceea nimic.

Dar vedeţi, El apare întotdeauna în momentele cele mai întunecoase. Trebuie doar să fiţi atenţi să nu-L rataţi. Când vedeţi tot ce se întâmplă în lume în zilele noastre, să nu vă descurajaţi şi să nu vă fie frică, ci amintiţi-vă că El va veni aşa cum a făgăduit.

„Când a încetat să vorbească, Isus a zis lui Simon: „Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5.4).

„N-am mai văzut niciodată aşa ceva,” a răspuns Petru, „aşa că nu ştiu ce să zic. Toată viaţa am pescuit aici şi astă noapte am urmat toate semnele şi nu am prins nimic; dar, la Cuvântul Tău, voi arunca mrejele!” Vedeţi? La Cuvântul Tău.

Poate ai mers din spital în spital. Frate King, poate   ţi-au spus că vei muri, şi la fel ţie, soră, dar pe mine nu mă interesează ce spun ei! „La Cuvântul Tău, Doamne, voi arunca mrejele!”

După ce a văzut legitimarea cuvintelor lui Isus, Petru a lăsat mrejele în apă, deşi ştia că nu este nici un peşte acolo. Dar dacă Dumnezeu i-a poruncit să facă aceasta, înseamnă că El pusese deja peştele acolo, aşa cum a pus apă în ceruri la potop.

El poate aduce vindecarea în trupul tău, chiar dacă nu este nimic acolo. Trebuie doar să ai încredere în El şi vei fi salvat. „La Cuvântul Tău, Doamne, voi arunca mrejele!”

El i-a influenţat într-o asemenea măsură pe pescari, încât şi-au lăsat peştii şi tot şi L-au urmat. A fost vorba de inspiraţie, atunci când i-a urmat Cuvântul. Ce a făcut Petru când Isus i-a spus să arunce mrejele? A zis cumva: „Mulţumesc, Doamne, pentru pont?” Nicidecum! A intrat în acţiune, pentru că Isus i-a zis: „Lasă-ţi mrejele şi urmează-Mă, fiindcă de acum încolo vei fi pescar de oameni.”

Şi la final, când a ajuns la capătul drumului şi urma să fie răstignit, Petru a fugit din cetate; și în timp ce fugea ca să-şi scape viaţa, L-a întâlnit pe Isus, care l-a întrebat: „Unde te duci, Simone?” De fapt, Petru L-a întrebat pe Isus: „Unde Te duci, Doamne?” Şi El i-a răspuns: „Mă duc în cetate să fiu răstignit din nou.” Atunci, Simon s-a întors în cetate, iar când l-au prins şi l-au pus pe cruce, le-a zis: „Nu mă atârnaţi aşa, ci puneţi-mă cu capul în jos şi cu picioarele în sus!”

Petru s-a întors atunci când L-a văzut pe Isus înviat din morţi şi a luat atitudine, fiind gata să-şi dea viaţa pentru El. Nimic nu l-a putut opri: nici răstignirea şi nici moartea, pentru că a fost inspirat de Isus.

Când l-a vindecat pe acel orb, Isus i-a spus să nu spună nimănui, dar el s-a dus şi le-a spus tuturor. Atunci preoţii au spus că dacă cineva va mărturisi despre Omul acela, va fi dat afară din sinagogă. Părinţii orbului s-au temut, aşa că atunci când au fost întrebaţi: „Cum şi-a căpătat vederea?” au răspuns: „este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.” (Ioan 9.21). Dar cel care fusese vindecat a fost inspirat. Amin.

Fariseii i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu: noi ştim că Omul acesta este un păcătos. Nu ştim de unde vine, dar nu este de-al nostru. Este un păcătos şi face lucrarea diavolului.” Atunci omul le-a dat un răspuns foarte bun: „Aici este mirarea, că voi nu ştiţi de unde este, şi totuşi El mi-a deschis ochii.” Şi a adăugat: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” (v. 30,25).

El fusese inspirat, de aceea, nu i-a păsat că stătea în faţa preoţilor sau a altcuiva. Era insuflat de Duhul. Părinţii lui nu fuseseră convertiţi de minunea vindecării fiului lor, dar el fusese convertit.

Aşa cum am spus şi aseară, oamenii Cincizecimii s-au dus să-şi ia partea lor din Viaţa veşnică, pentru că erau inspiraţi de El. Ei au fost sfinţi şi cuviincioşi în faţa Domnului, şi-au întors feţele de la lucrurile lumeşti şi şi-au ascuns picioarele în smerenie, iar pentru că au făcut aceasta, au simţit cum vine puterea lui Dumnezeu peste ei, aşa cum fusese făgăduit prin Ioel, prin proroci şi prin Isus, care le spusese: „…rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Luca 24.49). Şi de îndată ce Dumnezeu a coborât peste ei, în forma Duhului Sfânt, au fost insuflaţi de El, aşa că nu le-a mai păsat de toţi oamenii care râdeau de ei, şi au ieşit pe stradă, clătinându-se ca oamenii beţi. Vedeţi? Ei fuseseră insuflaţi de Duhul Sfânt, de care puteţi fi insuflaţi şi voi.

Priviţi ce a făcut Petru. El nu a început să predice un crez, ci s-a dus direct la Cuvânt şi a spus:

„Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele!

Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi.

Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel:

„În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură.” (Fapte 2.14-17). Ei erau inspiraţi de Cuvânt, către Cuvânt, şi aşa ar trebui să facem şi noi.

Ei au intrat în lucrare atunci când s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu, pentru că Isus le făgăduise că va trimite peste ei făgăduinţa Tatălui: „…iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate.” (Luca 24.49). „Rămâneţi” nu înseamnă „rugaţi-vă”, ci „aşteptaţi.”

„…rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” Şi când au fost atinşi de suflarea Duhului Sfânt, i-a şi umplut, aşa că au văzut Cuvântul vestit de Isus împlinindu-Se întocmai.

Mă întreb dacă nu ne inspiră şi pe noi la fel astăzi. În ce fel ne-ar inspira, dacă am vedea împlinindu-se ceea ce a făgăduit El pentru zilele din urmă? Tot ce am văzut petrecându-se zilele acestea, ar trebui să vă pună în mişcare, plini de respect şi smerenie.

Nu mai există nici o îndoială cu privire la Stâlpul de Foc, înregistrat de o cameră de filmat din Texas. FBI-ul a făcut tot felul de cercetări şi studii ştiinţifice, dar… Când vedeţi semnul nu mai puteţi nega că este adevărat. Dar veţi crede Glasul care vine după semn? Semnul a fost recunoscut de ştiinţă ca fiind adevărat. Şi vă spun ceva: când va veni Isus şi Îşi va aduna copiii aflaţi pretutindeni, se va şti de asemenea.

