APOCALIPSA CAPITOLUL 5 – Partea întâi – ȘARPELE RĂNIT

Mulţumesc, frate Neville. Domnul să te binecuvânteze, fratele meu. Bună dimineaţa, prieteni.

Sunt fericit pentru că în dimineaţa aceasta am privilegiul de a fi din nou aici în Tabernacol, să ne punem deoparte ca să avem acest timp de închinare şi de părtăşie în jurul Cuvântului Domnului. Cred că David este cel care a spus odată: „Mă bucur când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!” (Psalmul 122.1). Astfel, şi eu sunt bucuros să fiu din nou cu fratele Neville, care este prietenul meu bun şi scump, şi cu voi toţi.

Dacă este prea cald în spate, puteţi folosi ventilatoarele pentru a răcori puţin atmosfera. Motivul pentru care avem aceste servicii şi pentru care ne adunăm împreună în părtăşie, este ca să evităm acel loc fierbinte. Şi singura cale prin care putem face aceasta, este prin sângele lui Isus Hristos. Numai El o poate face.

Am fost foarte fericit să aud mărturia acestei biserici cu privire la felul în care propăşeşte în Domnul şi cum lucrează Domnul în mijlocul vostru prin darurile duhovniceşti.  Îi sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu pentru inimile voastre sincere, cu care poate lucra, şi nădăjduiesc că El vă va ţine în continuare pe mijlocul acestei căi drepte şi înguste, ca să nu deviaţi nici la stânga şi nici la dreapta de pe ea.

Aş vrea să le mulţumesc fratelui Colvin şi fiicei lui, pentru cântarea minunată pe care au cântat-o cu câteva momente în urmă: „În cer nu sunt lacrimi.” Este foarte frumoasă şi desigur, o apreciez mult.

Eu pot spune despre fratele Colvin, ceea ce a spus fratele Neville despre el şi despre mine: că ne-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Acesta este motivul pentru care mă bucur din inimă să-l aud cântând aceste cântări vechi ale Evangheliei şi să-l văd crescându-şi copiii în frica de Domnul. Da, mă bucur cu adevărat să ştiu că Dumnezeu are şi astăzi oameni care Îl iubesc şi Îl slujesc pe El.

Când am ajuns aici, am aflat că mulţi au fost botezaţi prin credinţă, ceea ce ne face foarte fericiţi. Îl văd în spate şi pe prietenul meu scump, fratele Elmer Gabehart, care tocmai s-a botezat şi a pornit pe calea Domnului. Se pare că toţi vechii vânători de ciori din Kentucky sunt acum convertiţi, ceea ce este minunat, nu-i aşa?

Îmi amintesc (cred că Rodney mă ascultă din camera din spate, iar Charlie este chiar în faţa mea), cum mergeam acolo jos, fiindcă nouă, băieţilor, ne plăcea să vânăm veveriţe. Întotdeauna, ei încercau să ia câteva în plus, dacă puteau, iar eu le spuneam că nu este corect. Şi acum, aproape toţi sunt convertiţi, ceea ce este foarte frumos.

Ca orice slujitor, şi eu privesc uneori în urmă la calea pe care am umblat şi mă întreb dacă am semănat Sămânţa Lui cu credincioşie.

Cred că mulţi dintre voi aţi auzit de Johnny Appleseed din America. Păi, a existat şi în Suedia un bărbat ca el! Se spune că el semăna flori şi că de aceea sunt atât de multe flori frumoase acolo. Cum găsea o bucăţică de pământ, semăna flori, iar acele seminţe încolţeau şi creşteau. El a plecat deja dintre noi, dar florile lui continuă să crească şi să înflorească.

Şi despărţirile rămân în urma noastră,

Urme de paşi pe nisipurile timpului;

Urme de paşi pe care, poate, altul

În timp ce înaintează pe oceanul învolburat al vieţii,

Un frate pierdut şi naufragiat,

Văzându-le, va primi curaj din nou.

Aş vrea să înţelegeţi cu toţii că este vorba de ceva ce am făcut noi şi vor beneficia alţii; de ceva ce-i va ajuta pe alţii să meargă mai departe.

Cu câteva zile în urmă, am stat de vorbă cu bunul şi credinciosul meu prieten, doctorul Sam Adair, iar el m-a întrebat:

„Ce mai faci, Bill?”

„Oh, cred că foarte bine, Doc, dar tu?”

„Am foarte mulţi pacienţi. În după-amiaza aceasta am avut cincisprezece consultaţii.”

Am început să vorbim despre timpul când eram tineri, iar la un moment dat i-am zis:

„Ei bine, Doc, nu ştiu cât voi mai fi aici, pentru că amândoi avem deja peste cincizeci de ani.”

„Aşa este, Bill.”

„În toţi aceşti treizeci şi unu de ani de când Îl slujesc, am avut tot timpul inima pregătită pentru ceasul când va veni El, aşa că nu contează când anume vine.”

„Este adevărat.”

„Cea mai mare dorinţă a mea a fost şi este să trăiesc pentru alţii.”

„Aceasta este adevărata viaţă!”, a spus Sam, „Nu ce poţi realiza pentru tine, ci ceea ce poţi realiza pentru alţii. Aceasta dă sens vieţii.” Vedeţi? Aceasta înseamnă să trăieşti cu adevărat.

Dacă printre noi este cineva care nu a făcut niciodată aceasta, care nu a încercat niciodată să trăiască pentru altcineva, să încerce o singură dată să vadă cât de mult poate obţine de la viaţă dacă nu trăieşte pentru sine, ci se dăruieşte cu totul altora. Dacă veţi trăi aceasta, viaţa voastră va fi mai binecuvântată şi mai împlinită decât dacă aţi avea toate bogăţiile şi lucrurile la care vă gândiţi. Viaţa în sine este plină de încercări şi greutăţi, iar dacă veţi încerca să faceţi ceva pentru cineva, aceasta îi va uşura povara. Nu veţi cunoaşte niciodată această bucurie, decât atunci când veţi încerca să faceţi ceva pentru altcineva.

Aceasta mă duce cu gândul la cei treizeci şi unu de ani petrecuţi în slujba Domnului. Eu cred că fiecare slujitor se gândeşte că într-o zi va trebui să ţină ultimul său serviciu şi priveşte în urmă să vadă ce a realizat. Da, eu cred că fiecare se întreabă: „Am făcut tot ce am putut?”, de aceea am spus că va conta numai ceea ce faci pentru alţii.

Adesea m-am întrebat ce se va întâmpla când voi ajunge la capătul  drumului meu, fiindcă nu ştiu când va fi aceasta; de altfel, niciunul dintre noi nu ştie. Astfel, am privit în urmă pe unde am trecut pe cărarea vieţii şi am văzut o mulţime de dealuri cu cărări spinoase, stânci şi locuri periculoase, poteci netede şi ce am făcut în acele zile. Acest film se va derula complet într-una din aceste zile, în ceasul plecării mele, acest lucru fiind valabil pentru fiecare dintre noi. Da, toţi să fim siguri că acest lucru va fi derulat în faţa fiecăruia, când va veni acel timp.

Acesta este motivul pentru care mă văd silit să spun ceva ce n-aş vrea să spun pentru nimic în lume. Mi se strânge inima s-o spun, fiindcă îmi dau seama că se  înregistrează şi se va auzi în toată lumea, dar sunt silit să părăsesc câmpul misiunii, din pricina unui lucru petrecut de curând. Îmi pare rău, dar îmi voi încheia slujba şi voi pleca din oraş.

Nu ştiu unde mă va conduce Domnul şi nici ce vrea El să fac, dar mă gândesc că mă apropii de capătul drumului. De-a lungul călătoriei pe cărarea vieţii, am făcut foarte multe greşeli, pentru care îmi pare rău din inimă, dar sunt şi eu om şi am multe slăbiciuni, iar uneori se întâmplă lucruri care te fac să vorbeşti sau să te comporţi cum nu ai vrea.

Dacă am dorit ceva în inima mea, a fost ca la capătul drumului să-L aud pe Domnul nostru Isus, spunând: „Bine, rob bun şi credincios…” (Matei 25.21). De multe ori am spus că mi-ar fi plăcut să fiu acolo, când El era pe pământ şi a zis: „Veniţi la Mine…” dar îmi doresc şi mai mult să-L aud spunând: „Ai lucrat bine…”

Şi dacă am dorit să fiu vreodată ceva, am dorit să fiu un slujitor adevărat al lui Isus Hristos, Domnul şi Salvatorul meu; am dorit ca mărturia mea să fie curată şi sinceră şi să reziste prin toate încercările, pentru că în dimineaţa aceasta, Îl iubesc încă din toată inima mea, aşa cum L-am iubit toată viaţa de când Îl cunosc.

