Pecetea 4-a

2- Izgonirea Satanei
3- Intoarcerea Cuvantului
4- Tiatira

Să citim din Daniel 12.8-10:

„Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?”
El a răspuns: „Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.”

Noi ştim că această profeţie a fost pecetluită până la vremea sfârşitului, iar când vedem că acele lucruri pecetluite au fost descoperite, ştim că am ajuns în timpul acela.

„Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.”

Să mergem acum în Cartea Apocalipsei. În cartea lui Daniel, citim că acest bărbat a văzut ceva şi a dorit să ştie ce însemnau acele lucruri, dar i s-a spus că sunt pecetluite până la vremea sfârşitului. Astfel, vom merge în Apocalipsa, care este ultima carte a Scripturii, şi vom vedea că lucrurile care i-au fost ascunse lui Daniel sunt deschise aici.
Apocalipsa 5.1-7:
„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi.
Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”
Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.
Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.
Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.
Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.
El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.”
Aşadar, această Carte a fost pecetluită, aceste lucruri au fost pecetluite până în timpul sfârşitului, când vedem că Titlul de proprietate al Răscumpărării, dreptul de proprietate asupra întregii creaţii este în mâna lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu a fost nevoit să-Şi scrie un titlu de proprietate pentru că El este Creatorul tuturor lucrurilor, Cel care a făcut toate lucrurile şi El nu are nevoie de un titlu de proprietate. El nu are nevoie de un document care să arate stăpânirea Sa, pentru că El a creat totul şi este Proprietarul. El este Stăpânul suprem.
Deci, El nu are nevoie de un document şi de nici un martor; El este Cel care a creat totul şi nu are nevoie de nici o mărturie pentru că El este Cel care a creat şi martorul. Aşadar, totul Îi aparţine Lui, iar Cartea din mâna Lui nu este pentru El însuşi, ci doar o ţine până când cineva poate îndeplini cerinţa Sa pentru a avea dreptul la răscumpărare, ca Răscumpărător înrudit şi să ia Cartea din mâna Sa, pentru că la început, El a dat-o omului în grădina Eden. El a dat-o lui Adam pentru ca Adam să fie dumnezeul pământului, să aibă stăpânire asupra pământului. Dar când a căzut în păcat prin faptul că nu a crezut şi nu a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu, când a căzut prin neascultarea de Cuvânt, Adam a pierdut dreptul de a mai fi dumnezeul pământului, iar Titlul de Proprietate a mers înapoi în mâinile Proprietarului original.
Satan a încercat să pună mâna pe el, dar mâinile sale murdare nu au putut să-l ia. Aceasta este ceea ce ne spune Cuvântul. Şi pentru că nu a putut fi luat de mâinile sale murdare, totul s-a întors la Dumnezeu.
Aşadar, noi Îl vedem pe Dumnezeu ţinând această Carte. Dar nu o ţine pentru El însuşi, nu o deschide şi nu o citeşte pentru că El ştie ce este în Ea. Vedeţi? Cartea nu este pentru El, ci pentru om. Cartea este pentru copiii Săi, pentru fiii Săi, iar El aşteaptă ca unul dintre ei să ajungă în starea în care să poată plăti preţul răscumpărării, ca să răscumpere drepturile şi să ridice pretenţia de a lua acea Carte.
Astfel, în Apocalipsa 5, vedem că Mielul este capabil să facă acest lucru. El a trăit o Viaţă desăvârşită, a împlinit toată Legea lui Dumnezeu şi a fost junghiat, iar acum are dreptul să pretindă drepturile de răscumpărare, aşa că Îl vedem cum păşeşte în faţă să ia Cartea din mâna Celui care o ţinea. Este minunat! Nimeni nu ar fi putut merge acolo dacă nu ar fi avut acest merit, nimeni nu ar fi putut să păşească în faţă ca să ia Cartea din mâinile lui Dumnezeu, dar El este Dumnezeu în trup de carne, a trăit o viaţă desăvârşită şi a murit pentru noi.
Aşadar, când s-a încheiat lucrarea de Răscumpărător înrudit, a venit timpul să pretindă ceea ce a răscumpărat şi să ia Cartea din mâna Celui ce şedea pe tron.
Aceasta îmi aminteşte de un alt moment când a fost luată Cartea. Când Îngerul puternic a făcut strigarea, Ioan a început să plângă pentru că nimeni din ceruri, de pe pământ sau de sub pământ, nu a fost găsit vrednic să ia Cartea şi să-I rupă Peceţile. Vedeţi, el şi-a dat seama că dacă nu va lua nimeni această Carte, toate pretenţiile asupra creaţiei sunt pierdute, ceea ce însemna că diavolul ar fi rămas pe pământ ca împărat, ca domnitorul puterilor văzduhului, dumnezeul acestui veac rău.
Aşadar, Ioan nu a putut suporta să vadă că Satana putea să câştige asupra Cuvântului lui Dumnezeu, că putea să aibă biruinţă asupra copiilor lui Dumnezeu, dar a existat Cineva care a putut să vină şi să ia Cartea, deşi nici un om din cer, de pe pământ sau de sub pământ, nu a putut să ia Cartea şi nici să se uite în Ea.
Dar vedem că în Apocalipsa 10 are loc altceva. Acolo vedem un Înger puternic care vine jos cu o Carte deschisă în mâna Sa, nu cu o Carte pecetluită, pentru că El a rupt deja Peceţile şi le-a descoperit îngerului epocii a şaptea a Bisericii. El vine jos cu o Carte deschisă în mâna Sa, cu aceeaşi Carte pe care nimeni nu fusese vrednic s-o atingă sau să se uite în Ea, iar Glasul i-a spus lui Ioan: „Du-te şi ia Cartea din mâna Îngerului puternic!”
O, Doamne, din Apocalipsa 5 până în Apocalipsa 10 s-a schimbat ceva! Există o schimbare semnificativă: un om care fusese născut în păcat şi zămislit în nelegiuire, cineva care a venit într-o stare hibridă, care înainte nu fusese vrednic să se uite la Carte, să o atingă sau să privească în Ea, primea acum poruncă să meargă şi să ia Cartea de la Înger.
Aceasta a făcut răscumpărarea pentru noi! Cartea la care ne-a fost interzis să ne uităm, ceea ce a fost pecetluit pentru Daniel când i s-a spus: „Du-te, Daniele şi odihneşte-te pentru că totul este pecetluit până la timpul sfârşitului!”, putea fi luată acum de un om.
Biblia spune că Ioan a stat acolo şi a plâns pentru că nu era nimeni vrednic, dar când Mielul a luat Cartea şi i-a rupt Peceţile, a putut merge la Înger şi să-I spună: „Dă-mi Cărticica!”
Astfel, noi trebuie să luăm acest Cuvânt înapoi în noi pentru că ne-a fost dat. Toţi am fost nevrednici, ca şi Ioan în Apocalipsa 5, am fost neputincioşi, nu am avut nici un merit şi nu am putut face nimic, ci în toate este numai meritul Mielului. Şi pentru că Mielul a biruit, a luat Cartea şi I-a rupt Peceţile, Ioan, care era într-o stare hibridă, a putut merge să ia Cartea, s-o mănânce şi să prorocească, iar noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, putem veni la Îngerul puternic care este Hristos şi să-I cerem descoperirea acestei Cărţi.
El i-a spus lui Daniel că descoperirea acestei Cărţi va fi adusă în timpul sfârşitului, iar acum, în timpul sfârşitului, Ea a fost dată, iar noi putem merge şi să luăm Cărticica, aşa cum a făcut şi Ioan. Noi trebuie să intrăm în legătură cu Îngerul puternic şi să spunem: „Doamne, descoperă-ne ceea ce ne-ai făgăduit că ne vei descoperi; deschide-ne ochii să vedem Planul răscumpărării, pentru că ne-ai făgăduit aceasta şi ai spus că este pentru noi.”
Să mergem acum în Apocalipsa 6. Eu cred că nu vom putea termina niciodată aceste Peceţi pentru că pe măsură ce le citim, devin tot mai bogate. Totdeauna am fost fascinat de Cartea Apocalipsei şi am continuat s-o citesc pentru că Ea este Piatra de încheiere a Bibliei, este Descoperirea lui Isus Hristos.

„Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!”
M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.
Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!”
Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.
Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă.
Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un dinar! Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!”
Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!”
M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.”