Stâlpul de Foc ar trebui să ne pună în mişcare pe toţi, pentru că El Îşi legitimează făgăduinţa dată pentru zilele din urmă. Când era pe pământ, Isus a zis: „De la Dumnezeu am venit şi la Dumnezeu Mă duc.” (Ioan 13.3 – parafrazare), şi a vorbit despre ce va face în aceste zile. Şi iată-L dovedit atât ştiinţific, cât şi de către Cuvânt, că El vine de la Dumnezeu şi rămâne Acelaşi. El este încă Dumnezeu, împlinind făgăduinţa pentru aceste zile din urmă, ceea ce ar trebui să ne facă să intrăm în acţiune.

Semnele venirii Lui sunt clare, pentru că Isus a spus: „Cum a fost în Sodoma, înainte să fie arsă în foc, la fel se va întâmpla şi cu neamurile.” Aceasta ar trebui să ne inspire şi să ne facă să acţionăm.

Noi am văzut sfârşitul denominaţiunilor care s-au înălţat singure. Vreau să pun accent pe aceasta, pentru că   s-ar putea să nu mai revin niciodată la acest subiect. Bărbaţi şi femei, daţi-mi voie să vă vorbesc liber în după-amiaza aceasta, în Numele Domnului Isus Hristos. Oamenii cu capul pe umeri, oamenii care nu s-au îndepărtat de Dumnezeu din cauza tradiţiilor şi nu umblă uşuratic, au văzut ce s-a întâmplat cu Biserica Penticostală, cu cea Baptistă, Metodistă şi Prezbiteriană, precum şi cu Biserica Catolică, cum şi-au pierdut locul în faţa lui Dumnezeu atunci când s-au îndepărtat de Cuvânt şi au adoptat propriile crezuri.

Nu demult, am vorbit cu un preot şi el m-a întrebat anumite lucruri, după care mi-a zis că şi biserica catolică obişnuia să facă ceea ce facem noi.

„Când a făcut aceasta?” l-am întrebat eu. „Biserica Catolică a devenit o organizaţie la trei sute de ani după moartea ultimului apostol.”

„Tu te iei după Biblie când spui aceasta,” a spus el.

„Sigur că da, pentru că acesta este Cuvântul.”

Apoi mi-a spus că Dumnezeu este în biserica Sa, dar eu i-am răspuns că Dumnezeu este în Cuvântul Său. Orice altceva poate fi o minciună, dar acesta este Adevărul.

„Biblia nu este decât o carte scrisă de primii catolici,” a continuat el.

„Atunci sunt şi eu unul dintre ei, pentru că cred tot ce scrie acolo.”

„Dar acum suntem o biserică mult mai mare.”

„Aşa este,” i-am răspuns, „dar unde aţi pierdut firul? Ce vi s-a întâmplat? Biserica timpurie scotea demoni şi dovedea prin multe semne şi minuni că Isus este viu. Acum aveţi o mulţime de bărbaţi şi femei morţi pe care îi consideraţi mijlocitori, deşi cel despre care ziceţi că ar fi fost primul vostru papă, spune în Biblie că „este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1Timotei 2.5).

Vedeţi? Ei au pierdut legătura cu Duhul Sfânt atunci când s-au îndepărtat de Cuvânt şi au acceptat crezuri şi mărire din partea oamenilor, iar penticostalii au făcut la fel. Când se organizează, mor. Nu mai este nici o cale de întoarcere; nu a fost niciodată şi nici nu va fi vreodată, pentru că Dumnezeu este împotriva acestui lucru; este un păcat! Nu este de mirare că El îi porunceşte poporului Său din zilele din urmă: „Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.” (2Corinteni 6.17).

Este la fel ca în cazul lui Ozia. Ce a vrut să facă el? A încercat să ia slujba pe care Dumnezeu o încredinţase altcuiva. A încercat să facă aceasta pentru că se simţea puternic şi credea că poate face tot ce vrea.

La fel fac şi aceste organizaţii care scot afară tot ce este de la Dumnezeu şi încearcă să ia locul Bisericii alese. Ei se afundă tot mai mult în necredinţă şi nu se vor mai ridica niciodată, pentru că se iau după crezurile lor. De aceea, vor muri în tabăra leproşilor.

Dar vedeţi, omul care gândeşte şi crede Cuvântul, vede aceste lucruri. Dacă eşti născut din Dumnezeu, vezi aceste lucruri, fiindcă El îţi lămureşte totul ca să te inspire. De aceea v-am spus toată săptămâna aceasta că trebuie să fiţi atenţi, fiindcă El te inspiră să vezi unde s-au dus şi ce s-a întâmplat cu toţi aceştia.

Dacă s-ar face o altă organizaţie şi cu ea s-ar întâmpla la fel. Dar nu va mai fi niciuna. Nu! S-a terminat, este deja prea târziu.

Ei s-au îndepărtat prin faptul că au acceptat crezuri şi doctrine inventate de oameni, iar acum le este frică să se apropie de El.

Vedeţi, pentru că s-a crezut mare şi tare, Ozia a vrut să ia locul unui uns al Domnului, dar în poporul lui Dumnezeu, niciunul nu este mai mare decât celălalt, ci toţi suntem copiii Lui. Dumnezeu ne dă fiecăruia câte ceva de făcut, dar aceasta nu ne face pe unii mai buni decât pe ceilalţi. Singura diferenţă este că celor cărora le-a dat mai mult, le va şi cere mai mult.

Acum vom privi puţin care au fost efectele acestei vedenii asupra profetului, apoi vom încheia şi ne vom ruga câteva minute pentru bolnavi. Ce efect a avut această viziune asupra profetului? Mă întreb ce efect ar fi avut asupra unui predicator, a unui evanghelist sau a unui păstor. Gândiţi-vă la ce s-a întâmplat cu îngâmfatul Ozia şi la ce a văzut profetul. Un bărbat mare şi binecuvântat de Dumnezeu a fost văzut dintr-o dată mort. Ce urmări a avut această întâmplare asupra profetului?

În primul rând l-a determinat să recunoască că era un păcătos şi că locuia în mijlocul unui popor păcătos. Astfel, Isaia a spus: „…sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate.” (Isaia 6.5). Vedeţi? Aceasta l-a determinat pe profet, nu pe un simplu predicator, să admită că era un păcătos şi că trăia printre păcătoşi.