Tocmai acesta este motivul pentru care sunt obligat să plec din slujba Sa, fiindcă există ceva ce s-a ridicat printre oameni şi nu este corect. Da, problema este că am fost luat din locul de slujitor şi frate, în care m-a pus Domnul şi am fost numit Isus Hristos, ceea ce face din mine un antihrist. Acesta este motivul pentru care trebuie să mă retrag, fiindcă nu vreau să fiu privit de El ca un antihrist şi să fiu lepădat.

Am auzit aceasta acum câţiva ani, dar m-am gândit că este o glumă. Atunci am fost la pescuit împreună cu câţiva fraţi (nu-l văd pe niciunul dintre ei în adunarea din dimineaţa aceasta), iar doi sau trei dintre ei s-au apropiat de mine şi m-au întrebat: „Frate Branham, nu cumva eşti Mesia, Unsul, Hristosul?”

Când am auzit aceasta, i-am îmbrăţişat şi le-am zis: „Fraţilor, eu am încercat tot timpul să fiu un slujitor adevărat al lui Hristos, de aceea, vă rog să nu mai spuneţi niciodată aşa ceva despre mine! Dacă mai spuneţi vreodată aceasta, voi pleca de pe câmpul misiunii cu conştiinţa curată, dar voi veţi fi responsabili pentru fiecare suflet care ar fi fost salvat în timpul cât am fost plecat din câmp din pricina voastră.”  M-am gândit că totul s-a încheiat atunci, însă am mai auzit aceasta încă de câteva ori. Paharul s-a umplut zilele trecute, când un frate din Canada mi-a arătat un bileţel pe care îl purta în buzunar şi pe care scria: „William Branham este Domnul nostru!” Mai mult, el îi boteza pe oameni în numele lui William Branham. Dacă acest lucru ar fi fost făcut de un duşman al meu, m-aş fi gândit că o face în glumă sau în batjocură, dar este vorba de un frate scump şi drag, care a venit la mine şi mi-a mărturisit că el crede că sunt chiar Isus Hristos. Vă daţi seama?

Acasă am scrisori din diferite locuri şi am fost sunat de o mulţime de predicatori din Chicago şi din alte părţi, care m-au întrebat ce părere am despre această învăţătură sau chiar ca să-mi spună că sunt Hristos. Fraţilor, aceasta este o minciună oribilă, ruşinoasă şi nimicitoare a diavolului! Înţelegeţi? Eu sunt doar fratele vostru, iar o asemenea erezie l-ar scoate din câmpul misiunii pe orice slujitor adevărat. Da, orice bărbat care Îl iubeşte pe Hristos, ar fugi de aşa ceva.

Cu un an sau doi în urmă, când am auzit pentru prima dată lucrul acesta, m-am dus la Domnul, iar El mi-a vorbit despre partea din Scriptură unde scrie că atunci când a venit Ioan Botezătorul, pentru că nu mai avuseseră de sute de ani un proroc, evreii au fost atât de uimiţi în inimile lor încât s-au gândit că Ioan era Mesia cel aşteptat. Acest lucru este scris în Luca 3.15: „…toţi se gândeau în inimile lor cu privire la Ioan, dacă nu cumva este el Hristosul.” Când am citit aceasta, m-am liniştit şi am lăsat să treacă totul, dar acum, când se repetă din nou, trebuie să fac ceva. Şi vă spu: dacă acesta va trebui să fie ultimul meu mesaj pentru biserică şi pentru lume, vreau să ştiţi că viziunile pe care le-am primit şi Îngerul Domnului care s-a arătat la râu, sunt adevărul.

Eu am stat liniştit când oamenii m-au numit profet, pentru că în Biblie profetul este un predicator, un vestitor al Cuvântului, ceea ce este în ordine. Dar să fiu numit Hristos Unsul este prea mult pentru mine. Când am plecat din Canada, după ce mi s-a spus acel lucru, am aflat că această învăţătură s-a răspândit până departe la eschimoşi şi printre indienii din nord, ceea ce m-a rupt în bucăţi. Am renunţat şi la expediţia de vânătoare pe care o planificasem de multă vreme, fiindcă mă temeam de un accident de vânătoare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Am fost cuprins de un tremur puternic şi am simţit că nu pot suporta să văd cum treizeci şi unu de ani de slujire Domnului, se duc direct în mocirla diavolului. Ce vor spune oamenii când voi pleca? „Da, exact aceasta a fost el!” Unde va fi toată învăţătura şi corectarea pe care le-am adus-o? Totul s-ar prăbuşi, iar eu aş fi un antihrist. Pur şi simplu nu pot suporta aşa ceva!

Apoi m-am gândit: „Mai bine aş muri aici în pădure… ca şi cum aş cădea pe armă şi s-ar descărca, sau altceva de felul acesta, decât…” dar atunci m-am gândit la micuţul Iosif, care ar trebui să crească fără tată şi la toate celelalte lucruri. Nu eram în stare să fac nimic, aşa că am plecat din pădure şi m-am întors acasă.

Cam opt sau zece zile m-am simţit terminat, aşa că la un moment dat m-am gândit că-mi pierd minţile. În tot acest timp, i-am rugat pe toţi să mă lase în pace şi să stea departe de mine, pentru că eram foarte supărat, nervos şi rupt în bucăţi din pricina acestor lucruri.

Mi-am zis că dacă ar fi un duşman de-al meu, ar fi în ordine. Aş fi râs şi aş fi mers mai departe. Dar dacă vine de la fraţii mei scumpi şi de la surori, este prea mult. Aceasta m-a rănit profund, aşa că am zis: „Doamne, lucrurile acestea sunt prea mult pentru mine. Trebuie să ies şi să las totul în mâinile Tale, pentru că nu ştiu ce altceva aş putea face.”

Acum câteva zile, Domnul m-a cercetat şi am avut o vedenie în care am văzut că cei dragi ai mei îngrijeau un şarpe galben cu negru. În timp ce vorbeam, şarpele s-a apropiat încet şi m-a muşcat de picior, dar sângele meu era atât de gros, încât muşcătura lui nu mi-a făcut nici un rău. M-am uitat la locul unde mă muşcase şi am văzut că exact acolo mai fusesem muşcat odată demult. M-am întors repede, am luat o puşcă şi am tras în el, nimerindu-l chiar la mijloc.

Când am vrut să-l împuşc în cap, unul dintre fraţii aceia mi-a zis: „Nu face asta! Loveşte-l doar cu băţul acela de lângă tine.” Eu am luat băţul, dar şarpele s-a târât într-o baltă mică şi s-a ascuns acolo.

„Ei bine,” am spus atunci, „cred că nu va mai putea răni pe nimeni, pentru că este rănit grav şi sigur va muri.”

Eu i-am întrebat pe mulţi dintre fraţii din biserica mea, din acest tabernacol, şi pe fratele Neville, care s-au apropiat de mine cu aceeaşi întrebare şi le-am zis: „Fraţilor şi surorilor, n-am încercat să fiu un slujitor adevărat al lui Hristos, înaintea voastră? (Adunarea răspunde: „Amin!”). Nu am încercat să fiu fratele vostru?” („Amin”). Atunci ce se întâmplă cu voi?

Orice ar fi aceasta, este un duh rău care i-a cuprins pe aceşti oameni scumpi. Foarte mulţi m-au întrebat cu privire la această învăţătură, dar să ştiţi că este vorba de un duh rău, care nădăjduiesc că va primi rana de moarte chiar astăzi, astfel încât să mă pot întoarce din nou pe câmpul misiunii. Până atunci, vă cer tuturor să vă rugaţi pentru mine. Nu ştiu ce voi face. Terenul meu de sus este scos la vânzare, pentru că pur şi simplu nu pot rezista la această presiune. Dacă voi mai rămâne aici, voi înnebuni. De aceea, vă cer să vă rugaţi pentru mine.

Dacă aţi crezut vreodată că sunt slujitorul lui Hristos şi că ceea ce spun este Adevărul, amintiţi-vă aceste cuvinte: „Aşa vorbeşte Domnul: Aceasta este o erezie! Este o învăţătură falsă! Să nu aveţi nimic a face cu ea, pentru că eu sunt fratele vostru şi nimic mai mult!”

Să ne plecăm capetele.

Tată ceresc, carnea tremură pe mine, mâinile mi se împreunează şi degetele de la picioare mi se trag în pantofi. Oh, ai milă de mine! Doamne, ce am făcut ca să mi se întâmple aşa ceva? Fii îndurător cu mine şi cu toţi fraţii mei. Te rog să-i ajuţi pe acei oameni scumpi să vadă eroarea pe care au făcut-o şi consecinţele ei: că au frânt inima fratelui lor şi nu numai a fratelui lor, ci şi a Salvatorului nostru, a Tatălui nostru ceresc. Iartă-ne greşelile, Doamne, şi fă ca sângele sfânt al lui Hristos să ne unească inimile împreună  şi să binecuvânteze legătura care leagă inimile noastre în dragostea creştină şi în părtăşie.