Noi am văzut că atunci când Mielul a rupt Peceţile aici, i le-a arătat lui Ioan numai ca simboluri. Astfel, putem vedea că la început a pornit un cal alb şi că i s-a dat o cunună şi un arc fără săgeţi, iar împotriva lui a fost trimisă făptura cu chip de Leu. Despre aceste făpturi vii am citit în Apocalipsa 4 şi am văzut că ele se află în jurul tronului.
Apoi, a venit calul roşu care a fost înfruntat de făptura cu chip de viţel. Totul este simbolic, dar acum, noi vedem însemnătatea acestor simboluri şi avem o înţelegere tot mai clară cu privire la ceea ce reprezintă ele.
Să mergem acum în Apocalipsa 10.1-7:
„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.
În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ.”
Ce face El aici? Ia stăpânirea totală asupra creaţiei.
„şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.
Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!”
Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer
şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă,
ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.”
Aşadar, Biblia spune că avem o Carte pecetluită şi că Mielul o ia şi îi rupe Peceţile, dar pentru că nu era timpul sfârşitului, Ioan a văzut vedenia dar Peceţile au fost prezentate numai sub formă de simboluri. Astfel, am putut vedea un cal alb, un leu, un cal roşu şi un viţel, deci numai simboluri pentru că trebuiau să rămână aşa până la vremea sfârşitului. Înseamnă că în timpul sfârşitului trebuia să vină în scenă un profet care să aducă descoperirea a ceea ce Daniel a dorit să ştie în vremea lui, dar i s-a spus că trebuie să rămână pecetluit până în timpul sfârşitului. Deci, Peceţile trebuiau să fie aşezate sub formă de simboluri pentru ca profetul să poată veni şi să predice din Scripturi, pentru că noi nu putem adăuga sau scoate nimic din Cuvintele acestei prorocii. Aşadar, totul trebuia să fie aşezat acolo.
Astfel, lui Ioan totul i-a fost descoperit sub formă de simboluri, dar când a venit jos Îngerul puternic, El a venit cu o Cărticică deschisă. La începutul Cărţii, Ioan a primit porunca să scrie tot ce vede, dar când a ajuns în capitolul 10 şi a vrut să scrie ce au spus cele şapte Tunete, i s-a spus: „Nu scrie!”. Astfel, putem vedea că tot ceea ce i-a fost descoperit, a fost pecetluit din nou şi pus pe spatele Cărţii. Totul a fost descoperit sub formă de simbol, însă ceea ce a fost descoperit în Tunete a fost pecetluit din nou.
Dar când a venit fratele Branham, însărcinat de îngeri, el a predicat Cele şapte Peceţi, însemnătatea simbolurilor din ele, dar a rupt şi Peceţile de pe spatele Cărţii. Vedeţi? Cel care a rupt Peceţile este Mielul, iar fratele Branham a spus că în fiecare zi a venit la el un înger care i-a adus însemnătatea simbolurilor Peceţii despre care urma să vorbească.
Să citim mai departe:
„Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!”
M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.”
Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune.
Apoi mi-au zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.” (v.8-11)
Aşadar, mai întâi l-am văzut pe Daniel care dorea să vadă ceva ce era pecetluit; apoi, în Apocalipsa 5, vedem Cartea pecetluită în mâna Celui ce stătea pe tron. În continuare, vedem că Mielul a luat-o şi i-a rupt Peceţile sub formă de simbol, însă când s-au auzit Tunetele şi Ioan a vrut să scrie ce spuneau ele, i s-a interzis s-o facă, dar în aceste zile din urmă, am avut un profet care ne-a spus ce a văzut şi a auzit Ioan. Vedeţi? Acum, Cartea a fost deschisă, iar pentru că este deschisă, noi putem s-o luăm şi s-o mâncăm.
În predica „Intervalul dintre epocile Bisericii şi Peceţi”, fratele Branham a spus următoarele:
„Este „Aşa vorbeşte Domnul!” Vă voi citi din Carte: „La sunetul mesajului îngerului al şaptelea, se va sfârşi taina lui Dumnezeu care a fost vestită robilor Săi profeţii.” Aceştia sunt profeţii care au scris Cuvântul. La sunetul trâmbiţei din a şaptea epocă a Bisericii, din ultima epocă a Bisericii, toate capetele lăsate libere, care au fost cercetate de-a lungul acestor şapte epoci ale Bisericii, vor fi legate împreună, iar când sunt rupte Peceţile şi este descoperită taina, Îngerul, Mesagerul, Hristos, vine jos şi pune piciorul pe pământ şi pe mare cu un curcubeu deasupra capului Său.
Ţineţi minte că acest al şaptelea înger este pe pământ în timpul acestei veniri!”
Îmi place citatul acesta! Ce ne spune aceasta? Că Îngerul puternic a venit jos, iar Hristos este aici în plinătatea Cuvântului Său. El este aici, de aceea, noi nu am fost uniţi cu un profet, cu Eliezer, ci cu Isaac, cu Fiul. Noi suntem căsătoriţi în unirea invizibilă, suntem uniţi cu El în unirea invizibilă, şi curând, foarte curând, vom merge la Cina nunţii Mielului.
Tot în „Interval” citim:
„Totul împreună alcătuieşte Cartea pecetluită cu şapte Peceţi. Ea este pecetluită pe spate din cauză că este înfăşurată; taina Peceţii este înăuntru şi spune doar: călăreţul de pe calul alb sau călăreţul de pe calul negru şi ce mai este pe partea dinafară, dar taina întregii Cărţi se află în acele Peceţi. În ele este descoperit tot Planul Răscumpărării, de la Geneza la Apocalipsa.”
Peceţile sunt deschise. Dacă nu ar fi fost deschise, Îngerul puternic nu ar fi putut veni jos şi voi nu aţi fi putut lua Cartea s-o mâncaţi. Dacă nu ar fi fost deschise Peceţile, nu ar fi putut fi descoperite nici cele şapte Tunete, iar noi nu am fi putut să fim căsătoriţi cu Hristos. Ele trebuie să fie deschise, prieteni.
Apoi, vedem că există două viţe, că noi suntem prinşi într-o luptă şi că trebuie să înţelegem această poveste.
În predica „Cea mai mare bătălie care s-a dat vreodată”, fratele Branham spune:
„Prima mare bătălie care s-a dat vreodată, a început în cer, când Mihail şi îngerii Săi au luptat împotriva lui Lucifer şi a îngerilor săi. Deci, prima bătălie a fost în cer, ceea ce înseamnă că păcatul nu îşi are originea pe pământ, ci în cer.”
Aşadar, noi trebuie să fim atenţi când vorbim despre păcatul original pentru că păcatul nu şi-a avut originea în grădina Eden, acolo şi-a avut originea omul, dar păcatul original a avut loc în cer. Înainte de a fi pe pământ, păcatul a existat în cer, ceea ce înseamnă că păcatul original a fost în cer, iar primul păcătos a fost Lucifer.
Este important să ştim aceasta, pentru că fratele Branham ne-a spus că atunci când venim la Ispăşirea adevărată, Ispăşirea în Sângele lui Isus Hristos este ca un Înălbitor. El a spus că dacă luăm o picătură de cerneală şi o lăsăm să cadă într-o găleată cu înălbitor, aceasta va fi dezintegrată în elementele sale originale. La fel se întâmplă când noi venim la Înălbitorul care este Sângele lui Isus Hristos: El ia păcatul nostru şi îl dă înapoi la cel care este autorul păcatului, adică la Satan. Ce minunat!
Noi ştim că dacă un om moare păcătos, când se va ridica la judecată se va ridica cu păcatul asupra lui. El trebuie să stea la judecată cu păcatele pe care le avea când a murit şi va trebui să suporte judecata pentru nelegiuirea sa. Dar când merge în mormânt un copil al lui Dumnezeu, el se întoarce la prima înviere şi nu merge la judecată pentru că nu are nici un păcat.
Profetul nu ne-a învăţat că păcatul nostru dispare şi nu mai există, ci ne-a spus că el este luat de la noi şi dus cât este de departe Estul de Vest. Aşadar, păcatul rămâne pentru că Dumnezeu nu este genul de Judecător care trece lucrurile cu vederea; El nu trece cu vederea nimic pentru că este un Dumnezeu drept, iar în Legea Sa spune că există o pedeapsă pentru păcat şi că fiecare încălcare a Legii trebuie pedepsită. Vedeţi? Dacă nu ar face aceasta, El nu ar fi Dumnezeu; nu ar fi un Dumnezeu drept dacă nu ar pedepsi fiecare nelegiuire. Aceasta înseamnă că El nu poate lua păcatul şi să-l facă să dispară. Dar ce face Dumnezeu? Îl ia de peste noi şi-l dă înapoi autorului păcatului, aşa că toate păcatele noastre zac pe umerii Satanei, care la judecată va suferi pedeapsa pentru tot ceea ce ne-a amăgit să facem.
Singurii oameni de pe pământ, care-l vor face să plătească pentru nelegiuirile sale sunt cei care au venit la Ispăşire.
Uneori, noi ne întrebăm: „De ce m-a lăsat Dumnezeu să cad? De ce am ajuns în starea aceasta? De ce nu am auzit Mesajul decât la patruzeci de ani?” Pentru că singurii oameni care-l vor face pe Lucifer să plătească sunt cei care au venit la Ispăşire. De ce a îngăduit Dumnezeu să se întâmple toate acestea? Ca să aibă ceva pentru care să-l judece pe şarpe. Astfel, lucrurile de care vă ruşinaţi pentru că le-aţi făcut, nu vor mai fi o ruşine pentru voi, fiindcă Dumnezeu le-a şters de la voi; este ca şi cum nu le-aţi făcut niciodată. Dar cine le-a făcut? Satan, şi el va răspunde pentru aceasta. El va sta la judecată şi toate lucrurile de care v-a acuzat pe voi, vor cădea asupra lui.
Amintiţi-vă că în cartea Esterei, Haman a fost spânzurat pe propria sa spânzurătoare, iar în ziua judecăţii, când Împăratul va sta alături de Împărăteasa Sa, acest Haman, Satan, va fi spânzurat pe propria sa spânzurătoare, pe spânzurătoarea pe care a construit-o pentru copiii lui Dumnezeu.
Dumnezeu ştie tot ce se întâmplă. Lui nu-i place păcatul şi nu găseşte plăcere în păcat, dar ştie că înăuntru există o sămânţă şi că tot ceea ce trebuie să facă este ca la timpul potrivit să aducă Lumina la acea sămânţă, fiindcă atunci ea se va naşte în înnoirea Vieţii şi va veni la Ispăşirea adevărată, care astăzi este Cuvântul. Atunci, El va lua tot ce apasă asupra ei şi va pune pe umerii lui Lucifer. De ce vă urăşte el? Pentru că va fi pedepsit din pricina voastră. Vedeţi? Prin naşterea din nou, Dumnezeu ne duce înapoi la starea noastră originală, iar starea noastră originală este fără păcat.
Să citim mai departe:
„Aşadar, păcatul nu îşi are originea pe pământ, ci în cer. El a fost aruncat jos din cer, a fost izgonit din cer, pe pământ, şi a căzut pe fiinţele umane. Atunci, bătălia care fusese între îngeri a devenit bătălia umană.”
Să ne gândim puţin la aceasta. Ce luptă ducem noi? Cea care a început în ceruri, când Lucifer a amăgit a treia parte din îngeri. Războiul a început în cer, dar s-a mutat jos în Eden, şi a trecut de la îngeri, la oameni. Aşadar, este vorba de acelaşi război; noi luptăm în acelaşi război care a început în ceruri, deci nu este un război diferit, un al doilea război, ci luptăm în acelaşi război.
„Satan a venit ca să distrugă creaţia lui Dumnezeu, ceea ce a creat Dumnezeu pentru Sine însuşi. Satan a venit să distrugă această creaţie. Acesta a fost scopul său: să distrugă creaţia. Astfel, bătălia a început aici pe pământ şi a început în noi.”
Când bătălia s-a mutat pe pământ, în Eden, ea nu a avut loc în tot Edenul, ci într-un singur loc: s-a dus la femeie şi a început să raţioneze cu ea, să o amăgească, să o seducă, apoi bătălia a început în ea.
Aşadar, bătălia a început în cer şi apoi a venit pe pământ, dar nu a cuprins toată faţa pământului, ci se dă în noi. Să nu uitaţi că noi am fost puşi aici ca să biruim, ca să-l învingem pe diavol.
În Pecetea a şaptea, ni s-a spus:
„Este o bătălie veche care a început cu mult în urmă, dincolo de timp. Satan şi îngerii săi au fost daţi afară. Apoi, ei au venit pe pământ şi bătălia a început din nou pentru că Eva a rupt bariera după care era izolată, în spatele Cuvântului lui Dumnezeu. Din clipa aceea, Satan a câştigat bătălia asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că unul din copiii Săi, cel mai slab, a lăsat garda jos.”
Asupra cui a câştigat Satan bătălia? Asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Împotriva cui este pornit tot războiul? Împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Împotriva cui s-a răzvrătit Lucifer? Împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Vedeţi? Fără poruncă, nu există răzvrătire şi încălcare a poruncii. Aşadar, el s-a răzvrătit împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că bătălia nu este împotriva noastră, a chipului pe care îl vedem în oglindă, ci împotriva Cuvântului care este în noi. Vedeţi? Când a reuşit s-o facă pe femeie să lase Cuvântul jos, Satan a câştigat bătălia împotriva Cuvântului.
„Acesta este felul în care el a câştigat de fiecare dată bătălia, pentru că unul dintre copiii Săi a lăsat jos garda Cuvântului.”
Aşadar, bătălia care s-a dat în cer, a venit acum jos, la noi. Fratele Branham a spus că atunci când unul dintre copiii lui Dumnezeu a lăsat garda jos, Satan a avut biruinţă asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Câte din atributele lui Dumnezeu trebuie să învingă Satan ca să-L poată învinge pe Dumnezeu? Unul singur. Astfel, dacă Dumnezeu S-a împărţit în aceste epoci, dacă S-a pus pe Sine în fiii şi fiicele Sale, tot ce trebuie să facă Satan, este să învingă unul din atributele Sale şi astfel Îl biruieşte pe Dumnezeu. Când unul din copiii lui Dumnezeu, cu Cuvântul în ei, lasă garda jos, Satan are biruinţă asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
Aşadar, Satan este un intrus pe acest pământ şi este dumnezeul acestui veac rău. De ce? Pentru că unul din copiii lui Dumnezeu a lăsat jos un singur Cuvânt. Satan a adăugat un singur cuvânt: „Hotărât”, iar din pricina acelui singur cuvânt adăugat, el a avut biruinţă asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
Fratele Branham a spus: „Cum credeţi că vă veţi întoarce înapoi dacă vă îndoiţi de un singur Cuvânt al lui Dumnezeu?” Vedeţi? Dacă faptul că s-a lăsat deoparte un singur Cuvânt a provocat ceea ce vedem cu toţii, cum credem că ne vom putea întoarce înapoi dacă punem sub semnul întrebării un singur Cuvânt? De aceea au fost deschise Peceţile. Cuvântul a fost restituit pentru ca Mireasa să nu fie amăgită, să nu-L înţeleagă greşit şi să-L poată crede.
Ce a spus fratele Branham că se va întâmpla atunci când toţi copiii lui Dumnezeu vor ajunge în acelaşi punct, în acelaşi loc împreună? Desigur, el nu a spus: într-un singur loc ca Alberqueque, New Mexico, de exemplu, ci a spus: în acelaşi loc, în acelaşi punct în ceea ce priveşte descoperirea Cuvântului. Deci, ce se va întâmpla când Mireasa va ajunge în acelaşi punct cu privire la descoperirea Cuvântului? Satan va fi biruit.
Acum putem vedea că toată bătălia din cer şi cea de pe pământ, toată bătălia dintre Satan şi Cuvântul lui Dumnezeu se rezumă la o singură persoană: EU. Când unul dintre copiii lui Dumnezeu a lăsat jos un singur Cuvânt, Satan a avut biruinţă asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a hotărât că va veni un timp în care niciunul dintre copiii Săi nu va mai lăsa să cadă nici un Cuvânt de-al Său. Pentru aceasta, El a trimis tot Cuvântul Său, iar cu Cuvântul Său a venit întreaga Viaţă a lui Isus Hristos pentru a-L întări.
Astfel, noi trebuie să ajungem în punctul în care să primim Cuvântul, să aruncăm la gunoi gândirea noastră, să uităm de părerile noastre şi să ne hrănim numai cu Cuvântul, să primim descoperirea şi în noi să trăiască numai Viaţa Lui. Atunci, Mireasa nu va mai fi amăgită şi nu va mai cădea prin gândirea ei proprie, ci va sta numai pe „Aşa vorbeşte Domnul!” Deci, ori are Cuvântul, pe „Aşa vorbeşte Domnul”, sau va sta pe loc.
Când vom ajunge la aceasta, îl vom birui pe diavol pe deplin, dar acest lucru nu se va întâmpla când devenim puţin mai fericiţi sau mai entuziasmaţi, ci când ajungem la manifestarea Cuvântului deplin, când Viaţa lui Isus Hristos este arătată în noi pe deplin şi nu mai există nici un Cuvânt care să fie lăsat jos, când nu va mai exista nici un compromis cu lumea.
Prieteni, există un popor care va ajunge la aceasta.
Fratele Branham a spus că pentru aceasta vom fi raşi mult. A spus că îl rade pe el şi că este nevoie să fim raşi şi noi. De ce? Unde trebuie să ajungem noi? La chipul lui Isus Hristos pe pământ, iar Isus Hristos nu a făcut nici un compromis cu privire la Cuvânt, nu a fost necredincios Cuvântului şi nu S-a jucat cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci a fost predat pe deplin voii lui Dumnezeu. El a fost călăuzit în întregime de Duhul lui Dumnezeu şi L-a avut pe „Aşa vorbeşte Domnul” sau a stat pe loc. Noi vom ajunge la aceeaşi statură. Dar nu noi vom face aceasta, pentru că dacă totul s-ar baza pe biruinţa noastră, noi nu am putea face aceasta niciodată. Noi nu putem birui, ci Duhul biruieşte prin noi, deci, nu sunteţi voi, ci este El.
Dar cum vom ajunge acolo dacă totul se bazează doar pe faptul că mergem la biserică miercurea şi duminica? Cum vom ajunge acolo dacă nu avem o viaţă de rugăciune ca să aflăm voia lui Dumnezeu şi dacă nu avem părtăşie cu El? Cum vom ajunge acolo dacă nu luăm Cuvântul?
Ţineţi minte că fratele Branham a venit şi că el a fost glasul Îngerului al şaptelea. Mesajul său a început în anul 1947 cu predica „Credinţa este substanţa”, aceasta a fost prima predică înregistrată, dar cu ce s-a încheiat? Cu predica „Cina” din anul 1965. Cu alte cuvinte, mesajul său a început cu credinţa, cu aşezarea temeliei credinţei şi s-a terminat cu Cina cu Dumnezeu. Vedeţi? Nu suntem noi, ci este Cuvântul care este restituit. De aceea devenim una cu Cuvântul, de aceea mâncăm Cărticica, dar nu suntem noi, nu este puterea noastră, voinţa noastră, nu are nimic a face cu noi, ci totul are de-a face cu El. Tot ceea ce trebuie să facem noi este să ne predăm Lui. Ne bucurăm că biruinţa nu depinde de noi pentru că noi am strica totul, dar El va face aceasta, El însuşi, fiindcă de aceea a venit jos Îngerul puternic.
Aşadar, dacă ne uităm la Planul de luptă, putem vedea cum lucrează Lucifer. El a venit pe un cal alb şi a început să facă compromis. Ţineţi minte, calul alb arată ca şi Hristos, dar nu este El, pare nevinovat, dar nu este, ci este un compromis, o mică deviere de la Cuvânt, şi pare bună.
Satan nu va veni niciodată să bată la uşa voastră şi să vă prezinte un lucru rău, ci întotdeauna vine cu un lucru care pare bun şi folositor, întotdeauna porneşte aşa, însă ţineţi minte că nu are cunună, dar îi este dată una, are arc dar fără săgeţi şi nu ne poate face nimic. Acesta este punctul în care ar trebui să-l oprim. De ce a fost Dumnezeu mulţumit de Fineas? Amintiţi-vă că Balaam a reuşit să-i păcălească pe evrei când l-a învăţat pe Balac să ridice o piatră de poticnire prin faptul că i-a îndemnat pe evrei să se unească cu moabiţii la sărbătoarea lui Baal-Peor, unde au început să se amestece. Ţineţi minte că amestecarea a fost întotdeauna un lucru mortal! Dumnezeu a urât întotdeauna amestecarea, El a urât faptul că şarpele s-a unit cu femeia şi a urât şi amestecarea Israelului cu Moab.
Atunci, la sărbătoarea lui Baal-Peor, el i-a învăţat să se amestece, să-şi amestece credinţa, aşa că fiii lui Dumnezeu au luat fetele moabiţilor şi le-au dus în corturile lor, dar Fineas nu a aşteptat întrunirea unui consiliu, nu a aşteptat câteva săptămâni ca să vadă ce simte în legătură cu aceasta, ci a luat o suliţă, a intrat într-un cort şi a înfipt-o într-un bărbat şi o femeie care erau împreună, iar lui Dumnezeu i-a plăcut aceasta. De ce? Pentru că Fineas a acţionat imediat ce a văzut aceasta, în clipa în care a văzut compromisul, l-a ucis.
Aceasta trebuie să facem şi noi: când vedem compromisul să-l ucidem din faşă.
El începe aşa: „Oare ne va face cu adevărat rău?” Dacă aveţi îndoieli, aruncaţi-l imediat afară. Nu păşiţi mai departe dacă există un semn de întrebare, pentru că ceea ce este făcut fără credinţă, este păcat. Este mai greu să aruncăm ceva afară, decât să-l oprim la uşă! Ce face el? Intră înăuntru prin amăgire, printr-un compromis micuţ, dar Dumnezeu a trimis o făptură, Leul, ca să combată calul alb. Leul este Cuvântul curat al lui Dumnezeu, iar în prima epocă a fost învăţătura apostolului Pavel. Dar ce face vrăjmaşul după aceea? Sare pe calul roşu. Noi am mai spus că acest călăreţ nu vrea să stea pe calul alb, deoarece calul alb este doar punctul de intrare în viaţa noastră. El pătrunde prin calul alb, dar schimbă caii fiindcă planul lui este să ajungă pe al patrulea cal, pe cel despre care vom vorbi astăzi. Aceasta a fost dorinţa sa tot timpul: să ajungă pe calul al patrulea, pe calul gălbui. Calul roşu ia pacea, aduce război şi ucide pentru că are o sabie. Voi veţi vedea că de îndată ce intră compromisul în viaţa voastră, va porni război în relaţiile voastre. Va începe să vă ia pacea sufletească, iar înăuntrul vostru totul va fi ca într-un război. Dar Dumnezeu a trimis ceva să înfrunte calul roşu, iar acesta a fost viţelul. Viţelul este un animal de jertfă, un animal care moare faţă de sine însuşi, poartă poveri şi renunţă la drepturile sale.
Apoi, ajungem la Pecetea a treia, la calul negru, care este controlul spiritual, iar noi am putut vedea aceasta venind ne-a lungul epocilor.
Fratele Branham ne-a arătat cum au venit fiecare din aceşti cai şi cum au înşelat biserica, starea în care au adus-o şi faptul că antihristul a ajuns la control spiritual prin nicolaism, în timp ce credincioşii nu au mai avut nici un drept, nu au mai avut Cuvântul, totul fiind controlat şi stăpânit duhovniceşte, ceea ce a făcut să se intre în epoca întunecoasă care este foametea duhovnicească.
Prieteni, dacă rămâneţi cu călăreţul acesta, el vă va duce într-un loc uscat în care viaţa voastră duhovnicească este uscată. Dar slăvit să fie Domnul pentru că există o soluţie! Când antihristul a venit pe calul negru, Dumnezeu a trimis o altă făptură vie pentru a-l înfrunta, aceasta fiind ungerea omului. El a adus untdelemnul şi vinul, untdelemnul fiind Duhul Sfânt, iar vinul fiind stimulul, bucuria dată de descoperire. Domnul l-a folosit pe om pentru intelectul şi înţelepciunea sa, dar aici nu este vorba de înţelepciunea şi intelectul omului, ci ea este doar simbolică pentru că este vorba de înţelepciunea lui Dumnezeu, de descoperirea duhovnicească cu privire la Cuvânt.
Acum, am ajuns la Pecetea a patra şi aş vrea să citim din Apocalipsa 6.7-8:
„Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!”
M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.”
Care este a patra făptură vie? Vulturul. Aici vedem pentru prima dată cine este călăreţul de pe calul gălbui. Noi am văzut că este acelaşi călăreţ şi că el a venit schimbând caii, dar când a schimbat calul, calul de pe care a coborât nu s-a oprit, ci a continuat să alerge mai departe.
Fratele Branham a spus că el a continuat să alerge. Aşadar, călăreţul a schimbat calul alb cu calul roşu, dar calul alb a continuat să alerge; a schimbat calul roşu cu calul negru, dar calul roşu a continuat să alerge mai departe; a schimbat calul negru cu calul gălbui, dar calul negru a continuat să meargă mai departe. Vedeţi? Aceste lucruri nu ne părăsesc, ci continuă să lucreze în biserică şi în vieţile noastre, pentru că bătălia s-a mutat din ceruri pe pământ, iar apoi în noi.
Chiar la începutul Peceţii a patra, fratele Branham a spus:
„Sunt atât de bucuros să mă aflu din nou în casa Domnului, în seara aceasta, în slujba Sa. Sunt atât de bucuros… am crezut că aceasta nu va mai veni, dar în cele din urmă a venit. Aşadar, sunt foarte mulţumitor, având în vederea că este ultimul dintre cei patru călăreţi, despre care cred că este unul din principalele Mesaje pentru Biserică, în timpul acesta…”
Aşadar, noi am ajuns, prieteni, la unul dintre cele mai importante Mesaje pentru Biserica din acest timp, la Pecetea a patra. Astfel, noi vom vedea că Pecetea a patra este încheierea tuturor lucrurilor din epocile bisericilor.
În Pecetea a treia citim:
„Acum, haideţi să aşezăm aceasta puţin pe Peceţile pe care le-am parcurs, pentru că la fel ca epocile bisericilor, am încercat să oferim un fundament peste care să suprapunem lucrurile până când… Acesta este felul în care sunt aşezate epocile bisericilor în Scriptură; una se suprapune peste cealaltă, pur şi simplu. Este ca şi cum ai urca o scară sau nişte trepte, mai degrabă: una merge până la cealaltă şi vine înapoi ca şi cum ai urca la pas.”
Aici, el ne spune că aceste Peceţi se suprapun una peste cealaltă. Astfel, în cazul Peceţilor nu este ca în epocile bisericilor, unde s-a spus: „Aceasta se opreşte aici, iar de acolo începe cealaltă!”, ci a existat un timp în care ele s-au întrepătruns, ca atunci când urci nişte trepte.
Acest lucru este foarte important de reţinut în Pecetea a patra, pentru că multe din cele ce se întâmplă în această Pecete au loc după răpirea sfinţilor, în necazul cel mare. Nu totul, dar unele lucruri se întâmplă acum, pentru că este ca şi cum am urca nişte trepte.
Aşadar, al patrulea cal este calul gălbui şi este numit moartea duhovnicească, diavolul întrupat.
În Pecetea a patra citim:
„Patru stadii ale călăreţului… Fiţi atenţi! Al patrulea stadiu al acestui călăreţ este numit moartea. „Moartea” înseamnă „despărţire veşnică de Dumnezeu”. Aceasta înseamnă moartea: despărţit pentru veşnicie de Dumnezeu.”
Aceasta este Pecetea a patra şi acesta este numele călăreţului de pe al patrulea cal.
Să ţineţi minte că există numai două duhuri care lucrează în lume: Hristos şi Satan; Cel adevărat şi cel mincinos. Întotdeauna au existat numai două linii, de aceea în Scriptură am avut întotdeauna gemeni. La început, i-am avut pe Cain şi pe Abel, iar în timpul lui Isus, i-am avut pe Isus şi pe Iuda. Întotdeauna i-am avut pe aceşti gemeni care au mers de-a lungul drumului în Biblie, şi vedem că există numai două duhuri care lucrează în biserică astăzi: Duhul lui Hristos şi duhul antihrist.
Astfel, duhul antihrist a călărit aceşti cai: el a călărit calul alb, apoi a trecut pe calul roşu, pe calul negru şi la final pe calul gălbui, iar când ajunge pe calul gălbui, dintr-o dată este numit pe nume pentru că am ajuns în epoca vulturului. De-a lungul epocilor a fost o taină cine este acest călăreţ, dar ea a fost descoperită în epoca vulturului. Când vine ungerea vulturului, care este o ungere profetică, vulturul care poate vedea până departe, care zboară sus de tot şi poate să vadă clar până departe, spune: „Aceasta este cutare, aceasta este aceea.” De ce? Pentru că el este profetul epocii. Astfel, el a venit şi a spus: „Călăreţul acesta care a călărit caii, nu este nimeni altul decât Moartea!” Ce este moarte? Opusul Vieţii.
Să citim mai departe din Pecetea a patra:
„Nu-i de mirare că el s-a putut personifica într-un nume şi s-a numit moartea. Cu siguranţă că era moartea. Numai Dumnezeu ştie câtor oameni le-a cauzat moartea duhovnicească prin învăţătura sa care este împotriva Cuvântului. El este cel care a ucis şaizeci şi opt de milioane de oameni cu sabia, dar probabil sunt miliarde care au murit duhovniceşte din pricina învăţăturii sale false. Deci, nu-i de mirare că el a putut lua numele „Moartea”.”
Există numai două căi: Viaţa şi moartea, şi numai două duhuri: Duhul lui Hristos şi duhul antihrist.
„Aşa cum El i-a dat Egiptului un timp de pocăinţă. Care a fost ultima urgie? Moartea. Aceasta este ultima urgie care a lovit şi biserica penticostală: moartea duhovnicească. Vă spun aceasta în Numele Domnului. Din punct de vedere duhovnicesc, ea este moartă. Ei i s-a dat un timp de pocăinţă, dar l-a respins, iar acum este moartă şi nu se va mai ridica niciodată.”
El nu a spus: „Ea va fi moartă!” Ţineţi minte că aici profetul a pus puntea între două epoci: el a pus capăt epocii penticostale şi a aşezat puntea spre epoca Miresei.
Biserica penticostală este deja moartă din punct de vedere duhovnicesc, de aceea, Ispăşirea poate fi găsită numai în Mesajul orei. Înţelegeţi? Biserica penticostală care a ieşit din epoca penticostală este moartă, în ea nu mai există Viaţă. Toate sistemele denominaţionale sunt moarte, se află sub calul gălbui, dar noi am trecut în epoca vulturului şi vulturul a fost singurul care a putut spune: „Este moartă!” Dar există o taină la care aş vrea să ajungem înainte de a încheia tema de astăzi.
„Ţineţi minte că moartea este despărţirea veşnică, dar sfinţii nu mor.”
Aceasta înseamnă că sfinţii nu vor ajunge niciodată la călăreţul de pe calul gălbui, că ei nu vor muri niciodată. De ce? Pentru că sămânţa din ei nu poate muri. Ea nu poate muri pentru că are deja Viaţă.
„Ei dorm, nu mor. „Cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are Viaţă veşnică.” Aşa este. „NU va veni la judecată, ci va trece de la moarte la Viaţă”. Tot Isus a spus: „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă este mort va trăi; iar cine trăieşte în Mine şi crede în Mine, nu va muri niciodată…”
A murit Lazăr? Isus a spus: „El doarme. Nu vă temeţi, el nu este mort, ci doarme.” Ei au râs de El şi L-au batjocorit, aşa-i? Vedeţi, sfinţii nu mor. Moartea este despărţirea de Dumnezeu, moartea veşnică, iar acest individ este numit „Moartea”.”
Prieteni, voi nu puteţi fi despărţiţi pentru veşnicie de Dumnezeu, pentru că fratele Branham a spus că „Dumnezeu S-a împărţit şi a pus o fărâmă din El în sufletul vostru, aşa că voi nu mai puteţi fi pierduţi, aşa cum nici Dumnezeu nu poate fi pierdut.” Vedeţi? Dumnezeu nu Se poate pierde pe El însuşi. Voi nu trebuie să tremuraţi că veţi ajunge la al patrulea cal pentru că nu veţi ajunge niciodată la el. Dumnezeu este aici şi vă adună la El, nu vă izgoneşte.
Noi am ajuns la ungerea Vulturului, iar Vulturul este Dumnezeu Însuşi: Profetul, profeţii şi copiii lui Dumnezeu.
Aceasta este partea la care am dorit să ajung.
De câte ori l-aţi auzit pe fratele Branham spunând povestea oului de vultur care se afla sub găină? Aţi putea spune că povestea aceasta este de fapt o temă importantă în cadrul slujbei sale? Eu aş numi-o o temă importantă în cadrul slujbei sale, iar dacă el a repetat-o de nenumărate ori, cred că ar trebui să ne întrebăm: „De ce era profetul acestei epoci atât de atras de povestirea aceasta?”
Prieteni, această povestire este o pildă. Prin ea, el aducea, introducea epoca vulturului, şi ţineţi minte că vulturul este diferit de toate celelalte trei făpturi. Leul, viţelul şi omul sunt făpturi legate de pământ: toate trei au început cu lapte de la mamele lor şi şi-au trăit întreaga viaţă pe pământ, dar vulturul este complet diferit. Vulturul este o pasăre a cerului, o făptură cerească. El este construit să zboare; nu să stea pe pământ, ci să se înalţe în slavă. Vedeţi? Ungerea vulturului nu a venit pentru ca noi să stăm aici, ci a venit ca să plecăm. Este ungerea plecării, a părăsirii pământului. Mai mult, vulturul nu începe cu lapte, pentru că noi am avut lapte timp de două mii de ani, ci El vine şi puii de vultur încep cu carne. Ei nu se hrănesc cu lapte, ci încep cu Carnea proaspătă a Cuvântului; ei sunt aici ca să ia Mana proaspătă din ceruri, care este porţionată pe măsură ce cresc. Vulturii sunt atraşi de această Hrană pentru că este o epocă diferită, un timp diferit, este epoca Vulturului, iar eu am un citat din ceea ce a spus fratele Branham când a început să spună această poveste:
„Dar acum se instalează epoca vulturului; Dumnezeu Şi-a asemănat întotdeauna profeţii cu vulturii şi El Însuşi se numeşte pe Sine, Vultur. Vulturul merge atât de sus încât nu mai există nimic ce l-ar putea atinge. Dar nu numai că este acolo sus, ci el este construit pentru acea poziţie, iar când ajunge sus, vede unde se află.
Unii oameni ajung acolo sus, dar nu pot vedea unde se află; deci nu le face nici un bine să fie acolo.”
Aşadar, trebuie să fii rânduit pentru aceasta, trebuie să ai ochi să vezi şi urechi să auzi, trebuie să ai totul pus în ordine pentru a ajunge acolo sus, deoarece dacă nu eşti construit pentru aceasta, vei fi făcut bucăţi când vei ajunge acolo. Acesta este motivul pentru care unii oameni umblă atât de mult în Adevăr, ajung atât de sus, dar în cele din urmă sunt sfărâmaţi în bucăţi. Ei sunt atât de sus încât nu mai pot vedea, devin confuzi şi de aceea decid să se întoarcă înapoi pe pământ. Vedeţi, trebuie să fii construit special ca să zbori atât de sus.
Fratele Branham a spus că Dumnezeu Şi-a asemănat întotdeauna profeţii cu vulturii, El Însuşi numindu-se Vultur. Aceasta este foarte important. Scopul ungerii epocii vulturului este să ia vulturii care au fost clociţi în curtea găinilor şi să-i ducă înapoi la starea lor originală.
Despre aceasta este Pecetea a patra: sămânţa din noi, gena noastră este de Vultur, dar am fost clociţi jos pe acest pământ, am ajuns într-o curte cu toate celelalte păsări şi pentru că suntem păsări, ca şi ei, am încercat să ne integrăm acolo, dar nu am putut face aceasta.
De câte ori a spus fratele Branham povestea aceasta? De nenumărate ori. Micuţul vultur nu a putut să se integreze printre găini pentru că ele erau legate de pământ, dar el nu s-a născut pentru a fi legat de pământ, iar dacă v-aţi uita la el, nici măcar nu poate umbla pe pământ. Găinile scurmă în pământ, dar puteţi să vă imaginaţi un vultur făcând aceasta? Ar cădea în nas dacă ar încerca. Vulturul nu a fost construit ca să umble pe pământ, iar voi nu aţi fost construiţi pentru viaţa aceasta, ca să vă integraţi aici, să mergeţi înainte cu valul şi să fiţi fericiţi aici. Voi nu veţi fi niciodată fericiţi aici pentru că sunteţi vulturi, aţi fost concepuţi ca vulturi; chiar şi atunci când aţi fost în curtea găinilor eraţi tot vulturi.
Micuţul vultur stătea acolo, încerca să scurme în pământ, nu îşi înţelegea viaţa, nu se putea integra în peisajul acela şi nu ştia de unde venea şi încotro se îndrepta. El doar presupunea că era ca ceilalţi, dar într-o zi a trecut pe acolo mama vultur şi a scos un strigăt. Atunci, el a privit în sus şi a văzut-o, iar când a văzut făptura aceea a ştiut cine era el.
Când noi am văzut slujba profetică păşind în scenă şi făcând ceea ce putea face numai Isus Hristos, am ştiut cine eram. Atunci ne-am trezit şi am spus: „Orice este El, sunt şi eu. Puterea care trăieşte în acest profet este ceea ce sunt şi eu; înăuntrul meu sunt ceea ce este El.”
Slujba profetică a început să strige şi să strige, iar când am privit în jur, nu am mai fost fericiţi. Cum mai puteam fi fericiţi în curtea găinilor, după ce am auzit Mesajul? Nu puteam, aşa că am întrebat: „Cum pot ajunge acolo?” „Dă din aripi pentru că tu eşti construit ca să zbori!”
Vedeţi, Pecetea a patra ne aduce înapoi, la starea noastră de la început, în locul rânduit mai dinainte pentru noi.
Fratele Branham a spus că profeţii lui Dumnezeu sunt numiţi vulturi şi că El Însuşi S-a numit Vultur, Vulturul cel mare, în timp ce noi suntem vulturaşii Săi. Micuţii vulturi arată diferit de vultur sau arată la fel? Se comportă diferit sau se comportă la fel ca vulturul? Vă întreb aceasta pentru că pe măsură ce vom merge mai departe, vom afla că taina Peceţii a patra este întruparea sau manifestare lui Dumnezeu în poporul Său. Marele Vultur trăind propria Sa Viaţă într-un Trup Vultur alcătuit din mai multe mădulare.
Prieteni, noi nu suntem aici pentru a continua epoca omului, ci suntem pentru ceva total diferit. Suntem aici pentru a ne trezi din starea noastră hibridă; am ajuns la o trezire care ne aduce la cunoştinţă cine suntem cu adevărat, şi am fost zidiţi, am fost ridicaţi şi ni s-a spus cum să zburăm.
Astfel, fratele Branham a început să vorbească despre naşterea din nou şi a spus:
„Dumnezeu este desăvârşit în trei. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu. Şi aşa cum neprihănirea, sfinţirea şi botezul cu Duhul Sfânt alcătuiesc o singură naştere, apa, sângele şi Duhul alcătuiesc o singură naştere.”
El ne-a adus prin epocile Bisericilor şi ne-a vorbit despre leu, viţel, om şi vultur, dar Dumnezeu nu este descoperit în patru, ci în trei. Antihristul este cunoscut în patru, dar Dumnezeu este desăvârşit în trei, nu în patru.
Aşadar, în fapt, când ajungem la epoca vulturului, aceasta nu este o a patra epocă, ci este al patrulea stadiu al descoperirii. Dar ce este de fapt această a patra ungere? A patra ungere descoperă ce au fost primele trei ungeri, pentru că neprihănirea, sfinţirea, botezul Duhului Sfânt, sau leul, viţelul şi omul, sunt naşterea din nou, în timp ce a patra este Viaţa; cele trei sunt naşterea.
Când se naşte un copil avem apa, sângele şi duhul. Noi nu venim la apă, sânge, duh şi apoi urmează naşterea, ci apa, sângele şi duhul reprezintă naşterea, viaţa. Nu este un al patrulea stadiu, ci rezultatul celor trei este viaţa. Tot aşa, rezultatul celor trei: leul, viţelul şi omul, este Viaţa.
El a venit jos, iar un fiu al omului L-a descoperit pe Fiul omului. Un vultur L-a descoperit pe Marele Vultur pentru a chema vulturii Săi. Amin!
În Pecetea a doua citim:
„Dumnezeu lucrează în trei: neprihănire, sfinţire şi Se întrupează El însuşi în poporul Său prin botezul Duhului Sfânt. Acelaşi lucru. Ca tip, diavolul Îl urmează pe Hristos. Oh, Satan se întrupează şi el! Când Isus Se întrupează în poporul Său, Viaţa care era în Hristos vine în fiecare persoană.”
În continuare voi citi din Pecetea a treia:
„Atunci, acest duh antihrist se întrupează într-un om. Vedeţi? Astfel, noi am aflat că mai târziu el va fi Satan întrupat: pleacă demonul şi vine înăuntru diavolul însuşi.”
În Pecetea a patra scrie:
„Observaţi! În acel timp, i se va da inima unei fiare, iar Satan se va întrupa în el, pentru că atunci când Biserica merge sus, Satan este aruncat afară. Înţelegeţi? Atunci totul este încheiat; toată acuzaţia adusă de el este încheiată.”
În Pecetea a patra, fratele Branham ne-a spus că atunci când este luată Mireasa sus, Satan este aruncat jos, iar atunci se va întrupa pe deplin şi va deveni Fiară. În vremea aceea, se va întrupa în papa şi va deveni Fiară.
Dar există o taină în întrupare, iar Pecetea a patra este despre întrupare. Ce a făcut Dumnezeu prin deschiderea Peceţilor? El a venit în măsură deplină. Atunci, unde a mers Îngerul puternic? Ţineţi minte că Îngerul puternic a venit jos. Şi ce a făcut când a venit jos, S-a întors şi a mers înapoi? Când a venit jos, El a rămas jos. Unde a mers? Când a venit jos, El a mers în Biserică: Dumnezeu întrupat în poporul Său. În felul acesta vom putea birui această epocă şi vom fi luaţi în răpire, pentru că Dumnezeu este în noi. Nu este o viaţă pe care o trăim noi, ci este Dumnezeu, este Viaţa pe care o trăieşte El prin noi.
Deschiderea Peceţilor a adus Cuvântul deplin, Viaţa deplină, L-a adus pe Duhul Sfânt care timp de două mii de ani a fost legat prin râuri denominaţionale. Dar El avea să fie eliberat în timpul de seară, prin Mesajul timpului de seară şi adus din nou în poporul Său. De ce? Pentru că bătălia s-a mutat din cer, în Eden, după care a venit în noi, iar noi trebuie să posedăm Ceva în noi ca să putem birui în bătălie. Vedeţi? Câtă vreme Satan poate să-l facă pe un copil al lui Dumnezeu să lase garda jos şi să facă compromis cu privire la un singur Cuvânt al lui Dumnezeu, el a câştigat bătălia împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a venit şi S-a asigurat El Însuşi că nu va fi biruit şi că Satan va pierde bătălia, pentru că El va veni întrupat în poporul Său.
Aş vrea să mai citesc ceva:
„Primele trei stadii au mers în epoca întunecoasă…”
Aşadar, au existat trei stadii prin care s-a ajuns în epoca întunecoasă: calul alb, calul roşu şi calul negru.
„Apoi, următoarele trei stadii au scos biserica afară…”
Aşadar, prin primele trei epoci ale bisericii, am ajuns în epoca întunecoasă, în epoca bisericii Tiatira care a trecut prin epoca întunecoasă, apoi, biserica a ieşit afară tot prin trei: neprihănire, sfinţire şi botezul Duhului Sfânt: Luther, Wesley şi restituirea Pomului Mireasă. Fratele Branham a spus că prin trei s-a intrat în epoca întunecoasă şi prin trei s-a ieşit afară.
„Neprihănirea, sfinţirea şi botezul Duhului Sfânt, Dumnezeu întrupat, făcut trup în noi.”
Nu fratele Branham a spus aceasta o dată sau de două ori, ci acestea sunt Scripturile, prieteni: Dumnezeu întrupat în noi.
În predica „Arată-ni-L pe Tatăl”, el a spus:
„Să nu încercaţi să mergeţi la vreun seminar şi să luaţi în voi lichidul de îmbălsămare documentat al vreunui crez social. Ceea ce doriţi voi este botezul Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu întrupată în voi, care acceptă acest Cuvânt şi-L face să trăiască aşa cum este El cu adevărat.”
Noi nu dorim nimic altceva, decât pe Dumnezeu venind jos. Noi nu dorim nimic altceva decât să ajungem la ungerea Vulturului.
În Pecetea a cincea citim:
„În Biblie, ultima epocă este epoca Vulturului, dar Dumnezeu Îşi aseamănă profeţii cu vulturii. Vedeţi?
Acum, fiţi atenţi! În ultima epocă, epoca vulturului, este un descoperitor al Cuvântului adevărat. Vedeţi?
Înainte ca Dumnezeu să intre în acţiune, aşa cum a făcut în zilele lui Noe, El a trimis un vultur. Când a scos Israelul afară, când poporul era pregătit pentru plecare, El a trimis un vultur. De fiecare dată, El trimite un vultur la sfârşit, iar aici, El a trimis din nou un vultur. Aceasta este în conformitate cu Cuvântul, deci cum puteţi face altceva? El trimite un vultur.
De ce? Pentru că vulturul este un descoperitor al Adevărului care a fost pierdut de-a lungul epocilor. Aşadar, cum ar fi putut fi descoperiţi leul, viţelul şi omul, sau călăreţul care călărea, până când nu a venit vulturul? Ele şi-au avut locul lor şi au fost făpturi dumnezeieşti trimise de El. Astfel, Leul a fost originalul. Acolo a venit în luptă antihristul, iar El a ridicat o putere care să-l înfrunte. Apoi, el (Satan) a ridicat o altă putere, iar El a trimis o altă putere ca să-l înfrunte. Apoi, împotriva ultimei puteri, El aduce jos vulturul, ca să aducă copiii înapoi la credinţa originală a părinţilor. Epoca vulturului. Apoi, aţi observat? Nu mai există făpturi. Aceasta este tot, acesta este sfârşitul.”
Suntem în epoca vulturului? Cu siguranţă. Şi ce ar trebui să facă vulturul? El nu ar trebui să se comporte ca găinile sau ca ulii, ci ca vulturii, iar dacă ne vom hrăni cu Hrana proaspătă a Cuvântului, vom avea putere să zburăm.
Noi am aflat că aceşti gemeni vin jos deodată. Ce ne-a spus fratele Branham, cine a mai venit jos în timpul când a venit Isus? Iuda. Întotdeauna sunt gemeni. Dar ce s-a întâmplat cu Iuda? Când a venit vremea ca Isus să fie răstignit şi înviat, diavolul s-a întrupat în Iuda.
Noi vedem că în slujba lui Isus, care este Dumnezeu în trup, este o trecere prin Peceţi, după care diavolul s-a întrupat în Iuda. El a intrat în Iuda. Noi am văzut că Isus a parcurs această linie a Peceţilor, iar ceea ce este interesant este că şi Petru a trecut prin primele trei Peceţi.
Ţineţi minte că Petru a trecut prin primele trei Peceţi. El a început să călărească primul cal, prin compromis, prin faptul că a negat Cuvântul, când Isus a spus că avea să fie răstignit. Atunci, Petru I-a spus: „Să Te ferească Dumnezeu să Ţi se întâmple aşa ceva!” Noi am văzut că atunci când a spus aceste cuvinte, Petru era sub influenţa călăreţului de pe calul alb.
Apoi, când au venit să-L ia pe Isus, a luat sabia şi a tăiat urechea robului marelui preot. Când a făcut aceasta, el era pe calul roşu.
După aceea, s-a lepădat de trei ori de Domnul, fiindcă se afla pe calul negru. Ce a urmat? A mers afară, a plâns cu amar şi s-a pocăit.
Iuda a urmat aceeaşi cale ca Petru, dar s-a întâmplat ceva: el nu a putut să se pocăiască. Vedeţi, Iuda nu a putut să se pocăiască. După ce L-a vândut pe Isus, el a mers înapoi la preoţi şi a încercat să le înapoieze cei treizeci de arginţi, pentru că ştia că este osândit. Dar nu s-a dus la Dumnezeu să se căiască înaintea Lui, ci a încercat doar să-şi acopere urmele. El nu a avut o pocăinţă adevărată, ci doar a încercat să acopere totul. Preoţii au refuzat să-i ia înapoi, dar Iuda i-a aruncat jos şi a plecat de acolo, după care s-a spânzurat.
Fratele Branham a spus că majoritatea oamenilor văd trei cruci, dar acolo au fost patru, pentru că Iuda s-a spânzurat. Unde a mers el? În moarte duhovnicească.
Petru a trecut prin cei trei călăreţi şi a ajuns să fie o fiinţă umană nenorocită. El a plâns cu amar pentru că Îl respinsese pe Domnul, dar în mila Sa cea mare, Dumnezeu avea să facă ceva pentru Petru. El l-a adus prin Pecetea a şasea, iar în Ioan 21.15-17, l-a întrebat: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Inima lui Petru era zdrobită. Credeţi că Petru nu s-a gândit în fiecare zi a vieţii sale la faptul că s-a lepădat de Domnul? Credeţi că nu a suferit pentru ce făcuse greşit? Credeţi că nu i-a fost ruşine de câte ori L-a văzut pe Domnul? Vedeţi, Dumnezeu s-a îndurat de Petru, dar El a văzut totul şi nu a lăsat lucrurile să treacă doar aşa.
Eu şi voi trebuie să venim la pocăinţă pentru că Dumnezeu nu ascunde lucrurile sub preş pentru voi şi pentru mine. El Se ocupă de ele.
Acolo, El Se ocupa de păcatul lui Petru şi i-a zis: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” De câte ori l-a întrebat aceasta? De trei ori. De câte ori s-a lepădat Petru de Domnul? De trei ori. Apoi, după ce a trecut prin pocăinţă, Petru a mers în camera de sus, iar acolo a fost umplut cu botezul Duhului Sfânt.
Ce s-a întâmplat cu omul acesta care s-a lepădat de Domnul, care a tăiat urechea robului marelui preot şi a făcut atât de multe lucruri greşite? Cum era acest om când a ieşit din camera de sus? Petru era un vultur şi Îl avea pe Dumnezeu întrupat în El. Astfel, s-a ridicat şi a început să predice Evanghelia, botezul în Numele Domnului Isus Hristos. Vedeţi? Omul acesta care a fost neascultător, care a respins ceea ce spusese Dumnezeu şi a fost sub influenţa celor trei cai, a fost schimbat atât de mult încât a ieşit afară şi a mers la poarta Frumoasă, unde a întâlnit un cerşetor olog, iar când l-a văzut, i-a zis: „Uită-te la noi! Argint şi aur nu am, dar ce am, îţi dau.” Ce avea el? Viaţa, Îl avea pe Dumnezeu înăuntrul său, aşa că stătea acolo ca un dumnezeu mai mic. Vedeţi, Petru era acolo pentru a oferi ceva: „În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3.4-6).
Petru a călărit cei trei cai şi a făcut tot felul de păcate, dar când a venit în contact cu Dumnezeu, am avut un vultur.
Prieteni, nu contează prin ce aţi trecut, ce greşeli aţi făcut sau ce s-a întâmplat în trecut, dacă puteţi veni la o pocăinţă adevărată, dacă puteţi recunoaşte lucrurile greşite pe care le-aţi făcut, dacă le puteţi mărturisi, vă puteţi întoarce în locul unde zboară vulturii.
Credeţi că apostolul Pavel nu a suferit pentru crimele pe care le-a comis împotriva creştinilor pe care i-a dat la moarte? Vă puteţi închipui cum este să ai părtăşie cu oameni ale căror rude au fost date la moarte la porunca ta? Pavel era omul care a făcut ravagii în mijlocul creştinilor, în bisericile lui Dumnezeu, dar dintr-o dată a venit în contact cu Stâlpul de Foc. Atunci, cu Dumnezeu înăuntrul său, el a devenit un om total diferit de omul care fusese înainte.
Vedeţi? Apoi a făcut o minune, iar când au văzut aceasta, oamenii au spus: „Acesta nu este doar un om!”, aşa că au căzut la picioarele lui şi i s-au închinat zicând: „Zeii au venit jos!” De ce au spus aceasta? Pentru că el era un fiu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt Se întrupase în el, dar aceasta este epoca vulturului, aşa că noi suntem chemaţi la ceva mai mult.
Fratele Branham a spus că noi suntem chemaţi la ceea ce au fost Rusaliile, suntem chemaţi să venim în contact cu Dumnezeul cel Viu. Noi am ajuns în epoca vulturului, când s-a auzit un Strigăt care a spus: „Vino mai sus! Ridicaţi-vă din vechile denominaţiuni şi veniţi la Viaţă din nou!”
Prieteni, totul este posibil cu Viaţa lui Dumnezeu înăuntrul nostru! În felul acesta, noi intrăm într-o Viaţă de vultur, nu într-una de găină; intrăm într-o Viaţă de vultur, cu potenţial de vultur şi cu fapte de vultur. Atunci, noi putem face orice a făcut Dumnezeu; putem face orice a făcut Hristos.
Când au fost deschise Peceţile, fratele Branham se afla în munţii din Colorado şi a făcut tot ceea ce a făcut Adam înainte de cădere. Lucrul acesta a fost numai pentru el, sau Dumnezeu Se va manifesta într-un trup alcătuit din mai multe mădulare? Noi nu putem privi în oglindă şi să vedem un pui de găină, ci trebuie să privim în oglindă, în Biblie, şi să vedem un vultur, pentru că atributele lui Dumnezeu sunt ceea ce este Dumnezeu.
Prieteni, noi am intrat în epoca Vulturului şi este timpul să acţionăm ca nişte vulturi.
Taina Peceţii a patra este întruparea. Diavolul s-a întrupat deja în biserica sa, dar urmează să se întrupeze într-un singur om, dar Dumnezeu a venit ca să Se întrupeze în Biserica Sa. Amin.