Şi ce s-a întâmplat? Când şi-a mărturisit păcatul, a venit eliberarea. Înseamnă că nici tu nu poţi fi curăţat de păcatul tău până când nu îl mărturiseşti şi recunoşti că este păcat. Vedeţi? De îndată ce a spus: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci… am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (v. 5), a venit iertarea. Acolo erau serafimii care aduceau jertfele; ei zburau încoace şi încolo cântând. Tot ce a văzut era adevărat, era o viziune, aşa că Isaia şi-a mărturisit păcatul şi a cerut îndurare zicând: „…sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate.”

Şi ce s-a întâmplat? Unul dintre serafimi a mers la altar, a luat un cleşte cu care a apucat un cărbune aprins şi  l-a pus pe buzele profetului, spunând: „…atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta…” (7).

„Nelegiuire.” Ce este nelegiuirea? Nelegiuirea este ceva ce ştii că este greşit şi totuşi faci. Dacă eşti conştient că crezul tău este greşit şi totuşi continui să-l susţii, săvârşeşti nelegiuire. Dar Isaia a recunoscut că este greşit şi puterea curăţirii a venit peste el, printr-un cărbune aprins.

Observaţi cum l-a curăţit Dumnezeu pe profet şi cum l-a învăţat prin slujitorii Săi cereşti că trebuie să fie umil, cuviincios şi activ în lucrare.

El nu l-a curăţit printr-o prelegere. Domnul nu s-a folosit niciodată de un teanc de cărţi pentru aceasta, ci îşi curăţă slujitorii prin Foc. Un cărbune aprins i-a atins buzele şi le-a curăţat. Vedeţi? Dumnezeu îşi curăţă slujitorii prin Focul Său sfânt. Nu prin cărţi, nici prin educaţie, ci prin Foc.

Apoi, imediat după mărturisire şi curăţire, a urmat însărcinarea. Deci, mai întâi a trebuit să mărturisească, apoi a trebuit să fie curăţat şi în final a primit însărcinarea. După ce i-a fost spălat păcatul, Isaia a auzit Glasul lui Dumnezeu spunând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (v. 8).

Când citiţi acest pasaj acasă, cercetaţi ce spune istoria că s-a întâmplat cu poporul Israel, şi veţi vedea că ei ajunseseră în aceeaşi stare în care suntem noi astăzi.

Astfel, jertfele şi toate celelalte lucruri deveniseră doar un obicei, fiindcă oamenii nu mai erau sinceri şi nu mai cinsteau Cuvântul Domnului. În împrejurarea aceea, Domnul l-a ridicat pe Isaia, ca să le spună că jertfele lor erau urât mirositoare înaintea Lui, şi că nu le mai voia. Toate erau o batjocură la adresa Lui, de aceea nu le mai voia. El l-a curăţat pe Isaia şi l-a trimis să le spună oamenilor mesajul Său.

Glasul Domnului a spus: „Este nevoie, trebuie să li se spună aceste lucruri!” de aceea, îngerii se întrebau între ei: „Cine va merge pentru Noi?”

Isaia avea inima curăţită, pentru că se mărturisise şi fusese spălat, iar acum urma să fie trimis. Astfel, el a zis: „Iată-mă, trimite-mă!”

Doamne, trimite-Ţi şi astăzi îngerii! Găseşte şi astăzi pe cineva ca Isaia, Te rog. Spun aceasta pentru că ştiu că El este aici

Când cărbunele de Foc l-a atins pe proroc,

Şi l-a curăţat pe de-a-ntregul,

Când Glasul Domnului a spus:

„Cine va merge pentru Noi?”

Isaia a răspuns:

„Stăpâne, sunt aici! Trimite-mă pe mine.”

Isaia era profet, de aceea, Cuvântul putea veni la el. Toată necredinţa şi tradiţia fuseseră lăsate în urmă, aşa că putea sta în faţa acelei generaţii formaliste şi să-i spună: „Jertfele voastre sunt o urâciune în faţa Domnului, de aceea, chiar Dumnezeul pe care spuneţi că Îl slujiţi, vă va nimici!” Aţi auzit? „Dumnezeul pe care pretindeţi că-L slujiţi, vă va nimici!” Şi chiar aşa s-a întâmplat.

Oamenii au cerut un semn, iar el a spus: „De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: „Iată, fecioara va rămâne însărcinată…” (Isaia 7.14).

Isaia a scris şaizeci şi şase de capitole în cartea sa, iar Biblia are şaizeci şi şase de cărţi. El a început cu creaţia şi a încheiat cu sfârşitul lumii, urmând modelul Bibliei.

Isaia a fost un profet mare, care a avut puterea să recunoască faptul că tradiţiile lor erau greşite, aşa că după ce a îngenuncheat şi a primit iertarea, Cuvântul a putut veni la el. Apoi a zis: „Doamne, sunt gata să pornesc şi voi vorbi ce vrei Tu să vorbesc.” El era pregătit.

Doamne, trimite şi în după-amiaza aceasta îngerii Tăi, cu Duhul Sfânt şi cu Foc, şi curăţă inimile fraţilor mei de pretutindeni. Fă ca ei să fie atât de inspiraţi încât şi alţii să vadă şi să-i urmeze.

Să ne plecăm capetele şi să cântăm încet:

Când cărbunele de foc l-a atins pe profet,

Şi l-a curăţat pe de-a-ntregul

Când Glasul Domnului a spus:

„Cine va merge pentru Noi?”

Isaia a răspuns:

„Stăpâne, sunt aici! Trimite-mă pe mine.”

Încet, împreună:

Vorbeşte, Doamne! Vorbeşte, Doamne,

Iar eu mă voi grăbi să-Ţi răspund.

Vorbeşte, Doamne, vorbeşte,

Iar eu voi răspunde: „Doamne, trimite-mă pe mine.”

Milioane de oameni mor în păcat şi ruşine

Ascultă plânsul lor amar şi trist;

Grăbeşte-te frate, fugi şi salvează-i!

Răspunde iute: „Doamne, sunt aici.”

Vorbeşte, Doamne! Vorbeşte, Doamne,

Iar eu mă voi grăbi să-Ţi răspund.

Vorbeşte, Doamne, vorbeşte,

Iar eu voi răspunde: „Doamne, trimite-mă pe mine.”

Să cântăm împreună.

Ascultă plânsul lor amar şi trist (O, frate, vrei să vii cu mine?”

Grăbeşte-te, frate, fugi şi salvează-i! (Ei nu ştiu cărei religii aparţin, nu ştiu nimic).

Răspunde repede: „Doamne, sunt aici.”