Dumnezeule, fă ca vrăjmaşul care s-a apropiat de fraţii şi surorile noastre, să primească rana de moarte ca să nu mai poată exista în continuare, pentru că atunci când se va întâmpla aceasta, mă voi întoarce din nou în câmp.  Până atunci însă, inima slujitorului Tău este frântă şi voi sta în aşteptare, pentru că este peste puterile mele să merg mai departe. Tu îmi cunoşti inima şi ştii că am încercat să opresc aceste lucruri, înainte de a merge mai departe, cu lacrimi şi cuvinte convingătoare, dar toate acestea m-au depăşit. Astfel, Tată, predau această problemă în mâna Ta, de la acest amvon de la care am predicat în toţi aceşti ani.

Când totul se va sfârşi, slujitorul Tău se va întoarce, dar până atunci voi aştepta ca Tu să faci lumină, Doamne.

Binecuvântează-ne şi dă-ne un serviciu măreţ, fiindcă suntem adunaţi aici nu numai pentru problema aceasta, ci şi ca să clarificăm public, înaintea lumii, ca ei să ştie, Tată, că Te iubesc şi cred în Tine, şi că am rezistat până acum doar pentru Tine… dar acum trebuie să plec şi vreau s-o fac cu o inimă curată, Doamne, fiindcă Te-am crezut şi am avut încredere în Tine. Dăruieşte-ne aceasta, şi Te voi lăuda şi-Ţi voi da slavă, prin toate veacurile care vor veni, prin Isus Hristos. Amin.

 Eu am deja cincizeci şi doi de ani şi poate mi-a mai rămas puţin de trăit, însă doresc să petrec fiecare clipă pentru Hristos. Dar deocamdată voi pleca, pentru că aşa sunt călăuzit să fac.

Acum ne vom ocupa puţin de cartea Apocalipsei şi cred că zilele trecute am ajuns la ultima parte a capitolului 4. Vă place Apocalipsa? (Amin). Acum ne vom ocupa de capitolul 5, pentru că în capitolul 4 am văzut cele „patru făpturi vii.” Să ne apropiem deci de Cuvânt, uitând toate celelalte lucruri care au fost.

Dumnezeule Tată, ajută-ne acum când suntem mâhniţi şi ne apropiem de Cuvântul Tău, căci „uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3.13-14). Dăruieşte-ne Cuvântul Tău, în dimineaţa aceasta, şi hrăneşte sufletele noastre flămânde, fiindcă tânjim după Tine, Doamne, şi aşteptăm ungerea sfântă a Duhului Sfânt. Vino printre noi, Doamne, iartă-ne păcatele şi fărădelegile şi îngăduie-ne să fim slujitorii Tăi, fiindcă Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Noi am trecut de curând prin epocile Bisericii şi cred că vor fi scoase şi sub formă de carte. Apoi am trecut prin capitolul 4 al Apocalipsei. Ce este Apocalipsa? Descoperirea lui Isus Hristos. În limba latină avem cuvântul „Apocalypse” şi înseamnă „Descoperire, dezvelire.” Cu alte cuvinte, se ia învelitoarea ca să se aducă la suprafaţă descoperirea lui Isus Hristos, Cel care a fost, este şi va veni, Rădăcina şi Vlăstarul lui David.

În capitolul 4 am văzut că după ce a trecut prin epocile Bisericii, Ioan a fost ridicat la cer. Voi pune doar un mic fundament, dar mai întâi aş vrea să citim din Apocalipsa 5.1-7:

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.

Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”

Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.

Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.

Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.

Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul.

El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.”

În capitolul 3 din Apocalipsa, am privit ultimele epoci ale Bisericii, care s-au încheiat cu Laodicea, după care Ioan a fost ridicat în Duhul la cer, iar acolo a văzut lucruri care au fost şi lucruri care urmau să vină. Noi am aflat că Biserica nu mai apare până în capitolul 19, când se întoarce împreună cu Domnul ei, îmbrăcată în slavă şi spălată în Sânge.

Ca să pun un mic fundament, vă amintesc că după ce a văzut desfăşurarea epocilor, un Glas i-a zis lui Ioan: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apocalipsa 4.1).

Domnul mi-a descoperit un lucru care s-a petrecut după învierea Sa, când a fost întrebat de Petru: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?”, cu referire la Ioan.

Şi Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?”

„Din pricina aceasta a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc. (Vedeți cât de ușor poate începe? Acolo a ieșit o doctrină că Ioan nu va muri până-l va vedea pe Isus venind, sau până la a doua venire. Biblia a zis că acolo a ieșit o doctrină din aceea. Cu toate acestea, Isus nu a zis-o în acel fel). Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” (Ioan 21.21-23).

Adevărul este că Ioan a fost ridicat în Duhul la cer şi i s-a arătat tot ce se va întâmpla până la venirea Domnului. Astfel, el a văzut totul, ca şi cum ar fi fost acolo. Istoria spune că Ioan a trăit până la nouăzeci şi ceva de ani, fiind singurul dintre ucenici care a murit de moarte naturală, după ce s-a întors din exilul de pe Insula Patmos.

Este un lucru minunat pe care aş vrea să-l subliniez înainte de a atinge acel lucru vital. Oh, este un capitol minunat!

Imediat după aceea, capitolul şase începe cu deschiderea Peceţilor. Oh, Doamne, când vor fi deschise  şi descoperite, va trebui să mergem în diferite locuri din Biblie ca să le vedem desfăşurarea. Oh, ele sunt cu adevărat Vitamine duhovniceşti glorioase şi bogate!

Unul din cele mai remarcabile lucruri pe care ni le aduce în atenție Apocalipsa 4, sunt făpturile vii. Ioan a văzut şi a urmărit Chivotul Legământului. Vă amintiţi cum a fost aşezat Israelul în călătorie? Pe capacul ispăşirii de pe chivot erau două făpturi, dar aceste făpturi nu erau nici oameni, nici îngeri, ci erau heruvimi. Aceste făpturi le găsim în Vechiul Testament cu Chivotul, le găsim în Noul Testament şi de asemenea le găsim la venirea Domnului. Heruvimi care păzesc tronul îndurării. De tronul îndurării nu se putea apropia nimeni, decât dacă era un ispăşitor pentru acea persoană; deci era nevoie ca altarul să fie stropit cu sânge. Numai atunci acel tron era tronul îndurării. Dar după ce sângele era îndepărtat, tronul îndurării a devenit tronul judecății.

Oh, vai! Nimeni nu va putea rezista în faţa judecăților lui Dumnezeu, de aceea, singurul lucru la care putem privi este mila, îndurarea Lui şi nicidecum judecata. Noi nu ne putem apropia de dreptatea Lui, fiindcă în dreptatea Sa, El trebuie să-Şi ţină Cuvântul, iar ţinerea Cuvântului Său înseamnă judecată: „…în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.” (Geneza2.17). Cine vrea acea justiție? Eu nu.  Acesta este motivul pentru care eu nu cer niciodată dreptate, ci îndurare. Vai, fie ca îndurarea Domnului să fie peste noi toţi!

Dar este un timp de curăţire a altarului, un timp când Sângele este luat de acolo, iar atunci tronul de îndurare va deveni tronul de judecată. Acum este timpul când ne apropiem de această etapă de curăţire a altarului, iar atunci judecățile Lui vor veni peste Pământ. Înţelegeți? Dumnezeu nu poate distruge pământul câtă vreme Sângele Lui este acolo. Mai mult, câtă vreme Sângele este acolo, nimeni nu este privit ca păcătos înaintea lui Dumnezeu, ci fiecare este corect, fiindcă există un Ispășitor pentru noi toţi.

 Dar dacă nu Îl acceptați pe acest Ispăşitor şi mergeţi aşa în prezența Lui, sunteți păcătoși; aţi călcat în picioare îndurarea Lui şi v-aţi judecat singuri. Acum există încă îndurare, dar în curând începe curățirea altarului, iar Sângele va fi luat de acolo. Atunci, mânia lui Dumnezeu cade pe Pământ. Oh, Dumnezeule, ai milă de noi, astfel ca în ziua aceea să nu fim găsiți în afara harului lui Dumnezeu.