– partea a doua –

IZGONIREA SATANEI

Astăzi, aş vrea să intrăm în Pecetea a patra şi să pătrundem în Cuvânt. Ceea ce vedem că se întâmplă astăzi în lume este caracteristic Peceţii a patra, iar fratele Branham a spus:
„În seara aceasta, sunt atât de bucuros să mă aflu din nou în casa Domnului, în slujba Sa. Sunt atât de bucuros… am crezut că aceasta nu va mai veni, dar în cele din urmă a venit. Aşadar, sunt atât de mulţumitor, având în vedere că este ultimul dintre cei patru călăreţi şi cred că este unul dintre Mesajele principale pentru Biserică, în acest timp…”
Acesta este Adevărul absolut. Pecetea a patra conţine răpirea, maturizarea deplină a Miresei, totul, fiindcă este timpul în care trăim chiar acum. De aceea, acesta este unul din Mesajele principale pentru biserică. Noi am putut vedea că al patrulea cal este calul gălbui şi că el este moartea spirituală şi diavolul întrupat.
În Pecetea a treia, fratele Branham a subliniat un principiu pe care aş dori să-l scot în evidenţă şi eu:
„Haideţi să aşezăm aceasta puţin pe Peceţile pe care le-am parcurs pentru că, la fel ca în epocile bisericilor, noi am încercat să oferim un fundament peste care să suprapunem lucrurile… Acesta este felul în care sunt aşezate epocile în Scriptură; una se suprapune pur şi simplu peste cealaltă. Este ca şi cum ai urca o scară sau nişte trepte, mai degrabă, una merge până la cealaltă şi vine înapoi ca şi cum ai urca la pas.”
Fratele Branham aduce aici un principiu, iar dacă nu-l înţelegem, suntem derutaţi. El a adus epocile bisericilor, iar epocile bisericilor s-au suprapus una peste cealaltă, acelaşi lucru fiind valabil şi cu Peceţile pentru că şi ele se suprapun una peste cealaltă. Astfel, dacă sunt la baza unei scări şi am patru trepte, dacă urc pe prima treaptă mă aflu în Pecetea întâi, dar când urc pe treapta a doua, se face trecerea de pe o treaptă pe cealaltă. Există o perioadă de timp în care mă aflu în ambele Peceţi, exact ca în cazul epocilor bisericilor, dar după aceea, urc sus şi nu mai sunt în prima Pecete, ci în a doua. Apoi, urmează o altă perioadă de trecere, în care merg mai sus, după care fac trecerea în altă Pecete, iar în cele din urmă ajung în Pecetea a patra.
Aşadar, noi trebuie să înţelegem unde ne aflăm, iar fratele Branham a fost un profet al tranziţiei, la fel ca şi Ilie. Când a venit Ioan Botezătorul, el a fost un profet al tranziţiei pentru că i-a condus pe evrei de la Lege la har, i-a trecut de la ispăşirea făcută de sângele boilor şi al ţapilor, la ispăşirea făcută de Mielul lui Dumnezeu şi a stat în spărtură unind cele două împreună.
Acelaşi lucru l-a făcut şi fratele Branham. El a venit ca profet al trecerii, a stat în spărtură şi ne-a dus la ispăşirea făcută în cadrul epocilor bisericilor, la adevărata Ispăşire, la restituirea Cuvântului, iar noi trebuie să vedem aceste treceri.
Noi trebuie să înţelegem aceasta pentru că fratele Branham spune în Pecetea a patra:
„Fiţi atenţi! Pe măsură ce apare pe ultimul său parcurs, el călăreşte un cal gălbui, dar aceasta nu este în ziua noastră. Aceasta va fi de atunci încolo, este Pecetea spusă mai dinainte pentru că Biserica este plecată sus când are loc aceasta.
…Pe măsură ce acest individ îşi face apariţia şi devine pe deplin diavolul… De la antihrist, la prorocul mincinos, apoi ca Fiară, diavolul însuşi călăreşte un cal gălbui, colorat de sus până jos şi amestecat cu tot felul de culori pentru a-l face gălbui şi mortal.”
Aşadar, fratele Branham vorbeşte despre ceva ce se întâmplă în Pecetea a patra. Când facem trecerea deplină de la Pecetea a treia la Pecetea a patra, Mireasa este răpită, iar diavolul este aruncat jos şi devine fiară. El devine fiară în timpul acela. Aceasta nu s-a întâmplat încă, ci va avea loc după răpire. Atunci, diavolul vine jos şi se întrupează pe deplin într-un singur om. În ce ne priveşte, noi am ajuns deja la perioada de trecere pentru că dacă nu am fi ajuns, vulturul nu ar putea zbura.
Fratele Branham a spus că noi suntem în epoca vulturului şi vulturul zboară pentru că noi trecem în Pecetea a patra. Cred că pe măsură ce ne vom adânci, veţi vedea aceasta mai clar.
În Pecetea a patra citim:
„Al patrulea stadiu al acestui călăreţ este numit Moartea. „Moarte” înseamnă „despărţire veşnică de Dumnezeu”. Aceasta este ceea ce înseamnă moartea: a fi despărţit pentru veşnicie de Dumnezeu.”
De ce? Pentru că atunci când trecem pe deplin în Pecetea a patra şi Biserica este plecată, nu mai există har, nu mai există Sânge, nu mai există loc decât pentru cei o sută patruzeci şi patru de mii de evrei. Vedeţi? Când Mireasa este luată sus, este luat şi Sângele pentru că Mireasa este Sângele prin Duhul. Noi ştim că Mireasa este aici şi că ea este scaunul îndurării pe pământ, ţinând harul deschis, dar când este luată sus, nu mai există nici o îndurare pentru cei care nu au fost pecetluiţi: „cel care este întinat, să rămână întinat şi cel sfinţit să se sfinţească mai departe.” După ce are loc răpirea, nu mai poate intra nimeni înăuntru, aşa că toţi, cu excepţia celor o sută patruzeci şi patru de mii de evrei care sunt sub un Legământ deosebit, vor intra în despărţirea veşnică de Dumnezeu.
Tot în Pecetea a patra, scrie:
„Nu-i de mirare că el s-a putut personifica într-un nume şi s-a numit „Moartea”. Cu siguranţă că era moartea. Numai Dumnezeu ştie câtor oameni le-a cauzat moartea duhovnicească prin învăţătura sa împotriva Cuvântului Scripturii. Acesta este cel care a ucis şaizeci şi opt de milioane de oameni prin sabie, dar probabil că în realitate sunt miliarde care au murit duhovniceşte din pricina învăţăturii sale false. Nu-i de mirare că a fost numit „Moartea”.”
Fratele Branham vorbeşte despre al patrulea stadiu al acestui călăreţ care acum primeşte un nume. Dar el a fost tot timpul Moartea. Astfel, când a călărit primul cal, calul alb, şi a venit ca şi compromis, a fost moartea; când a călărit al doilea cal, a fost moartea. Vedeţi? O deviere mică de la Cuvânt este moartea care călăreşte pe acea putere, dar el schimbă caii pentru că vrea să aducă oamenii la despărţirea veşnică de Dumnezeu, la moartea duhovnicească. Aşadar, moartea trece de pe calul alb pe calul roşu; de pe calul roşu pe cel negru şi de pe calul negru pe calul gălbui, iar când trece pe calul gălbui, poate fi numit pe nume. De ce? Pentru că a existat un profet care a venit în scenă sub ungerea vulturului, care a fost glasul celei de-a patra făpturi, mesagerul epocii a şaptea a Bisericii şi ne-a spus care este numele călăreţului de pe aceşti cai.
Luther nu a putut să ne spună cine era pe cal şi nici Wesley, dar la deschiderea Peceţilor a existat un profet sub ungerea vulturului, care a putut spune: „Numele acestui călăreţ este Moartea, este Antihristul care a călărit tot timpul până aici.”
El îi va duce pe oameni la bătălia de la Armaghedon, unde vor fi nimiciţi toţi cei care vor merge acolo.
În Pecetea a treia, fratele Branham a spus că întotdeauna există partea firească şi partea duhovnicească. Să nu uitaţi aceasta! El a spus că fiecare profeţie are o împlinire firească şi o împlinire duhovnicească. Aleluia! Noi am văzut aceasta foarte clar în Scripturi, când ne este spus: „Am chemat pe fiul Meu din Egipt.” Astfel, această profeţie se referă la Exod, când copiii lui Israel au fost scoşi din Egipt, dar Se aplică şi lui Isus, care a fost dus în Egipt, la porunca îngerului care a venit la Iosif în vis şi i-a spus că Irod va încerca să-L ucidă pe Prunc. Apoi, după moartea lui Irod, acelaşi înger a venit şi i-a spus lui Iosif că pot ieşi din Egipt.
Aşadar, acest verset se aplică atât poporului Israel, cât şi lui Isus Hristos. Acelaşi verset. De asemenea, în Scriptură sunt versete care se aplică lui David, lui Isus Hristos şi Miresei lui Isus Hristos, pentru că Cuvântul este veşnic, dar continuă să se repete. Odată ce vedem un tipar în Scriptură, el rămâne valabil şi nu se schimbă niciodată. Astfel, noi trebuie să înţelegem că ei sunt duşi la moartea fizică, dar imediat ce sunt duşi la moarte fizică sunt duşi şi la moarte duhovnicească.
„…El a dat Egiptului un timp de pocăinţă. Care a fost ultima urgie? Moartea. Aceasta este ultima urgie care a lovit biserica penticostală: moartea duhovnicească. Ea este moartă. Vă spun în Numele Domnului că ea este moartă duhovniceşte. El i-a dat un timp de pocăinţă, dar ea l-a respins, iar acum este moartă şi nu se va mai ridica niciodată.
Ţineţi minte că este partea duhovnicească şi partea naturală. Noi ştim că atunci când Mireasa este luată sus, diavolul este izgonit din cer, se întrupează în omul lui, devenind fiara, şi îi duce pe toţi la moarte. El îi duce pe oameni la bătălia de la Armaghedon, la moartea firească, dar înainte să se întâmple aceasta, îi duce deja la moarte duhovnicească.
Auziţi ce a spus fratele Branham:
„Aceasta este ultima urgie care a lovit biserica penticostală. Ea este moartă, este moartea duhovnicească.”
El nu a spus că va muri, ci a spus că este moartă.
„Vă spun în Numele Domnului că ea este moartă duhovniceşte. El i-a dat un timp de pocăinţă, dar ea l-a respins, iar acum este moartă şi nu se va mai ridica niciodată.”
Aici, fratele Branham ne arată că moartea duhovnicească a intrat deja pe tărâmul ecleziastic. Deci, înainte de a intra pe tărâmul firesc, a intrat pe cel duhovnicesc şi s-a întrupat deja într-o biserică. Înainte ca diavolul să se întrupeze într-un om, el se întrupează deja într-o biserică.
Acest lucru este foarte important de ştiut pentru că noi ştim că diavolul imită tot ceea ce face Dumnezeu. De asemenea, ştim că în Apocalipsa 19, Isus Hristos Se va întoarce pe un cal alb pentru a-i nimici pe cei care se vor aduna împotriva Ierusalimului. Astfel, când Se va întoarce, El va fi Dumnezeul întrupat într-un singur Vas, Isus Hristos, şi va lupta cu diavolul, care este întrupat tot într-un singur vas, în fiară.
Dar înainte de a ajunge la bătălia de la Armaghedon, noi trebuie să vedem ce s-a întâmplat astăzi, înainte de răpirea Miresei. Diavolul şi-a adunat mireasa sa falsă, iar pentru aceasta, s-a infiltrat şi s-a întrupat în biserică, pentru că Isus Hristos Se întrupează în Mireasa Sa, în Biserica Sa, iar bătălia se dă chiar acum. Noi suntem chiar în mijlocul bătăliei dintre aceste două mari puteri de pe pământ. Să nu credeţi că avem prieteni afară, în sistemele denominaţionale, pentru că nu avem nici un prieten acolo. Noi nu avem nimic împotriva oamenilor, ei sunt în regulă, dar sistemul în sine va veni împotriva noastră. Aceasta este o făgăduinţa. Astfel, cei care sunt căsătoriţi cu sistemul se vor întoarce şi ei împotriva noastră pentru că diavolul se întrupează mai întâi în biserică şi apoi într-un vas.
Isus Hristos Se întrupează într-un popor, în Mireasa Sa, apoi Se va întrupa într-un singur Vas.
Noi trebuie să fim foarte atenţi la partea duhovnicească şi la partea firească. Biserica penticostală este stadiul final al sistemului curvei. Noi trebuie să vedem că biserica catolică a venit până în Tiatira; ea a parcurs trei stadii, iar în al patrulea stadiu, în stadiul final, a ajuns la apogeu. I s-a dat timp de pocăinţă, dar a refuzat s-o facă, aşa că a ajuns la moartea duhovnicească, iar sistemul protestant s-a ridicat din ea, iar în ultimele trei epoci ale Bisericii, a evoluat, stadiul final fiind biserica penticostală. Dar aici a venit în scenă un profet care a spus că biserica penticostală este moartă, că a ajuns la moarte duhovnicească. Vedeţi, pe măsură ce sistemul protestant mergea spre moarte, exista o Mireasă care mergea spre Viaţă, pentru că bătălia s-a dat întotdeauna între Viaţă şi moarte, între Hristos şi antihrist, pentru că există numai două puteri.
Să citim mai departe din Pecetea a patra:
„O, vai! Observaţi! Cu toate că El i-a dat timp de pocăinţă, ea nu a făcut-o. El a făcut-o din nou, dar ea a refuzat.”
Aici, fratele Branham vorbeşte despre biserica catolică. Avem curva cea mare şi curvele, mama şi fiicele.
„Refuzul ei creează calea perfectă pentru ca Satan să intre şi să se întrupeze în ea pentru că a respins Cuvântul. Exact acelaşi lucru este şi cu biserica protestantă: ea devine o curvă pentru că a respins Adevărul legitimat al Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce îi oferă diavolului posibilitatea de a pătrunde înăuntru şi de a se întrupa. Când se vor putea uni, ei vor face un chip al fiarei, vor merge mai departe şi vor face exact ceea ce a spus El.”
Unde se va întrupa el? În biserica falsă. De ce? Din pricina refuzului ei de a se pocăi. Aşa cum am mai spus deja, taina peceţii a Patra este întruparea. Deci, taina Peceţii a patra este: Satan întrupat şi Dumnezeu întrupat, iar noi trebuie să ştim unde se întrupează ei. Unul se întrupează în biserica falsă, căreia i s-a dat timp de pocăinţă, dar a refuzat, iar respingerea ei a creat mediul propice pentru ca diavolul însuşi să intre în ea. De ce? Pentru că el copiază tot ceea ce face Dumnezeu.
În Pecetea a treia citim:
„…Au fost trei epoci sau trei stadii prin care au mers în epoca întunecoasă, apoi au fost trei stadii prin care Biserica s-a ridicat din nou, pornind de la neprihănire, sfinţire şi botezul Duhului Sfânt din nou, Dumnezeu întrupat, făcut trup printre noi.
Iată-l (pe Satan) că pătrunde înăuntru ca antihrist, proroc mincinos, apoi ca fiară şi merge în epoca întunecoasă, iar Biserica a ieşit din epoca întunecoasă prin neprihănire, sfinţire şi botezul Duhului Sfânt, Cuvântul întrupat, calea acum.”
Aşadar, rolul acestor trei stadii a fost să-L aducă pe Dumnezeu întrupat în oameni. Neprihănirea, sfinţirea şi botezul Duhului Sfânt este naşterea, iar naşterea este întruparea lui Dumnezeu în poporul Său.
În ce-l priveşte pe Satan, el şi-a aranjat propriul sistem, iar acum intră în biserica ce a respins Cuvântul.
Dar noi am ajuns la ungerea vulturului care este Dumnezeu însuşi, profetul şi copiii Săi, pentru că dacă Dumnezeu este un Vultur, atunci şi copiii Săi sunt tot vulturi. Noi am vorbit despre aceste făpturi, despre aceste puteri care au lucrat în epocile Bisericilor, iar ele au zidit ceva, de la picioare, la coapse, până la partea de sus a trupului. Ce s-a zidit? A doua Sa Capodoperă şi Familia Capodoperă.
Prima parte a Bibliei a zidit până la Isus Hristos, prima parte a Capodoperei, apoi, Dumnezeu a luat o bucată din prima Sa Capodoperă ca s-o facă pe a doua Sa Capodoperă, pe care a zidit-o de-a lungul celor şapte epoci ale Bisericii. Ce a zidit El? A doua Sa Capodoperă, ca să avem întruparea lui Dumnezeu în partea bărbătească, întruparea lui Dumnezeu în partea femeiască şi unirea lor împreună.
Mesajul orei a venit ca să îndepărteze amnezia noastră duhovnicească, pentru ca noi să putem vedea cine suntem cu adevărat; să putem vedea că suntem copiii lui Dumnezeu, care am fost răscumpăraţi prin Sângele Său şi am venit la ispăşirea adevărată.
Aş vrea să mă opresc puţin aici ca să înţelegem aceasta. Noi spunem că Ispăşirea adevărată este în Sângele lui Isus Hristos. Absolut! În Sângele lui Isus Hristos este Ispăşirea adevărată, dar nu uitaţi că Cuvântul S-a făcut trup, ceea ce înseamnă că înainte să fie trupul a fost Cuvântul, iar Cuvântul S-a făcut trup. Acum înţelegem de ce a spus fratele Branham că „Cuvântul a sângerat pentru noi, Cuvântul a murit pentru noi; noi suntem salvaţi prin Cuvântul însângerat care curge. Cuvântul a sângerat pentru noi, iar sângerarea Lui este Ispăşirea noastră, pentru că Cuvântul a venit jos, iar noi suntem parte din Cuvântul lui Dumnezeu.” Cuvântul a venit şi a luat fiinţă într-un singur chip, Căruia I S-a dat Sânge pământesc, iar acel Sânge a fost Sângele Cuvântului şi a fost vărsat pentru noi.
Aşadar, Sângele Cuvântului a fost vărsat pentru noi, ca să răscumpere Cuvântul întreg. Dar de ce nu a fost nimicit Lucifer, atunci când Isus Hristos Şi-a vărsat Sângele ca să ne răscumpere şi a plătit preţul pentru noi? De ce nu s-a încheiat totul atunci? Ce am făcut noi în ultimii două mii de ani?
Adevărul este că în răscumpărare există ceva mai mult decât Calvarul. Calvarul a plătit preţul şi nu mai este nimic de adăugat la preţul care a fost plătit, dar răscumpărarea nu s-a încheiat la Calvar. Preţul răscumpărării a fost plătit la Calvar, dar trebuie să vină pe pământ fiecare atribut al Lui, trebuie să fie exprimat ca să vină la răscumpărare.
Aşadar, noi suntem mântuiţi prin Sângele care a curs şi care a fost Sângele Cuvântului, iar Viaţa care Se afla în acel Cuvânt a fost eliberată atunci când a fost vărsat acel Sânge. Astfel, Cuvântul, Viaţa Cuvântului Se întoarce la voi ca să învieze, ca să aducă la Viaţă Cuvântul care Se află în interiorul vostru. Aceasta trebuie să rămână în voi, prieteni, pentru că acum trebuie să înţelegem de ce este atât de importantă venirea Mesajului.
La Rusalii, a înflorit o Biserică şi a ieşit afară. Această Biserică a venit la răscumpărare pentru că preţul fusese plătit, iar ei au primit Cuvântul, au ieşit afară şi au manifestat ceea ce avusese loc, manifestarea însemnând că au făcut aceleaşi lucrări pe care le-a făcut Isus Hristos. Dar s-a întâmplat ceva şi ei au început să piardă Cuvântul, iar când au început să piardă Cuvântul, au început să piardă ceva din ispăşire, din răscumpărare, pentru că noi suntem mântuiţi prin Sângele Cuvântului.
Astfel, Mielul a mers în spatele tronului şi a făcut lucrarea de Răscumpărător înrudit; El a stropit de şapte ori cu Sângele Său pentru a acoperi păcatele făcute din neştiinţă ale poporului, pentru că Cuvântul fusese ţinut departe de ei, timp de generaţii. Ei fuseseră cumpăraţi deja, dar trebuiau să fie păstraţi, şi au fost păstraţi prin Mielul care stătea acolo şi făcea tot timpul ispăşire pentru ei, ca Mijlocitor, zicând: „Ei nu au vrut să facă aceasta, nu au ştiut că greşesc, pentru că Cuvântul a fost ascuns de ei.”
Dar pentru că Cuvântul a fost pierdut, ca să ne putem întoarce la drepturile depline de răscumpărare şi ca să intre ispăşirea în valabilitate, puterea deplină, a trebuit să Se întoarcă Cuvântul deplin. Însă până la întoarcerea Cuvântului deplin, noi a trebuit să rămânem la acest tipar: Mielul a stat acolo sus ca să facă lucrarea de Răscumpărător înrudit şi să acopere păcatele făcute din neştiinţă. Dar Dumnezeu nu a dorit să acopere pentru totdeauna păcatele făcute în neştiinţă, ci voia Sa era răscumpărarea noastră. Cuvântul „răscumpărare” înseamnă „a aduce înapoi la starea originală, iar fratele Branham a legat împăcarea de răscumpărare, pentru că răscumpărarea este cumpărarea înapoi, iar împăcarea este întoarcerea la starea anterioară. Dar gândul lui Dumnezeu de răscumpărare şi scopul Sângelui pentru ispăşire nu putea fi împlinit până când nu avea loc o întoarcere deplină a Cuvântului.
Fratele Branham a spus că fecioarele neînţelepte trebuie să meargă în necaz şi să fie curăţite pentru că au refuzat să accepte ispăşirea în plinătatea ei. El a spus: „…ele au refuzat ispăşirea în plinătatea ei, Cuvântul.” De ce? Pentru că în anul 1963, când a fost restituit Cuvântul la deschiderea Peceţilor, biserica a primit ispăşirea deplină. Creştinii din celelalte epoci s-au aflat sub o ispăşire parţială de aceea, au fost salvaţi, au fost răscumpăraţi şi se vor ridica la prima înviere, dar ei au pierdut viaţa, puterea şi manifestarea de la Rusalii. Ucenicii au avut descoperirea deplină a Cuvântului, dar când biserica a pierdut Cuvântul, a pierdut puterea, de aceea, acolo sus a fost Cineva care acoperea neştiinţa lor până la timpul în care avea să Se întoarcă Fiul făgăduit.
Fratele Branham a spus că în vechime, Dumnezeu le-a dat jertfele înlocuitoare pentru a face ispăşire până când avea să vină manifestarea deplină a puterii Seminţei femeii, iar când a venit la manifestare acea putere, jertfele înlocuitoare au fost îndepărtate pentru că făgăduinţa dată în Geneza 3 era pe pământ, pregătită să-Şi ocupe locul. Astfel, când ea Şi-a ocupat locul şi Domnul Isus a murit, s-a împlinit făgăduinţa. Dar ţineţi minte că în Biblie totul se repetă de două ori: Moise a lovit Stânca de două ori, Isus a fost răstignit de două ori, iar fratele Branham a spus foarte clar în cartea Peceţilor, că Satan a pătruns din nou înăuntru şi a făcut la fel ca în Eden. El a amăgit biserica timpurie, iar când a făcut aceasta, ei au făcut compromis cu privire la Cuvânt.
Astfel, a trebuit să fie o făgăduinţă că Sămânţa femeii trebuie să se întoarcă înapoi în măsură deplină, ca să îndrepte lucrurile în biserică. De ce? Pentru că de-a lungul epocilor Bisericii, ei au avut ceva parţial, dar trebuia să vină un timp în care avea să Se întoarcă Sămânţa femeii, pentru că răscumpărarea deplină este numai în Cuvântul deplin. Vedeţi? Noi nu putem avea ceva parţial, ci trebuie să avem totul. Noi ştim că Moise L-a preumbrit pe Hristos şi că toţi profeţii au zidit ceva. Ce au zidit ei? Pe măsură ce se venea prin Cărţile Vechiului Testament, prin Psalmi, prin profeţi, ei zideau chipul lui Hristos, aducând mai mult Cuvânt, tot mai mult Cuvânt, dar nu a putut exista o Ispăşire adevărată până când nu a venit Cuvântul Însuşi.
Ce s-a întâmplat după aceea? Ei au pierdut Cuvântul, dar Sângele Se afla sus făcând ispăşirea, acoperind, mijlocind pentru păcatele oamenilor care au fost răscumpăraţi sub acest Legământ. Înţelegeţi? Pentru că a fost pierdut, Cuvântul a trebuit să fie rezidit de la picioare, apoi trunchiul, până la Cap, deci a fost nevoie de o aducere din nou a Cuvântului deplin. De aceea este atât de important Mesajul, de aceea a fost adus în scenă un profet, de aceea a existat o deschidere a Peceţilor şi a fost explicată răscumpărarea: pentru că trebuie să ajungem, să ne întoarcem din nou la măsura deplină a Cuvântului.
Acest lucru nu a fost întâmplător, ci Dumnezeu a făgăduit aceasta în Geneza 3, iar deschiderea Peceţilor a împlinit chiar Geneza 3, pentru că Sămânţa femeii S-a manifestat din nou. Aleluia! Cuvântul a fost pierdut din nou şi trebuia să vină înapoi, de aceea, când au fost deschise Peceţile, în voi s-a trezit Ceva pentru că faceţi parte din ele. De ce vecinul vostru nu poate vedea nimic, dar pentru voi totul este clar? Este pentru că voi faceţi parte din acest Cuvânt. Mesajul acesta a trebuit să vină, profetul a trebuit să vină şi Peceţile au trebuit să fie rupte, ca să intrăm în ispăşirea deplină pentru că Cuvântul însângerat care sângerează, a curs pentru noi, a murit pentru noi, iar fără El, fără Cuvântul deplin nu vom beneficia pe deplin de acest Sânge. Cuvântul spune că mulţi profeţi şi oameni înţelepţi au dorit să vadă ziua noastră, dar ei au putut să vadă numai părţi, au avut numai anumite piese din Puzzle şi au încercat să le pună împreună.
Fratele Branham spune următoarele în Pecetea a patra:
„Acum, se instalează epoca vulturului, iar Dumnezeu Şi-a asemănat profeţii cu vulturii. El Însuşi Se numeşte Vultur. Vulturul merge atât de sus încât nu mai există nimic ce l-ar putea atinge. Dar nu numai că el este acolo sus, ci este construit pentru acea poziţie, iar când ajunge sus, vede unde se află. Unii oameni ajung acolo sus, dar nu pot vedea unde se află, aşa că nu le face nici un bine să fie acolo.”
Dumnezeu spune că El este IaHVeH Vulturul. El Însuşi este un Vultur. El este Vulturul Tată, iar noi suntem micuţii vulturaşi, copiii Săi.”
Vă mai amintiţi că noi am vorbit despre motivul pentru care fratele Branham a spus de nenumărate ori povestea vulturului din curtea găinilor. Noi am început să înţelegem că acestea nu sunt poveşti, ci sunt pilde. Isus Hristos a vorbit în pilde, iar pildele erau tainele Împărăţiei. Astfel, fratele Branham nu a spus doar poveşti, ci a adus pilde care relatau taina Împărăţiei, iar în pilda cu puiul de vultur, taina Împărăţiei este că puiul acela a fost întotdeauna un pui de vultur. El a venit din prima sa poziţie, care era sus pe stâncă, şi a fost adus pe pământ, a ieşit din ou şi se afla în amnezie spirituală. Vedeţi? El nu ştia ce fel de făptură este, nu ştia cum a ajuns acolo, ci tot ce ştia era ceea ce a experimentat pe acest pământ. De pe marile înălţimi ale stâncii, el a ajuns jos, de pe munte pe pământ, iar jos pe pământ a încercat să trăiască aşa cum trăiesc celelalte găini din curte: să scurme, să mănânce râme şi viermi şi alte lucruri, dar a constatat că nu se potrivea acolo. Însă a trebuit să vină Ceva care să-l trezească şi să-i arate adevărul despre sine. Cine a făcut aceasta? O făptură care era exact ca el, numai că acea făptură era matură şi l-a strigat.
Care a fost strigătul? Glasul celei de-a patra făpturi vii. Glasul acela ne-a chemat, iar atunci am privit în sus şi am spus: „Acesta sunt eu! Aceasta este ceea ce sunt eu; mă identific cu aceasta.” Dar după aceea am spus: „Cum pot să fac aceasta?”, iar el a spus: „Sari pur şi simplu! Sari şi dă din aripi!” Astfel, sărim, cădem din nou pe pământ, mai dăm puţin din aripi şi fără să ne dăm seama, vom zbura spre locurile cereşti, ne vom întoarce la poziţia în care am fost la început, ne vom întoarce unde am fost atunci când am fost luaţi din cuib şi puşi jos, ca să fim clociţi pe pământ, ne vom întoarce de unde am venit.
Credeţi că răpirea ne va duce la o Casă nouă? Nicidecum! Ea ne va duce înapoi Acasă. Când micuţul vultur dă din aripi ca să zboare, el nu va merge la noua sa casă, ci la casa sa de la început, doar că nu o mai recunoaşte. El a venit aici jos şi nu-şi aminteşte unde se afla înainte, dar când a auzit acel strigăt, în inima lui a existat un ceva familiar, fiindcă era chemat înapoi în locul de unde a venit. Aleluia! Acesta este motivul pentru care fratele Branham a spus: „Pot predica timp de o lună de zile despre aceste Peceţi şi tot să nu ating toate lucrurile.”
Aş vrea să vă spun ceva care s-ar putea să nu însemne prea mult pentru voi, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Am parcurs Pecetea a patra, când începe să călărească Fiara şi am făcut un studiu despre cei o sută patruzeci şi patru de mii de evrei, iar cei o sută patruzeci şi patru de mii sunt evreii care vor fi chemaţi afară. Şi în timp ce studiam aceasta, mi-a sărit dintr-o dată ceva în ochi. Câţi evrei sunt astăzi în lume? Am cercetat aceasta şi în ştiri internaţionale despre Israel, am găsit un articol, pentru că ei au o evidenţă foarte precisă cu numărul lor. Ştiţi ce scria acolo? Că în lume sunt 14,4 milioane de evrei. Vă daţi seama? În lume sunt 14,4 milioane de evrei, iar Dumnezeu cheamă afară 144 de mii dintre ei. Când am citit această informaţie am simţit că leşin. Apoi, mi-am zis: „Poate că aceasta nu înseamnă nimic, dar pentru mine este o încredinţare că răpirea este aici. Care erau şansele să fie acest număr? Nu sunt nici 14,5 şi nici 14,3, ci sunt 14,4, iar lucrul acesta îmi dă avânt.
Prieteni, eu cred că suntem în zilele din urmă, chiar în pragul evenimentului pe care-l aşteptăm cu toţii. Aceasta întregeşte bătălia, ungerea vulturului care înfruntă calul gălbui; întruparea completează bătălia.