Vorbeşte, Doamne, vorbeşte Tu! (Voi, cei ca Isaia, sunteţi aici?)

…iar eu Îţi voi răspunde îndată.

Vorbeşte, Doamne, vorbeşte,

Iar eu voi răspunde: „Trimite-mă pe mine.”

Mă întreb unde este un Isaia, printre cei cu capetele plecate şi cu inimile smerite? Va ridica el mâna să spună: „Doamne, sunt aici. Trimite-mă, căci sunt pregătit.”?

Domnul să vă binecuvânteze. Vă spun sincer că nouăzeci la sută din audienţă ar face aşa.

Vorbeşte, Doamne, vorbeşte,

Iar eu voi răspunde: „Doamne, trimite-mă pe mine.”

Păstorilor care aţi ridicat mâna, uitaţi-vă la femeile noastre, la surorile noastre. Ce ruşine! Uitaţi-vă la slujitorul din aceste zile, care se gândeşte mai mult la o organizaţie decât la Cuvântul lui Dumnezeu. Isus S-a descoperit în faţa lor şi Scriptura a făcut cunoscute toate lucrurile în mod clar, dar cu toate acestea, ei o ţin tot pe-a lor. O, fraţilor!

Unii spun: „Nu am altceva! Nu am un alt loc în care să mă duc.”

Fraţilor, chiar dacă n-aş avea decât biscuiţi şi apă, tot aş sta cu Domnul, pentru că El este Viaţa mea; El este Pâinea mea. Să nu credeţi că fac aceasta ca să ies în evidenţă, căci nu este aşa. O fac pentru că Îl iubesc şi pentru că aceasta este însărcinarea mea: să stau lângă El, în Cuvânt.

Numai să vorbească şi eu voi răspunde: „Doamne, trimite-mă pe mine!”

Tată ceresc, în sunetul dulce al muzicii, fă-i pe toţi cei aleşi de Tine să înţeleagă că este timpul chemării; timpul separării grâului de neghină. Deşi grâul şi neghina au fost până acum amestecate, a venit vremea să fie despărţite, pentru că este timpul unui nou Exod.

Doamne, Te rog să faci ca aşa cum soarele acesta natural face firul de grâu să crească în fiecare etapă a vieţii lui şi să se coacă, cum se întâmplă acum în Canada, unde grâul abia răsare, iar soarele de iulie nu-l ucide, ci doar îl coace, aşa să ardă Soarele fierbinte şi peste învăţăturile lui Luther, ale lui Wesley şi ale celorlalţi. El îl arde pe dinafară, dar aşa trebuie să se întâmple ca să se coacă bobul. Trebuie să se maturizeze pe măsură ce creşte.

Să ţineţi minte că toate crengile au fost tăiate din Pom, iar Mireasa va creşte exact din tulpină. Prin aceasta se va împlini ceea ce a spus Domnul: „Vă voi răsplăti anii pe care i-a mâncat lăcusta…” adică: viermele, omida, etc,  aceeaşi insectă în stadii de dezvoltare diferite. Tu vei face aceasta, Doamne, pentru că aşa ai făgăduit. Îndură-Te şi fă acest lucru cu fiecare inimă, în după-amiaza aceasta.

Ei sunt ai Tăi, Doamne, şi îi călăuzesc spre Tine. Poate că nu-i voi mai vedea niciodată, iar dacă va fi să trăiesc şi să mă întorc peste un an, s-ar putea ca unii să fie aici, iar alţii nu. Fără îndoială, eu voi întâlni din nou toată mulţimea aceasta de aici, numai la Judecată. Ajută-i să înţeleagă, Doamne. Deschide-le ochii şi fă-i să vadă.

Tot ce s-a spus în această predică, va fi tradus în diferite limbi, Doamne, de aceea Te rog să-i ajuţi pe toţi cei ce vor asculta Glasul acestui timp, să înţeleagă. Îngăduie ca mulţi bărbaţi şi femei să audă acest mesaj, în casele lor, în jungla Africană, unde oamenii au tot felul de lucruri în nas, sau oriunde s-ar afla. Misionarii le-au spus bine ce le-au spus, dar aici este o mărturie mai mare decât a lor. Ascultă-ne, Tată, pentru că punem totul în mâna Ta, în Numele lui Isus Hristos, Fiul Tău, pentru chemarea Miresei Sale. Amin.

Acum, frate şi soră, ne vom ruga pentru cei bolnavi, pentru toţi cei care aţi ridicat mâna. Eu nu vă pot aduce vindecarea, fiindcă dacă aş putea, v-aş da-o. Sigur, aş veni la voi şi v-aş spune: „Vrei vindecarea? Uite, ia-o!” dar nu este în puterea mea să v-o dau. Vindecarea este a Domnului, şi El v-o dă numai dacă o doriţi din inimă. Înainte să fie o strigare către Adânc, trebuie să existe un Adânc care să răspundă acelei strigări. Înainte să existe creaţia, trebuia să existe un Creator care să pună bazele creaţiei.

Acolo este Ceva ce vă doriţi şi care răspunde chemării. Nu Îl primiţi acum? Vă rog să nu Îl lăsaţi să treacă. Dacă nu vă voi mai vedea înainte de Judecată, nădăjduiesc să vă întâlnesc acolo spălaţi de păcate şi pregătiţi. Aceasta este rugăciunea mea.

Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, a venit pe pământ în chip de Om, prin Fiul Său Isus Hristos, în zilele lui Pilat din Pont, şi a suferit, a fost răstignit şi îngropat, dar a înviat a treia zi; apoi S-a suit în ceruri unde stă la dreapta Împăratului, şi a trimis pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care Îl însufleţea, peste toată suflarea, pentru a împlini lucrarea începută cât timp a locuit în trupul neprihănit al lui Isus Hristos. Dacă ne gândim la această lucrare care arată ca o piramidă, vedem că Piatra din capul unghiului n-a fost aşezată niciodată la locul el. De ce? Pentru că a fost respinsă.

De-a lungul epocilor, Biserica s-a îngustat tot mai mult, iar acum a ajuns în ultima epocă. Este timpul să fie pregătită, pentru că Piatra trebuie să se potrivească la fix pe ea. Lucrarea pe care a făcut-o Domnul Isus trebuie să fie din nou în Biserica Sa, pentru ca El să vină în biserică, să ridice biruitorii din fiecare generaţie.