Acum voi încerca să vă schițez ceea ce voi spune în continuare, ca să puteți înțelege. Chivotul a fost pus în mijlocul cortului întâlnirii, iar pe cele patru laturi ale cortului erau așezate cele douăsprezece seminţii ale lui Israel: câte trei pe fiecare latură. Trei ori patru laturi, fac douăsprezece seminţii. Şi fiecare din cele trei seminții aveau o căpetenie

Una din aceste căpetenii era Ruben, care a tăbărât întotdeauna în Sud. El era făptura cu capul de om. În vest era Efraim, căpetenia următoarelor trei seminţii. El era vițelul. În răsărit era Iuda, care era leul, iar în nord era Dan, vulturul. Vă amintiți? Vulturul, omul, viţelul şi leul.

Iuda păzește poarta din Răsărit, iar Hristos este Leul din seminția lui Iuda. El vine din cer pe poarta de la Răsărit. El vine pe poarta din răsărit, din seminția lui luda. El este din seminția lui luda.

 În mesajul din dimineața aceasta, vedem că El este numit Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina şi Vlăstarul lui David. David a fost împăratul lui Israel, iar Hristos stă pe tronul lui, în Împărăția de o mie de ani, ca Împărat veșnic, aşa cum este scris: „…casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Samuel 7.16). Aleluia! Şi „harul Meu nu se va depărta de la el…” (v 15). Dumnezeu a făgăduit aceasta cât se poate de clar.

Voi ziceți: „Unde sunt judecătorii evrei astăzi?”

Hristos este Sămânța, Fiul său după trup, cum este scris: „…născut din sămânța lui David, în ce privește trupul.” (Romani 1.3). El este Leul din seminţia lui Iuda, Împăratul ridicat din casa lui David, iar scaunul Lui de domnie „va fi întărit pe vecie.” Corect.

În continuare, vedem că ei erau păzitorii tronului de îndurare şi aveau privirile ațintite asupra lui, ca să nu se apropie nimeni de el. Oricine ar fi încercat să se apropie de tronul îndurării trebuia să treacă printre seminții, dar fiecare bărbat israelit din tabără, îşi dădea mai degrabă viaţa decât să lase pe cineva să intre şi să se apropie de tronul îndurării ca să-l ia. Aceasta era rânduiala Vechiului Testament.

Același lucru se petrece şi în rânduiala Noului Testament. Nădăjduiesc că aţi înțeles. Tronul de îndurare are şi acum păzitori, iar aceștia sunt Matei, Marcu, Luca şi Ioan, cele patru Evanghelii păzesc cartea Faptelor Duhului Sfânt prin apostoli, care este Cartea Faptelor a Noului Testament. Cei patru scriitori ai Evangheliilor: Matei, Marcu, Luca şi Ioan, păzesc tronul îndurării şi arată că El este același Dumnezeu, că astăzi El este Duhul Sfânt. Fiecare Evanghelie sprijineşte adevărata Evanghelie a Domnului Isus Hristos şi Faptele Duhului Sfânt, iar dacă cineva încearcă să treacă peste ceea ce scrie în ele, acel lucru nu este de la Dumnezeu. De ce? Pentru că ele sprijinesc Mesajul adevărat.

De exemplu, în Fapte 2.38 scrie: „Pocăiți-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

Cu toate acestea, ei au adoptat botezul în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, deși  nu există nici o Scriptură care să întărească acest botez. Nu există nici un fundament pentru el; nu există nimic să păzească această afirmație, absolut nimic. Voi ziceţi: „Păi aşa a spus Matei în capitolul 28.” Aşa este, dar Matei păzește Evanghelia, nu o contrazice. Astfel, în Matei 1.18-23 citim:

„Iar nașterea lui Isus Hristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi, înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. 

Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns.

Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.”

Dacă Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt nu ar fi aceeași Persoană, Isus ar avea doi taţi. Vedeţi unde ajungeţi?

„Ea va naşte un Fiu, şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice:

„Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un Fiu, şi-I vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.”

Deci El este Emanuel, Dumnezeu cu noi, nu altcineva, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt într-un singur Nume: Domnul Isus Hristos. El este cel care păzește poarta aceea împotriva oricărei erezii.

Cu câteva zile în urmă, înainte de întâlnirea cu Asociația predicatorilor din Chicago, Duhul Sfânt m-a trezit noaptea şi mi-a zis: „Du-te la fereastră! Un grup de predicatori pregătesc un dejun la care vor să te invite. Fii atent, pentru că ei te vor ataca cu privire la dumnezeire.”

„Îţi mulțumesc, Doamne,” am spus eu, apoi El mi-a arătat tot ce se va întâmpla.

A doua zi, m-am întâlnit cu fratele Carlson şi cu fratele Tommy Hicks şi le-am povestit ce mi-a zis Domnul.

„Nu veți primi locul pe care l-aţi închiriat, ci vi se va da altul,” le-am spus eu, şi le-am zis cum va arăta noua sală, unde va sta doctor Meade, unde va sta bărbatul de culoare care va intra după el şi aşa mai departe.

În dimineața aceea, fiul meu m-a întrebat: „Tată, vei merge la cearta aceea?”

„Nu voi merge acolo să mă cert cu ei, ci voi merge uns cu Duhul Sfânt şi înarmat cu Cuvântul lui Dumnezeu care păzeşte tronul îndurării cât timp El este acolo.”

Astfel, când am ajuns acolo, înainte ca ei să aibă posibilitatea să pună o singură întrebare, Duhul Sfânt mi-a zis: „Acum este momentul să vorbeşti!”

M-am ridicat şi am spus: „Ştiu de ce sunteți aici. Fratele Hicks şi fratele Carlson, care este preşedintele Oamenilor de Afaceri, pot să vă spună dacă nu este fiecare lucru exact cum a fost vestit de Duhul Sfânt, care mi-a spus că nu veţi primi sala pe care aţi închiriat-o, ci pe aceasta. Mai mult, fiecare este aşezat exact cum a spus El, iar lucrul despre care vreţi să vorbiţi cu mine este botezul în Numele Domnului Isus Hristos.”

Când Duhul Sfânt a început să ia Cuvântul lui Dumnezeu, să-L descopere şi să-L interpreteze, grupul acela de predicatori trinitarieni au dat mâinile unii cu alţii în timp ce lacrimile le curgeau pe obraji, iar şaptezeci şi doi dintre ei, au spus că vor veni aici la Tabernacol ca să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos.

Tronul harului, al îndurării este păzit de Duhul Sfânt, iar noi trebuie să-L păstrăm întocmai cum este, pentru că cei patru mesageri: Matei, Marcu, Luca şi Ioan sprijină fiecare Cuvânt al Noului Testament.

Aceasta este exact ce am spus în prima parte a mesajului din dimineaţa aceasta şi anume: să-l ţinem chiar acolo, fiindcă este păzit de Evanghelii. Lăsaţi-l chiar acolo unde este pus de Evanghelii.

Deci, am văzut cine erau făpturile care păzeau tronul harului în Vechiul Testament, iar aici îi avem pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Mai mult, chiar Leul din seminţia lui Iuda Şi-a dat viaţa ca să păzească tronul îndurării, stropindu-l cu propriul Său Sânge. În dimineaţa aceasta, El stă acolo ca marele Biruitor care într-o zi va coborî din partea de răsărit a cerului, iar noi Îl vom vedea.

Acum să ne întoarcem repede la capitolul 5 din Apocalipsa, pentru că ştiu că este şi un serviciu de botez. Ce este această Carte pecetluită cu şapte Peceţi? Oh, ce lucru măreţ! Aţi observat cum scrie aici? „Au existat șapte Peceți pe partea din spatele Cărții.” Domnul să ne ajute şi să ne dea putere şi poate, într-o zi am să vă aduc şi acest mesaj. Aceste lucruri nu sunt scrise în Cuvânt, ci sunt pecetluite pe partea din spate a Cuvântului şi toată Cartea a fost pecetluită cu aceste şapte Peceţi. Toată taina cărții este pecetluită în aceste Șapte Peceți. Acesta este unul din cele mai puternice capitole din toată cartea Apocalipsei.

Să citim primul verset:

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.”

Vedeţi? Biblia nici măcar nu vorbește despre aceste lucruri, ci sunt pecetluite cu cele şapte Peceţi, pe partea dinafară a Cărții, fiindcă sunt tainele lui Dumnezeu.

Ce este o pecete sau un sigiliu? Dovada că un produs este terminat. El este verificat, atestat şi apoi pecetluit. Noi avem Arvuna moştenirii pe care am primit-o prin pecetluirea cu Duhul Sfânt. Aceasta este Arvuna mântuirii noastre.

Să mergem puţin la Efeseni capitolul 1, ca să primiţi adevăratul înţeles al acestei probleme:

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes…” (v. 1).

Aceasta epistolă este adresată sfinţilor din Efes şi credincioşilor în Hristos Isus, adică celor cărora le-a predicat Pavel, i-a hrănit şi i-a crescut în Evanghelie. Înţelegeţi?

„…către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus.” Aceia sunt cei care sunt deja în Hristos.