Calul alb Calul roşu Calul negru Calul gălbui

Leul Viţelul Omul Vulturul
Bătălia duhovnicească dintre cele două puteri este: Dumnezeu întrupat în Biserica Sa, în Mireasa Sa şi diavolul întrupat în biserica sa, care se va uni şi va încerca să oprească Mireasa lui Hristos. Aceasta se va întâmpla înainte ca Satan să se întrupeze în Fiară. Ei au ridicat Consiliul Mondial al Bisericilor, mişcarea ecumenică, în încercarea de a reduce la tăcere Mireasa lui Hristos, dar ea nu va fi redusă la tăcere, ci va fi luată sus. Chiar când vor fi pe punctul să reuşească să-şi ducă la îndeplinire fapta lor mârşavă, Mireasa este luată sus. Vedeţi? Este Vulturul care se confruntă cu calul gălbui, este Viaţa care stă în faţa morţii; apoi, moartea duhovnicească şi Viaţa veşnică vor sta faţă în faţă la bătălia de la Armaghedon.
Când noi vom merge sus, diavolul va fi aruncat jos, iar Hristos Se va întoarce, Isus Hristos Însuşi Se va întoarce ca să termine bătălia începută. Noi am venit prin această bătălie care a început în cer şi continuă pe pământ, am parcurs tot acest drum şi am ajuns la sfârşit.
Fratele Branham a spus că noi ne-am întors la Mihail şi îngerii Săi şi la Satan şi îngerii săi, ne-am întors la bătălia originală din cer şi ne confruntăm cu ea chiar acum. Ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că noi vom deveni cea mai puternică putere de luptă pe care a cunoscut-o pământul vreodată. Prin ce vom deveni aceasta? Prin descoperire. Prin descoperirea cui? A Peceţilor, a întregii Cărţi.
Noi am ajuns în punctul în care putem vedea că nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui. La ce credeţi că se referă Scripturile când spun aceasta? Scriptura ne spune să punem deoparte faptele firii şi să luăm Sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia spune că din gura lui Isus Hristos iese o Sabie care va lovi naţiunile şi-i va nimici pe vrăjmaşi. Despre ce ne vorbeşte aceasta? Despre un război duhovnicesc. Bătălia din ceruri a coborât pe pământ, iar fratele Branham spune că noi am ajuns acolo: la confruntarea dintre Mihail şi îngerii Săi şi Satan şi îngerii săi.
Să deschidem Bibliile la Isaia 14.12-14:
„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!
Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei;
mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”
Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!”
Acest pasaj începe cu versetul 12, care ne spune că Lucifer a căzut din cer. Aşadar, în cartea lui Isaia îl găsim pe Lucifer căzut.
Să mergem acum în Ezechiel 28.12-19:
„Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe.
Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut.
Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.
Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.
Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor.
Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc.
Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!’”
Aşadar, în Isaia 14, îl vedem pe Lucifer izgonit şi căzut din cer, dar în Ezechiel 28, vedem izgonirea şi nimicirea sa viitoare. Am înţeles aceasta? Lucifer a căzut deja în Isaia 14, dar aici, în Ezechiel, Dumnezeu spune: „Tu ai fost în Eden, dar te-ai răzvrătit, iar Eu te voi nimici şi nu vei mai fi niciodată.” Deci, Dumnezeu vorbeşte despre ceva viitor.
Fratele Branham a spus:
„Prima mare bătălia care s-a dat vreodată, a început în cer, când Mihail şi îngerii Săi au luptat împotriva lui Lucifer şi a îngerilor săi. Prima bătălie a fost în cer, deci, păcatul nu îşi are originea pe pământ, ci în cer.”
Este important să înţelegem aceasta. Când vorbim despre păcatul original, noi ne referim la păcatul original de pe pământ, dar păcatul îşi are originea în cer.
„Aşadar, păcatul nu îşi are originea pe pământ, ci în cer. El a fost aruncat afară din cer, a fost izgonit din cer, pe pământ, şi a căzut pe fiinţele umane. Atunci, bătălia dintre îngeri, a devenit o bătălie umană.
Satan a venit ca să distrugă creaţia lui Dumnezeu, ceea ce a creat Dumnezeu pentru Sine Însuşi. Satan a venit să distrugă această creaţie. Acesta a fost scopul său, să distrugă aceasta. Apoi, a început bătălia aici pe pământ şi a început în noi.”
Să mergem în Pecetea a şaptea:
„Este o bătălie veche care a început cu mult în urmă, dincolo de timp. Satan şi îngerii lui au fost aruncaţi afară, iar ei au venit pe pământ şi bătălia a început din nou. Pentru că Eva a trecut Bariera după care era izolată, în spatele Cuvântului lui Dumnezeu, Satan a câştigat bătălia asupra Cuvântului lui Dumnezeu pentru că unul din copiii lui Dumnezeu, cel mai slab, a lăsat garda jos.”
Dacă Satan vine şi-i face pe copiii lui Dumnezeu să încalce bariera Cuvântului, are biruinţă asupra Cuvântului. Aşadar, bătălia s-a dat întotdeauna împotriva Cuvântului, pentru că Satan nu s-ar fi putut răzvrăti dacă nu s-ar fi ridicat împotriva unei porunci; el nu s-ar fi putut răzvrăti dacă nu s-ar fi ridicat împotriva Cuvântului.
Aşadar, este suficient ca un singur copil al lui Dumnezeu să lase garda jos şi bătălia este câştigată de Satan. Dar Dumnezeu a rânduit o Mireasă care nu va cădea. Dacă El nu ar fi rânduit aceasta, noi nu am fi niciodată biruitori. Înţelegeţi? Noi nu suntem mai deştepţi, nici mai puternici decât Eva, şi nu suntem într-o poziţie mai bună decât ea. Singura diferenţă între voi şi ea este locul vostru care a fost rânduit mai dinainte, gândul lui Dumnezeu care a hotărât că voi veţi birui în aceste zile din urmă. Deci, noi nu vom fi biruiţi. De ce? Pentru că aşa a spus El; pentru că El a hotărât, a făgăduit că va avea o Mireasă fără pată sau zbârcitură.
De multe ori, noi spunem: „Nu poate fi vorba despre mine. Sunt sigur că voi cădea şi voi lăsa Cuvântul să cadă.” Ce face diavolul prin aceasta? Ne aduce într-un punct în care ne face să privim la noi înşine. Vedeţi? Noi uităm că Dumnezeu nu priveşte la noi, ci la Mielul Său. Atunci noi de ce privim la noi înşine când ar trebui să privim la Miel? Dacă privim la ceea ce priveşte Dumnezeu, vom vedea că nu există nici o pată. Jertfa este fără pată, ceea ce înseamnă că atâta timp cât stau sub acea Jertfă, eu nu am nici o pată. Dar pentru aceasta este nevoie de o descoperire, iar descoperirea vine prin credinţă. Înţelegeţi? Noi privim la greşelile şi la păcatele noastre, dar Dumnezeu nu priveşte la ele. De ce? Pentru că dacă ar privi la ele, nu ar putea să ne primească.
Aşadar, noi trebuie să privim la Miel, şi pentru că Mielul este desăvârşit, suntem desăvârşiţi şi noi. Când primim Cuvântul, Duhul acestui Cuvânt, noi suntem spălaţi în Apa Cuvântului şi suntem desăvârşiţi prin Cuvânt. Noi nu putem fi desăvârşiţi prin firea noastră, nici prin faptele făcute de noi, ci suntem desăvârşiţi prin credinţa în Cuvânt. Aceasta nu are nimic a face cu faptele noastre. Faptele noastre ne conduc la Dumnezeu pentru că-L iubim şi pentru că credem ce ne-a spus El, aceasta a pus în noi o asemenea dragoste, încât poruncile Sale nu sunt împovărătoare pentru noi, ci abia aşteptăm să facem ceea ce a spus El. Dar ispăşirea voastră nu s-a bazat niciodată pe faptele voastre, ci faptele voastre, ceea ce faceţi, sunt dovada credinţei voastre.
În Pecetea a patra citim:
„Priviţi la ceea ce se va ajunge. Ce este aceasta? Se întoarce la ceea ce a fost la început.”
Noi ne întoarcem la ceea ce a fost la început. Ceva a mers rău în cer, iar Dumnezeu a folosit lucrurile prin care trecem noi acum, ca să repare ceea ce a început acolo. Deci, noi ne vom întoarce la bătălia aceea.
„A început în cer şi se va ajunge la bătălia de la sfârşitul timpului. Mai întâi, bătălia a fost în cer. Lucifer a fost izgonit afară şi aruncat pe pământ; apoi, el a poluat Edenul şi de atunci a continuat să-l polueze.
Acum, de la bătălia din cer s-a ajuns la bătălia de pe pământ, şi se va termina pe pământ la sfârşitul timpului, printr-o bătălie numită „bătălia de la Armaghedon”. Noi ştim aceasta. Bătălia a început în cer, iar ei au fost izgoniţi afară. Mihail şi îngerii Săi, i-au izgonit afară, iar când au făcut aceasta, ei au căzut în Eden şi astfel bătălia a început aici.”
Aţi înţeles? Aşadar, a fost o bătălie în cer, iar Lucifer şi îngerii săi au fost aruncaţi jos; şi când au fost aruncaţi jos, au ajuns în Eden, unde au început să lucreze din nou.
Aş vrea să citesc un citat din predica „Acea zi pe Calvar” din anul 1960:
„Păcatul nu a început pe pământ, ci în cer. Lucifer, diavolul, a fost o făptură osândită pentru neascultarea sa, înainte ca el să ajungă pe pământ. Păcatul a început în cer, unde Dumnezeu a pus îngerii pe aceeaşi temelie pe care a pus şi fiinţele umane. Cunoştinţa, pomul cunoştinţei… Pomul Vieţii şi pomul cunoştinţei, iar omul a putut să aleagă. Când Lucifer a avut posibilitatea să facă propria sa alegere, el a dorit ceva mai bun decât avea Dumnezeu, iar de aici a început necazul.”
Ce spune fratele Branham? Că ceea ce s-a întâmplat în Eden, avusese deja loc în cer. Lor li s-a dat libertatea să aleagă, iar alegerea a fost între doi pomi: Viaţa şi cunoştinţa binelui şi a răului. Lucifer a avut posibilitatea să aleagă, dar el a dorit ceva mai bun decât i s-a dat, de aceea, când vedem ceea ce s-a întâmplat în Eden, aceasta este doar reflectarea a ceea ce tocmai se întâmplase în cer.
Să mergem în Geneza 3.22 şi să privim aceasta împreună. Fratele Branham nu a adus nimic de la el însuşi ci, fiind profet, a vorbit numai Cuvântul. Geneza 3.22-24 are loc după căderea omului, când Dumnezeu rostise deja judecata. El a spus:
„Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul.”
Ce se întâmplase? Ceea ce avusese loc în ceruri, s-a întâmplat şi pe pământ. Ce s-a întâmplat după ce omul a căzut prin neascultare? Dumnezeu a spus: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, ca oştirea cerească, cunoscând binele şi răul.” Vedeţi? Bătălia din cer s-a mutat pe pământ pentru că ceea ce s-a întâmplat acolo, s-a întâmplat şi pe pământ. Cu cine vorbea Dumnezeu? Cu oştirea cerească. „Omul tocmai a trecut prin ceea ce am trecut şi Noi.” Înţelegeţi?
„Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm dar acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.”
De aceea, Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului ca să lucreze pământul, din care fusese luat.
Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.”
Vă rog să fiţi atenţi, pentru că vreau să înţelegeţi bine aceste lucruri.
În îndurarea Sa, Dumnezeu nu a îngăduit ca omul să trăiască veşnic după ce a gustat din pomul cunoştinţei. De ce? Pentru că omul devenise ca şi oştirea cerească, cunoscând binele şi răul, dar Domnul nu a îngăduit să trăiască veşnic aşa. De ce? Pentru că cerul a rămas în starea aceea, dar pe pământ urma să se întâmple ceva care avea să aducă răscumpărarea. Dumnezeu l-a îndepărtat pe om de Pomul Vieţii până la vremea când avea să fie făcută ispăşirea, pentru că El nu voia ca omul să trăiască veşnic în starea sa căzută. De ce? Pentru că cerul avusese o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, un război, iar îngerii care au făcut aceasta, au fost aruncaţi pe pământ. Astfel, după ce omul a ajuns „ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”, Dumnezeu nu i-a mai îngăduit să ia din Pomul Vieţii, ci i-a interzis să se mai apropie de El.
Acesta este harul lui Dumnezeu. În ceruri s-a întâmplat ceva greşit, ceva a mers rău, dar va fi îndreptat. Vedeţi? Când Satan a fost aruncat jos, el a mers în Eden.
Ce a spus fratele Branham că se va întâmpla sub Pecetea a patra, când Mireasa va merge sus? Unde va fi aruncat Satan? Jos. Noi am crezut că el a fost aruncat deja jos, că a fost izgonit deja din cer. De ce-l vedem izgonit de două ori din cer? În cer a existat o bătălie, iar Satan a căzut jos şi a venit în Eden. Astfel, bătălia s-a mutat în Eden, iar când Mireasa este luată sus, Satan va veni din nou jos.
Acum vom merge în Apocalipsa 12.7-12, pentru că acolo este un indiciu care ne arată ce caută el sus. Noi trebuie să ne întrebăm: Dacă a fost izgonit afară, dacă şi-a pierdut poziţia pe care o avea şi a căzut pe pământ, ce mai caută în cer? Răspunsul îl avem în Apocalipsa 12.7-12:
„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei,
dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer.
Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.
Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.
De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.”
Aici, vedem că după răpire, Satan este izgonit din nou din cer. Unde a mers el când a fost izgonit prima dată? În Eden. După ce copiii lui Dumnezeu au căzut prin amăgire şi neascultarea de Cuvânt, vedem că el a avut din nou intrare în cer.
În cartea lui Iov scrie că a existat o zi în care fiii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, iar atunci a mers şi Satan. Aşadar, mai întâi am văzut că Satan a fost izgonit din cer, dar după aceea îl vedem din nou în cer. Ce face el acolo? Cum este numit el în Apocalipsa 12? Pârâşul fraţilor. Înainte de căderea lui Adam, copiii lui Dumnezeu nu puteau fi acuzaţi de nimic, dar când omul a căzut, Satan a devenit pârâşul fraţilor. El a primit această poziţie din cauza căderii omului. Aţi înţeles? Înainte de cădere, el nu a putut să-i acuze pe fraţi, dar după căderea în păcat, a fost numit „pârâş”.
Atunci ce provoacă izgonirea lui din nou? Când îşi pierde poziţia şi este alungat? Când nu mai poate să-i acuze pe fraţi. Vedeţi? Restituirea deplină a Cuvântului aduce dreptul la Ispăşirea deplină a copiilor lui Dumnezeu. Astfel, Satan nu mai poate aduce nici o acuzaţie împotriva lor, pentru că singurul lucru de care-i putea acuza, era necredinţa în Cuvânt. Acesta este singurul păcat: necredinţa în Cuvânt. Fumatul, adulterul, etc., nu sunt păcate, ci singurul păcat care există este necredinţa. Păcatul original din grădina Eden nu a fost adulterul, ci necredinţa în Cuvânt. Dar acum, prin restituirea deplină a Cuvântului, ni s-a adus înapoi un Cuvânt desăvârşit pentru o Viaţă desăvârşită, pentru o Răpire desăvârşită. Acum, el nu mai are de ce să-i acuze pe copiii lui Dumnezeu, aşa că ei merg în sus, iar Satan vine jos.
Aceasta este singura cale prin care putem să-l învingem pe Satan: prin primirea Cuvântului. Amin! Nu prin puterea noastră, ci prin faptul că primim Cuvântul cu smerenie. Prin aceasta, îl facem să-şi piardă drepturile şi poziţia pe care o are în cer. Singurul drept pe care îl are acolo, i-a fost dat în grădina Eden, dar noi ajungem într-un punct când vom primi Cuvântul pe care Domnul L-a rânduit pentru noi ca să nu mai putem cădea. Astfel, când ne întoarcem la credinţa deplină a Cuvântului deplin, el este biruit pe deplin şi îşi pierde poziţia. Şi ce spune Cuvântul? Vai de locuitorii pământului pentru că diavolul este aruncat jos şi este cuprins de o mare mânie, pentru că ştie că nu mai are timp şi că nu o mai poate amăgi pe Mireasa lui Hristos.
Aceasta este bătălia în care suntem prinşi noi, prieteni. Aceasta este biruinţa noastră, biruinţa pe care o avem prin credinţa în Cuvânt. Vedeţi? Este un Cuvânt desăvârşit pentru o credinţă desăvârşită, pentru o răpire desăvârşită. Noi nu vom putea găsi aceasta într-o doctrină denominaţională, nici în teoriile omeneşti sau în distracţiile lumii, ci există un singur loc în care vom găsi puterea să biruim: în Cuvântul descoperit al orei. Când vă predaţi pe deplin Cuvântului descoperit pe deplin al orei, acest Cuvânt vă aduce Viaţa, iar Viaţa ne duce la credinţa originală a părinţilor noştri. Vedeţi? Credinţa deplină în Cuvântul deplin, va face ca Satan să-şi piardă poziţia de pârâş pe care o are în ceruri şi să fie aruncat jos.
„Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor.”
Cuvântul „mărturisire” a fost tradus mai mult ca „mărturie”, aşa că „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor împotriva lui.” Deci, ei nu biruiesc numai prin Sângele Mielului, ci prin „sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor împotriva lui.”
Cuvântul „mărturie” a fost folosit şi atunci când a venit Ioan Botezătorul să pregătească prima venire a Domnului şi să mărturisească (să depună mărturie) despre Isus Hristos, şi este acelaşi cuvânt, care a fost folosit atunci când Isus a spus: „Lucrările pe care le fac Eu, mărturisesc (depun mărturie) despre Mine.” Vedeţi? Este aceeaşi mărturie.
Aşadar, voi aveţi Cuvântul unei mărturii pentru a depune mărturie împotriva diavolului. Viaţa voastră, mărturia voastră mărturiseşte împotriva diavolului, care este pârâşul fraţilor. Deci, viaţa voastră îl acuză. El nu poate învinge această Mireasă, nu o poate determina să nu creadă acest Cuvânt şi nu poate avea biruinţă asupra ei. El a doborât-o pe cea din alte epoci, dar va veni o Mireasă care va sta pe pământ şi asupra căreia nu poate avea biruinţă, pentru că ea crede Cuvântul, iar când se va ajunge la manifestarea deplină, prin credinţa deplină în Cuvânt, Satan îşi va pierde poziţia. Vedeţi? Iar când Mireasa va merge sus, el va fi aruncat jos.
Mireasa va merge sus. Noi aşteptăm schimbarea trupurilor noastre pentru că am fost luaţi deja în locurile cereşti. Noi am fost chemaţi afară din Laodicea, am fost înviaţi din denominaţiuni, am fost chemaţi în epoca Miresei, iar sufletele noastre au fost răpite pe un alt Tărâm. Noi aşteptăm schimbarea trupului, nu Răpirea, pentru că suntem deja în ea. Noi am parcurs o răpire duhovnicească pentru a putea avea parte şi de una firească. Cuvântul ne-a chemat mai sus. Domnul va coborî cu un Strigăt, un Glas şi o Trâmbiţă. Când El coboară cu un Strigăt, noi trebuie să ne ridicăm cu acel Strigăt, pentru că venirea Lui jos, ne înalţă mai sus. Coborârea lui Hristos este ridicarea Miresei. Noi ar trebui să trăim deja în locurile cereşti, iar gândirea noastră ar trebui să părăsească deja gândirea firească a lumii şi să ne ducă în locurile cereşti prin Strigăt şi Glasul îngerului.
Fratele Branham a spus: „Glasul Lui este în ea.” Deci, Glasul Mirelui vorbeşte prin Mireasă. Ce este aceasta? Noi ne ridicăm mai sus. Coborârea lui Hristos este ridicarea noastră.
Să citim din Luca 10.1-6:
„După aceea, Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El.
Şi le-a zis: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.
Duceţi-vă; iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.
Să nu luaţi cu voi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi să nu întrebaţi pe nimeni de sănătate pe drum.
În orice casă veţi intra, să ziceţi întâi: „Pacea să fie peste casa aceasta!”
Şi dacă va fi acolo un fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el, altminteri, ea se va întoarce la voi.”
În pasajul acesta, Domnul Isus îi trimite pe cei şaptezeci de ucenici, doi câte doi, pentru a predica Împărăţia lui Hristos în cetăţile în care sunt trimişi. Isus nu a mers cu ei, ci i-a trimis numai pe ei.
Să mergem acum la versetul 17, unde este descrisă întoarcerea lor:
„Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.”
Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (v. 17-18).
Ce a văzut El? Pe Satan căzând din cer. Când l-a văzut căzând din cer? Când s-au întors cei şaptezeci şi I-au spus: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” El i-a trimis, dar nu a mers cu ei, iar când I-au spus ce au făcut, El a spus: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”
Ce cauzează căderea Satanei? Când Mireasa vine în poziţia ei şi manifestă exact ceea ce a manifestat Isus Hristos. Înţelegeţi? Când ucenicii au ajuns în acel punct, El l-a văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer.
Prieteni, astăzi, noi suntem chemaţi să ne ocupăm locul exact ca ei.
Ţineţi minte că în Cuvânt, totul se repetă, iar ucenicii au avut biruinţă atunci când au fost trimişi de Domnul, doi câte doi, nu când a scos Isus afară demonii. Atunci, El a mărturisit că l-a văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger.
Voi sunteţi cei care l-au izgonit afară, prieteni.
În mesajul „Casa Ta”, din anul 1961, fratele Branham spune următoarele:
„Aceasta s-a întâmplat imediat după ce Isus le-a dat apostolilor Săi putere împotriva duhurilor necurate, iar ei au mers şi au scos diavolii afară. El i-a trimis doi câte doi şi le-a spus: „Nu mergeţi la neamuri, ci mergeţi, mai degrabă, la oile pierdute ale casei lui Israel. În orice cetate intraţi, predicaţi Împărăţia cerurilor, vindecaţi bolnavii, scoateţi afară diavolii”, şi aşa mai departe.
Apoi, ei au venit înapoi plini de bucurie (cei care aţi pus întrebarea, ştiţi ce este aceasta), s-au întors înapoi bucurându-se. Dar El le-a spus: „Nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Şi a mai spus: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”
Vedeţi, puterea acelei biserici care a mers mai departe, a zguduit toată împărăţia Satanei. Înţelegeţi?”
Prieteni, noi trebuie să mergem mai departe în puterea Duhului Sfânt, în puterea Cuvântului.
„Vedeţi voi? El l-a văzut pe Satan căzând de la locul lui, pentru că Dumnezeu dăduse din nou putere Bisericii Sale. El l-a văzut căzând ca un fulger din cer, pentru că a fost aruncat din locurile cereşti (vedeţi?) prin puterea acelei Biserici, prin puterea lor, a celor care aveau putere.
Isus a spus: „Vă dau putere asupra duhurilor necurate!” Vedeţi? Iar ei au zguduit împărăţia Satanei. Ce putem face cu ea astăzi? O, slavă Domnului!”
Prieteni, noi trebuie să aşteptăm aceste lucruri, pentru că această Biserică trebuie să se întoarcă la starea ei originală de la Rusalii. Rusaliile sunt exemplul, Rusaliile sunt starea Bisericii la care luptăm să ne întoarcem. De ce? De unde a căzut biserica? De la Rusalii.
În predica „Faptele Duhului Sfânt, citim:
„În ziua de Rusalii, Petru a ţinut o predică şi au fost salvate trei mii de suflete. Diavolul nici măcar nu s-a mişcat din patul lui. Aşa este. „Lasă-i în pace!” Vedeţi?
Apoi, în ziua următoare a trecut pe la poarta Frumoasă şi a vindecat un om care era infirm din pântecul mamei sale, iar atunci tot iadul s-a dezlănţuit împotriva lui, l-a aruncat în temniţă şi l-a ţinut acolo toată noaptea. Da, domnule, l-au pus în temniţă, în celula dinăuntru, din cauza supranaturalului.
Diavolul a spus: „Nu pot lăsa ca vindecarea divină să înceapă acum! Dacă ei fac aceasta, vor zgudui temeliile mele!” Aşa este. „Eu îi pot prosti, din când în când, cu câte o teologie mică, dar cu siguranţă, nu pot amăgi Lucrul acela adevărat care vine afară, fiindcă oamenii văd ceea ce este înfăptuit. Voi opri aceasta înainte ca să ajungă în scenă celălalt grup!”
Vedeţi? Trei mii de oameni s-au întors la Hristos într-o singură zi, dar Petru nu a fost arestat din cauza aceasta. Ei nu l-au bătut şi nu l-au aruncat în temniţă, dar aţi văzut ce s-a întâmplat când a adus vindecarea unui singur om infirm.
Ascultaţi, prieteni. Isus a trecut pe lângă poarta numită Frumoasă, iar omul acela stătea acolo şi cerşea încă de când era copil. Ei l-au văzut cerşind zilnic şi îl cunoşteau toţi pentru că era întotdeauna la poartă. Isus a trecut pe lângă această poartă, dar nu l-a vindecat pe omul acela pentru că aştepta s-o facă biserica Sa.
Fratele Branham a spus că Isus nu Şi-a terminat toate lucrările când a fost pe pământ, ci le-a lăsat pe unele dintre ele pentru biserica Sa, ca să fie înfăptuite de ea. El a trecut pe lângă poarta Frumoasă şi a spus: „Timpul tău a sosit, pentru că Eu am o biserică ce va primi botezul Duhului Sfânt, iar Viaţa Mea Se va manifesta în Ea.” Ce s-a întâmplat? Petru a legitimat slujba lui Isus Hristos atunci când l-a vindecat pe omul acela, nu când a predicat Cuvântul la cei trei mii de oameni şi i-a convertit. Toţi ştiau că erau neînvăţaţi şi necărturari, dar au văzut clar că umblaseră cu Isus. Aţi înţeles? Isus nu Şi-a terminat toate lucrările când a fost aici, ci le-a lăsat pe unele ca să le facem noi. Aceasta ne aduce bucurie!
În predica „Dumnezeul acestui veac rău”, scrie:
„Noi vedem că acest veac rău este pentru a-i dovedi Satanei că Ea nu este ca şi Eva, că Ea nu este acel gen de femeie. Mireasa va fi încercată prin Cuvântul Său, aşa cum a fost încercată şi mireasa lui Adam. Mireasa lui Adam a crezut fiecare iotă din Cuvânt, totul, dar a fost derutată cu privire la o singură făgăduinţă: că El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Vedeţi, astăzi, sub ispita vrăjmaşului, ea a eşuat cu privire la o singură făgăduinţă, când au stat faţă în faţă,.
Iar acum, poporul care este chemat pentru Numele Lui, este desigur, Mireasa Sa, şi ea va veni din nou în contact prin acelaşi lucru: nu numai prin Adevărul cu privire la denominaţiuni sau la altceva, ci prin fiecare Cuvânt.”
Mireasa va veni la confruntare şi va sta faţă în faţă cu vrăjmaşul, exact ca în grădina Eden, numai că Ea este rânduită să nu cadă. Şi pentru că Ea nu cade, „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”
În 1Ioan 3.8 scrie:
„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”
Pentru că diavolul a păcătuit de la început, Hristos a trebuit să fie manifestat pe pământ pentru a nimici lucrările diavolului. Călătoria Sa pământească repară ceea ce nu a mers bine în cer. Diavolul a păcătuit de la început, iar Fiul lui Dumnezeu S-a manifestat ca să nimicească lucrările diavolului.
Prieteni, noi suntem într-o călătorie pe pământ şi ducem o luptă în urmă căreia diavolul va fi nimicit pentru totdeauna. Dumnezeu nu l-a nimicit la început, El nu a putut face aceasta, dar revolta Satanei a slujit scopului lui Dumnezeu; în Legea lui Dumnezeu exista ceva care L-a oprit să-l nimicească atunci, dar Dumnezeu l-a izgonit jos şi i-a pus o capcană.
Fratele Branham a spus că El a venit pe pământ şi l-a pus pe om într-o stare în care era predispus la cădere, într-un trup firesc, ca al unui animal, într-un trup în care putea cădea, iar Satan a profitat de această stare slabă a omului. În acele circumstanţe, Satan a avut biruinţă, dar prin aceasta, Dumnezeu i-a pus de fapt o capcană. Vedeţi? Haman avea să fie spânzurat de propria sa spânzurătoare, iar Satan şi-a ridicat şi el propria spânzurătoare.
El încearcă să-şi păstreze poziţia în ceruri şi împărăţia pe pământ, dar Mireasa îl va izgoni din cer prin Viaţa ei, prin credinţa deplină pe care o are în Cuvântul deplin al lui Dumnezeu; îl va izgoni afară şi îşi va ocupa locul pe tronul ceresc în Împărăţie. Cerul, locul în care încearcă Satan să-şi păstreze poziţia, este pentru Mireasă, iar pământul pe care încearcă să-l păstreze el, este tot pentru Ea. Aleluia!
Vedeţi de ce se luptă Satan atât de înverşunat? Dar împărăţia Satanei se va prăbuşi pentru că există un Cuvânt deplin care va aduce o Ispăşire deplină cu o Viaţă deplină care să trăiască în noi. Nu este viaţa noastră, ci este Viaţa Lui care trăieşte în noi, deoarece Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.
Eva a fost înşelată prin pofta trupului, a ochilor şi a mândriei vieţii, iar Isus a fost dus în pustie şi ispitit tot prin ispita trupului, a ochilor şi a mândriei vieţii. El a biruit, dar nu prin puterile Sale, ci prin „Este scris”, arătându-ne că şi noi, cei slabi, putem birui pofta trupului, a ochilor şi mândria vieţii tot cu „Este scris”. Cuvântul este biruinţa noastră, Sabia noastră, Turnul nostru puternic. Totul este în Cuvânt, de aceea, ne-a fost restituit.
Fratele Branham a spus că Dumnezeu încearcă să-L aducă la noi, dar noi ne lăsăm distraşi de slujba noastră, de familia noastră, de problemele fireşti ale acestei epoci Laodicea, dar Dumnezeu ne cheamă la o despărţire totală de necredinţă. Vedeţi? Civilizaţia aceasta este o civilizaţie necredincioasă, iar telefonul nostru, maşina noastră, totul se bazează pe necredinţă.
Fratele Branham a spus următoarele în „Cuvântul vorbit este sămânţa originală”:
„Hristos S-a arătat pentru a nimici lucrările diavolului. Credeţi aceasta? Eu nu pot explica totul, ci voi trece prin aceasta rapid, voi atinge numai vârfurile înalte ca să nu vă reţin mult. Hristos s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Este adevărat? (Adunarea spune: „Amin!”). Toţi credeţi aceasta. Ce era El? Cuvântul lui Dumnezeu care distruge lucrările hibridului, ale diavolului. Este adevărat? El a fost rânduit să facă aceasta; S-a născut ca să facă aceasta, ca să distrugă lucrările diavolului.
Acum, trupul Său trebuie să facă acelaşi lucru.”
De ce? Pentru că dacă El este Cuvântul şi trupul Său este tot Cuvântul, iar Cuvântul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Dar nu Cuvântul lui Dumnezeu scris în această Biblie. Noi am avut Biblia de sute de ani, însă Ea nu a nimicit lucrările diavolului. Dar când Cuvântul este pus într-un vas şi manifestat, aceasta nimiceşte lucrările diavolului. Isus a venit şi a spus: „Vă dau putere asupra şerpilor, a scorpionilor şi asupra oricărei puteri a diavolului!”, iar acest Cuvânt a primit valoare atunci când cineva L-a crezut şi a acţionat pe baza Lui. Când Petru a mers la poarta numită Frumoasă şi a spus: „Uită-te la noi; argint şi aur nu am, dar ce am îţi dau.” Ce făcea el? Lua Cuvântul pe care L-a vorbit Isus, iar atunci acel Cuvânt a devenit trup, iar manifestarea Cuvântului a nimicit lucrarea diavolului. Diavolul l-a adus pe omul acela în starea în care era, din pricina păcatului. Vedeţi? Păcatul din grădină, hibridizarea, l-a adus pe omul acela în starea în care era, aşa că stătea acolo infirm din pricina atributelor păcatului. Acelea erau lucrările diavolului. Hristos S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, iar trupul Său trebuie să facă acelaşi lucru.
Isus a spus: „Vă dau putere!”, dar dacă Petru nu ar fi aplicat aceasta, ar fi rămas numai Cuvinte, dar cuvintele în sine nu au puterea de a nimici lucrările diavolului, pentru că numai Cuvântul făcut trup poate nimici lucrările diavolului.
În Geneza 3, Dumnezeu i-a spus femeii că Sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui şi prorocia stătea acolo, dar capul şarpelui nu a fost zdrobit decât atunci când Cuvântul S-a făcut trup. Este adevărat că noi avem profeţiile, ceea ce este foarte bine, dar o profeţie îşi arată puterea deplină numai în timpul când se manifestă. Dumnezeu a dat făgăduinţa pentru această zi, iar noi nu suntem aici pentru a vorbi despre Semn, despre Viaţă, ci trebuie să aplicăm Semnul, să manifestăm Viaţa lui Isus Hristos.
În „Hristos este Taina lui Dumnezeu descoperită”, citim:
„Hristos a spus: „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.” Vedeţi, acelaşi Dumnezeu. Înţelegeţi? „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi; ba chiar mai mari decât acestea pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Biserica va mai fi încă puţin în Lumină, legitimând Cuvântul Său făgăduit. Aşa cum Dumnezeu a împlinit lucrările Sale în trupul lui Hristos, şi Hristos va face aceleaşi lucrări ale Sale, în Trupul lui Hristos, Biserica. Vedeţi, acum, în zilele din urmă, El Îşi face taina cunoscută Miresei Sale, aducând roadele care erau în Pom la început.”
Această Biserică este aici ca să aducă Lumina care străluceşte în vârful Pomului, roadele care au fost la început în Pom.
În Romani 16.20, scrie:
„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.”
Noi am crezut că această făgăduinţă este pentru Sămânţa femeii, că şarpele va fi zdrobit sub picioarele Seminţei femeii, care este Hristos. Când a venit, Hristos era Sămânţa femeii; El a venit în trup de carne, a venit în măsură deplină în acel trup, împlinind prorocia din Geneza 3.15, şi trebuia să-i zdrobească la şarpe capul. Totuşi, în Romani 16.20, vedem că apostolul Pavel face referire la profeţia din Geneza 3 şi spune că „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” Deci, nu sub picioarele lui Isus Hristos, ci sub picioarele voastre. De ce? Pentru că există două Opere de artă care vor constitui Familia Operei de artă: partea bărbătească şi partea femeiască exprimate, Capul şi Trupul, iar acum Capul Se uneşte cu Trupul, aşa că Trupul va deveni manifestarea deplină a lui Isus Hristos astăzi, Sămânţa femeii arătată pe deplin în zilele noastre, pentru a-l zdrobi pe Satan sub picioarele noastre.
Prieteni, El nu va veni din cer până când noi nu suntem în poziţia noastră, nu va veni jos până când nu va ieşi toată necredinţa din biserică, până când Biserica nu se va manifesta în puterea deplină a lui Isus Hristos şi se va întoarce în locul de unde a căzut, adică la Rusalii. Dar cât timp nu facem ceea ce am fost chemaţi să facem, noi paralizăm Programul lui Dumnezeu.
Când a venit Moise ca să elibereze poporul din robie, poporul nu era pregătit, aşa că i-au zis: „Cine eşti tu? Cine te-a pus conducător peste noi?” Atunci Moise a fugit în pustie şi a stat acolo patruzeci de ani. Dar ce s-a întâmplat în timpul cât a fost acolo? Ceva s-a schimbat pentru că a fost respins când a mers prima dată la ei. Astfel, în timpul acestei întârzieri îndelungate, în Egipt s-a întâmplat ceva şi lucrurile au mers tot mai rău, iar într-o zi, Dumnezeu a venit jos la Moise şi i-a spus: „M-am coborât să izbăvesc poporul Meu pentru că am auzit strigătele şi gemetele lui.”
Când Moise a mers la ei prima dată, nu aveau nevoie de izbăvire şi se simţeau bine în Egipt, dar între timp condiţiile lor de viaţă s-au schimbat, iar când condiţiile s-au schimbat, poporul a început să strige după izbăvire. Şi ce s-a întâmplat? Dumnezeu le-a auzit strigătele şi atunci a fost timpul pentru izbăvire.
Priviţi paralela: profetul a venit, ne-a adus Cuvântul şi a aşteptat ca biserica să fie răpită. El a spus clar că aştepta ca biserica să plece, dar am ajuns noi la timpul în care s-a schimbat Egiptul? Lumea s-a schimbat în ultimii cincizeci şi şapte de ani, dar strigăm noi după izbăvire? Acum suntem pregătiţi pentru ceea ce ne-a fost adus prima dată? Suntem pregătiţi să fim izbăviţi prin Cuvântul care ne-a fost adus în urmă cu cincizeci şi doi de ani? Strigăm noi: „Doamne, adu răpirea acum, fiindcă sunt pregătit să mă izbăveşti. Adu acum acel Cuvânt, acea manifestare, pentru că sunt pregătit să jertfesc toate părerile mele şi sunt gata să-Ţi predau toată fiinţa şi viaţa mea!”?
Dacă doriţi ceva de la Dumnezeu, strigaţi şi cereţi lucrul acesta, pentru că disperarea Îl aduce întotdeauna pe Dumnezeu în scenă. Strigaţi spre Dumnezeu, fiindcă noi suntem în robie în lumea aceasta, dar El ne-a făgăduit eliberarea şi întoarcerea în Ţara făgăduită. În Cuvânt există o făgăduinţă care spune că Dumnezeul păcii îl va zdrobi pe Satan.
Când am citit acest verset, eu m-am tot gândit la cuvântul „a zdrobi”, la însemnătatea lui. Ştiţi ce însemnătate are în limba greacă? „A frânge în bucăţi”, „a dărâma”, „a călca în picioare”, „a frânge”, a zdrobi trupul cuiva, a-i nimici puterea.”
Astfel, Dumnezeul păcii îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre. El nu numai că-şi va pierde poziţia pe care o are în ceruri, ci va pierde tot. Haman va pierde tot. Vă amintiţi că Haman şi-a făcut un plan şi voia să obţină totul: el avea inelul împăratului, prietenia împăratului şi urma să-şi nimicească vrăjmaşii şi să-şi asigure împărăţia, dar Estera a păşit în scenă şi a distrus toate lucrările lui Haman, iar Haman a sfârşit spânzurat chiar pe spânzurătoare pe care o ridicase.
Satan a încercat să păstreze moştenirea copiilor lui Dumnezeu, a conceput un plan, a primit anumite drepturi din cauza căderii omului, era pârâşul fraţilor, şi şi-a instalat împărăţia pe pământ. El este un intrus care şi-a adus Edenul pe pământ, are totul aranjat şi este sigur că va birui. Dar va fi o Estera care-i va distruge toate planurile şi îl va vedea spânzurat chiar de spânzurătoarea pe care a înălţat-o el însuşi. În puţin timp, Dumnezeul păcii va frânge trupul Satanei şi îi va nimici puterea sub picioarele voastre. Amin!
Este epoca Vulturului, este timpul în care vulturii vor zdura la cer. Amin!