Este la fel ca în cazul grâului. Grâul trebuie să crească şi să se maturizeze, după ce a ieşit dintr-o sămânţă care a murit şi a putrezit. După ce răsare, el se transformă din iarbă în altceva, şi nu mai poate redeveni iarba aceea; nu mai priveşte înapoi spre stadiul acela de creştere. Nu mai priveşte nici la pleavă, ci creşte până devine un bob. Iar când ajunge la maturitate, bobul trebuie să fie la fel ca cel care a fost pus în pământ şi a murit.

La fel este şi Biserica. Ea trebuie să fie asemenea lui Isus cel înviat din morţi, după ce ajunge la coacere prin neprihănire, sfinţire şi botez cu Duhul Sfânt; fiindcă începând din zilele timpurii ale Bisericii, continuând cu reformatorii şi până astăzi, El este printre copiii Săi. Credeţi în El pentru că este aici!

Fie ca Domnul să adeverească cuvintele mele, ca să-L puteţi vedea. Acum aş vrea ca toată lumea din audienţă să fie atentă şi să nu se mai plimbe nimeni. Arătaţi-I Domnului măcar puţin respect, stând liniştiţi o clipă. Nu vă mai mişcaţi! Să ridice mâna toţi cei care sunt săraci şi în nevoi. Mulţumesc.

Îl cunosc pe fratele King, care stă acolo. L-am recunoscut puţin mai devreme. El a sponsorizat întâlnirea anterioară pe care am ţinut-o aici. Frate King, nu pot spune ceea ce gândesc, dar tu ştii ce aş vrea să spun. Domnul să aibă milă de tine, frăţioare, fiindcă ai trecut prin încercări.

Pe ceilalţi nu-i cunosc. Îl văd şi pe Pat Tyler. Cred că ei sunt singurii oameni din clădire pe care îi cunosc.

Acum credeţi. Dacă sunt slujitorul Domnului, iar El este aici şi S-a dovedit că Cuvântul Lui este adevărul, atunci lăsaţi-L pe Domnul cerului, pe Cel care L-a înviat pe Fiul Său, Isus Hristos, şi a făcut aceste făgăduinţe, să vă dovedească tuturor că am vorbit numai Adevărul.

Cum poate face aceasta? Nu venind aici îmbrăcat cu o robă şi purtând barbă, ci prin Viaţa Sa, fiindcă a spus: „Eu sunt viţa, iar voi sunteţi mlădiţele.” Şi Viaţa care este în viţă este şi în mlădiţe, aşa că „lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.” El a făcut această făgăduinţă pentru timpul acesta, când va răsări următoarea mlădiţă originală. Mai sunt şi alte crengi care au fost altoite, dar nu vor rodi acelaşi rod, ci fiecare îşi va purta propriile roade.

Nu demult, am văzut în Phoenix un copac care purta pe el opt sau nouă feluri de fructe. Era al fratelui John Sharrit şi eu l-am întrebat:

„Ce fel ce copac este acesta?”

„Un portocal,” a răspuns el.

„Bine, dar are pe el lămâi, grepfruit, mandarine…”

„Da, sunt numai citrice. Eu am altoit toate aceste soiuri pe el.”

„Înţeleg. Dar anul viitor va face numai portocale?”

„Nu, nu! Anul viitor, crengile de lămâi vor rodi tot lămâi, cele de grepfruit vor rodi tot grepfrut, şi tot aşa.”

„Din aceeaşi tulpină? Dintr-un singur portocal?” am exclamat eu.

„Da, frate Branham, pentru că toate sunt citrice. Ele trăiesc împreună pentru că toate sunt citrice.”

Mi-au dat lacrimile şi am zis: „Doamne Isuse, acum înţeleg ce ai vrut să spui.” Aşa este. Aceste biserici s-au alipit şi ele de Viţă, dar produc tot roadele specifice soiului lor.

Dar fiţi atenţi! Dacă din Viţă va creşte o altă mlădiţă originală, ea va aduce aceleaşi roade ca Viţa şi ca prima mlădiţă care a ieşit din ea. Credeţi lucrul acesta?

(O soră vorbeşte în limbi). Linişte! (Continuă până la final, iar un frate aduce tălmăcirea).

Mulţumim Domnului, pentru că este întocmai cum a făgăduit. Aş vrea să fiţi plini de respect, pentru că eu voi sta aici şi mă voi ruga Domnului Isus. Acesta este un dar. Ce este de fapt, un dar? A avea un dar înseamnă să pot să-mi anulez propriile gânduri şi    să-mi schimb viaţa firească, pentru că acesta este William Branham. Eu trebuie să mă dau la o parte pe mine, pentru ca Domnul să Se poată folosi de duhul şi trupul meu ca să vorbească.

Doamne, îngăduie ca Duhul Sfânt să Se coboare chiar acum, astfel încât ei să poată vedea că El este aici. Fiţi cuviincioşi şi nu vă mai plimbaţi.

Eu sunt doar un om care stă aici, în faţa voastră, dar aş vrea să vă ridicaţi capetele să priviţi o clipă.  Puteţi vedea Lumina aceea strălucitoare, care stă deasupra acelui om? Este ca un cerc de foc. Aţi văzut fotografia care s-a făcut la Houston? A apărut şi în Washington şi peste tot în lume, şi este singura fotografie care a surprins o Fiinţă supranaturală. Acum este chiar aici, de aceea, iau fiecare suflet din locul acesta sub controlul meu, în Numele Domnului Isus Hristos.

Omul acesta suferă de o problemă glandulară la gât. Eu nu îl cunosc, nu l-am mai văzut niciodată în viaţa mea, dar vă spun adevărul. Este adevărat, domnule? Acum crezi?

Domnule de acolo, din spate, crezi că Domnul îmi va face cunoscută suferinţa ta? Te numeşti Hall, este adevărat? S-a terminat, credinţa ta te vindecă.

Aş putea chema un rând de rugăciune aici, pe platformă, dar nu este nevoie. Vom începe cu rândurile de aici. Acolo stă o fetiţă. Priveşte încoace, drăguţo! Eu nu ştiu, poate nu este nimic în neregulă cu tine, dar în loc să chemăm un rând de rugăciune acolo sus, îl vom face aici, jos.

Uită-te la mine, micuţo. Priveşte spre fratele Branham. În zilele când era Isus pe pământ… Da, ea este bolnavă, foarte bolnavă. Dacă Isus era aici, ar fi putut să-ţi spună de ce suferi, este adevărat? Crezi că fratele Branham a fost trimis aici de Isus? Dacă îţi spun ce suferinţă ai, crezi că El te poate vindeca? Copilul are diabet zaharat şi nu îl poate vindeca nimeni din lume, în afară de Dumnezeu. Crezi aceasta, drăguţa mea?