Cum intrăm în Hristos? Printr-un singur Duh, noi toţi suntem botezaţi ca să alcătuim un singur Trup, Trupul lui Hristos.

„Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.”

Gândiţi-vă că El ne binecuvântează cu harul Său ceresc şi cu binecuvântările Sale, în timp ce venim împreună în Hristos Isus, prin credinţă, ca Biserică aleasă, chemată afară şi pusă deoparte pentru El. El ne-a pecetluit cu Duhul Sfânt şi acum ne descoperă toate lucrurile care sunt în viitor pentru noi. Acum suntem foarte aproape de cele şapte Peceţi.

 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale…”

Ce gând frumos!

Şi acum versetele 12,13 şi 14:

„…ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.

Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiți cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit

şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.”

„…după ce aţi crezut…” Oh, fratele meu baptist, cum poţi spune că nu este aşa? Cum poţi susţine că ai primit Duhul Sfânt când ai crezut? Aici Pavel spune clar: „…după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit.” Fiţi atenți: „…şi care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (v. 14).

Deci, pecetea arată că lucrarea este terminată. Este deja stabilit. Fiecare credincios a fost pecetluit cu această făgăduinţă, chiar de la început, pentru că noi am fost hotărâţi încă înainte de întemeierea lumii pentru înfiere. Oh, ce nădejde! Aceasta ne face să ne odihnim în nădejde; este o ancoră a sufletului şi nu poate fi clătinată încoace şi încolo, fiindcă este ancorată în Hristos. Este o nădejde sigură, fiindcă „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos.” Oh, este minunat! Îmi place atât de mult această lucrare încheiată deja, a lui Dumnezeu.

Acum dați-mi voie să vă citesc din altă parte a Scripturii: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Romani 8.30). Vedeți? În marea Sa înțelepciune, Dumnezeu a văzut Biserica mai dinainte şi a hotărât-o să fie înfiată prin Isus Hristos, ca să-i dea Viață veşnică la sfârșitul veacului. Ce minunat! Acest lucru mă face să mă simt mult mai bine, frate Neville. Noi suntem înfiaţi prin sângele lui Isus Hristos.

Fiţi atenţi în timp ce mergem mai departe! Noi ştim că lucrarea este încheiată, că suntem aleşi mai dinainte cu Mielul şi că Duhul Sfânt este Pecetea noastră. Arvuna este ceva plătit în avans, ceea ce înseamnă că va veni mai mult. Noi avem numai arvuna acelui lucru, doar plata în avans (Oh, ce frumos!) şi aceasta este asigurarea că nimeni altcineva nu ne-o poate lua. Înţelegeţi? Aceasta este arvuna înfierii noastre. Amin. Duhul Sfânt este arvuna lui Dumnezeu în inimile noastre (pecetea), şi ne garantează înfierea, ca fii şi fiice de Dumnezeu, care ne așteaptă la capătul drumului.

 „Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii.

Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.” (Romani 8.22-23).

Vedeţi? „… toată firea suspină şi suferă…” Toată natura geme. Priviţi cum se luptă pomii pentru supraviețuire; priviţi cum se luptă florile pentru viață, doar ca să fie omorâte de îngheț. Priviți cum se luptă copacii să-şi ţină ramurile să cânte laude lui Dumnezeu. Vedeți? Fiecare lucru, întreaga natură, animalele, păsările, totul, suspină şi geme.

Şi nu numai natura „dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”

Deci, în toţi anii aceștia noi avem arvuna moştenirii noastre. Oh, vai, vai! Ce avem? Dovada că El trăiește şi este cu noi; avem dovada că Dumnezeu nu ne-a uitat, că suntem ai Lui şi că El este al nostru, fiindcă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu tăbărăște în inimile noastre şi strigă: „Ava”, adică „Tată.” Astfel, nu există nimic să ne poată îndepărta de El, pentru că suntem ancorați în Hristos.

Natura: pomii, florile,  nu au această arvună, dar noi o avem și suspinăm şi gemem pentru că nu am primit încă plinătatea înfierii. Noi am fost ridicați din lucrurile lumii și avem arvuna Duhului, iar acum devenim fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Ce fel de oameni ar trebui să fim când ne gândim la aceste lucruri? Oh, Doamne!

Noi avem arvuna, dar duhul nostru suspină şi geme după înfierea deplină. Până primim plinătatea Duhului Sfânt, noi avem arvuna înfierii sau a salvării depline.  Oh, cât este de frumos! Îmi place mult aceasta. Deci așteptăm plinătatea înfierii. Când o vom primi? La prima înviere. Atunci trupurile noastre vor fi transformate din aceste trupuri fireşti în care suntem acum şi vom avea un trup ca trupul Său proslăvit, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este și vom fi ca El. Când Se va arăta El, ne vom arăta şi noi împreună cu El, pentru că vom avea un trup ca al Său, un trup proslăvit. Atunci toate încercările şi luptele vieţii vor fi terminate şi nu ne vom mai aminti niciodată de ele.

Dar acum suntem în aceste corturi de lut şi gemem așteptând salvarea deplină. Ea va veni negreșit. Ce este arvuna? Un avans dat din plata totală, așa-i frate Dauch? Sigur că da.

Odată, iubeam lucrurile lumii şi păcătuiam, umblam după plăcerile firii şi nu ne păsa de Dumnezeu; eram străini de El, fără Dumnezeu, fără Hristos în lume, dar El ne-a trimis Duhul Său şi astfel suntem ridicaţi din acele lucruri. Acum avem arvuna prin care ştim că am trecut de la moarte la Viaţă. Amin. (Adunarea şi fratele Branham se bucură).

Păcătosul aleargă aici jos (fratele Branham arată pe tablă), dar creștinul merge mai sus; el se ridică deasupra acestor mizerii. Vedeți? Aceasta este arvuna salvării lui.

Acum, ce vă fac viziunile? Dumnezeu este Judecătorul meu, nu am intenționat să am alta. Dacă vine, o voi ține pentru mine (Vedeți?), fiindcă văd ceea ce fac ele. Oamenii nu sunt gata pentru o astfel de slujbă, așa că, trebuie să o lăsați să treacă, (Vedeți?) ea merge în spate pe aici. Dacă voi mai reveni pe câmpul Evangheliei, voi fi din nou evanghelist. Dar vedeți, lăsând în spate lucrurile lumii, voi mergeți spre cele cerești; trăiți în locurile cerești, mergeți dincolo de orice poate gândi un om, dincolo de orice lucru.

Cum? Prin Duhul, prin arvuna moştenirii noastre, prin care am fost ridicaţi din lucrurile lumii. Cândva am umblat cu lumea, dar acum suntem deasupra ei. Oh, frate Neville, Dumnezeu să fie îndurător ca Biserica Dumnezeului celui viu să vadă aceasta.

Dar ce se întâmplă? Problema este că imediat ce avem o biserică frumoasă, încercăm să o comparăm cu lucrurile lumii. Astfel, încercăm să avem o echipă de baschet mai bună decât au ceilalți. Vrem să avem o clădire mai frumoasă, să facem aceasta şi cealaltă mai deosebite decât ceilalți. Păi, cum s-ar putea compara strălucirea lumii cu Lumina Evangheliei? Nu se poate! Evanghelia nu strălucește, ci luminează. Astfel, există o strălucire şi o luminare.

Vedeți? Noi mergem dintr-un loc în altul, purtăm un hoit dintr-o morgă în alta, schimbând membrii şi alte lucruri de felul acesta. La ce ne folosește aceasta? Mai mult, încercăm s-o facem să strălucească, să aibă turnuri înalte şi săli mari şi frumoase. Vrem să avem ceva mai frumos decât metodiștii sau mai bun decât baptiștii, şi toţi ne întrecem cu catolicii; avem tot felul de jocuri de bunco, petreceri şi dineuri cu glume amuzante şi tot felul de lucruri.

Dar Biserica adevărată nu se poate compara niciodată cu lumea! Cum credeți că voi şi tot ceea ce faceți în bisericile voastre se poate compara cu Loja Masonică sau cu celelalte lucruri ale lumii? Acela este terenul lor. Să nu încercați niciodată să mergeți pe trenul lor!

Noi avem Ceva ce ei nu au, Îl avem pe Isus. Dacă vor ceva, lăsați-i să vină aici, dar voi să stați în Hristos! Ei nu Îl pot avea pe Isus până când nu vin aici, dar dacă mergem noi acolo, suntem duşi din câmpul Lui.

Nu încercați să străluciți, ci luminați!  Şi nu puteţi lumina decât dacă Îl aveţi pe El şi Îl lăsați să lumineze prin voi. Înţelegeţi?

Micul licurici nu luminează pentru că aşa vrea el, ci pentru că așa este el; în el luminează ceva. În el este ceva care produce acea lumină. Înţelegeţi? Luminează din interiorul lui.