– partea a treia –

ÎNTOARCEREA CUVÂNTULUI

Să citim din Daniel 12.7-10:

„Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.
Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?”
El a răspuns: „Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului.
Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege.”
Cuvântul acesta îi va curăţa pe mulţi, îi va albi şi îi va încerca, iar fratele Branham a spus că Dumnezeu a îngăduit această epocă rea pentru a-i dovedi Satanei că Mireasa nu va fi ca Eva; că Ea va fi încercată de Cuvânt, dar nu va cădea pentru că este rânduită să nu cadă. Vedeţi, Dumnezeu a deschis Cuvântul pentru această Mireasă.
Acum vom merge la cartea Apocalipsei, pentru că suntem la Pecetea a patra. Noi ştim că în urmă cu aproape două mii de ani, Peceţile au fost deschise sub formă de simbol, dar Tunetele au rămas închise pentru că ele sunt descoperirea a ceea ce sunt simbolurile. Aşadar, Cartea a fost închisă timp de mii de ani, dar noi citim că va fi deschisă în timpul sfârşitului. Pentru aceasta, vom merge în Apocalipsa 10.1-4:
„Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.
În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ
şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.
Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!”
Aşadar, Ioan a fost însărcinat să scrie tot ce vede, dar când a venit jos Îngerul puternic şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu, cele şapte Tunete au făcut să se audă glasurile lor, iar Ioan a fost oprit să scrie ce spuneau ele.
Îngerul puternic este Hristos şi El vine jos cu o Carte deschisă în mâna Sa. Vedeţi? Hristos Se întoarce în chip de Înger, iar când vine, El strigă cu glas tare, cum răcneşte un leu, pentru că este Împăratul care vine să-Şi caute Împărăteasa care va sta lângă El. Dar când cele şapte Tunete au făcut să se audă glasurile lor, iar Ioan a vrut să scrie, i s-a spus să le pecetluiască, ceea ce ne duce înapoi, la cartea lui Daniel, pentru că şi el a văzut şi a auzit aceste lucruri, dar când a vrut să ştie mai mult, i s-a spus că vor rămâne pecetluite până la vremea sfârşitului. Amin!
Aşadar, Ioan a primit descoperirea celor şapte Tunete în urmă cu aproape două mii de ani, dar nu i s-a dat voie să scrie nimic, pentru că trebuiau să rămână pecetluite până în timpul sfârşitului. De aceea, fratele Branham spune că Apocalipsa 10 este Pecetea a şaptea, Pecetea timpului de sfârşit. Vedeţi? Când au fost deschise cele şapte Peceţi, el a spus că cele şapte Tunete sunt în predicarea Peceţilor, ele fiind Pecetea timpului de sfârşit, pentru că au fost pecetluite până în timpul sfârşitului. Deci, timpul în care aceste lucruri nu mai sunt pecetluite, marchează sfârşitul timpului.
„…ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.”
Vedeţi, „în zilele îngerului al şaptelea, când el va începe să sune”. Când a început să sune îngerul al şaptelea? Fratele Branham a spus că el nu a început să sune din trâmbiţă atunci când a plecat în campaniile de evanghelizare şi de vindecare, ci a sunat atunci când a început să descopere Cuvântul.
Deci, când îngerul al şaptelea a început să sune din trâmbiţa sa, s-a încheiat taina lui Dumnezeu. Noi ştim că aici este ceva important şi anume, Glasul Său, iar în aceste zile din urmă, Dumnezeu ne va atrage la acest Glas.
Acum, haideţi să citim împreună din Apocalipsa 6.7-8, unde avem versetele care vorbesc despre Pecetea a patra:
„Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!”
Dacă vă amintiţi, duminică am văzut că este pentru prima dată, de la deschiderea Peceţilor, când ni se vorbeşte despre Glas. Astfel, vedem că atunci când au fost deschise primele trei Peceţi, ni se spune: „am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând…” (în limba engleză nu scrie ca în limba română, ci spune că după ce a vorbit făptura vie s-a auzit un tunet); „am auzit pe a doua făptură vie zicând…”, „am auzit pe a treia făptură vie zicând…”, dar în Pecetea a patra ni se spune: „am auzit glasul făpturii a patra zicând…” Aşadar, Dumnezeu ne face atenţi ca să vedem că aici este un Glas care vorbeşte, acesta fiind Marele Vultur, Vulturul puternic care a vorbit printr-un vultur-profet, iar el a fost glasul celei de-a patra făpturi, a fost glasul îngerului al şaptelea.
Acum ne întoarcem la Apocalipsa 3.20, unde este vorba de epoca a şaptea a Bisericii. Deci, avem: epoca a şaptea a Bisericii, Pecetea a patra, Apocalipsa 10.7 şi îngerul al şaptelea, dar toate spun acelaşi lucru.
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el, cu Mine.”
Noi ştim că aici, în Laodicea, El stă la uşă şi bate, dar ceea ce vreau să subliniez este că Domnul Isus spune: „Dacă aude cineva glasul Meu”. El nu a spus: „Dacă aude cineva că Eu bat.” De ce spune aceasta? Pentru că în Laodicea, El a fost scos afară din biserică, iar acum bate ca să intre înăuntru. Dar cum bate El? El bate cu Glasul Său: „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”.
Pecetea a patra se desfăşoară în epoca Laodicea, iar la deschiderea ei, Ioan a auzit glasul celei de-a patra făpturi vii, adică glasul îngerului al şaptelea. Aşadar, aici avem: Apocalipsa 10.7, Apocalipsa 6.7 şi Apocalipsa 3.20, pentru că toate arată spre acelaşi lucru. Aleluia!
Un alt lucru pe care aş vrea să-l spun şi pe care aş dori să-l reţineţi, chiar dacă deocamdată nu îl veţi înţelege, este că Pecetea a patra, a cincea, a şasea şi a şaptea, se suprapun şi se întrepătrund.
Dacă privim primele patru Peceţi, ele merg de-a lungul epocilor Bisericilor, deci vedem o ascensiune. Fratele Branham a spus că este ca şi cum am urca nişte trepte, una se suprapune peste cealaltă, la fel ca epocile Bisericilor. Când ajungem la Pecetea a patra, ajungem la sfârşitul epocilor, iar Pecetea a patra merge mai departe, în necaz, adică se suprapune peste Pecetea a şasea, pentru că atunci când este luată Mireasa sus, diavolul este aruncat jos şi se întrupează în fiara care călăreşte al patrulea cal. Deci, Pecetea a patra şi Pecetea a şasea merg în paralel. Dar Pecetea a patra şi Pecetea a şasea au ceva de-a face şi cu Pecetea a şaptea pentru că Pecetea a şaptea este Pecetea timpului de sfârşit.
Aşadar, să nu vă intre în cap că mai întâi trebuie să se termine o Pecete ca să putem intra în cealaltă, pentru că ultimele Peceţi se întrepătrund şi se desfăşoară în acelaşi timp. Noi vom vedea aceasta pe măsură ce vom trece prin Peceţi, dar deocamdată vă rog să reţineţi lucrul acesta şi să-l urmăriţi.
Fratele Branham spune următoarele în predica „Suflete în închisoare”:
„Tainele au fost în cele şapte Peceţi, iar când au fost deschise aceste şapte Peceţi, a fost deschisă întreaga Biblie. Cele şapte Peceţi; (Cartea) a fost pecetluită cu şapte taine, iar aceste şapte Peceţi deţin întreaga ei taină.”
Lucrul acesta este foarte important de reţinut. Noi nu vorbim numai despre epocile Bisericilor şi despre ceea ce s-a întâmplat în ultimii două mii de ani, ci în cele şapte Peceţi există o descoperire care explică răscumpărarea seminţei lui Dumnezeu, care explică întreaga Biblie, pentru că întreaga Biblie vorbeşte despre căderea şi răscumpărarea omului. Deci, aceasta cuprinde Cartea Răscumpărării. Pentru noi este o Carte deschisă, pentru că Peceţile ei au fost rupte şi a fost deschisă.
În Pecetea a patra citim:
„Sunt atât de bucuros că în seara aceasta mă aflu din nou în casa Domnului, în slujba Sa. Sunt atât de bucuros… am crezut că aceasta nu va mai veni, dar în cele din urmă a venit. Aşadar, sunt atât de mulţumitor, având în vedere că este ultimul dintre cei patru călăreţi, despre care cred că este unul din principalele mesaje pentru Biserică, în acest timp…”
Eu cred că fratele Branham avea dreptate, şi că acesta este unul dintre principalele mesaje pentru biserică deoarece noi ne aflăm în Pecetea a patra.
El a mai spus:
„Dacă ne-am opri la una dintre aceste Peceţi, am putea predica timp de o lună de zile, în fiecare seară, despre acea Pecete, şi tot nu am reuşi s-o atingem (înţelegeţi?). Atât de multe lucruri sunt legate de ea. Dar eu ating numai punctele înalte, vârfurile, pentru ca voi să puteţi vedea despre ce este vorba.”
Până în urmă cu câteva luni, eu nu am putut înţelege ce a vrut să spună fratele Branham aici, pentru că priveam Peceţile ca fiind ceva istoric; mă gândeam că ele acoperă epocile Bisericilor şi explică cum a căzut biserica la Niceea. Astfel, am parcurs Peceţile cu înţelegea aceea şi mi-am zis: „Da, înţeleg, totul este istoric!” dar fratele Branham nu a spus aceasta despre Peceţi, ci a zis că Peceţile sunt mult mai mult decât atât. Înţelegeţi? Ele nu sunt legate numai de ceea ce s-a întâmplat, ci şi de ceea ce se va întâmpla. Astfel, când a ajuns la Pecetea a cincea, fratele Branham a spus: „Doamne, îngăduie să vedem aceste lucruri, ca să ştim ce să facem în zilele care ne stau înainte.”
Aşadar, este important să ştim că în aceste Peceţi se află taina întregii Scripturi.
Noi ştim că Pecetea a patra este calul gălbui. Primele trei Peceţi sunt adunate în Pecetea a patra; primele trei sunt puterea religioasă, puterea politică şi puterea demonică, toate adunate în una, iar cel care călăreşte în Pecetea a patra este calul gălbui, este moartea spirituală dar şi moartea firească, este diavolul întrupat. Pentru a combate această putere, Dumnezeu a trimis ungerea Vulturului care este Dumnezeu Însuşi, profeţii şi copiii lui Dumnezeu.
Ţineţi minte că vulturul este complet diferit de primele trei făpturi. Astfel, primele trei făpturi sunt legate de pământ, trăiesc numai pe pământ, dar vulturul nu este legat de pământ, ci poate zbura. Primele trei făpturi au început cu lapte, dar făptura a patra a început cu carne, deci este o ungere complet diferită de ceea ce am avut înainte. Este Dumnezeu Însuşi, Marele Vultur, care Se arată într-un vultur-profet, fratele Branham. Aşadar, avem un fiu al omului care Îl descoperă pe Fiul omului. Aceasta este prima manifestare care vine să aducă Cuvântul, restituirea Cuvântului original, dar Cuvântul nu poate veni fără profeţi. El nu a venit şi nici nu va veni vreodată altfel, ci este nevoie de profeţi.
Aşadar, a trebuit să vină un vultur, iar marele Vultur a vorbit prin el, ca să poată restitui Cuvântul. Vedeţi? Când a restituit Cuvântul, El a readus Biserica în poziţia ei de drept, iar când a făcut aceasta, El i-a chemat pe micuţii vulturi să iasă şi să se manifeste. Dar astăzi, El nu a făcut chemarea numai pentru un vultur profet, ci îi cheamă pe toţi vulturii să se manifeste. Aleluia! Iar când toţi vin la manifestare, când vor ajunge cu toţii la maturitate, vor zbura Acasă.
„Dar acum, se instalează epoca vulturului; Dumnezeu Şi-a asemănat întotdeauna profeţii cu vulturii, El Însuşi numindu-Se Vultur. Vulturul merge atât de sus încât nu mai poate fi atins de nimic. Dar nu numai că este acolo sus, ci este construit pentru poziţia aceea, iar când ajunge sus, el vede unde se află. Unii oameni ajung acolo sus, dar nu pot vedea unde se află, aşa că nu le face nici un bine să fie acolo.
Dumnezeu spune că El este IaHVeH Vulturul. El Însuşi este un Vultur; El este Vulturul Tată, iar noi suntem micuţii vulturaşi, copiii Săi.”
Vulturul profet zboară cu viziunea profetică şi o deschide copiilor lui Dumnezeu prin descoperire. Nu prin înţelegere intelectuală, ci prin descoperire. Miercuri am vorbit despre „Izgonirea Satanei” şi atunci am spus anumite lucruri pe care aş vrea să le iau şi să le dezvolt astăzi. Satan este izgonit din cer atunci când este luată Mireasa sus. Aşadar, micuţii vulturi vin în poziţia lor, la maturitate deplină, fiind capabili să zboare la cer, iar când pleacă ei, Satan este aruncat jos şi se întrupează într-un singur om de pe pământ, în papa, care din momentul acela este numit Fiara. Dar înainte de aceasta, vedem că antihristul ajunge la plinătatea sa, iar diavolul se întrupează în biserică, într-un grup de oameni care vor înfiinţa Conciliul Mondial Bisericesc, pentru a uni bisericile, pentru a ridica sistemul care să oprească Mireasa, dar când se întâmplă aceasta, Dumnezeu Însuşi Se întrupează în Biserica Sa.
Aşadar, îl avem pe diavolul care intră într-o biserică şi pe Dumnezeu care intră într-o Biserică; avem acelaşi război care a început în cer, atunci când Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Mihail, pentru că întotdeauna a fost Satan şi Hristos, întotdeauna a fost Hristos şi antihristul, Viaţa şi moartea. De aceea, când am ajuns la Pecetea a patra, a venit în scenă un profet, iar când călăreţul de pe calul alb, de pe calul roşu şi calul negru, a urcat pe calul gălbui, vulturul-profet, a putut spune: „Acesta este moartea!” Acesta este el, iar acum, noi ştim cine a călărit tot timpul. Dar aceasta nu s-a putut întâmpla până când nu a zburat vulturul, până când nu a venit profetul în scenă,
Astăzi, aş vrea să vorbim despre Cuvântul care S-a întors, despre întoarcerea Cuvântului, pentru că am văzut că Cuvântul S-a întors la Biserică în Pecetea a patra. Noi trebuie să ne amintim că Isus Hristos este Cuvântul. Să nu uitaţi niciodată aceasta! Când Logosul a ieşit de la Dumnezeu, când Gândul lui Dumnezeu a început să Se materializeze şi Cuvântul a păşit în faţă ca Logos, Acela era Fiul lui Dumnezeu. Isus Hristos este Cuvântul. Vedeţi? Cuvântul S-a făcut trup şi a primit Numele Isus Hristos, Unsul. De aceea, când vorbim despre întoarcerea Cuvântului, noi vorbim despre întoarcerea lui Isus Hristos, despre întoarcerea Persoanei Cuvântului.
Să mergem în Geneza 3.14-15:
„Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale, să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână.
Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”
Aceasta este o profeţie despre venirea lui Isus Hristos, despre Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui. Aşadar, chiar la căderea omului, Dumnezeu a dat o profeţie, iar fratele Branham a spus că Dumnezeu a zis femeii: „Te voi reabilita, iar singurul fel în care pot face aceasta este să aduc Cuvântul în manifestare deplină prin tine. Când voi face aceasta, te voi reabilita.”
Să aducem toate lucrurile şi să le aşezăm astăzi.
Femeia a căzut, Eva a fost amăgită de şarpe, dar Dumnezeu a promis o cale prin care o va răscumpăra, iar singurul fel în care o putea răscumpăra era ca El să aducă, prin ea, Cuvântul la manifestare deplină. Astfel, când avea să facă aceasta, ea era răscumpărată.
Ştiţi în ce zi trăiţi? Noi trăim în ziua în care Cuvântul vine prin Mireasă, aceasta fiind răscumpărarea ei.
Profeţia care este aşezată aici este aceeaşi profeţie care L-a adus pe Isus Hristos în trup de carne şi care Îl va aduce înapoi în Trupul Cuvântului deplin, aceasta fiind răscumpărarea noastră.
Prima profeţie care a fost dată în Biblie este profeţia pe care ne odihnim şi noi astăzi. Să nu uitaţi că Cuvântul este veşnic şi nu păleşte niciodată, ci lucrează întotdeauna. Astfel, această profeţie nu a fost numai pentru Eva, ci şi pentru Sămânţa lui Dumnezeu.
În Pecetea a treia citim:
„Observaţi! Femeia a căzut, iar Dumnezeu a creat o cale pentru ca ea ca să fie răscumpărată. Deşi a căzut, El a creat o cale. Aceasta a fost prima mireasă de pe pământ care a căzut înainte ca ea şi soţul ei să fie căsătoriţi. Ea a căzut prin raţionament. În loc să stea cu Cuvântul, ea a căzut, a căzut în moarte, în despărţire veşnică şi l-a luat şi pe soţul ei cu ea, şi tot ce era pe pământ a căzut. Dar Dumnezeu, care este plin de milă, a creat o cale pentru a răscumpăra femeia. Astfel, El i-a făgăduit că în viitor, cândva, Cuvântul adevărat va veni din nou la ea; Cuvântul adevărat i se va face cunoscut ei. Să ţineţi minte aceasta, pentru că El a făgăduit că Hristos va veni prin femeie, iar Hristos este Cuvântul:
„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi…” (Ioan 1.1,14).
Dumnezeu a locuit cu noi în trup de carne şi El era Cuvântul.”
Profeţia spunea: „sămânţa ta”, dar femeia nu are sămânţă. Atunci cine este această sămânţă? Aceasta este sămânţa lui Hristos, Cuvântul care vine prin femeie şi va zdrobi capul şarpelui.
„Noi observăm că Dumnezeu i-a spus Evei că după o perioadă de timp, „Cuvântul Se va întoarce la tine.” Cum a căzut ea? Aş vrea s-o spună audienţa. De unde a căzut ea? De unde a căzut Eva? De la Cuvânt.”
Să nu credeţi că Eva a căzut din cauza curviei. Curvia a fost un atribut, o manifestare firească a căderii ei, dar căderea ei s-a datorat neascultării Cuvântului, mai bine zis, necredinţei în Cuvânt. Astfel, curvia a fost manifestarea necredinţei ei în Cuvânt. Deci, Eva nu a căzut prin curvie, ci prin necredinţă. De aceea, noi nu cădem prin fumat, băut sau alte lucruri, ci prin necredinţă. Înţelegeţi? Dar această Mireasă a fost adusă înapoi la credinţa originală sau la credinţa părinţilor apostoli, pentru că ea va birui prin credinţă. De ce? Pentru că problema a fost necredinţa, iar Dumnezeu urma să se ocupe de necredinţă.
„De unde a căzut Eva? De la Cuvânt. Este adevărat? De la Cuvânt, iar Dumnezeu a spus că El va crea o cale prin care s-o aducă înapoi la Cuvânt. În ordine. Cuvântul i Se va face cunoscut, după atât de mult timp. Acum, Cuvântul va veni pentru un singur scop.
Ţineţi minte ce vă spun acum: Cuvântul va veni la ea pentru un singur scop, acesta fiind răscumpărarea.”
Femeia avea nevoie să fie răscumpărată; întreaga rasă umană avea nevoie să fie răscumpărată din cauza a ceea ce s-a întâmplat la început. Aşadar, Cuvântul urma să vină, Sămânţa femeii urma să vină pentru un singur scop, acesta fiind răscumpărarea.
„Isus a spus acelaşi lucru când a fost pe pământ. El îi va trimite din nou…”
Isus a fost pe pământ, plinătatea Cuvântului manifestat într-un trup; El a venit să împlinească Cuvântul care spunea că va veni prin femeie, a venit ca Sămânţa femeii, împlinind Geneza 3.15. Vedeţi? El a venit ca împlinire a profeţiei, dar pentru că ştia că femeia va face din nou acelaşi lucru, a adus o altă profeţie.
În Matei 17.10-11, apostolii au spus:
„Ucenicii I-au pus întrebarea următoare: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile.”
Împlinirea profeţiei din Geneza 3.15 stătea pe pământ, El, plinătatea Cuvântului a venit ca să ne răscumpere, dar ştia că în Planul Răscumpărării trebuia să se mai întâmple ceva. Înţelegeţi? Deşi El era împlinirea făgăduinţei din Geneza 3.15, Geneza 3.15 nu avea să se încheie atunci, ci mai târziu.
Care profeţie a adus răscumpărarea noastră? Geneza 3.15. Când S-a făcut El trup pentru noi? Acum două mii de ani? Nu, acum! El S-a manifestat chiar acum, aşa că noi ne aflăm în Geneza 3. Vedeţi? Nimic nu se schimbă şi nu păleşte în Cuvânt, ci El continuă să lucreze.
Isus era aici, El era Dumnezeu în trup de carne şi urma să plătească preţul răscumpărării pentru a cumpăra înapoi tot ceea ce a fost pierdut şi tot ceea ce urma să fie pierdut. Vedeţi, El era acolo, dar cu toate acestea, a spus: „Există un Ilie care trebuie să vină şi să restituie toate lucrurile.” El aşeza o profeţie care spunea că urma să se întâmple ceva pentru că era nevoie de o altă restituire. Vă rog să vă amintiţi că Ioan Botezătorul a venit pentru a pregăti calea Domnului, nu pentru a aduce restituirea. Înţelegeţi? Ioan a venit pentru a pregăti calea Domnului, dar nu a restituit niciodată ceva înapoi, pentru că dacă ar fi făcut o restituire aceea ar fi trebuit să fie înapoi la Legea lui Moise, iar ei nu voiau să se întoarcă la Lege. Ei treceau la har, iar Ioan pregătea calea pentru venirea harului. Dar ce s-a întâmplat după ce a venit harul? Ei au căzut din nou, de aceea, trebuia să vină un Ilie care să aşeze din nou toate lucrurile.
Aşadar, Isus era pe pământ, El fiind plinătatea făgăduinţei din Geneza 3, dar cu toate acestea a spus: „Nu s-a încheiat totul! Voi veţi fi restauraţi înapoi!”
„Dumnezeu a făgăduit-o pe Eva duhovnicească la Rusalii; El a spus înainte să se întâmple (cu patru sute de ani înainte ca biserica să cadă) că ei vor cădea, dar a făgăduit că în zilele din urmă, va trimite Cuvântul din nou.”
În Geneza 3.15, când El i-a făgăduit femeii că va trimite Cuvântul, Cuvântul a venit pentru un singur scop, acesta fiind răscumpărarea.
Astfel, când a venit, El a vorbit cu biserica rusalistică şi i-a spus: „Mai întâi va veni Ilie şi va restitui toate lucrurile.” Isus spunea aceasta deoarece ştia că urma să fie nevoie de o restituire. Vedeţi? Veniseră toate lucrurile; Cuvântul a venit în măsură deplină şi Şi-a dat Viaţa; Persoana Cuvântului şi Duhul Sfânt veniseră peste biserică împlinind totul, dar cu toate acestea, Isus ştia că trebuie să vină Ceva pentru a restitui, deoarece oamenii aveau să piardă posesia răscumpărării.
Dar unde a dat El această făgăduinţă la Rusalii?
În Fapte 3.19-21, citim:
„Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare
şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos,
pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.”
Cuvântul „aşezare din nou” înseamnă „restituire”, „restaurare”.
Vedeţi? Isus Hristos venise deja, Duhul Domnului Se întorsese şi Biserica venise deja la Viaţă, dar cu toate acestea, aici, în Fapte 3, El aşeza o profeţie care spunea că „cerul trebuie să-L primească pe Isus Hristos, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor – despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.”
Profeţia din Geneza 3, care spune că Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, a străbătut timpul, dar în cartea Faptelor, El spune că trebuie să aibă loc o restituire, pentru că Isus Hristos a fost primit în ceruri până la restituirea din nou a tuturor lucrurilor. De aceea, este foarte important ca noi să vedem semnul venirii Sale. Vedeţi? El trebuie să fie primit în ceruri până la restituirea tuturor lucrurilor, până în timpul când profeţia din Geneza 3 va fi împlinită în sfârşit.
Toate lucrurile au venit, dar pentru că urma să cădem şi să le pierdem, trebuia să existe o restituire a tuturor acestor lucruri. De aceea, când am văzut semnul venirii Sale în Norul supranatural, fratele Branham a spus: „Ce este aceasta? Este Domnul nostru acolo sus.” Ce a fost aceasta? Timpul restituirii tuturor lucrurilor, ceea ce înseamnă că Geneza 3 este din nou aici.
Să mergem mai departe şi să citim din Pecetea a treia:
„Observaţi! Noi ne aflăm la sfârşitul timpului, iar Evei duhovniceşti i s-a făgăduit, la fel ca Evei ebraice… Miresei ebraice i s-a făgăduit că Se va întoarce Cuvântul, iar când Mireasa duhovnicească de la Rusalii, a căzut la Niceea, i s-a făgăduit că Cuvântul va veni din nou în zilele din urmă.
Dacă doriţi un alt text, luaţi Apocalipsa 10. Acolo scrie că în ceasul, în zilele în care ultimul înger, îngerul al şaptelea, al şaptelea mesager, începe să sune, se va sfârşi taina lui Dumnezeu (vedeţi?), restaurarea, întoarcere înapoi la Cuvânt. Biblia spune că acest mesager al zilelor din urmă, îi va aduce înapoi la credinţa originală, la credinţa părinţilor.”
La ce ne întoarcem noi? La făgăduinţa din Geneza 3.15, la Sămânţa femeii. Noi trebuie să ne întoarcem din nou la plinătatea Cuvântului, la plinătatea Cuvântului care vine din nou în trup, deci trebuie să avem din nou această restituire. De aceea vine Ilie: pentru restituirea sau reaşezarea tuturor lucrurilor.
Astfel, lucrul la care am ajuns noi acum, nu este un profet care s-a arătat şi a făcut minuni, nu aceasta este esenţa, ci el ne-a adus înapoi la profeţia de la cădere, când s-a spus: „Sămânţa femeii va veni şi va zdrobi capul şarpelui”. Sămânţa femeii a venit în plinătate într-un trup numit Isus Hristos, ca să-Şi dea Viaţa, dar când a venit, El a spus: „Trebuie să vină Ilie, ca să aşeze din nou toate lucrurile.”
El ştia că femeia din grădină, Eva, a căzut de la Cuvânt; apoi, am avut o altă Eva, biserica ebraică, dar şi ea a căzut de la Cuvânt, la fel ca Eva. Astfel, tiparul era aşezat.
Ce a urmat? Eva duhovnicească de la Rusalii avea să facă acelaşi lucru: să cadă de la Cuvânt.
Singura cale prin care femeia de la început putea fi reaşezată, era să primească Sămânţa femeii; şi singura cale prin care putem fi reaşezaţi noi, este să primim acelaşi lucru: plinătatea Cuvântului. Aşadar, Cuvântul vine pentru un singur scop, acesta fiind răscumpărarea.
„Când a venit El şi când Cuvântul pe care L-a făgăduit El, a venit pentru nuntă, a găsit-o învăluită atât de rău în înlocuitorii ei, încât nu a primit adevărata făgăduinţă care fusese dată: Cuvântul, pe Hristos”.
Când El a venit la biserica ebraică, ea avea înlocuitorii care îi fuseseră daţi până în timpul când avea să vină Sămânţa făgăduită. Astfel, când avea să vină El, când Mielul era deja pe pământ, înlocuitorii trebuiau să fie îndepărtaţi. Ei nu mai aveau nevoie de un miel înlocuitor pentru că era acolo Mielul lui Dumnezeu. Dar lor le-a plăcut atât de mult sistemul de înlocuitori, care devenise o tradiţie, încât atunci când a venit Mielul lui Dumnezeu, au dorit să rămână cu înlocuitorii şi L-au respins pe adevăratul Miel al lui Dumnezeu.
„Lăsaţi-mă să mai spun o dată pentru că poate nu înţelegeţi, iar eu doresc să înţelegeţi. Miresei Eva i s-a promis că va primi un Răscumpărător, iar Răscumpărătorul ei va fi Cuvântul. Dar când a venit Cuvântul, când S-a făcut trup, ea L-a respins. Ea a primit înlocuitori (reţineţi, înlocuitori), i s-au dat înlocuitori care aveau să meargă până la venirea Răscumpărătorului, dar când a venit Răscumpărătorul, ea a dorit să continue cu înlocuitorii şi a respins Cuvântul adevărat. Aceasta s-a întâmplat cu mireasa ebraică…
Dumnezeu i-a făcut şi Evei duhovniceşti aceeaşi făgăduinţă pe care i-a făcut-o şi Evei fireşti şi anume, că îi va fi restituit Cuvântul. În zilele din urmă, El va readuce Biserica la Cuvântul original.”
Noi putem vedea că atunci când Dumnezeu a împlinit Cuvântul Său din Geneza 3, a adus la suprafaţă Sămânţa care a venit prin femeie; El a adus-o într-un chip uman numit Isus Hristos, acesta fiind Cuvântul făcut trup. Aceasta a fost măsura deplină a Cuvântului lui Dumnezeu care stătea pe pământ în trup de carne. Vedeţi? El trebuia să vină în chip uman ca să poată fi înjunghiat şi pentru ca Sângele Lui să fie vărsat. Care este scopul răscumpărării? Să cumpere înapoi toată sămânţa Lui căzută. Dar când a venit El, ei erau atât de obişnuiţi să se ţină de ceea ce au avut până atunci, încât au preferat să păstreze ceea ce aveau şi au refuzat făgăduinţa din Geneza 3, aşa că au pierdut răscumpărarea.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi astăzi. Cuvântul deplin a venit, Viaţa a fost arătată, Sângele a fost vărsat şi Viaţa care a fost în Isus Hristos a venit în biserică, aşa că biserica avea toate lucrurile. Vedeţi? Ei aveau Cuvântul deplin al lui Dumnezeu, Viaţa lui Dumnezeu şi au venit la răscumpărare, dar au căzut din poziţia aceea din cauză că au început să facă ceea ce a făcut prima Evă. Prima Evă a căzut de la Cuvânt, iar această Eva a căzut şi ea de la Cuvânt, prin compromis cu privire la Cuvânt, prin faptul că a schimbat Cuvântul, prin faptul că a luat crezuri şi dogme în loc să ia Cuvântul. Ea a căzut, iar Dumnezeu a îngăduit ca sistemul acela să meargă mai departe, deoarece avea un acoperământ pentru el. El era Răscumpărătorul înrudit din spatele tronului, care strope de şapte ori cu Sângele Său ca să acopere păcatele din neştiinţă ale poporului. Dar Dumnezeu nu voia ca oamenii să rămână în neştiinţă, ci voia să vină la împlinire făgăduinţa din Geneza 3. El nu voia o Mireasă care să se împotmolească în neştiinţă, ci voia o Mireasă care să vină la Viaţa deplină a lui Isus Hristos, măsura deplină a Cuvântului. Acesta a fost scopul Său, iar pentru aceasta, a aşezat o profeţie înainte ca ea să cadă de la Cuvânt şi a spus că Isus Hristos va rămâne în ceruri până la restituirea tuturor lucrurilor, aşa cum a fost vestit de toţi profeţii de la începutul lumii.
Prieteni, noi suntem aici, pentru că toate profeţiile date de la începutul lumii vorbeau despre această venire a Cuvântului. De ce a venit El? Pentru răscumpărare.
Aş vrea să aduc un citat din predica „Semnul” şi vă rog să ţineţi minte că încerc să pun o temelie.
„Ţineţi minte că Israelul a trecut prin multe lucruri, dar în timpul de seară a fost cerut semnul; nu dimineaţa, nici în timpul pregătirii, în cele paisprezece zile în care trebuia păstrat mielul. Israel ştia că venea ceva.
La fel au ştiut şi Luther, Wesley, Finney, Knox, Calvin. Aceasta este! Ei ştiau că va veni un timp în care Stâlpul de Foc se va întoarce în biserică. Ei ştiau că va veni un timp în care aveau să se întâmple aceste lucruri, dar nu au trăit ca să le vadă. Totuşi, ei aşteptau acest timp.”
Când a vorbit despre semn, fratele Branham s-a referit la Paşti. La sărbătoarea Paştelui din Egipt, ei au luat un miel care trebuia să fie fără pată, un miel desăvârşit. Apoi, au trebuit să-l înjunghie şi să-i adune sângele. După aceasta, în timpul de seară, au trebuit să stropească uşciorii de la uşă cu acel sânge, ca să arate că acea casă se afla sub sângele mielului, fiindcă sângele acela afişat era semnul.
Ascultaţi! Ei puteau să ucidă mielul şi să adune sângele într-o găleată pe care s-o pună lângă uşă, dar când îngerul morţii intra în casă, el îl lovea cu moartea pe întâiul născut din acea casă pentru că nu acela era semnul. Semnul era viaţa afişată, arătată. Înţelegeţi? Sângele reprezintă viaţa, iar când uşciorii uşii au fost vopsiţi, toţi puteau vedea că acea casă era sub sângele mielului, sub semn, sub viaţa mielului. Vedeţi? Viaţa mielului era expusă, acesta fiind semnul. Dar semnul nu putea fi arătat decât în timpul serii. Până atunci, ei trebuiau să ţină mielul şi să-l cerceteze, să vadă că nu era nimic în neregulă cu el, că era un miel fără cusur, că nu şchiopăta şi nu avea nici o altă rană, iar când vedeau că mielul era desăvârşit, era înjunghiat, iar sângele lui era lua şi afişat.
În Israel era interzis să se mănânce sângele unui animal, deoarece Scripturile spun că viaţa este în sânge. Aşadar, sângele reprezenta viaţa acelui animal, iar în timpul de seară ei trebuiau să aducă acest miel pe care-l ţinuseră. Cât timp fusese ţinut? Mielul fusese ţinut timp de două Sabate, pentru că aşa spune Cuvântul, prieteni.
Când a venit Isus Hristos, El a fost Cuvântul făcut trup; a fost Cuvântul care a sângerat şi a murit, a fost Sângele Cuvântului.
Fratele Branham a spus: „Vechiul Testament şi Noul Testament sunt două Sabate.”
Deci, mielul a fost ţinut timp de două Sabate. Aşadar, Mielul a fost ţinut timp de două Sabate; Cuvântul a fost arătat prin Vechiul şi prin Noul Testament, iar acum am aflat că Mielul este desăvârşit, este fără cusur, nu există nici o greşeală în El, nu şchiopătează şi nu are nici o pată. Noi am văzut că acest Cuvânt este desăvârşit, iar în timpul de seară, prin mesagerul timpului de seară, El avea să-L ia şi să-L arate pe Miel.
Dar ce au făcut preoţii din aceste zile? Au luat Mielul şi L-au răstignit a doua oară, vărsând Sângele Cuvântului.