Doamna de lângă fetiţă este mama ei. Pune-ţi mâna peste ea, soră şi crede. Dumnezeu ţi-a dat acest copil. Fie ca El să-i dea şi vindecarea.

Doamna care stă lângă mama fetiţei… Uită-te la mine, te rog. Crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Dacă Domnul îmi va spune ce se întâmplă cu viaţa ta, dacă ai lipsuri, dacă eşti sau nu bolnavă, sau orice ar fi; dacă Domnul îmi va spune ce-ţi doreşti, vei crede? Ştii că aceasta nu poate veni decât de la Domnul Isus.

Eşti prea departe de mine, aşa că n-ai putea să mă atingi nici chiar dacă ai vrea. Şi chiar dacă ai face-o, ar fi doar în mod  fizic, iar tu trebuie să atingi Duhul, şi Duhul este Hristos. „El este Marele Preot care ne poate vindeca suferinţele.” Aşa spune Biblia.

Şi tu suferi. Crezi că Domnul poate să-mi spună care este problema ta? Ai probleme cu spatele, hipertensiune şi probleme cu inima. Ridică mâna, dacă este adevărat. Acum crezi?

Dar tu, cea care o ţii de braţ? Doamna de acolo, care priveşte încoace… Eu îţi sunt străin. Crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Crezi că tot ce am spus este adevărat şi că v-am învăţat numai Adevărul? Crezi că El îmi poate spune care este necazul tău? Crezi că îl poate descoperi, indiferent despre ce este vorba? Eşti prima persoană de aici, pe care o văd cu număr de rugăciune. Crezi că Domnul îmi poate spune de ce ţii acel număr de rugăciune în mână? Este pentru soţul tău. Crezi că Domnul îmi poate spune ce este în neregulă cu el? Dacă Domnul nu Se atinge de el, va muri. (Aşa este). Are cancer şi probleme cu plămânii. (Este adevărat). Da, da. Ridică mâna dacă este aşa. Dacă crezi, va fi vindecat.

Bărbatul de alături, crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Dacă Domnul îmi va arăta care este problema ta, vei crede din toată inima? Ai o afecţiune chiar la inimă. Dacă-i aşa, ridică mâna. Bine.

Doamna de lângă tine s-a cutremurat când am spus aceasta. Crezi că Domnul poate să-mi spună ce este în inima ta, ce îţi doreşti sau dacă te rogi pentru altcineva? Poţi crede că Domnul îmi va descoperi lucrul acesta, ca să vadă cu toţii că acesta este Adevărul? El descoperă tainele inimii, aşa cum a făcut Isus cu femeia de la fântână. Şi tu suferi, ai probleme cu spatele. Ridică mâna dacă este adevărat.

Doamna solidă de lângă tine, care plânge şi are rochie albastră şi păr de culoare închisă… Uită-te la mine. Crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Priveşte încoace! Crezi că Domnul îmi poate spune pentru ce te rogi? Crezi că El poate face aceasta? Da? Suferi de hipertensiune. Aşa este, ridică mâna. Crede şi vei fi vindecată.

Doamna următoare. Uită-te încoace, soră. Crezi că sunt profetul lui Dumnezeu şi slujitorul Lui? Crezi din toată inima? Crezi că El poate să-mi arate, la fel cum a făcut cu femeia de la fântână, care sunt problemele tale? Crezi? Te-ar ajuta să crezi? Problema ta este foarte serioasă. Ai acasă un fiu care are o problemă psihică. Dacă este aşa, ridică mâna. Crede din toată inima şi băiatul se va vindeca.

Doamna următoare. Soră, crezi cu tot sufletul? Crezi că Îl slujesc pe El şi că sunt profetul Lui? Crezi că Isus este Cel care mi-a dat darul acesta?

Profeţia este un dar de la Dumnezeu, hotărât înainte de facerea lumii, şi dat pentru ziua de astăzi. Tu nu poţi şti ce şi cum, dar Dumnezeu Se identifică şi Îşi tălmăceşte Cuvântul.

Crezi că aşa este tot ce ai auzit acum? Crezi că dacă aş face lucrul acesta nu ar fi de la mine, ci de la El? Tu auzi vocea mea, dar Cel care o foloseşte este El. Este ca în cazul microfonului, care este mut până când vorbeşte cineva prin el.

Femeia suferă de anemie, iar problema ei este în sânge. Ridică mâna, dacă este adevărat. Te rogi şi pentru băieţelul de la capătul rândului, care este fiul tău. Dacă Domnul îmi va spune ce probleme are copilul, vei crede că El mi-a vorbit? Suferă de o boală gravă a sistemului nervos, este adevărat? Atunci pune-ţi mâna peste el, crede din toată inima şi se va face bine.

Vă provoc să credeţi! Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Texas, dacă mori în păcat, sângele tău nu va fi asupra mea! Ţineţi minte, sângele vostru nu va fi asupra mea. Sunteţi convinşi, sunteţi siguri că Isus este Cel care lucrează, aşa cum a făgăduit pentru zilele din urmă? Ridicaţi mâna toţi cei care credeţi cu adevărat că Isus Hristos este Acela. Amin. Domnul să vă binecuvânteze.

Văd că toţi aţi fost învăţaţi la fel. Este atât de comun, încât apare peste tot unde merg: mă refer la punerea mâinilor peste bolnavi. De fapt, este tot o tradiţie, însă este în ordine, pentru că Isus a sprijinit-o.

Am vrut să ajung la întâmplarea cu sutaşul roman, care I-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit.” (Matei 8.8). Vedeţi?

Dacă îşi pune cineva mâinile peste voi, veţi spune: „Slavă Domnului, şi-a pus mâinile peste mine fratele cutare. Îi rog pe fraţii care cred să vină aici, ca să nu fie numai mâinile mele, pentru că Isus a spus: „…îşi vor pune mâinile peste bolnavi…”

Astfel, ne vom ruga cu toţii pentru cei suferinzi. Aş vrea să ridice mâna toţi cei care sunt suferinzi şi au numere de rugăciune. Eu am promis că ne vom ruga pentru toţi şi avem la dispoziţie o jumătate de oră ca să ne împlinim promisiunea.

Cum să facem, frate Pearry? Ai vreo sugestie? Să începem din partea aceasta încolo?

Cei care aveţi numere de rugăciune, din rândul acesta exterior, mergeţi lângă peretele acela. (Un frate vorbeşte cu fratele Branham despre rândul de rugăciune).Bine, domnule. Este în ordine. Staţi pe partea aceasta.