Ei bine, la fel face şi Duhul Sfânt. Noi nu trebuie să ne străduim să fim deosebiți, diferiți şi să facem ceva măreţ, ci trebuie să trăim liniștiți, normal, simplu, să ducem o viață evlavioasă şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să trăiască pur şi simplu prin noi. Aceasta face ca Evanghelia să lumineze. Înţelegeţi? Noi nu căutăm strălucire! Strălucirea le place maimuțelor. Când văd ceva strălucitor, ele sar, țipă şi aleargă, dar Lumina este plăcută şi relaxantă, este dulceața Duhului Sfânt.

Noi așteptăm înfierea. Înțelegeți? Spuneți „Amin” dacă ați înțeles ceea ce am spus despre arvună. („Amin”). Noi știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că suntem înălțați în locurile cerești. Şi nu suntem înălțați de la noi înșine sau prin puterea noastră, ci am fost înălțați de El din lucrurile lumii, să-i iubim pe toți oamenii. Dumnezeu ne iubește, iar noi știm aceasta și ne cercetăm viaţa cu atenţie ca să vedem dacă Duhul Sfânt este cu adevărat în noi, fiindcă nu ne mai interesează lucrurile lumii. Înţelegeţi? Ia te uită! Câtă vreme iubiți lumea şi lucrurile din ea, dragostea lui Dumnezeu nu este în voi. Aşa spune Biblia. Dar dacă sunteţi deasupra lumii, ştiţi că posedați arvuna moștenirii voastre şi sunteţi pe calea răscumpărării voastre depline.

Acest lucru se va întâmpla însă numai la venirea lui Isus; iar când vine El, vom avea un trup ca al Lui şi vom fi ca El. Bine.

Din cele ce am citit, am văzut că noi am pierdut ceva şi de aceea era nevoie să fim răscumpăraţi. Deci de ce aveam nevoie de răscumpărare? Pentru că am pierdut ceva. Dar înainte ca să fim răscumpăraţi, trebuia să fie un Răscumpărător care să ia înapoi toată moştenirea. Înseamnă că odată am posedat ceva ce acum nu mai avem, dar Mielul lui Dumnezeu a venit tocmai ca să răscumpere acest bun pierdut.

Aceasta nu va veni (vedeți?), pentru că mai întâi trebuie să-l vedem pe Isus. Și când vine El, vom avea un trup ca trupul Său propriu și vom fi făcuți ca El. Bine.

Acum vedem că aici s-a pierdut ceva (fiindcă așa spune Biblia) ce ne-a răscumpărat. Din ce suntem răscumpărați? Din ceva ce am pierdut. Înainte de a fi răscumpărat, trebuia să fie ceva ce ne-a răscumpărat. Și toată moștenirea pe care am avut-o a fost răscumpărată înapoi. Înseamnă că odată am avut ceva ce nu mai avem acum, dar este ceva pe care acest Miel a venit să-l răscumpere. Vedeți? Am avut ceva, dar a fost pierdut.

Fiţi atenți! Ce am pierdut? Ei bine, lui Adam i s-a dat Viaţa veşnică, dar acest lucru era valabil cu condiţia să nu mănânce din pomul cunoştinţei. Adam era moștenitorul Pământului, era dumnezeul Pământului; era stăpânul lui. Totul i-a fost dat lui şi putea să facă tot ce voia. El a dat nume tuturor lucrurilor, plantelor şi animalelor şi făcea tot ce dorea, pentru că toate îi erau supuse. Era cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.

 Dar în clipa când a păcătuit, a pierdut titlul de proprietare al Pământului, l-a predat Satanei, care a devenit stăpânul acestui Pământ. Adam nu a putut să răscumpere actul de drept, fiindcă devenise păcătos, dar prin aceasta, Satan care nu-l posedă corect, este acum dumnezeul acestui Pământ. Așa spune Biblia. Nu pentru că ar fi de drept, ci pentru că pur şi simplu l-a luat. Aţi înţeles? Satan îl posedă, îl ţine în mâna lui. Astfel, Pământul este în mâna lui, moartea este în mâna lui, lumea îi aparţine, fiecare naţiune îi aparţine, aşa că el guvernează şi controlează toată lumea. Aşa este. Satan este acela.

Dar Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că noi nu suntem din lume. Înţelegeţi? Satan nu controlează Biserica adevărată, ci doar lumea. Isus a spus că Satan este dumnezeul acestui pământ şi că el a orbit ochii oamenilor ca să nu vadă Lumina Evangheliei, dar El este Dumnezeul cerului. Deci Satan nu este posesorul de drept al acestui Pământ.

Adam a pierdut titlul de proprietate al Pământului şi ca urmare a pierdut dreptul de moştenire al Pământului şi Viaţa veşnică, dar Isus a spus în Matei 5.5: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” Vedeți? Dar noi nu-l avem acum.

 Când a căzut, nu numai Adam a pierdut acest drept, ci şi toată sămânța lui. Astfel, nu contează cât de mult înfrumusețăm această lume, nici cât de mult încercăm să ne facem case frumoase şi alte lucruri, toate acestea nu aparţin încă seminței lui Adam. Nu, domnilor! De ce aceasta? Pentru că Satan a luat Pământul şi îl stăpânește. Corect. Pentru că Adam l-a pierdut.

Oh, Doamne, s-ar putea spune atât de multe lucruri, dar nu vreau să vă ţin prea mult pentru că urmează şi un serviciu de botez.

Satan îl stăpânește, dar nu în mod corect. Când proprietarul de drept l-a pierdut, exista o singură cale să poată fi răscumpărat înapoi. Cum? Printr-un Răscumpărător înrudit. Aceasta era singura cale de răscumpărare şi acesta este motivul pentru care Isus Hristos a fost născut de o fecioară.

Acum aş vrea să mergem puţin în Vechiul Testament, pentru că mi-am notat două versete şi anume, Levitic 25.23-24, unde scrie despre legea răscumpărării.

„Pământurile să nu se vândă de veci; căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca nişte străini şi venetici.

De aceea în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri.”

Când Iosua a împărțit ţara, fiecare seminție şi fiecare individ a primit partea lui de moștenire, posesiunea lui. Dacă se întâmpla ca cineva să sărăcească şi să-şi piardă moștenirea, singurul mod prin care putea fi răscumpărată era printr-o rudă apropiată. Astfel, în final moștenirea trebuia să se întoarcă la proprietarul de drept. Înţelegeţi? Cel care o lua, putea s-o rețină o perioadă de timp, dar după aceea trebuia să revină la proprietarul de drept. Corect. Trebuia să revină la proprietarul original. Dacă era terenul tatălui său, atunci fiul sau o altă rudă apropiată îl putea lua înapoi. Nimeni altul nu putea face aceasta. Cel care deținea terenul, putea să-l păstreze până când ruda de sânge plătea datoria, iar atunci pământul revenea la proprietarul original.

Să zicem, de exemplu, că am o bucată de pământ şi o pierd, sunt nevoit să i-o vând fratelui Neville, care este dintr-o altă seminție a lui Iuda sau o vând unui străin. El intră în posesia lui în mod corect şi poate veni să-l cultive şi să adune roadele de pe el; deține dreptul de posesiune, însă nu îl poate stăpâni, nu este stăpânul lui de drept. Aceasta era o lege în Israel. Citiți Levitic 25 şi veţi vedea că el nu putea să-l stăpânească pentru totdeauna, ci doar pentru o perioadă de timp.

Continuând exemplul de mai sus, să zicem că fiul meu, Billy, vine să răscumpere terenul vândut de mine. Ei bine, în cazul acesta, fratele Neville sau străinul acela, nu mai pot să-l rețină, fiindcă cel care vrea să facă răscumpărarea este o rudă de sânge. Înţelegeţi? Trebuie să-l dea înapoi din moment ce se plătește prețul răscumpărării.

Să zicem că eu l-am vândut fratelui Neville pentru douăzeci şi cinci de mii de dolari, iar fratele Tommy ar merge la fratele Neville şi i-ar zice:

„Frate Neville, am venit să răscumpăr proprietatea fratelui Branham.” El nu poate face aceasta, aşa că fratele Neville îi zice:

„Nu, domnule, nu vreau să-l vând.”

„Dar cât ceri pe el?”

„Douăzeci şi cinci de mii de dolari.”

„Ei bine, îţi voi da treizeci şi cinci de mii de dolari sau chiar mai mult.”

„Nu contează cât îmi dai, nu vreau să-l vând!”

Dar atunci vine Billy Paul şi zice:

„Vreau să răscumpăr proprietatea tatălui meu. Uite aici cei douăzeci şi cinci de mii de dolari.” Fratele Neville va trebui să-l dea înapoi, pentru că aşa spune legea răscumpărării.