Odată aşezat, tiparul trebuie să continue iar şi iar.
Fratele Branham a spus în predica „Acuzaţia”:
„Acuz această generaţie de a doua răstignire a lui Isus Hristos!”, iar oamenii au întrebat: „Cum L-am răstignit?” Pentru că El este Cuvântul. Astfel, când Cuvântul a venit în măsură deplină, când au fost deschise Peceţile, iar lumea religioasă le-a respins, aceasta a fost a doua răstignire a lui Isus Hristos.
Sângele Lui a fost strâns şi există o Viaţă care vine cu El şi care trebuie arătată, manifestată în timpul de seară. Ce este aceasta? Acum, trebuie arătată Viaţa care era în Jertfă, Ea trebuie să vină peste casa voastră, ca să arate că există un preţ plătit pentru ea; care să arate că a fost răscumpărată de Viaţa care era în acea Jertfă.
Astfel, acum trăim Viaţa Cuvântului care este Viaţa lui Isus Hristos. De ce? Pentru că vedem Cuvântul şi ne aliniem cu El fără scuze şi compromisuri. Când Ceva din voi se aliniază cu tot Cuvântul, Acela este Duhul lui Dumnezeu care doreşte să trăiască fiecare Cuvânt, fiecare iotă, fiecare rând, tot ceea ce a fost spus şi învăţat. Aceasta afişează Viaţa arătând că Cuvântul a sângerat pentru mine şi a murit pentru mine. Astfel, noi avem dovada Semnului: că pentru noi a murit un Miel desăvârşit.
Poate voi aţi văzut un Miel desăvârşit, dar până când nu luaţi Sângele şi nu-L vopsiţi pe uşciorii uşii, Semnul nu este aplicat, iar îngerul morţii poate intra înăuntru şi poate trece pe lângă găleata în care aţi pus Sângele. El poate trece pe lângă găleată şi poate vedea Mielul înjunghiat, dar dacă sângele nu este aplicat asupra casei, nu există nimic să-l ţină departe de voi.
Fratele Branham a spus: „Mesajul nu a fost dat numai ca să vorbim despre El, ci ne-a fost dat ca să-L afişăm, ca să-L trăim.” Ce Viaţă a adus El? Viaţa lui Isus Hristos. Ce fel de viaţă este aceasta? Isus Hristos este Cuvântul, deci trebuie afişată Viaţa Cuvântului. Aleluia! Când? În timpul de seară.
Mielul a fost ţinut timp de şapte epoci ale Bisericii, dovedind că este un Miel desăvârşit şi că Cuvântul nu dă greş niciodată; prin restituirea adusă prin Luther, Wesley şi penticostali a dovedit că este un Miel bun şi că nu este nimic în neregulă cu El, dar în timpul de seară, trebuie arătat Semnul.
„Israel ştia că urma să vină ceva, dar numai în timpul de seară a fost pus pe uşă, sângele mielului, semnul. Cu toate acestea, mielul era deja arătat.
Mielul a fost arătat de-a lungul acestui timp. Mielul a fost în timpul lui Luther, în timpul lui Wesley, dar acum este timpul Semnului, este timpul în care fiecare casă trebuie să fie însemnată de Semn.”
Ceva s-a schimbat, arătând că noi am ajuns în timpul de seară. Vedeţi, Mielul a fost în timpul lui Luther, în timpul lui Wesley, dar cu toate acestea ei nu afişau încă Viaţa. De aceea, Luther a putut fuma, i-a prigonit pe evrei, etc., dar cu toate acestea, a fost în ordine pentru că Mielul era acolo stropind de şapte ori ca să acopere păcatele făcute din neştiinţă. Înţelegeţi? Pentru că încă nu fusese deschis Cuvântul deplin, Luther nu a putut să ştie aceste lucruri şi nu a putut să afişeze Semnul.
Fratele Branham a spus că „fiecare din cei şapte îngeri a avut parte de o scufundare în Duhul Sfânt, dar acum am ajuns la măsura deplină a Duhului Sfânt, la Viaţa care Se afla în Miel.”
Prieteni, este timpul Semnului, este timpul ca Viaţa Cuvântului să fie afişată asupra Casei Sale, iar Casa Sa este Trupul Său, Biserica Sa.
„Mielul a fost în timpul lui Luther, în timpul lui Wesley, dar acum…”
„Dar acum”, aceasta marchează o tranziţie, o schimbare, o cotitură, aşa că nu mai putem merge pe drumul denominaţional, aceasta nu va mai funcţiona. Noi nu putem merge mai departe trăind doar parţial pentru El; aceasta nu va merge, pentru că o asemenea trăire a fost valabilă numai în vremea când Mielul Se afla în spatele tronului stropind de şapte ori pentru a acoperi păcatele făcute din neştiinţă.
Acum, când a venit Cuvântul deplin, nu mai există acoperământ pentru păcatele făcute din neştiinţă. De ce? Pentru că Cuvântul este aici. Cuvânt deplin a venit şi a fost legitimat pentru ca nimeni să nu poată nega că Acesta este Cuvântul. Vedeţi? Dumnezeu Însuşi a dovedit că Acesta este Cuvântul; El a dovedit aceasta seară de seară, prin semne şi minuni, pe platformă, iar noi am putut vorbi zile întregi despre legitimarea Cuvântului. Dar legitimarea Cuvântului avea scopul să dovedească faptul că Mielul este aici, că Sămânţa femeii a venit şi a fost respinsă a doua oară, şi că acum este timpul Semnului; este timpul să luăm Viaţa Semnului şi s-o afişăm ca să fie văzută de lume.
Astăzi, noi nu mai suntem sub acoperământul pentru păcatele făcute din neştiinţă, ca în zilele lui Luther, de aceea, de îndată ce vedem ceva greşit, trebuie să ne plecăm cu faţa la pământ şi să spunem: „Doamne, Cuvântul Tău îmi arată că viaţa mea nu se potriveşte cu El, şi pentru că trebuie să afişez Semnul, am nevoie de Ceva mai mult decât am; am nevoie să vii prin botezul Duhului Sfânt şi să arzi aceste lucruri din viaţa mea, astfel încât să vii şi să trăieşti propria Ta Viaţă prin mine.”
Noi nu putem face nimic cu privire la aceasta, dar când ne recunoaştem starea şi strigăm cu disperare spre El, disperarea Îl cheamă întotdeauna pe Dumnezeu în scenă.
Nu staţi acolo spunând: „Nu este nimic rău dacă fac puţin compromis, pentru că Dumnezeu îmi cunoaşte inima.” Da, Dumnezeu ştie exact ce este în inima voastră.
Prieteni, noi nu mai suntem în timpul Mielului, ci suntem în timpul Semnului, iar îngerul morţii este pe picior de plecare, aşa că vom ajunge într-un timp al confruntării, iar atunci numai Viaţa Lui afişată va primi trecere. Este timpul să ajungem la disperare şi să spunem:
„Doamne, nu ţin linia. Se pare că nu am putere să biruiesc, de aceea, am nevoie de Viaţa care este în Sângele care a fost vărsat la Calvar; am nevoie ca Viaţa aceea să vină în mine, ca să fie afişat Semnul şi astfel, să ştiu că sunt în siguranţă!” Nu există nici o altă cale.
Aceasta ar trebui să ne ducă pe toţi la disperare; ar trebui să ne determine să ne plecăm zilnic cu faţa la pământ şi să spunem: „Doamne, astăzi ne-ai chemat la un singur lucru: la afişarea Vieţii lui Isus Hristos.” De ce ni se cere aceasta? Pentru că S-a întors Cuvântul. Cuvântul S-a întors, Sămânţa femeii este aici, făgăduinţa dată părinţilor este aici.
în Ioel 2.23-27, ni s-a spus:
„Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.
Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn…”
Noi am ajuns în timpul despre care scrie aici:
„…vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră.
Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară!
Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară.”
Când? Atunci când El va restitui ceea ce au mâncat cele patru lăcuste. Când El restituie Pomul Mireasă, noi nu vom mai fi de ocară.
În Pecetea a patra, fratele Branham spune o altă poveste care ar trebui să ne atragă atenţia.
În Pecetea a şaptea, el a spus:
„Sunt sigur că aţi observat lucrurile care s-au petrecut săptămâna aceasta. Sunt sigur că aţi observat băiatul familiei Collins care zăcea acolo zilele trecute şi fetiţa care are leucemie. Împărăţia lui Dumnezeu vine!”
Aici, fratele Branham ne atrage atenţia cu privire la câteva vindecări care fuseseră făcute în săptămâna aceea: este vorba de băiatul familiei Collins şi la o fetiţă care avea leucemie. Două lucruri. Apoi, a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu vine!”
„Şi din ce în ce mai mult, negativul devine pozitiv. Aceasta nu ar trebui să-i şocheze pe oameni. De la neprihănire, la sfinţire, apoi, la botezul Duhului Sfânt, iar acum, aici. Vedeţi? Noi ne apropiem tot timpul de Dumnezeu.”
În Pecetea a patra, foarte devreme, în paragraful 7 (la noi, la pagina 169), fratele Branham începe să spună o poveste:
„Observaţi! Când El S-a arătat lui Daniel în vedenie, mai întâi a văzut un ţap, apoi, a văzut un pom, apoi, avea să fie dată o lege şi alte lucruri. El face tot timpul acelaşi lucru, pentru a se asigura că nu pierdem aceasta.”
Vedeţi, El arată tot timpul tipuri şi umbre.
„Cu câteva minute în urmă am fost cu adevărat încântat să stau de vorbă cu o doamnă care stă aici şi are în jur de optzeci şi cinci de ani. Chiar înainte de a pleca în Vest, o fetiţă din Ohio era în ultimul stadiu de leucemie. Leucemia este cancer în sânge.”
Amintiţi-vă că în Pecetea a şaptea, fratele Branham ne-a atras atenţia la două cazuri: băiatul familiei Collins şi fetiţa cu leucemie.
„Leucemia este cancer în sânge.”
Prieteni, noi am avut cancer în sânge. De la căderea din Eden, a existat o problemă cu sângele, de aceea, trebuia să se întâmple ceva, trebuia să vină un Sânge care să rezolve problema din sângele nostru. De ce a trebuit să se nască Isus din fecioară? De ce a trebuit să fie o vărsare de sânge pentru iertarea păcatelor? Pentru că în sângele nostru era cancerul.
Astfel, fratele Branham face remarca aceasta în Pecetea a patra, pentru că Pecetea a patra este încheierea perioadei neamurilor; Pecetea a patra este încheierea epocilor Bisericilor şi tot în Pecetea a patra, Biserica-mireasă pleacă în răpire, iar Lucifer va fi aruncat jos, se va întrupa în Fiară şi va merge în necaz.
Aşadar, pentru Mireasă totul se încheie în Pecetea a patra.
Aşa cum am spus, fratele Branham spune în Pecetea a patra că în sângele nostru există leucemie, cancer.
„Micuţa se afla într-o stare atât de cumplită încât nu mai exista nici o nădejde pentru ea. Era hrănită prin vene. Familia ei era foarte săracă, dar fratele Kidd le-a spus cum răspunde Domnul la rugăciuni şi cred că ei s-au înţeles, au angajat pe cineva şi au adus fetiţa aici.
Era o fetiţă frumoasă de şase, şapte sau nouă ani. Au dus-o în camera din spate, iar când am mers înaintea Domnului, Duhul Sfânt a avut un Cuvânt pentru ea. Înainte, ei trebuiau s-o ducă să fie hrănită prin vene, dar când a plecat, a cerut un hamburger, deci voia să mănânce pe gură. Astfel, i-au cumpărat un hamburger şi a plecat hrănindu-se natural.
După câteva zile a fost dusă la medic, iar medicul nu a putut să înţeleagă. El a spus că parcă nu mai este aceeaşi fată: „Nu mai există nici o urmă de leucemie.” Spunea aceasta deşi ea fusese pe moarte. Medicii renunţaseră la ea şi o hrăneau prin vene. Se îngălbenise (voi ştiţi cum li se schimbă culoarea), era deja pe calul gălbui, iar acum este la şcoală, se joacă cu ceilalţi copii şi este cât se poate de fericită.”
Aceasta este povestea fetiţei cu leucemie, iar acum vom citi povestea băiatului familiei Collins. Fratele Branham relatează povestea în detaliu în Pecetea a cincea:
„Am o mărturie pe care aş vrea s-o aduc. Eu am auzit această mărturie şi aş putea să greşesc în unele privinţe, dar cred că oamenii pe care îi priveşte sunt aici.
În urmă cu câteva zile, când eram în casa mea din Arizona, am primit un telefon în care mi se spunea că un băieţel avea febră reumatică, iar aceasta merge la inimă. Aşadar, el avea o problemă la inimă, iar mai târziu am aflat că avea febră reumatică în sânge.”
Vedeţi, acestea sunt cele două cazuri pe care le aminteşte fratele Branham în Pecetea a şaptea: una este leucemia sau cancerul în sânge, iar cealaltă este febra reumatică la inimă, o boală care afectează tot sângele. Dar sub Pecetea a patra, urma să se întâmple ceva care avea să repare sângele.
„Tatăl şi mama lui sunt prieteni buni cu mine, iar fratele Collins a fost unul din diaconii de aici. Băieţelul lui, micuţul Mike (tovarăşul de joacă al lui Joe) suferea de febră reumatică la inimă, iar medicii l-au trimis acasă şi le-a spus părinţilor lui să nu-l lase să se ridice din pat şi să-i dea să bea apă numai cu paiul. Atât era de grav. Părinţii lui sunt oameni care vin aici la Tabernacol.
În urmă cu câteva seri, noi am anunţat un serviciu de vindecare pentru duminică, dar când am văzut că trebuie să răspundem la întrebări, am hotărât să renunţăm la serviciul de vindecare. Eu aveam ceva ce ţineam înăuntru, în interiorul inimii mele. Mama şi tatăl lui voiau să ştie dacă pot aduce copilul în cameră, apoi l-au adus, iar Duhul Sfânt a spus că este vindecat.
Crezând ceea ce a spus Domnul, părinţii au luat copilul acasă şi l-au trimis la şcoală. Medicul a aflat aceasta şi nu a fost încântat deloc, ci i-a spus mamei că copilul ar trebui să fie în pat, dar ea i-a relatat toată povestea.
Din câte am înţeles, acest bărbat este un credincios creştin dintr-o denominaţiune adventistă de ziua a şaptea, şi i-a spus mamei copilului: „Trebuie să consult copilul. Ar trebui să-l aduceţi la un control.” „Foarte bine”, a spus ea şi l-a dus pe copil la el. Doctorul i-a examinat sângele şi am înţeles că a fost atât de uimit încât nu a ştiut ce să facă pentru că copilaşul era perfect sănătos.
Este aici familia Collins? Poate nu am relatat totul bine. Este bine cum am spus, soră Collins? Da. Acela este micuţul Mike Collins, care are în jur de şase sau şapte ani, iar vindecarea lui s-a petrecut cu trei seri în urmă în cameră.
Oh, în camera aceea a trebuit să mai fie Cineva înafară de fiinţele umane. A fost marele şi Atotputernicul IaHVeH (aşa este) care vine pentru a-Şi onora Cuvântul. Sunt atât de recunoscător să aud aceasta! Vedeţi? Ştiu că toţi Îi suntem recunoscători.”
Aici avem povestea băiatului familiei Collins, iar fratele Branham a spus în Pecetea a şaptea: „Aţi observat ce s-a întâmplat săptămâna aceasta?” Când a spus aceasta, el făcea referire la acest băiat şi la fetiţa cu leucemie, după care a adăugat: „A venit Împărăţia lui Dumnezeu.”
Aici, el a adus un detaliu la care aş vrea să mă opresc puţin:
„La două sau trei zile după ce a mers la şcoală, s-a dus la medic, iar el a spus foarte uimit: „În acest copil nu mai este nici urmă de leucemie!” Vedeţi? Este ceva ce s-a întâmplat pe loc, puterea Dumnezeului celui Atotputernic a luat sângele şi l-a curăţat punând acolo pulsul unei vieţi noi. Sistemul circulator este viaţa voastră muritoare, iar El a creat celule noi şi le-a îndepărtat pe cele vechi. Ceea ce aş spune eu este că acesta este un act de creaţie al Dumnezeului celui Atotputernic, care a luat sistemul circulator care era murdărit de cancer şi a făcut ca băiatul să devină galben, şi doar în câteva clipe, a făcut un sistem circulator complet nou…”
Partea firească o preumbreşte pe cea duhovnicească.
Fratele Branham a început să vorbească în Pecetea a patra despre fetiţa cu leucemie încercând să ne atragă atenţia asupra faptului că în sânge există o boală. Băiatul cu febră reumatică avea probleme tot cu sângele, dar Dumnezeu a intervenit şi într-o clipă a putut schimba sângele corupt şi a făcut un sistem circulator complet nou.
Prieteni, prin deschiderea Cuvântului, astăzi, există în scenă un Dumnezeu care a adus plinătatea Duhului Sfânt ce poate schimba un sistem circulator pângărit, viaţa veche pe care obişnuiaţi s-o trăiţi, şi să vă dea o transfuzie de Sânge complet nouă din Sângele Vieţii lui Isus Hristos. Ce a făcut aceasta? Deschiderea Cuvântului L-a adus înapoi pe Isus Hristos, Sămânţa făgăduită. De ce? Ca să schimbe viaţa noastră pângărită.
Noi am venit în lume cu cancer în sânge. Poate nu avem nimic în sângele firesc, însă viaţa din noi este pângărită, viaţa pe care o trăim în trupul nostru firesc are febră reumatică, are cancer şi ne afectează. Dar există un Dumnezeu care vrea să ne facă o transfuzie de Sânge. El vrea să ne cureţe sângele şi să ne dea Celule noi, Viaţa lui Isus Hristos. Noi nu mai trăim în zilele lui Luther, ale lui Wesley sau în zilele restituirii darurilor, ci suntem în timpul în care Persoana Duhului Sfânt Însuşi a venit jos să ne cureţe viaţa veche şi să ne dea Viaţa Sa, Viaţa lui Isus Hristos. Acea Viaţă este Semnul care ni Se cere astăzi, iar fără Ea suntem pasibili de moarte.
Aşadar, există un scop al acestei veniri. Fără ea, Mireasa nu ar fi putut atinge niciodată poziţia la care este chemată. Înţelegeţi? Noi nu putem să aşteptăm manifestarea deplină a Vieţii lui Isus Hristos dacă ne simţim osândiţi undeva în inima noastră.
Fratele Branham s-a dus să se roage pentru un copilaş bolnav, dar înainte de aceasta, el păcătuise prin faptul că-i ceruse soţiei sale să mintă ca să-l acopere. Imediat după aceea, a plecat să se roage pentru acel copilaş bolnav. El se rugase pentru mii de oameni, iar Dumnezeu i-a răspuns rugăciunii, oamenii fiind vindecaţi, dar când s-a dus la acest copil, Dumnezeu i-a spus: „Cum poţi să te rogi pentru acest copil după ceea ce ai făcut? Ai minţit!” Vedeţi ce poate face osânda? Ea va opri manifestarea unui copil al lui Dumnezeu.
Noi suntem chemaţi la Viaţa Semnului; suntem chemaţi să manifestăm Viaţa lui Isus Hristos, dar dacă suntem apăsaţi de lucrurile vechi, de trecutul nostru, când ne apropiem în rugăciune, nu vom avea credinţă să ne rugăm. Astăzi, trebuie să avem Ceva care să îndepărteze pe deplin de la noi tot ce este vechi. Cine este acesta? Sângele desăvârşit al Mielului desăvârşit, Viaţa Sângelui care a venit în măsură deplină astăzi, ca să dovedească faptul că suntem desăvârşiţi. Dar noi tot nu credem.
Prin naşterea din fecioară, prin credinţa în Cuvântul Său curat care S-a întors şi prin spălarea în Sângele lui Isus Hristos, noi suntem duşi înapoi, în starea noastră originală, care este un atribut al lui Dumnezeu, un fiu sau o fiică a Lui, răscumpăraţi pe deplin.
Să vedem ce spune fratele Branham despre transfuzia de sânge pe care o face Dumnezeu:
„În câteva clipe, circulă un Sânge complet nou…”
Ascultaţi ce spune în continuare:
„Eu cred (nu vorbesc în Numele Lui, ci prin descoperirea credinţei mele) că ceea ce s-a întâmplat zilele trecute în Canionul Sabino… Cred că se apropie ceasul în care membrele lipsă vor fi restituite şi puterea glorioasă a Creatorului… Cred că dacă El poate face să apară o veveriţă… Dacă aici, un bărbat sau o femeie are o parte lipsă, iar acolo a apărut un animal întreg… Oh, El este Dumnezeu şi eu Îl iubesc.”
Fratele Branham vorbeşte despre cei doi martori care vor aduce Israelul înapoi, la Sărbătoarea Ispăşirii, unde vor recunoaşte că au respins Mielul şi vor veni în contact cu Isus Hristos, adevăratul Miel pentru ispăşire. El a vorbit despre aceasta în „Sărbătoarea Trâmbiţelor” şi a spus:
„Ce trebuie să facă Mesajul îngerului al şaptelea, sub aceeaşi trâmbiţă, aceeaşi Pecete? Să cheme poporul, Mireasa, afară din tradiţia lumească şi penticostală, la Ispăşirea originală, la Cuvânt, la Hristos făcut trup printre noi în Cuvântul Său.”
Care este Ispăşirea originală? Cuvântul. Acesta este motivul pentru care noi Îl putem vedea pe Isus Hristos răstignit pe o cruce în urmă cu două mii de ani şi totuşi să nu venim la plinătatea Ispăşirii, pentru că-L respingem astăzi, când vine în plinătatea Cuvântului.
Poate aţi recunoscut unde a fost făcută ispăşirea şi care a fost preţul ispăşirii, dar Ispăşirea este Cuvântul, iar scopul Mesajului îngerului al şaptelea a fost să ne aducă la măsura deplină a Ispăşirii, care este Cuvântul deplin. Astfel, dacă avem Cuvântul deplin, dacă am primit Cuvântul deplin, atunci am primit Ispăşirea deplină. Ce este Ispăşirea? Acoperirea păcatelor noastre ca să fim fără păcat.
În predica „Hristos este Taina lui Dumnezeu descoperită”, fratele Branham a spus că „Biserica este Sângele lui Hristos, prin Duhul, pentru că Viaţa este în Sânge.”
Astfel, când primim Viaţa care este în Sânge, Acesta este Semnul, este Duhul lui Dumnezeu, Duhul care Se află în acel Sânge.
În predica „Atunci Isus a venit şi a chemat”, citim:
„…Când punem cu adevărat mâinile pe Jertfa noastră, Isus, simţim în inimile noastre că suntem vinovaţi şi ştim ce facem. Sângele acelei Jertfe, Viaţa care era în Sângele Acela, era Dumnezeu Însuşi, iar El, Duhul Sfânt, a venit înapoi peste voi.”
Acum vom citi ceva din predica „A stăpâni porţile vrăjmaşului după încercare”:
„Când Isus, Fiul lui Dumnezeu născut din fecioară, a vărsat Sângele Său, Viaţa din acel Sânge era Însuşi Dumnezeu. Biblia spune: „Noi suntem salvaţi prin Viaţa, Sângele lui Dumnezeu.” Nu prin sângele unui evreu sau a unuia dintre neamuri, ci prin Viaţa lui Dumnezeu.
… Astăzi Semnul nu este Sângele, ci Viaţa care este în Sânge, Duhul Sfânt.”
Lumea pretinde că se află sub Sângele lui Isus Hristos, dar întrebarea mea este: „Unde Se află El?”
Ei spun: „Noi suntem sub Sângele lui Isus Hristos, suntem sub Ispăşirea adevărată.” Unde se află ea? Fratele Branham a spus că „Sângele acela a fost vărsat pe pământul Iudeii şi a mers în pământ, dar Viaţa care Se afla în acel Sânge este plinătatea Ispăşirii; Ea este cea care S-a întors. Când S-a întors Cuvântul, S-a întors Viaţa.”
Înainte de încheiere, aş vrea să vă mai spun câteva lucruri.
În Pecetea a patra, fratele Branham leagă două lucruri care vor fi foarte importante pentru noi.
În „Sărbătoarea Trâmbiţelor”, el a spus:
„Duhul Sfânt a fost legat de către aceste râuri denominaţionale, timp de aproximativ două mii de ani, dar va fi eliberat în timpul de seară, prin Mesajul timpului de seară. Duhul Sfânt din nou înapoi în biserică; Hristos Însuşi descoperit în trup de carne, în timpul de seară. El a făgăduit aceasta.”
Isus a spus în Ioan 6.53:
„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.”
Cum vom putea face aceasta? Cum Îi vom mânca noi trupul şi cum Îi vom bea Sângele? Ce este trupul Lui? El este Cuvântul făcut trup. Ce este Sângele Său? Viaţa este în Sânge, Duhul Sfânt. Astfel, dacă nu mâncăm Cuvântul Său, dacă nu primim Cuvântul Său şi nu bem din Duhul Lui, nu avem Viaţă în noi, pentru că Domnul Isus nu vorbea despre o pâine firească şi despre un sânge firesc.
Prieteni, Pâinea a fost limitată timp de două mii de ani şi Duhul Sfânt a fost legat timp de aproape două mii de ani, de aceea, am avut o biserică anemică şi slabă care primea doar firimituri de Pâine, nu porţia întreagă, doar bucăţele mici, o cufundare în Duhul Sfânt aici sau dincolo. Vedeţi, ei nu au putut veni la Viaţa deplină pentru că au avut numai un pic de Pâine şi de vin.
Puteţi înţelege acum de ce a trebuit să fie deschise Peceţile şi de ce a trebuit să ne fie restituit Cuvântul? Pentru că trebuia să vină înapoi Viaţa deplină.
Noi trebuie să ne întoarcem la Geneza 3, Sămânţa femeii trebuie să Se întoarcă la Biserică. Acum S-a întors Pâinea deplină, întreagă, iar Isus a spus: „Eu sunt Pâinea Vieţii, care S-a coborât de la Tatăl.”
Cuvântul a fost restituit în anul 1963, şi odată cu deschiderea Peceţilor, a venit înapoi toată Pâinea. Atunci a fost restituit tot Cuvântul, iar când a fost restituit tot Cuvântul, a fost restituit şi tot Duhul Sfânt.
Acum, întrebarea este: Cât de mult din Viaţa lui Isus Hristos putem trăi noi? Dacă avem Cuvântul întreg şi Duhul, adică Viaţa, pe deplin, noi putem trăi Viaţa deplină a lui Isus Hristos şi putem face tot ceea ce a făcut El. Tot ce s-a întâmplat cu El, cu Mirele, se poate întâmpla şi cu Mireasa, pentru că noi am primit din nou măsura deplină, cu botezul deplin al Duhului Sfânt, cu Viaţa deplină care trebuie să aducă tot Cuvântul la împlinire.
Ascultaţi ce spune fratele Branham în Pecetea a patra, cum leagă el lucrurile:
„Eu cred că păcatul va fi frânt, iar când este mărturisit pe baza Sângelui lui Isus Hristos (este ca şi cum ai pune o picătură de cerneală într-un înălbitor), este destrămat în partea chimică şi trimis înapoi de unde a venit.”
De unde a venit păcatul? De la Lucifer. Eu am mai spus aceasta, dar vreau s-o repet. Noi nu mai trăim cu o părticică din Duhul, Cuvântul şi Viaţa Sa, pentru că descoperirea lui Isus Hristos ar trebui să facă ceva în vieţile noastre şi anume, să ni le schimbe total. Mesajul nu a venit ca să-L dezbatem sau ca să scriem cărţi pe baza Lui, pentru că aşa ceva nu ne ajută cu nimic. Înţelegeţi? Mesajul a venit ca să ne descopere Cuvântul, iar descoperirea Cuvântului ne-a adus Viaţa Cuvântului care trebuie arătată şi care trebuie să ne schimbe felul de trăire. Pe măsură ce Dumnezeu ne descoperă mai multe lucruri, ar trebui să trăim o viaţă tot mai asemănătoare Vieţii lui Hristos, nu mai puţin asemănătoare. Aşadar, pe măsură ce înaintăm pe drum, ar trebui să trăim mai mult din această Viaţă. Noi am ajuns la Ispăşirea deplină, iar această Ispăşire deplină va îndepărta fiecare păcat şi-l va duce de unde a venit, adică la Lucifer.
Ceea ce vreau să spun este că dacă un om moare cu păcatele asupra sa, se va ridica la judecata de la tronul alb şi va fi judecat împreună cu păcatele sale. Noi ştim că păcatul îşi are originea în cer, când Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Dar el a fost aruncat jos şi a provocat căderea din Eden, prin amăgirea femeii, ceea ce a făcut ca noi toţi să avem nevoie de răscumpărare. Dacă un om moare în păcat şi se va ridica la judecată tot păcătos, Lucifer va sta acolo fără vină, dar când un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu trece prin Înălbitorul Sângelui lui Isus Hristos, păcatul este luat de la el şi trimis înapoi la dătătorul lui, la pervertitorul original al Cuvântului, la Lucifer. Deci, în ziua judecăţii când vom sta acolo, noi ne vom înfăţişa fără nici un păcat; noi nu vom fi judecaţi pentru nimic pentru că nu există nici un păcat lipit de noi. Înţelegeţi? Mireasa va sta lângă Isus pentru a judeca lumea, dar acolo va fi şi Lucifer, iar ceea ce noi am făcut greşit va fi atributul lui şi nu ne va fi socotit nouă, ci lui. Cum este posibil acest lucru? Prin Sângele lui Isus Hristos. De ce credeţi că ne urăşte Satan atât de mult? De ce credeţi că urăşte Cuvântul atât de mult? Pentru că copiii lui Dumnezeu sunt singurii care pot să-l osândească.
Să citim mai departe:
„Aceasta este ceea ce face Sângele lui Isus Hristos. Atunci, aceasta îl trece din nou pe om dincolo de prăpastie, ca fiu al lui Dumnezeu. Atunci, puterea de creaţie a lui Dumnezeu este în el, iar când Dumnezeu porunceşte să se facă ceva, va fi făcut. Vedeţi? Noi ne întoarcem înapoi.
Când Moise, sub sângele taurilor… a întâlnit acea Lumină, Stâlpul de Foc din acel rug care nu se mistuia, a stat acolo sub o însărcinare dată de Dumnezeu. El era profet, iar când a venit la el Cuvântul Domnului, el a vorbit şi s-au făcut lucruri create chiar de Cuvânt. Vedeţi?
Şi dacă el a făcut aceasta sub sângele taurilor, ce va fi sub Sângele lui Isus? Nu acoperit, ci iertat, aşa că voi staţi în prezenţa lui Dumnezeu ca un fiu răscumpărat. Vedeţi, acum, biserica este cu mult dincolo de standardul său de trăire.”
Vedeţi, fratele Branham ne spune că dacă ne punem păcatele sub acest Înălbitor, aceasta ne pune în poziţia de a manifesta Cuvântul lui Dumnezeu. Ne trece dincolo de prăpastie, ca fiu al lui Dumnezeu, iar puterea de creaţie este în noi, aşa că atunci când Dumnezeu porunceşte să se înfăptuiască ceva, putem vorbi. Ce face acesta? Sângele Înălbitor al lui Isus Hristos ne duce dincolo de prăpastie. Vedeţi? Păcatul a creat o prăpastie, dar Isus nu numai că a construit o punte peste ea, ci a îndepărtat prăpastia, iar prin Sângele Său ne-a adus înapoi la starea noastră fără păcat. Astfel, acum stăm cu Dumnezeu, fiindcă suntem fiii Săi răscumpăraţi.
„Aceasta este ceea ce face Sângele lui Isus Hristos pentru un copil adevărat al lui Dumnezeu. Când mărturiseşte acel păcat şi stă acolo neprihănit în… har, bunătate… este atât de măreţ încât Dumnezeu a spus: „Nici măcar nu-Mi mai aduc aminte de păcatul lui, iar el este pe deplin fiul Meu.” „Adevărat, adevărat vă spun că dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare” şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.”
Vedeţi, aici el face o legătură: leagă Ispăşirea deplină, iertarea deplină de „Adevărat, adevărat vă spun că dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare” şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.”
Voi sunteţi un fiu răscumpărat. Ştiu că aceasta este adevărat.
Eu am văzut cum au apărut veveriţe de şase ori… Şi aşa cum El poate crea veveriţe, poate crea muşte, broaşte sau altceva. El este Dumnezeu, Creatorul. Aşa este. Şi când… păcatul acelui muritor este mărturisit şi aruncat în Înălbitorul Sângelui lui Isus Hristos, Acesta albeşte tot păcatul, iar el este nepângărit, curat, fără păcat şi fără vină.
Cel care este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte nici un păcat pentru că nu poate păcătui. Înălbitorul stă între el şi Dumnezeu. Cum poate ajunge acolo când El îl frânge şi-l trimite înapoi la cel care l-a pervertit?”
În Pecetea a patra, fratele Branham a început să vorbească despre Sânge şi despre curăţirea făcută de El. Apoi, ne vorbeşte despre restituirea Cuvântului care ne aduce răscumpărarea şi ne duce înapoi la Viaţa deplină, legând toate acestea de „a vorbi pentru a crea.” De ce? Pentru că descoperirea îndepărtează păcatul. „Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…”, iar când Dumnezeu trezeşte ceva în inima noastră, putem vorbi. De ce? Pentru că am ajuns să vedem că în El nu există nici un păcat.
Problema este că noi vedem Cuvântul, Îl credem, Îl înţelegem, dar inima noastră ne osândeşte. Astfel, avem nevoie de Înălbitorul Sângelui lui Isus Hristos şi de o descoperire, că noi suntem Mireasa fără pată a lui Isus Hristos, dar Dumnezeu este Cel care trebuie să trezească ceva în inimile noastre.
În cartea „Epocile Bisericilor” citim:
„Oh, cât de multă nevoie avem de descoperire prin Duhul! Noi nu avem nevoie de o Biblie nouă, de o traducere nouă, deşi unele sunt foarte bune şi nu am nimic împotriva lor, dar noi avem nevoie de descoperirea Duhului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că noi putem avea ceea ce ne trebuie, pentru că Dumnezeu doreşte să ne descopere Cuvântul Său prin Duhul.
Fie ca Dumnezeu să înceapă să ne dea prin Duhul Său o descoperire dătătoare de Viaţă, biruitoare în continuu.”
Gândiţi-vă că descoperirea nu a fost dată pentru ca noi să devenim mai deştepţi şi să mergem să-i arătăm cuiva cât de mult ştim. Descoperirea este dătătoare de Viaţă; Ea nu este o concepţie intelectuală, ci este ceva ce trezeşte Dumnezeu în inima ta, astfel încât poţi spune: „Aceasta nu este altceva decât Adevărul!”
„Oh, dacă biserica ar putea să obţină o descoperire proaspătă şi să devină prin Ea Cuvântul viu manifestat, noi am face lucrările mai mari şi am aduce slavă lui Dumnezeu, Tatălui nostru din ceruri.”
Ce trebuie să facă acest Cuvânt? Să ne dea o descoperire dătătoare de Viaţă, biruitoare în continuu, fiindcă prin Ea, devenim Cuvântul manifestat. Descoperirea a ceea ce facem noi şi unde ne aflăm, aduce Viaţa lui Dumnezeu, iar Viaţa lui Dumnezeu este Cuvântul făcut trup.
Astfel, nu este corect să spunem: „Profetul a făcut toate acestea!” Este minunat că profetul a făcut toate acestea, dar Mireasa trebuie să trăiască Aceeaşi Viaţă; Viaţa Lui trebuie să se găsească şi în Mireasă.
„Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Amin.