Cei de la mijloc, staţi pe culoar. Da, toţi cei de aici.

Cei din partea cealaltă, rămâneţi unde sunteţi, iar cei de dincoace, staţi la mijloc, pe partea aceasta. Tot ce trebuie să faceţi este să urmaţi rândul, iar fraţii vă vor spune ce trebuie să faceţi.

Este în ordine, frate Pearry? (Desigur). Aş vrea ca păstorii care cred în Hristos şi sunt convinşi că El îi poate vindeca pe aceşti oameni bolnavi, prin punerea mâinilor şi ascultarea poruncilor Lui, să vină şi să stea lângă mine. Orice predicator al Evangheliei, fie că este baptist, metodist, prezbiterian, luteran sau preot catolic, deci oricine ar fi, să vină aici dacă crede că Isus Hristos i-a vindecat pe bolnavi şi le-a poruncit ucenicilor Săi să-şi pună mâinile peste cei aflaţi în suferinţă, ca să fie vindecaţi.

(Cineva zice: „Spune-le tuturor să meargă în spate.”). Fratele Pearry Green repetă: „Toţi cei care vor să fie purtaţi în rugăciune să meargă în spate.”

Deci, mergeţi în spate şi urmaţi rândul. Toţi cei care sunteţi în rândurile acestea, mergeţi în spate şi ocupaţi-vă locurile; mergeţi după ceilalţi, apoi întoarceţi-vă la locurile voastre, cât se poate de ordonat.

Fraţilor, mă gândesc că ar fi bine dacă am merge acolo. Cred că ar fi o idee bună. Voi lăsa microfonul acesta aici. Roy, tu rămâi aici, lângă microfon, sau mai bine vino cu mine. Preferi să rămâi aici? În ordine.

Aşa mai merge. Să nu plece nimeni, pentru că este chiar lucrul pentru care ne-am rugat.

Poate veţi spune: „Frate Branham, de ce i-ai adus pe toţi păstorii aceştia aici?” Voi veni şi eu imediat lângă ei.

Şi ei au dreptul să se roage pentru bolnavi, la fel de mult ca mine sau ca oricine altcineva; la fel de mult ca Oral Roberts, sau oricare altul. Pot să se roage pentru bolnavi la fel ca Petru, Iacov, Ioan, Matei, Marcu, Luca şi toţi ceilalţi, pentru că sunt păstori, aleşi ai Domnului. Eu chiar cunosc doi sau trei dintre ei, care obişnuiesc să se roage pentru bolnavi.

În timp ce staţi aliniaţi, aş vrea să vă întreb câţi dintre voi, din această adunare, sunt ferm convinşi că este voia lui Dumnezeu ca oamenii să fie vindecaţi. (Adunarea confirmă aceasta şi spune: „Amin!”). Sigur că aşa este. Voia lui Dumnezeu este să fiţi vindecaţi.

Dar cum primesc vindecarea? Dacă Isus ar fi aici în trup, ar face acelaşi lucru pe care îl face chiar acum. Credeţi aceasta? (Amin). N-ar face altceva decât ceea ce a făcut deja, pentru că El este Acelaşi ieri, azi şi în veci.

Câţi dintre voi ştiu că în Ioan 5.19 scrie că „Fiul nu poate face nimic de la Sine.”? Câţi ştiu aceasta? (Amin). „El face numai ce Îl vede pe Tatăl făcând. Şi tot ce face Tatăl face şi Fiul.” Aceasta credeţi? (Amin). Înseamnă că Isus nu a făcut nici o minune fără să-I arate Tatăl ce să facă, printr-o viziune. Acesta este Cuvântul Lui. Dacă nu este aşa, înseamnă că suntem pierduţi, pentru că nu ştim unde ne aflăm; dar cuvintele Lui sunt infailibile.

Priviţi-L trecând pe lângă scăldătoarea de la Betesda, unde erau mulţimi mari de invalizi, orbi, şchiopi, suferinzi. Vedeţi? Dar El nu S-a atins de niciunul dintre ei, deşi era Domnul milei. Credeţi că I-a fost milă de ei? (Amin). De acea mamă cu bebeluşul cu probleme la cap, de acel bătrân orb, care chema pe cineva să-l ducă la apă atunci când îngerul o tulbura. Înţelegeţi?

Oamenii nu ştiu ce este mila. Ei confundă dragostea frăţească cu dragostea pasională, deşi sunt două lucruri total diferite, pentru că dragostea implică dorinţă, pe când mila este diferită.

Şi totuşi, El a mers la un om care avea probabil probleme de prostată sau tuberculoză, pentru că Biblia spune că era slăbănog şi avea treizeci şi opt de ani. Omul nu era pe moarte, dar cu toate acestea, Isus S-a dus la el şi l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?” Câţi dintre voi cunosc această întâmplare?

Ce s-ar întâmpla dacă ar face la fel şi astăzi în Beaumont? Aţi spune: „Oh, atunci nu există vindecare divină!”

Oamenii nu înţeleg, dar Isus este Acelaşi ieri, azi şi în veci şi El a spus: „Fiul face numai ce-I arată Tatăl.”

Totuşi, mulţi oameni au fost sub umbra Lui şi au fost vindecaţi prin credinţă. O femeie s-a atins de haina Lui şi s-a făcut sănătoasă, ştiaţi aceasta? Vindecarea se bazează pe credinţă. Dumnezeu Se legitimează prin împlinirea făgăduinţei Cuvântului Său, dar credinţa voastră în legitimarea Lui este cea care vă vindecă. Dacă nu credeţi, poate sta aici cel mai sfânt om din lume şi să se roage toată ziua pentru voi, căci nu va avea nici un rezultat până când nu credeţi voi înşivă. Ar putea sta aici chiar Isus, în trup de carne, şi să-Şi pună mâinile peste voi, fiindcă tot nu veţi fi vindecaţi. Câţi dintre voi sunt conştienţi de aceasta? Biblia spune că „…şi n-a făcut multe minuni în locul acela, din pricina necredinţei lor.” (Matei 13.58).

Înseamnă că cei care sunteţi în rândul de rugăciune trebuie să credeţi Cuvântul. Daţi-mi voie să vin cu o mică mărturie până când vă pregătiţi.

Pe aici, pe undeva, este un păstor care se numeşte Martin. L-am văzut cu puţin timp în urmă, pentru că este unul din sponsori.