Oh, aleluia! Nădăjduiesc că voi, creștinii, înţelegeţi ce vreau să spun. Voi sunteți sarea pământului şi Dumnezeu a dat Pământul fiilor Săi. El ne-a dat stăpânire peste întreaga natură, peste toate animalele, peste viaţa de pretutindeni. Dar Adam, tatăl nostru, l-a predat lui Satan. Dar la cine va ajunge Pământul din nou? La Proprietarul original, la Dumnezeu, la Cel ce l-a creat. Amin.

Nu-i de mirare că Ioan a plâns cu amar, fiindcă nu se găsea nimeni să-l răscumpere:

„Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.” (Apocalipsa 5.4). Vedeţi? El a spus: „Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.” (v. 3).

Prin aceste cuvinte, el nu îi face nevrednici pe îngeri. Amintiți-vă că Pământul este moștenirea oamenilor, nu a îngerilor. Gavril era vrednic şi Mihail de asemenea, dar problema era că nu se găsea nici un om vrednic să facă răscumpărarea. Înţelegeţi? Se cerea un Răscumpărător înrudit.

Cineva mi-a spus odată: „Păi, Ioan s-a considerat nevrednic!” Nu-i adevărat. El era sub inspiraţia Duhului Sfânt, deci nu putea face o asemenea eroare. Adevărul este că nu era vrednic nimeni, nici el nici vreun alt om.

Dar ce s-a întâmplat în timp ce plângea Ioan? El spune că „unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda (Amin!), Rădăcina lui David, a biruit…” (v.5). Amin. Cu alte cuvinte: „El este vrednic să ia Cartea.” Amin.

Amintiţi-vă că Ioan nu Îl văzuse încă, deoarece El era în interiorul altarului. Tronul lui Dumnezeu era în interiorul sanctuarului. Astfel, Ioan se aștepta să vadă un Leu, dar când s-a uitat, a văzut că acolo era un Miel.

Aici sunteți, fraților! Noi biruim prin blândețea şi dulceața Duhului Sfânt, nu prin ceva măreț, strălucitor şi intelectual. Numai omul care se poate smeri, are biruință; omul care rămâne slujitorul lui Hristos, indiferent cât de mult este lovit. Acela este un biruitor!

Şi bătrânul i-a zis lui Ioan: „El a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

Într-o zi, vom afla ce ţin ascunse aceste şapte Peceţi, dar acum vom mai vorbi puţin despre răscumpărare. În primul rând, cel care voia să facă răscumpărarea, trebuia să fie vrednic; trebuia să fie în drept s-o facă. Acest lucru a fost posibil în momentul când Isus Hristos a fost născut de o fecioară. Cine era El? Dumnezeu Însuşi în trup omenesc. El trebuia să fie vrednic, iar sângele virgin al lui Isus Hristos era vrednic.

Dacă vreţi, puteţi să vă notaţi 1Petru 1.8-20. El trebuia să fie rudă cu noi, şi a fost prin faptul că S-a făcut Om. Da, în felul acesta, Dumnezeu a devenit rudă cu noi. Aici este partea frumoasă a lucrării lui Dumnezeu: IaHVeH făcut trup şi locuind printre noi ca Cel vrednic să facă răscumpărarea. Amin. El a biruit. Dumnezeu a îmbrăcat forma cărnii umane; Da, El venit pe pământ, S-a născut ca bebeluș, a umblat printre noi şi ne-a răscumpărat prin sângele Său sfânt.

Ce trebuia să facă un bărbat care voia să-şi revendice proprietatea în Vechiul Testament? Mergea la poarta cetăţii şi spunea în faţa bătrânilor ce voia să răscumpere. Spunea cine este, ce a pierdut şi mărturisea tot ce s-a întâmplat. Aici avem o povestire frumoasă în Biblie: despre Rut şi ruda sa Boaz.  Noi am trecut de curând prin ea, de aceea aş vrea să observați cele trei etape ale acestei odihne.

Dar priviți şi odihna Bisericii. Când am trecut prin predica „Răscumpărătorul înrudit,” am văzut că Dumnezeu S-a arătat în trup ca să poată deveni Răscumpărătorul nostru înrudit. El este Cel despre care scrie aici în capitolul 5:

„Şi nu se găsea nimeni, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.

Şi am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.

Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge; iată că Leul din seminția lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.” (v.3-5). (El este Acela; El este Cel la care ne uităm).

Boaz este simbolul Lui desăvârşit. În timpul foametei, Naomi a părăsit Biserica, a plecat din ţară şi s-a dus să locuiască în mijlocul moabiţilor, dar acolo a pierdut tot ce avea. Soțul ei Elimelec a murit în timp ce erau în Moab şi astfel, moștenirea lui s-a pierdut. După o vreme, Naomi s-a întors în Israel, însoțită de tânăra şi frumoasa sa noră, Rut, rămasă şi ea văduvă. Când Boaz, un simbol desăvârşit al lui Hristos, a văzut-o pe această văduvă, s-a îndrăgostit de ea şi a hotărât s-o răscumpere, deoarece singurul mod de a se putea căsători cu ea, era să răscumpere tot ceea ce a pierdut fratele său Elimelec.

Problema era că exista o altă rudă cu drept de răscumpărare, unul mai apropiat decât el, dar când l-a întrebat, acela a refuzat s-o facă.  Astfel, s-a coborât la poartă, şi-a scos încălțămintea, aducând un exemplu desăvârșit spre legea răscumpărării lui Dumnezeu, şi a spus: „Voi sunteți martori astăzi că am cumpărat din mâna Naomei tot ce era al lui Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon. Sunt următoarea rudă şi am dreptul s-o răscumpăr. Dacă este cineva care poate arăta un motiv pentru care n-aş putea face aceasta, sau dacă este cineva mai apropiat decât mine ca s-o răscumpere, să spună acum!” Dar toţi au rămas tăcuţi. Atunci Boaz şi-a scos încălţămintea şi a aruncat-o ca mărturie, apoi a zis: „Am răscumpărat tot ce avea fratele meu Elimelec.” De ce a putut face aceasta? Pentru că era rudă cu el, era un răscumpărător înrudit. Oh, cât este de minunat! Ce povestire frumoasă!

În tot acest timp, Rut se odihnea şi aştepta să vadă ce se va întâmpla. Nimeni nu a putut spune nimic împotriva ei, aşa că el s-a întors, a luat-o pe Naomi şi împreună cu ea, pe frumoasa moabită Rut. S-a căsătorit cu ea şi au trăit împreună pe această proprietate. Ce poveste frumoasă!

Acolo sunt trei etape parcurse de Rut până să devină soţia lui Boaz:

În primul rând, ea s-a decis; trebuia să decidă dacă se întoarce înapoi în patria ei sau merge mai departe (ca Biserica); apoi, Rut a slujit, s-a dus să culeagă spice şi în a treia etapă, s-a odihnit, Rut face aceasta chiar acum (Biserica). Următorul lucru a fost răsplătirea lui Rut; Rut este răsplătită, acesta este următorul lucru ce se întâmplă (răsplătirea Bisericii).

Acum nu mai avem timp pentru că urmează un serviciu de botez şi este deja ora unsprezece fără un sfert, dar dacă va fi cu voia Domnului, poate vom reveni la acest subiect duminica viitoare. Atunci vom privi cele șapte coarne şi cei şapte ochi, cele şapte Peceţi, șapte slujbe, şapte Biserici, şapte îngeri ai Bisericii, tot timpul şapte.

Vedeţi? Aici se leagă toate lucrurile împreună. Da, domnilor. Trebuia să fie cineva vrednic, iar Isus a fost vrednic. La revenirea Lui ne vom bucura pe deplin de toată plinătatea binecuvântărilor răscumpărării, pentru că cei blânzi vor moşteni pământul. Atunci vom fi transformați şi ne vom bucura de Mileniul care va începe, ca fii şi fiice de Dumnezeu. Ce minunat!

Îngerul acela puternic a strigat cu glas tare şi a zis: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”

Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge; iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” şi i-a rupt Peceţile. (Apocalipsa 5.2,5,7). Când vom intra în cele şapte Peceţi, vom vedea că acolo se află taina tuturor binecuvântărilor răscumpărării lui Dumnezeu.

Amintiţi-vă că Mielul este singurul care a răscumpărat-o. Ea este pecetluită pe partea din spatele Cărții, nu scrisă înăuntru. El este Singurul care putea să deschidă această Carte, să-i rupă Pecețile şi s-o descopere. El este Singurul care o putea face. Și El este Singurul care era în stare să deschidă  Cartea, sau să descopere Cartea, sau să descopere Pecețile.