– partea a patra-

TIATIRA

Pentru început, aş vrea să citim din Daniel 2.31-35:

„Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare.
Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă;
fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut.
Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi.
Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.”

Astăzi, aş vrea să mergem mai departe cu studiul referitor la Peceţi. Noi suntem la Pecetea a patra şi ceea ce mi s-a părut ciudat este că în Pecetea a patra o găsim pe Tiatira, pentru că Tiatira este a patra epocă a bisericii.
Pentru început, vom face o scurtă recapitulare asupra Peceţilor, iar pentru aceasta, voi citi mai multe citate.
Primul citat la care aş vrea să mă opresc este din „Intervalul dintre Biserici şi Peceţi”:
„Când mergem şi rupem aceste Peceţi, veţi vedea că ele merg înapoi în Scriptură, mult înapoi, pentru că toată taina se află în ele. Vedeţi? Fiecare taină a Scripturii se află în aceste Peceţi, iar Peceţile nu pot fi rupte până în timpul acela.”
Acum, vom merge la „Întrebări şi răspunsuri” din anul 1964:
„Cele şapte Tunete care sunt cele şapte taine au fost deja descoperite? Au fost descoperite deja în cele şapte Peceţi, dar nu sunt cunoscute încă de noi ca Tunete?”
Nu, ele au fost descoperite în cele şapte Peceţi; despre aceasta au fost Tunetele. Ele trebuiau să descopere… Cele şapte Tunete care şi-au făcut auzite glasurile şi nimeni nu a putut înţelege ce erau… Ioan a ştiut ce erau, dar i-a fost interzis să scrie. Dar el a spus: „În ziua în care va suna îngerul al şaptelea, vor fi descoperite cele şapte taine ale celor şapte Tunete.”, iar îngerul al şaptelea este mesagerul celei de-a şapte epoci.”
Aceasta ar trebui să clarifice totul pentru noi: Tunetele au fost descoperite, ele sunt ascunse în descoperirea Peceţilor.
În „Epoca Bisericii Laodicea, din cartea Epocilor Bisericii”, citim:
„Mesagerul din Maleahi 4 şi Apocalipsa 10.7 va face două lucruri: Unu: potrivit Maleahi 4, el va întoarce inima copiilor la părinţi. Doi: El va descoperi tainele celor şapte Tunete din Apocalipsa 10 care sunt descoperirile cuprinse în cele şapte Peceţi. Aceste taine-adevăruri descoperite în mod divin, vor fi cele care vor întoarce literalmente inimile copiilor la părinţii de la Rusalii.”
Noi ştim că Maleahi 4 şi Apocalipsa 10.7 s-a împlinit deja. Noi ştim că mesagerul celei de-a şaptea epoci a fost aici şi că a împlinit aceste Scripturi; el a venit şi a ieşit din scenă. Ce a trebuit să facă el? Aşa cum am citit, el a trebuit să facă două lucruri: să întoarcă inimile copiilor la părinţi şi să descopere tainele celor şapte Tunete din Apocalipsa 10, care sunt conţinute în cele şapte Peceţi.
Fiţi atenţi ce a spus fratele Branham că vor face ele:
„Aceste taine-adevăruri descoperite în mod divin, vor fi cele care vor întoarce literalmente inimile copiilor la părinţii de la Rusalii.”
Acest lucru este foarte important. Tragerea întâia şi a doua nu au întors inimile copiilor la părinţi, ci ele trebuiau doar să atragă atenţia peştelui curcubeu, a copiilor lui Dumnezeu, arătându-le că Dumnezeu este în scenă. Dar nu serviciile de vindecare şi nici campaniile au împlinit Maleahi 4, ci împlinirea lui Maleahi 4 este în Apocalipsa 10, când mesagerul celei de-a şaptea epoci a Bisericii a descoperit tainele-adevăruri, cele şapte Tunete, glasurile lui Dumnezeu, care au fost cuprinse în cele şapte Peceţi. Când el a făcut aceasta, când a descoperit aceste taine-adevăruri, când a descoperit întreaga Scriptură fiindcă, ţineţi minte, taina întregii Scripturi se află în cele şapte Peceţi: plinătatea răscumpărării seminţei lui Dumnezeu, a copiilor lui Dumnezeu care vin pe pământ de-a lungul timpului, cum au fost răscumpăraţi fiind chemaţi înapoi de unde au venit, care este scopul venirii lor pe pământ, etc., aceste taine-adevăruri ale Peceţilor sunt cele care întorc literalmente inimile copiilor la credinţa părinţilor.
Nu faptul că spunem: „Dumnezeu a trimis un profet!” Aceasta nu o poate face, nici faptul că spunem: „Fratele Branham a fost un bărbat puternic al lui Dumnezeu!” Nici semnele nu au făcut aceasta. Ele au fost semnul lui Mesia care ne atrăgea atenţia la ceea ce spunea el, dar cele care ne întorc inimile la credinţa părinţilor sunt tainele-adevăruri. Ele nu ne fac să spunem: „Oh, cât de mult îmi place Pavel!”, ci ne întorc la credinţa pe care o avea Pavel, la credinţa părinţilor de la Rusalii. Ce ne întoarce inima la această credinţă? Descoperirea conţinută de cele şapte Tunete. De aceea, a ignora aceasta înseamnă a ignora Mesajul. Dacă ignorăm Peceţile, dacă ignorăm descoperirea celor şapte Tunete, noi ignorăm ceea ce trebuia să ne întoarcă inimile la credinţa părinţilor de la Rusalii.
Aşadar, studiind Peceţile, credinţa noastră trebuie să crească, să ajungem la o credinţă mai mare decât cea pe care o aveam înainte. Când parcurgem Peceţile, nu trebuie să le răsfoim foarte repede şi să spunem: „Peceţile acoperă epocile Bisericilor”, ci trebuie să vedem tainele-adevăruri care se află în ele. Fratele Branham a adus şi a aşezat întreaga Scriptură, iar prin aceasta ar trebui să ajungem la o credinţă mai mare pentru că descoperirea Cuvântului este cea care ne duce înapoi la credinţa părinţilor. Înseamnă că acum, noi avem o credinţă mai mare decât am avut vreodată în viaţa noastră. Ce este aceasta? O descoperire mai mare, o desfăşurare mai mare: noi vedem ceea ce se afla deja acolo, vedem ceea ce ne-a fost dat deja, dar o vedem mai clar, iar aceasta ne face să acţionăm la un nivel mai înalt decât am făcut-o înainte.
Fratele Branham spunea: „Doamne, deschide-ne ochii să putem vedea ceea ce ai pentru noi.”
Prieteni, aceste taine descoperite în mod divin ne întorc inimile la credinţa părinţilor de la Rusalii. Ceea ce a fost descoperit în Peceţi, ne întoarce inimile la credinţa părinţilor de la Rusalii.
Calul gălbui este atât moartea spirituală cât şi moartea firească, dar astăzi privim la moartea spirituală. Călăreţul de pe calul gălbui este diavolul întrupat.
În Pecetea a patra citim:
„Observaţi. Cu toate că El i-a dat timp să se pocăiască, ea nu a făcut-o. El a făcut-o din nou, dar ea a refuzat, iar respingerea ei creează o cale perfectă pentru ca Satan să vină şi să se întrupeze în ea (Aşa este), să se întrupeze în ea pentru că a respins Cuvântul. Exact în acelaşi fel devine curvă şi biserica protestantă, pentru că respinge Adevărul legitimat al Cuvântului lui Dumnezeu, iar aceasta îi oferă diavolului posibilitatea de a intra înăuntru şi de a se întrupa. Când se vor putea contopi împreună, chiar acum, vor face un chip al fiarei şi vor merge mai departe făcând exact ceea ce spune el.”
Am adus citatul acesta dintr-un motiv. Fratele Branham a început prin a vorbi despre biserica catolică, ce s-a întâmplat cu ea, cum diavolul a intrat exact în biserică, după care a vorbit despre protestanţi şi a spus că fac acelaşi lucru ca ea. Cu alte cuvinte, fratele Branham a arătat un tipar, după care a arătat că acel tipar se repetă şi cu protestanţii. Vedeţi? Există un tipar stabilit în biserica catolică, dar acest tipar se va repeta şi în mişcarea protestantă. Aş vrea să înţelegem bine lucrul acesta pentru că ne va fi de folos pe măsură ce vom merge mai departe.
Fratele Branham a spus că prin ceea ce a făcut biserica catolică, prin faptul că a respins Cuvântul, a creat o cale prin care diavolul a putut intra în mijlocul ei, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru biserica protestantă. Astfel, prin respingerea Cuvântului, ea devine o curvă la fel ca mama ei.
Curva cea mare. Biserica devine curvă prin respingerea Adevărului legitimat, aceasta oferindu-i diavolului posibilitatea de a intra şi de a se întrupa în ea, iar când va face aceasta, el va face un chip al fiarei, adică un sistem al Consiliului Mondial Bisericesc, un chip prin care ei se pot uni şi vor merge mai departe făcând ceea ce spune el.
Aşadar, noi am putut vedea planul de luptă şi faptul că toţi cei patru cai au fost călăriţi de acelaşi călăreţ. Nu avem patru călăreţi, ci acelaşi călăreţ pe patru cai diferiţi, iar prin cei patru cai care sunt patru puteri sau patru căi, el va amăgi biserica. Este acelaşi călăreţ care a călărit de-a lungul timpului, dar ţineţi minte că obiectivul lui a fost întotdeauna să ajungă pe al patrulea cal, pentru că plinătatea Satanei va veni în a patra epocă, pe al patrulea cal, pentru că întotdeauna el se descoperă în patru. Dar de fiecare dată când Satan călăreşte pe o putere, Dumnezeu trimite împotriva lui o putere care să-l înfrunte.

Calul alb Calul roşu calul negru calul gălbui

Leul Viţelul Omul Vulturul

Când Satan vine cu un compromis, Dumnezeu trimite Leul, Cuvântul curat pentru a ne ţine departe de acel compromis;
Când Satan vine cu prigoana, Dumnezeu trimite ungerea viţelului prin care ne putem jertfi viaţa;
Când Satan trimite amăgirea şi întunericul, când ţine Cuvântul departe de oameni ca să nu mai poată înţelege nimic, Dumnezeu aduce înţelepciunea făpturii cu chip de om, iar aceste trei ungeri ne duc împreună la vultur.
Aş vrea să ne întoarcem puţin la cartea lui Daniel capitolul 2 şi vă rog să fiţi atenţi la numărul patru pentru că este un număr important. Fiţi atenţi la numărul patru pe măsură ce înaintăm!
În mesajul „Eu voi fi cu tine cum am fost cu Moise”, fratele Branham a spus:
„Aseară, am călătorit cu copiii lui Israel, din Egipt până la Cades. Oh, ce lecţie mare! Ce lucru mare, în timp ce am preumbrit biserica duhovnicească prin biserica firească! Cu Israel, Dumnezeu a lucrat fireşte, dar cu biserica din aceste zile lucrează duhovniceşte, pe măsură ce cheamă dintre neamuri un popor care să-I poarte Numele. Cu noi lucrează duhovniceşte, aşa cum a lucrat cu Israel fireşte, comparând una cu cealaltă.”
Este important că Dumnezeu a aşezat un tipar, acesta fiind Israelul. Astfel, fratele Branham a predicat „Al treilea Exod”, şi a arătat spre primul Exod, ca umbră, pentru că ceea ce s-a întâmplat cu biserica firească, cu Israelul, se va întâmpla şi cu biserica duhovnicească. Aşadar tot ce s-a întâmplat cu Israelul, a fost doar o umbră a lucrurilor care aveau să vină.
„Tot ceea ce a făcut Dumnezeu cu ei, tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei şi tot ceea ce au făcut ei ca răspuns, ne serveşte ca exemplu, iar noi vedem că până acum, Cuvântul s-a împlinit exact la fel.”
Am înţeles aceasta?
Aşadar, când vrem să înţelegem ceea ce se întâmplă, trebuie să privim la ceea ce s-a întâmplat, pentru că tiparul nu se schimbă niciodată. Deci, este foarte important să urmărim aceasta, pentru că ceea ce a făcut Dumnezeu cu biserica Sa firească, Israelul, face şi cu noi, aşa cum am citit mai sus:
„Tot ceea ce a făcut Dumnezeu cu ei, tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei şi tot ceea ce au făcut ei ca răspuns, ne serveşte ca exemplu, iar noi vedem că până acum, Cuvântul s-a împlinit exact la fel.”
Este identic cu ceea ce s-a întâmplat deja. Chiar şi Solomon a spus că nu este nimic nou sub soare, pentru că tot ce este a mai fost.
Prieteni, nu se întâmplă nimic nou, ci totul s-a întâmplat deja, doar că s-a întâmplat în locuri diferite, sub nume diferite şi cu oameni diferiţi, iar acum se întâmplă din nou, chiar aici, printre noi. De aceea, descoperirea acestor Peceţi leagă toată Scriptura, pentru că acum, noi putem vedea că este acelaşi duh. Fratele Branham a spus că duhurile nu mor, ceea ce înseamnă că aceste duhuri, aceşti îngeri căzuţi care au căzut în urma bătăliei din ceruri, nu au murit niciodată. Aceşti demoni au pângărit biserica ebraică, dar apoi nu s-au retras pentru că şi-au împlinit scopul, ci aceiaşi demoni care i-au amăgit pe ei în primul Exod, îi amăgesc şi pe copiii lui Dumnezeu din acest Exod. Prima dată au venit la Israel, la linia firească, iar a doua oară vin la linia duhovnicească, la poporul care a fost chemat afară dintre neamuri. Astfel, noi am aflat că acestea merg în paralel şi că una o preumbreşte pe cealaltă, iar noi trebuie să fim foarte atenţi la aceasta dacă vrem să înţelegem unde ne aflăm.
Când apostolul Pavel a vorbit despre Exod şi despre cei care au căzut, a spus următoarele în 1Corinteni 10.11:
„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.”
Aşadar, toate aceste lucruri care s-au întâmplat în Vechiul Testament, „s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” În felul acesta, văzând ce li s-a întâmplat lor, putem evita să ni se întâmple aceeaşi catastrofă.
Să ne întoarcem la cartea lui Daniel. La început, am citit că Nebucadneţar a avut un vis în care a văzut un chip. Nimeni nu a putut să-i tălmăcească visul, iar împăratul a hotărât să-i ucidă pe toţi înţelepţii, dar Daniel a mijlocit pentru ei şi i-a zis: „Acordă-mi noaptea aceasta”, iar în noaptea aceea, Dumnezeu i-a dat visul pe care noi l-am citit în capitolul 2.24-31.
Astfel, vedem că visul vorbeşte despre patru stadii diferite ale acestui chip:
1. avea capul de aur,
2. pieptul şi braţele de argint,
3. pântecele şi coapsele îi erau din aramă şi
4. fluierele picioarelor de fier, picioarele parte de fier şi parte de lut.
Acum aş vrea să citim mai departe, începând de la versetul 34:
„Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi.
Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.
Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea împăratului.
Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă.
El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!
După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă şi care va stăpâni peste tot pământul.
Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi.
Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.
Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.
Dar, în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic.
Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat şi tâlcuirea lui este temeinică.” (v. 34-45).
Îmi place aceasta! Când vorbeşte un profet şi spune: „Visul este adevărat şi tâlcuirea lui este temeinică.”, înseamnă că aceasta se va întâmpla negreşit şi că nimic nu o va împiedica să se împlinească.
Aşa cum am văzut, aici ni se vorbeşte despre patru împărăţii:

Daniel a adus tălmăcirea că este vorba despre patru împărăţii, iar noi am văzut că Babilonul a fost cucerit de Medo-persani, care la rândul lor au fost cuceriţi de greci, cea din urmă împărăţie care s-a ridicat fiind Roma. De asemenea, noi am putut vedea că toate acestea vorbesc despre Israelul firesc, pentru că Israelul firesc, Ierusalimul a fost dărâmat de patru naţiuni dintre neamuri. Asiria a venit şi a luat în robie Israelul, dar acestea au fost cele zece seminţii din partea nordică, dar nu a ocupat Ierusalimul. Ierusalimul a fost subjugat de aceste patru împărăţii. Totul a început cu Babilonul, care i-a dus în robie şi au luat tezaurul Templului. După ei, au venit medo-persanii, apoi grecii, iar la urmă Roma care, în anul 70 d.Hr. a zdrobit Ierusalimul sub picioarele ei. Puţin mai încolo, în cartea Apocalipsei şi în Daniel, noi vom vedea cât de importantă este această terminologie, pentru că această a patra împărăţie sunt picioarele.
Ţineţi minte că Satan poate copia numai ceea ce face Dumnezeu. În Geneza 3 a fost dată o profeţie care spune că „Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, iar şarpele îi va zdrobi călcâiul”, ceea ce înseamnă că şarpele avea să fie zdrobit sub picioarele lui Isus Hristos. Apostolul Pavel a spus că „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” (Romani 16.20). Deci, picioarele lui Dumnezeu în trup, îl vor zdrobi pe şarpe. Dar ce încearcă să facă şarpele? El încearcă să ridice nişte picioare care să zdrobească sub ele Împărăţia lui Dumnezeu.
Totul merge în paralel, prieteni, aşa că de fiecare dată când vedeţi aceasta, să vă amintiţi că diavolul încearcă să copieze ceea ce face Dumnezeu.
Împărăţia la care aş vrea să fim atenţi este împărăţia a patra. De ce? Pentru că fratele Branham a spus că aceasta a devenit dintr-o împărăţie firească, o împărăţie duhovnicească şi va merge până la sfârşitul sistemului lumesc, fiind nimicită în cele din urmă, de Piatra care Se desprinde din Munte fără ajutorul vreunei mâini.
Ţineţi minte că Templul lui Solomon a fost zidit cu pietre tăiate din pământ şi aduse împreună pentru a alcătui o Casă în care va locui Dumnezeu, locul în care va locui El, dar există o Piatră de temelie care a fost adusă, iar această Piatră a devenit şi Piatra de încheiere. Astfel, El este Piatra de temelie, dar şi Capul piramidei, iar această Piatră este Isus Hristos, numai că El nu a fost rezultatul unirii dintre o femeie şi un bărbat, ci este Piatra care a fost tăiată din munte fără ajutorul vreunei mâini.
Dumnezeu însuşi a creat embrionul şi l-a pus în pântecul femeii, iar această Piatră nu a fost atinsă de om, nu a fost tăiată din pământ ca şi noi, care venim în lume prin naştere firească, ci El a venit pe o cale diferită. El este Piatra care s-a desprins fără ajutorul unei mâini şi care va lovi chipul, dar nu în cap sau în trunchi, ci în picioare, pentru că în timpul sfârşitului vin în scenă picioarele. Este uimitor că Piatra a lovit picioarele, iar când au fost lovite picioarele, tot chipul s-a făcut pulbere. Picioarele sunt Imperiul Roman, iar fratele Branham a spus că acesta s-a împărţit în Imperiul Roman de Est şi Imperiul Roman de Vest, adică două picioare, iar apoi merge mai departe amestecându-se cu lutul, ceea ce înseamnă că după separarea Imperiului, fierul se amestecă cu lutul, adică cu oameni pentru că noi suntem făcuţi din lut. Ţineţi însă minte, că acest Imperiu nu se uneşte niciodată cu oamenii; această împărăţie, această biserică romano-catolică pare prietenoasă, pare că i-ar iubi pe oameni, dar acest fier nu se uneşte cu lutul, ci doar se amestecă cu lutul pentru că are propria sa agendă, iar aceasta nu este pentru binele lutului, ci doar se foloseşte de lut, pentru că de fapt separă şi domină toate naţiunile pământului.
Ţineţi minte că este a patra împărăţie şi merge până la final, când este distrusă de Isus Hristos.
În „Cea de-a şaptezecea săptămână a lui Daniel”, citim:
„Conform tălmăcirii, capul de aur era Nebucadneţar. El (Daniel) a mai spus: „Va veni un alt împărat, care va fi mai mic decât tine”. Acesta a fost Darius persanul, care a cucerit această împărăţie a neamurilor. Cine a venit după medo-persani? Grecii. Alexandru cel Mare, grecii au cucerit împărăţia. Cine a luat-o de la greci? Romanii. Şi cine a condus lumea neamurilor de atunci? Romanii. Ei sunt fierul.
Apoi, observaţi că Roma merge până la sfârşit, pentru că a mers până la capătul degetelor. El a văzut noroi, lut (aceştia sunt oameni, este din ce suntem făcuţi noi), fierul, puterea Romei, a ajuns în fiecare din aceste naţiuni, pentru că Roma deţine puterea în fiecare naţiune de sub ceruri.”
În Pecetea a doua, citim:
„Rusia nu domneşte pretutindeni şi nici noi nu domnim pretutindeni, ci există un singur împărat care stăpâneşte fiecare… aşa cum a văzut Nebucadneţar, fierul ajunge în fiecare dintre acele degete, aceasta fiind Roma. Dar Roma nu a făcut-o ca naţiune, ci o face ca biserică.”
La aceasta aş vrea să privim în continuare, la această a patra împărăţie care s-a schimbat de la împăraţi la papi, de la puterea fizică a Romei la puterea religioasă a bisericii catolice. Să nu uitaţi că în continuare vrem să vorbim despre Tiatira.