Pe la miezul nopţii am fost trezit de un bărbat tânăr, care mi-a spus cu lacrimile şiroind pe obraji, că bebeluşul lui a murit. Cum se numeşte orăşelul acela? (Cineva spune: „Missouri.”). Aşa este, în Missouri, dar unde anume? („Wardell, Missouri.”). Da, Wardell, Misouri. Eu îl cunosc pe băiat şi pe fratele lui, şi suntem prieteni.

Deci, fratele a intrat în camera mea plângând şi mi-a zis: „Frate Branham, tocmai m-a sunat soţia mea şi mi-a spus că bebeluşul nostru a încetat să mai respire.” Apoi şi-a pus mâna pe mine şi a adăugat: „Frate Branham, ştiu că Cuvântul Domnului este cu tine.” A fost ca şi cum ar fi spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.” Vedeţi? El nu aducea o mărturie despre mine, ci despre Cuvântul Domnului, arătând că crede că predic Adevărul. Şi a continuat: „Eu cred că Cuvântul Domnului este cu tine şi că dacă Te rogi, bebeluşul meu va trăi.” După zece minute, copilul respira normal şi acum este bine.

Fiul meu, Billy Paul, ieşise să vorbească cu el, iar după câteva minute s-a întors strigând: „Tati, tati, uite ce am păţit!” Tot gâtul îi era umflat şi roşu, având o umflătură cam atât de mare. „În timp ce vorbeam cu John, am fost muşcat de un păianjen mare şi negru, care avea un punct roşu.”

„Oh, Billy, se pare că a fost o văduvă neagră. Uite ce tare ţi s-a umflat gâtul.”

Am pus mâna pe locul acela şi am zis: „Doamne Isuse…” iar după zece minute nu se mai vedea nici urmă de muşcătură. Nici nu te-ai fi gândit că a fost ceva acolo. Vedeţi?

Zilele trecute a venit cineva la birou şi a zis: „Spuneţi-i fratelui Branham să spună despre copilul meu că…” A spus că el crede dacă eu spun aceasta, însă eu nu pot face nimic fără consimţământul Lui.

Cuvântul spune că „semnele acestea îi vor însoţi pe cei care cred: îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.” Dar nu se poate ca Dumnezeu să facă toată treaba, iar voi să staţi doar şi să priviţi. Partea voastră din lucrare este să credeţi, iar dacă credeţi, se va întâmpla. Dar trebuie să credeţi cu adevărat, nu numai să vă prefaceţi. Da, este esenţial să credeţi. Haideţi să ne rugăm împreună.

Cât timp sunt fraţii aici, la microfon, voi coborî să-mi pun şi eu mâinile peste voi. Sunt oamenii mei, stelele din cununa mea, la fel cum ei sunt stelele din cununa voastră, fraţi păstori. Vin acolo pentru că sunt copiii Domnului şi îi iubesc.

Să ne rugăm.

Doamne, dacă cineva ar spune că Tu nu eşti aici, ar dovedi că nu este în ordine ceva cu el. S-ar asemăna cu un om care refuză să accepte lumina soarelui. Este ca şi cum cineva i-ar spune că soarele străluceşte, iar el ar fugi la subsol, ar închide uşa şi ar striga: „Refuz să cred aşa ceva! Refuz să cred!” Doamne, aceasta ar dovedi că acel om este bolnav psihic. Ar fi la fel ca omul care şi-a închis izvoarele milei şi ar spune: „Nu pot crede aceasta!” deşi vede Lumina Cuvântului împlinit al lui Isus Hristos. Prin aceasta, el ar dovedi că este bolnav spiritual.

Noi ştim că eşti aici, Tată. Credem aceasta fără îndoială, pentru că vedem urmele paşilor Tăi, vedem semnele pe care le laşi în urmă, vedem Cuvântul Tău.

În grupul acesta de rugăciune sunt sute de oameni, iar alături de ei stau slujitorii lui Dumnezeu, luptătorii credinţei. Doamne, fă ca atunci când aceşti oameni bolnavi vor ajunge la rând, să ştie că nu trec numai prin mâinile unui om, ci trec pe sub crucea făgăduinţei. Îngăduie să plece de aici vindecaţi, să se bucure că s-au făcut bine şi să le spună şi păstorilor lor. Fă ca în felul acesta trezirea să se răspândească în toate ţările şi multe suflete să se întoarcă la Tine. Doamne, ei sunt ai Tăi, de aceea, Te rog să-i ajuţi şi să-i vindeci, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus Hristos. Să ne plecăm capetele şi să ne rugăm.

Aş vrea ca toţi cei care treceţi prin rândul de rugăciune, să vă imaginaţi că sunteţi sub cruce şi să credeţi cu tot cugetul vostru. Să plecaţi de aici cu bucurie şi veseli, spunând: „Mulţumesc, Doamne. Eu cred în vindecarea mea.” Dacă nu credeţi că se va întâmpla, puteţi merge de pe acum la locurile voastre, pentru că rugăciunea nu va avea nici un rezultat.

Vreau ca toţi ce aflaţi în adunare să vă îndreptaţi spre cer, în prezenţa lui Hristos şi să spuneţi: „Doamne Isuse, lasă-ne să Te cunoaştem şi vindecă-i pe bolnavii aceştia.” Puteţi face aceasta? (Amin).

În timpul acesta, fratele Borders va cânta cântarea: „Crede numai.”

(Fratele Branham şi păstorii merg să se roage pentru cei aflaţi în rândul de rugăciune, în timp ce fratele Roy Borders şi restul adunării cântă: „Crede numai.”…

…Trebuie doar să crezi. Să ne ridicăm mâinile.

Orice este posibil, trebuie doar să crezi.

Să spunem aşa:

Acum cred, da, acum cred,

Totul este posibil, acum eu cred.

Acum cred, da, acum cred,

Totul este posibil, acum eu cred.

Până când vă voi revedea, vreau să părăsesc Texasul ştiind că sunteţi plini de bucurie şi scoateţi strigăte de laudă către Domnul. Ridicaţi mâinile şi slăviţi-L pe Domnul. (Adunarea strigă şi Îl laudă pe Domnul).

Doamne Isuse, Îţi mulţumim pentru Cuvântul Tău şi pentru tot ce ai făcut pentru noi. Îţi mulţumesc pentru că le-am putut vorbi tuturor oamenilor acestora, ca să vadă şi ei puterea şi binecuvântarea Ta asupra lor. Binecuvântează-i, Doamne şi ajută-i să înţeleagă. Fă ca Duhul Sfânt să-i vindece şi să-i salveze pe toţi, acum, în zilele din urmă, pentru că Ţi-i dăruiesc ca parte din Mireasa Ta, în Numele lui Isus Hristos. Amin.                             

-Amin-