Oamenii se pot certa cât vor cu privire la aceasta, pentru că El este singurul care o Interpretează divin. Dar nimeni nu poate citi ce scrie pe partea din spate. Aceea îi aparține Lui și numai Lui și El este Cel care poate descoperi Cele Șapte Taine. Şi fiţi atenți! Totul este legat de răscumpărare: cum a fost răscumpărată Biserica şi ce vor fi cei răscumpărați.

Oh, haideţi să-L iubim din toată inima şi să facem tot ce putem.

Un scriitor a scris odată o povestire pe care aş vrea să v-o spun şi vouă înainte de a preda serviciul fratelui Neville. Vă bucurați de descoperire? („Amin”). Oh, mie îmi place mult! Mai aveam încă vreo trei versete, dar vom reveni.

Deci, scriitorul acela a scris despre o fetiță care a încercat să-L găsească pe Dumnezeu. Ea L-a căutat şi l-a urmărit pretutindeni, ca să vadă dacă este. Ei bine, dacă El ar avea un tron mare aşezat pe undeva, fiecare ar crede în Dumnezeu. Atunci oamenii ar putea spune: „El stă pe tron în orașul cutare, aşa că dacă vreţi, puteţi merge acolo să-l vedeţi!” El ar putea face aceasta într-o clipă, iar atunci toţi ar crede. Vedeți? Dar în cazul acesta nu ar mai exista credința, nu ar mai fi nevoie de ea, pentru că El ar fi vizibil pentru toţi.

Aşa se va întâmpla în Împărăția de o mie de ani, dar acum, El cheamă şi încearcă să îi găsească pe cei aleşi. Pare ciudat şi neînțeles, și nu știți cum s-o faceți, dar credeți pur şi simplu. Acesta este adevărul.

Dacă Dumnezeu ar sta pe un tron, am putea spune: „Păi, El este acolo! Locuiește în locul cutare, aşa că vom merge la El şi-I vom zice: „Dumnezeule dragă, vrei să faci cutare lucru?” Iar El ar răspunde: „Da, o voi face!” Pffiuu! (Fratele Branham se bucură).

Ei bine, desigur, Acesta este Dumnezeu. Înțelegeți? Atunci nu ar mai fi nevoie de credință, ar fi nulă, deoarece credința nu mai este bună când sunteți pozitivi.

 Cum ar fi dacă fiecare persoană din această lume ar fi creștină? Cum ar fi dacă toţi ar fi umpluți cu Duhul Sfânt? Păi, nu ar mai fi nevoie deloc de credință, dar noi suntem salvați tocmai prin credință. De aceea, trebuie să fie o lume a contrastelor, ca să iasă la suprafață cei care au credință. Înțelegeți? Trebuie să fie o femeie decăzută ca să fie scoasă în evidență o doamnă adevărată. Trebuie să fie minciuna, pentru ca adevărul să strălucească şi mai mult.

 În lumea aceasta trebuie să fie această lege a contrastelor; trebuie să aveți zile triste şi de încercare, ca să vă puteți bucura de zilele frumoase. Trebuie să fiţi puţin bolnavi ca să vă puteţi bucura de sănătate. Credeți? Trebuie să treceți prin văi adânci ca să vă puteţi bucura de vârful munţilor. Dacă totul ar fi numai sănătate, bucurie şi pace, nu le-am putea prețui la adevărata valoare, şi într-o zi, aşa va fi, dar până atunci trebuie să fie această lege a contrastelor.

Dacă aţi înțeles, spuneți „Amin.” (Adunarea spune: „Amin!”).

Acea fată încerca să-l găsească pe Dumnezeu, iar pentru aceasta a umblat de la o biserică la alta, dar nu la-a găsit nicăieri. Şi într-o zi, în timp ce mergea pe stradă, a văzut un bătrânel care ducea în spate întreaga biserică, aşa că l-a întrebat mirată:

„Oh, bunule Om, este foarte frumos din partea Ta că porți toată biserica aceea în spatele Tău, dar nu Te va zdrobi?”

„Nu, nu mă va zdrobi, pentru că Eu sunt Stânca pe care este zidită această Biserică.” Vedeți? Acesta este El!

Să ne rugăm.

Oh, Stâncă de veacuri sunt atât de fericit să ştiu că ne odihnim pe Tine! Ascunde-ne în mila Ta, Te rugăm; poartă-ne pe calea Ta în această viaţă şi umple-ne inimile de bucurie şi de laudă pentru Tine.

Îţi mulţumim pentru cercetarea făcută de Duhul Sfânt în dimineaţa aceasta, prin Cuvânt, şi pentru faptul că El Îl face viu. Iartă-ne căderile şi alunecările: tot ce am spus sau am făcut şi era greşit, şi ajută-ne să fim creştini mai buni. Tată Dumnezeule, Te rugăm să îngădui ca îndurarea Ta să se odihnească peste noi.

Dacă va fi cu voia Ta, Doamne, ajută-mă să mă întorc curând, ca să continuăm cu aceste capitole din Apocalipsa, fiindcă așteptăm timpul când vor fi deschise cele șapte Peceţi. Ajută-ne să înţelegem aceste lucruri măreţe ale lui Dumnezeu, nu pentru că o merităm, Doamne, fiindcă ştim că nu avem nici un merit, ci pentru că inimile noastre sunt flămânde şi cred. Te rugăm să ne ajuți.

Te rugăm şi pentru fratele Neville, păstorul nostru credincios, trimis de Dumnezeu. Ajută-l şi binecuvântează-l pe el, pe soţia lui dulce şi pe copilaşii lui.

Te rog pentru administratori şi diaconi şi pentru toţi cei care vin la această biserică. Şi nu doar pentru cei de aici, ci pentru toţi cei ce cheamă Numele Tău, pentru prietenii mei din întreaga ţară, cărora le ajunge un cuvânt şi sunt aici. Îţi mulţumesc pentru ei, Tată.

Te rog să grăbeşti ziua venirii lui Isus, când vom fi adunaţi împreună într-o Împărăţie în care nu va mai zi sau noapte şi nici timp, ci totul se va revărsa în veșnicia în care vom fi pentru totdeauna cu Tine. Dăruieşte-ne aceasta, Doamne.

Dacă în dimineața aceasta sunt printre noi suflete care nu Te-au cunoscut ca Salvatorul lor personal, ajută-i să se apropie de Mielul care ţine Cartea pecetluită cu şapte Peceţi în mâna Sa şi să-L primească, astfel încât atunci când aceste Peceţi vor fi rupte, să poată înţelege despre ce este vorba. Ascultă-ne, pentru că Te rugăm aceasta în Numele Fiului Tău Isus Hristos.

În timp ce stăm cu capetele plecate, este cineva care vrea să zică: „Aminteşte-mă şi pe mine în rugăciune, frate Branham, fiindcă doresc aceasta.”?

Dumnezeu să te binecuvânteze. Dumnezeu să te binecuvânteze. Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine şi pe tine. Da, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Cred că sunt ridicate vreo douăzeci de mâini, poate chiar mai multe.

Oh, Doamne, Tu vezi mâinile lor, le cunoşti inimile şi ştii ce îşi doresc. Te rog să le descoperi bunătatea şi îndurarea Ta şi iartă-i pentru tot ce au greşit. Dacă sunt bolnavi, vindecă-le trupurile şi fă-i sănătoşi. Fă aceasta, Doamne, în timp ce ungerea Duhului Sfânt este peste adunare. Oh, fie ca marele Dumnezeu al cerului să ne ungă pe toţi! El să ne binecuvânteze pe toţi, din prezenţa Sa divină, ca să putem pleca de aici spunând la fel ca cei doi de pe drumul Emausului: „Nu ne ardeau inimile în noi?” Dăruieşte-ne aceasta, Doamne.

Eu sunt slab şi epuizat şi nu mai am nici voce, dar Te rog să mă întăreşti Tu. Vrei să mă ajuţi? Vrei să mă întăreşti? Leagă-mi tu rana, Doamne, şi nu numai mie, ci la toţi cei prezenţi. Lasă ca balsamul Duhului Sfânt să curgă peste fiecare rană, oricare ar fi ea, fiindcă vrem să trăim spre gloria şi onoarea Ta. Ajută-ne! Vindecă bolnavii şi suferinzii, spre slava Numelui Tău.

Binecuvântează-ne pentru că te rugăm aceasta cu toţii, în Numele lui Isus Hristos.

Adu-Ţi aminte şi de cei care vor fi botezaţi în dimineaţa aceasta în Numele Domnului Isus şi dă-le botezul Duhului Sfânt. Îngăduie aceasta, pentru că Îţi predăm întreaga lucrare.

Nu mă uita, Doamne, ci ajută-mă şi dă-mi putere, pentru că Te rog aceasta în Numele lui Isus. Amin

– Amin –