Aşadar, noi vedem aceste patru puteri sau ungeri ale duhului antihrist care aveau să vină să pângărească epocile Bisericilor, întinzându-se de-a lungul celor şapte epoci ale Bisericilor.
Noi ştim că el vine pe calul alb, dar apoi trece pe calul roşu şi pe calul negru, toţi aceştia acoperind epocile pentru ca în epoca a şaptea să întâlnim cel de-al patrulea cal care merge şi în necaz, călăreţul lui fiind nimicit în cele din urmă. Acest călăreţ este diavolul care se întrupează într-un singur om, numit Fiara.
Împotriva lui, Dumnezeu trimite ungerile Sale, care acoperă şi ele toate cele şapte epoci:

În Pecetea a treia, fratele Branham a spus ceva ce pare puţin complicat. Noi ştim că primele patru ungeri ale Satanei acoperă cele şapte epoci ale Bisericii, iar cele patru ungeri dumnezeieşti acoperă şi ele cele şapte epoci ale Bisericii. Totuşi, el a spus ceva diferit, dar prin aceasta nu a schimbat ceea ce a învăţat înainte, ci doar a încercat să ne arate un tipar. De fiecare dată când citiţi Mesajul şi vedeţi că doi plus doi nu fac patru, aşteptaţi liniştiţi pentru că acolo este ceva ce minţile noastre nu pot înţelege deocamdată, dar la timpul potrivit şi în condiţiile potrivite, Dumnezeu vă va deschide ochii, vă va îndepărta solzii şi dintr-o dată veţi vedea totul desluşit.
Când vom citi ceea ce urmează, vă rog să ţineţi minte că nu încerc să spun ceva diferit de ceea ce am învăţat pentru că, aşa cum am spus, fratele Branham spune clar că cei patru cai, cele patru ungeri ale Satanei, acoperă cele şapte epoci, iar cele patru ungeri duhovniceşti acoperă şi ele cele şapte epoci, dar în Pecetea a treia, el a schimbat puţin tonul pentru a ne arăta ceva.
Să citim deci din Pecetea a treia:
„Observaţi unde ne aflăm în seara aceasta. Vedeţi? Acum am ajuns la cea de-a treia epocă a Bisericii. Suntem exact la a treia epocă a bisericii care este exact ca şi al treilea cal.” Înţelegeţi?”
Ceea ce spune fratele Branham aici este diferit de ceea ce a spus înainte. Al treilea cal este calul negru, dar el începe să călărească numai în epoca a patra şi merge până la calul gălbui, la sfârşitul epocii Laodicea.
Aşadar, aici el spune ceva diferit şi anume că epoca a treia este exact ca şi al treilea cal, ceea ce înseamnă că în prima epocă am avut primul cal, în epoca a doua l-am avut pe al doilea cal, iar în epoca a treia îl avem pe al treilea cal.
Să citim mai departe:
„Ce a fost în prima epocă a bisericii? Nicolaiţii au avut o părere, prima doctrină. În ordine. Următorul lucru care s-a întâmplat este că această doctrină a nicolaiţilor a fost susţinută, luată drept bună, şi a început să acţioneze prin faptul că l-au încununat pe acest individ. Apoi, acest duh, antihristul, s-a întrupat într-un om. Vedeţi? Şi noi aflăm că mai târziu, el devine Satan întrupat. Se retrage demonul şi vine înăuntru Satan.
Dar aşa cum avansează antihristul în biserică, a avansat şi Mireasa prin: neprihănire, sfinţire şi botezul Duhului Sfânt, mergând pur şi simplu înainte. Numai că ei (antihristul) au parte mai întâi de trezirea lor, iar Biserica are parte de ea mai târziu.”
În continuare, fratele Branham spune:
„Primii trei ani ai lor, primele trei stadii ale lor merg în epoca întunecoasă, apoi, cele trei stadii prin care Biserica iese afară: neprihănirea, sfinţirea şi botezul Duhului Sfânt din nou, Dumnezeu întrupat făcut trup printre noi.
Acolo, el intră înăuntru ca antihrist, proroc mincinos şi fiară, apoi intră în epoca întunecoasă, în timp ce Biserica iese afară din epoca întunecoasă prin: neprihănire, sfinţire, botezul Duhului Sfânt, iar calea acum este Cuvântul întrupat.”
Aici, fratele Branham spune că primele trei stadii, primele trei epoci, i-au dus în epoca întunecoasă, iar următoarele trei stadii, au scos biserica din epoca întunecoasă şi aduc restituirea Miresei. Aşadar, vedem că primele trei epoci au dus biserica în epoca întunecoasă, de aceea, fratele Branham a spus că epoca a treia este acel cal negru, dar el nu se referă la cele patru ungeri care au venit de-a lungul celor şapte epoci ale Bisericii, ci arată ceva ce s-a întâmplat în istorie. În primele trei epoci ale Bisericii s-a întâmplat ceva care i-a dus în Tiatira, în cea de-a patra epocă, în epoca întunecoasă, apoi, s-a întâmplat ceva care a dus la ieşirea din epoca întunecoasă şi care a restituit Mireasa din nou. Cu alte cuvinte, el a încercat să aşeze un tipar:

Calul alb Calul roşu Calul negru
EFES SMIRNA PERGAM

Aşadar, el a spus: calul alb, calul roşu şi calul negru, al treilea fiind în epoca a treia a Bisericii, adică în Pergam. A mai citit aceasta şi altcineva în afară de mine? Vă întreb pentru că nu vreau să greşesc.
Aşa cum am spus, aceasta este diferit de ceea ce a afirmat fratele Branham înainte, dar există un motiv pentru care a făcut aceasta.
Apoi, el a spus că ultimele trei stadii au fost neprihănirea, sfinţirea şi botezul Duhului Sfânt:

Calul alb Calul roşu Calul negru neprihănire sfinţire botezul Duhului
EFES SMIRNA PERGAM SARDES FILADELFIA LAODICEA

Primele trei stadii şi ultimele trei, ceea ce înseamnă că Tiatira rămâne la mijloc. Vedeţi? Fratele Branham a vorbit de primele trei şi de ultimele trei epoci, dar nu a spus nimic despre cea din mijloc. Primele trei merg în epoca întunecoasă, iar ultimele trei ies din epoca întunecoasă, din Tiatira.
În Pecetea a patra, fratele Branham a spus mai multe despre Tiatira:
„Ţineţi minte că acest antihrist este un om, iar miresei sale, care este biserica sa, i s-a dat un timp de pocăinţă; dar ea nu a făcut-o în epoca aceea a bisericii, în Tiatira. Vă amintiţi aceasta? Vedeţi?”
Deci, ei i s-a dat un timp de pocăinţă, dar nu a făcut-o. Unde i s-a dat un timp de pocăinţă? În Tiatira. Noi vom înţelege de ce s-a oprit fratele Branham şi ne-a atras atenţia asupra acestui lucru, dar mai întâi aş vrea să ne oprim puţin şi să explicăm ceva.
Când privim cele patru împărăţii despre care a vorbit Daniel: capul de aur, pieptul şi braţele de argint, pântecul de aramă şi picioarele parte de fier şi parte de lut, ştim că acestea sunt patru împărăţii fireşti, dar în a patra împărăţie, în Roma, sub sistemul bisericesc roman, avem patru călăreţi.
Aşadar, în a patra împărăţie, în Roma, îi avem pe cei patru cai, dar când se trece de la Roma păgână la Roma papală, se trece din nou prin cele patru stadii. Deci, se parcurg patru stadii, iar în al patrulea stadiu se parcurg din nou, întotdeauna fiind patru, pentru că diavolul ajunge întotdeauna la plinătate în patru. În ordine.
În Apocalipsa 2. 18-23:
„Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă:
„Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.
Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!
Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.
Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.”
Fratele Branham s-a întors spre Tiatira, iar când citim ce i s-a spus Tiatirei, putem vedea că ei au ajuns la religia Izabelei. Deci, Tiatira este epoca în care biserica catolică ajunge să deţină puterea absolută. Când privim în istorie, la anii epocii bisericii Tiatira, vedem că aceasta este vârful puterii catolice, este timpul când biserica catolică a ajuns la putere deplină prin unirea cu statul, acesta fiind apogeul imperiului romano-catolic. Imperiul Roman a fost o putere politică, iar biserica romano-catolică a fost o putere religioasă. Astfel, prin unirea lor, în epoca Tiatira s-a ajuns la puterea deplină a bisericii romano-catolice. Dar când ieşim afară din această epocă, ajungem la Reformă, iar biserica catolică avea să-şi piardă puterea deşi era unită cu statul. A început să slăbească, să-şi piardă influenţa şi puterea, iar fratele Branham a explicat că ceea ce s-a întâmplat cu biserica catolică este preumbrit în primele patru epoci ale Bisericii. Apoi, el arată că tiparul acesta se va repeta din nou, dar de data aceasta se va repeta cu bisericile protestante, pentru că şi ele aveau să vină la propria lor Tiatira, la propria lor moarte duhovnicească.
Astfel, Domnul Isus a spus: „Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, dar nu este, să înveţe curvia, idolatria şi toate aceste lucruri.”
Aceasta este exact ceea ce învaţă biserica catolică. Şi Domnul a continuat: „Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare.” Acest timp îl găsim în Apocalipsa 17 şi 18, unde se vorbeşte despre curvă şi judecata ei. Încă din epoca Bisericii Tiatira a fost profeţit că El o va lua pe această Izabela, care este biserica catolică, şi o va arunca la pat. Fratele Branham a spus că Domnul o va arunca în iad, iar celor care au curvit cu ea, le va trimite un necaz care este necazul cel mare. Apoi, Domnul spune: „Voi lovi cu moartea pe copiii ei.” Cine sunt copiii ei? Fiicele protestante. Deci, în epoca Tiatira, El spune că o va lua pe această Izabela şi o va pedepsi, după care le va lua şi pe fiicele ei şi le va ucide, ceea ce înseamnă că tiparul se repetă.
În Pecetea a patra citim:
„Vedeţi calul negru atunci? După ce refuză să se pocăiască în Tiatira (fiţi atenţi), îşi schimbă calul, trece de la calul negru la cel gălbui, moartea, pentru ultima sa slujbă.”
După ce a refuzat să se pocăiască. Unde? În Tiatira. El vorbeşte aici despre biserica catolică, dar acelaşi lucru se repetă şi în zilele noastre.
Aşadar, noi putem privi la Tiatira pentru că tot ce a fost acolo, vom vedea acum.
Să citim mai departe din Pecetea a patra:
„Iată, epoca bisericii Tiatira, epoca întunecoasă. Calul ei negru se preface acum în moarte pentru ultima sa slujbă. Când vedem cât de perfect se potrivesc epocile Bisericii cu Peceţile, ştim că este adevărat.”
Noi ştim că de fapt calul gălbui nu călăreşte decât la sfârşitul epocii Laodicea. Fratele Branham a înţeles aceasta, dar ceea ce ne arată aici, este tiparul unui ciclu al morţii, în care o biserică vine părând nevinovată dar deviind puţin de la Cuvânt. Astfel, ea va urma acest tipar prin calul alb, apoi prin calul roşu şi va ajunge la putere deplină; în Tiatira i se dă putere deplină, după care i se dă un timp de pocăinţă, iar dacă nu se pocăieşte, va cădea asupra ei judecata. De aceea, am putut vedea cum a căzut biserica catolică şi s-a ridicat biserica protestantă. Dar biserica protestantă urma să facă, pas cu pas, exact ceea ce a făcut biserica catolică. Ei au ieşit afară nevinovat, au ieşit afară cu Cuvântul, dar apoi au început să se organizeze, să ia duhul nicolait care şi-a avut originea în biserica catolică şi să-l aducă în mijlocul lor. Au ridicat şcoli, au pus un predicator mai presus decât pe altul, s-au despărţit în diferite tabere şi au făcut la fel ca şi catolicii, prin faptul că şi-au dezvoltat propriul sistem. Astfel, au căzut exact în acelaşi loc în care a căzut şi biserica catolică.
Ţineţi minte! Aparent, Sfântul Imperiu Roman a fost diferit de biserica catolică. Sfântul Imperiu Roman a fost un grup de naţiuni unite sub un împărat care a fost încoronat de papa, ceea ce arăta ca biserica este unită cu statul. Dar Sfântul Imperiu Roman, unirea politică a acelor naţiuni s-a destrămat, de aceea este profeţit în Scriptură că va fi ridicat un chip al Fiarei. Ce va fi acesta? Un grup, dar nu de naţiuni, ci de denominaţiuni, Conciliul Mondial Bisericesc care va ridica o forţă colectivă care se va uni cu Fiara, cu biserica catolică. Când se va înfăptui lucrul acesta, puterea politică se va uni din nou cu puterea spirituală. Şi unde ne vom întoarce atunci? La Tiatira. Astfel, toate aceste biserici, toate aceste denominaţiuni se îndreaptă cu paşi repezi înapoi la mama lor curvă.
Să citim mai departe din Pecetea a patra:
„Duhul Sfânt nu face nici o greşeală. Cu puţin timp în urmă, când ne-am întors spre epocile Bisericilor, El ne-a dat o legitimare mare. Vedeţi, îndelunga răbdare iubitoare a lui Dumnezeu? Înainte ca să aducă judecata asupra ei, El i-a dat un timp de pocăinţă, iar eu vă spun aceasta în Numele Domnului. El i-a dat şi bisericii protestante acelaşi lucru, dar nici ea nu o va face. Aceste Mesaje au scuturat pretutindeni, dar ea nu a făcut-o.”
Aş vrea să continuăm cu tiparul acesta ca să puteţi înţelege. Fratele Branham a predicat mesajul „Restituirea Pomului Mireasă” şi a spus că acest Pom Mireasă care s-a ridicat la Rusalii a fost mâncat, în câte stadii? În patru stadii. Câte puteri ale neamurilor au dărâmat Ierusalimul? Patru. Câţi călăreţi? Patru. Vedeţi, întotdeauna este vorba de patru.
Un alt lucru pe care aş dori să-l menţionez şi pe care aş dori să-l ţineţi minte este că orice se întâmplă fireşte cu Israelul, se întâmplă duhovniceşte cu Biserica.
Ce au încercat să facă cele patru puteri ale neamurilor? Să cucerească Ierusalimul, până când, în cele din urmă Ierusalimul a fost călcat în picioare de Roma, în anul 70 d.Hr. Care a fost scopul celor patru stadii? Distrugerea Ierusalimului. Care este scopul călăreţului de pe cei patru cai? Distrugerea Ierusalimului ceresc, distrugerea Muntelui Sionului, distrugerea Miresei. Scopul final este să distrugă şi să zdrobească Mireasa sub picioarele lor.
Aşadar, Bisericii i s-a întâmplat exact ceea ce s-a întâmplat cu Israelul. De aceea, în Tiatira, Pomul Mireasă a ajuns să fie mâncat până când nu a mai rămas decât un butuc. Aceste lăcuste au mâncat totul până la butuc, dar există o făgăduinţă a restituirii.
Dacă mergem în cartea lui Ioel, vom vedea că şi acolo sunt tot patru stadii. În cartea lui Ioel avem o profeţie interesantă, iar fratele Branham a luat aceste versete şi a predicat „Restituirea Pomului Mireasă”, la care face referire de mai multe ori. Profeţia din Ioel s-a împlinit fireşte cu Israel, iar duhovniceşte s-a împlinit cu noi.
Cele patru stadii ale lăcustei care a mâncat totul până jos, s-au întâmplat fireşte cu Israel, prin Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, dar duhovniceşte s-a întâmplat cu Biserica. Să citim ce spune Ioel:
„Cuvântul Domnului care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel.
Ascultaţi lucrul acesta, bătrâni! Şi luaţi seama, toţi locuitorii ţării! S-a întâmplat aşa ceva pe vremea voastră sau pe vremea părinţilor voştri?
Povestiţi copiilor voştri despre lucrul acesta şi copiii voştri să povestească copiilor lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!
Ce a lăsat nemâncat lăcusta gazam a mâncat lăcusta arbeh, ce a lăsat lăcusta arbeh a mâncat lăcusta ielec, ce a lăsat lăcusta ielec a mâncat lăcusta hasil.
Treziţi-vă, beţivilor, şi plângeţi! Văitaţi-vă, toţi cei ce beţi vin, căci vi s-a luat mustul de la gură!
Căci în ţara mea a năvălit un popor puternic şi fără număr, cu dinţi de leu şi măsele de leoaică.
Mi-a pustiit via; mi-a făcut bucăţi smochinul, l-a jupuit de coajă şi l-a trântit jos; mlădiţele de viţă au ajuns albe!” (Ioel 1.1-7).
Aşadar, aici ni se vorbeşte despre această naţiune cu dinţi de leu care a venit şi a pustiit via, pe Israel. Israel a fost via pe care Mirele a plantat-o, a săpat-o şi a pus în ea o viţă aleasă, dar această naţiune a venit, a dat năvală în ea, a pustiit-o şi astfel, via avea să moară. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat cu Israelul, dar şi cu biserica.
Astăzi, noi stăm, privim înapoi şi vedem o profeţie care s-a împlinit. Ioel vorbeşte în aceeaşi profeţie atât de partea firească, cât şi de partea duhovnicească.
Aşadar, noi vedem cum aceste patru lăcuste se suprapun peste primele patru epoci ale Bisericii. Ele au mâncat totul până când s-a ajuns în Tiatira, unde nu a mai rămas decât un ciot.

Arbeh Ielec Hasil Gazam

În predica „Restituirea Pomului Mireasă” citim:
„Aşa cum El a ridicat primul Pom Mireasă pe care lăcusta şi nimfa l-au mâncat, El restituie al doilea Pom, ridicându-L din rădăcinile rânduite mai dinainte care nu pot muri. Ele stau lângă Râuri, trăiesc lângă ape. Nu s-ar fi putut arăta, dar este acolo.
Acum începe. Observaţi, este aceeaşi lăcustă; pe măsură ce El restituie acelaşi lucru, în acelaşi fel.
Primul a fost Martin Luther care a predicat neprihănirea când acel Pom a ieşit din catolicism. Al doilea înger a fost John Wesley care a predicat sfinţirea. Luther a predicat neprihănirea: „cel neprihănit va trăi prin credinţă”. Wesley a predicat sfinţirea, a doua lucrare clară a harului, după care a venit Duhul Sfânt. Aşa cum El a ridicat Pomul prima dată, aici îl restituie din nou, în acelaşi fel, a doua oară.
Să mergem acum în Ioel 2.23:
„Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.”
Fratele Branham a luat acest verset şi a spus că ploaia timpurie a fost ploaia învăţăturii, iar ploaia târzie este ploaia secerişului. El a pus aceasta în cadrul slujbei sale şi a spus că oamenii învăţau că ei sunt sub ploaia târzie, după care a zis: „Cum puteţi fi sub ploaia târzie dacă nu aveţi ploaia timpurie?” Ploaia timpurie este ploaia dată printr-un profet care trebuia să vină în aceste zile şi care trebuie să-i înveţe pe copiii Israelului. Când el face aceasta, va veni şi ploaia târzie, ceea ce înseamnă că în cadrul acestei slujbe, avem ploaia timpurie şi ploaia târzie turnate împreună.”
Aşadar, această profeţie este pentru Israelul firesc, dar se aplică şi Miresei duhovniceşti. Pentru că ploaia timpurie şi cea târzie au venit împreună, ei ar fi trebuit să se bucure pentru că ploaia timpurie este ploaia învăţăturii, a semănatului, iar ploaia târzie este ploaia secerişului. El ne arată aici că atunci când Dumnezeu restituie, o face repede; când El readuce înapoi, o face rapid.
Va veni un timp când Israelul se va întoarce în ţară şi El va face o restituire rapidă, va fi o ploaie timpurie şi o ploaie târzie care va cădea şi pentru ei, ca să poată semăna şi secera, semăna şi secera, semăna şi secera.
Să citim mai departe:
„Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn,
vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră.
Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară!
Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară.”
Aşadar, Dumnezeu a făgăduit că va aduce totul înapoi prin neprihănire, sfinţire şi botez cu Duhul Sfânt şi că toţi anii mâncaţi vor fi restituiţi înapoi.
Aş vrea să vă gândiţi la această profeţie ca la Israel şi biserica mergând în paralel, pentru că Roma a pătruns înăuntru în anul 70 d. Hr. şi a dărâmat Ierusalimul, iar Ierusalimul şi Israelul nu au mai fost la fel de atunci, pentru că evreii au fost risipiţi printre toate naţiunile. Ţara lor a devenit un pământ arid, iar mai târziu, Ierusalimul a fost ocupat de arabi şi a fost sub stăpânirea lor timp de sute de ani. Dar a venit un timp, iar acel timp a început cu Primul Război Mondial când un evreu a ajutat Anglia, finanţând-o pe tot timpul războiului. De fapt au fost mai mulţi evrei care au contribuit cu bani la finanţarea Angliei, iar guvernul englez a vrut să-i răsplătească cumva. Atunci, evreii au spus: „Dacă vreţi să răsplătiţi ajutorul nostru, daţi-ne un loc pentru poporul nostru, daţi-ne înapoi ţara noastră natală.” Astfel a fost semnat un decret numit „Declaraţia Balfour”, prin care evreii au primit înapoi ţara lor natală, un loc în care se puteau întoarce. Dar noi am putut vedea că acesta a fost doar începutul întoarcerii lor înapoi. „Declaraţia Balfour” a fost semnată în anul 1917, dar vă rog să ţineţi minte că aici avem drumuri paralele.
Aşa cum am spus, după război, drept mulţumire pentru ajutorul financiar primit de la evrei, Anglia le-a dat înapoi ţara făgăduită, dar aş vrea să ţineţi minte că în anul 1909, printre neamuri s-a născut un profet. Deşi a trecut un timp până când am văzut lucrurile începând să se întâmple, Dumnezeu a început să restituie toţi anii mâncaţi de cele patru lăcuste.
Aşadar, noi vedem aceste lucruri avansând în paralel. Apoi, s-a ajuns la al doilea război mondial, în care am avut Holocaustul, iar ca recunoaştere pentru evreii care au suferit atât de mult în al doilea Război Mondial, naţiunile s-au adunat şi au decis împreună să le ofere o bucată de pământ, unde să se poată întoarce şi să formeze propriul lor stat. Dar în timp ce ei primeau o ţară, profetul lui Dumnezeu a primit o însărcinare pentru a-şi începe slujba, pentru slujba primei şi a celei de-a doua Trageri.
Puteţi vedea cum merg în paralel cele două lucrări? Ce restituia El? Tot ce mâncaseră cele patru lăcuste. El o făcea în acelaşi timp atât fireşte cât şi duhovniceşte.
Profetul şi-a început campaniile de vindecare, slujba primei şi a celei de-a doua Trageri, iar în timp ce slujba sa înainta, naţiunea Israel purta bătăliile sale, războiul său şi s-a stabilit ca naţiune în propria sa ţară, aceste lucruri avansând împreună.
Pentru mine, este o minune că aceste lucruri au putut avea loc în acelaşi timp şi anume: că între neamuri exista un profet care aducea înapoi Cuvântul, pe măsură ce Israel îşi lua înapoi ţara, deoarece pentru noi, Cuvântul este ceea ce este ţara pentru Israel. Înţelegeţi? Pământul acela era binecuvântat numai dacă era Israel acolo. Şi ce s-a întâmplat? Ei s-au întors acolo şi ţara a început să înflorească ca un trandafir, pentru că nimeni altcineva nu a putut face nimic cu această ţară: Egiptul nu a putut face nimic cu ea; Anglia nu a putut face nimic cu ea; Imperiul Otoman nu a putut face nimic. Astfel, timp de câteva mii de ani, pământul ţării a rămas pustiu, arid, un deşert şi nimeni nu a cultivat nimic acolo. Aveau câteva oi sau capre care treceau pe acolo, dar în rest nu au avut nimic până când a început să se întoarcă în ţară adevărata linie a lui Dumnezeu, adevărata Sa sămânţă. Când au început să se întoarcă evreii în ţară, ţara a început să înflorească, să se deschidă şi să dea roadele sale, iarba sa, iar astăzi este o ţară roditoare. De ce? Pentru că Cuvântul zăcea pustiit, iar El răspunde numai copiilor lui Dumnezeu. Cuvântul fusese mâncat, aşa că tot ce mai aveau ei era înţelegerea că există un Mesia.
La fel era şi biserica dintre neamuri: Isus a murit cu câteva sute de ani în urmă, iar noi nu am ştiut de unde am venit, încotro ne îndreptam, care era scopul nostru, eram risipiţi printre denominaţiuni, dar a venit o Chemare care ne-a scos afară, aducând în Ţara făgăduită un popor, pentru că acest Cuvânt avea să răspundă prin această restituire. Cui? Poporului lui Dumnezeu.
Scripturile erau acolo, zăceau pustiite, dar dintr-o dată, un singur verset a început să dea roade. Cartea lui Rut era de mii de ani în Scripturi, dar nimeni nu ştia că vorbea despre o Mireasă dintre neamuri. Nimeni nu a văzut povestea ei decât atunci când poporul lui Dumnezeu a început să se întoarcă înapoi pentru o restituire.
Prieteni, aceasta este profeţia lui Ioel care se împlineşte sub ochii noştri. Noi putem citi în istorie ceea ce s-a întâmplat cu Israel de la întoarcerea lor înapoi, aceasta fiind partea firească a prorociei, dar astăzi putem vedea ce s-a întâmplat şi pe partea duhovnicească, pentru că cele două au mers împreună. Astfel, cea care a zdrobit Ierusalimul, adică Roma, a venit prin patru stadii, prin cei patru cai şi a zdrobit biserica. Dar Domnul a promis: „Vă voi restitui.”
Peceţile au venit în anul 1963, iar Dumnezeu i-a spus profetului Său să profeţească din nou, aşa că el a păşit în faţă şi a adus la suprafaţă toate Adevărurile ascunse până atunci, după care a ieşit din scenă.
În anul 1967, Israelul se afla în ţara natală, însă nu avea Ierusalimul. Dar după predicarea Peceţilor, trebuia să se mişte ceva şi pentru Israel, deoarece Mireasa şi-a schimbat poziţia. Astfel, în anul 1967 a izbucnit războiul de şase zile, iar Israel a luat înapoi Ierusalimul. Cetatea sfântă a lui Dumnezeu a fost luată înapoi. Templul nu era construit, dar cetatea a fost luată înapoi. Vedeţi cum au mers lucrurile în paralel? Dar după ce au luat înapoi cetatea lui David, oraşul, a existat o problemă: ei au dat-o înapoi. De ce? Pentru pacea politică. Dar noi ştim că în calendarul lui Dumnezeu, mai sunt câteva lucruri care trebuie să se întâmple. După deschiderea Peceţilor, ei au luat Ierusalimul înapoi, soldaţii păzeau muntele Templului, au ridicat Steaua lui David deasupra muntelui Templului şi au început să plângă, să cânte şi să danseze. De ce? Pentru că Ierusalimul este nădejdea Israelului. Ei l-au recuperat, dar liderii politici au renunţat la cea mai mare parte a oraşului, pentru a avea linişte cu restul lumii. Mă întreb dacă lucrurile nu merg în paralel?
Ei au ajuns să aibă totul, dar apoi au făcut compromis pentru pace. Vedeţi? Au lăsat garda jos ca să aibă pace. Aceasta este restituirea. În această perioadă de timp, Israel a crescut în putere. Ei au avut un alt război în anul 1973, pe care l-au câştigat categoric, iar aceasta a făcut ca Israel să crească în putere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Mireasă. Ei au ocupat mai mult pământ, l-au cultivat şi au obţinut resursele de care aveau nevoie, iar astăzi, Israel este o putere militară, o naţiune bogată, o femeie independentă.
Gândiţi-vă unde este Israelul astăzi: poate purta propria sa luptă, se poate hrăni singur, are industrie, agricultură şi de curând, au găsit petrol şi gaze pe teritoriul lor. Ce se întâmplă? Israel devine de sine stătător, aşa că nu mai are nevoie de nimeni pentru a supravieţui.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Mireasa lui Hristos: Ea este o femeie independentă şi nu are nevoie de nici o înţelegere teologică, nu are nevoie de ajutorul nici unei denominaţiuni, pentru că s-a întors şi îşi cultivă propriul pământ. Cuvântul, tot ceea ce are nevoie ea este chiar aici.
Tot ceea ce are nevoie Israel se află în pământ: petrol, gaze, roade. Totul se află în pământ, iar ei vor ajunge la independenţă totală, la fel ca Mireasa. Ce este aceasta? Împlinirea profeţiei lui Ioel. Acest popor nu a avut nimic: nu a avut o ţară a lui, nu a avut o limbă şi a fost zdrobit de tot, dar acum a înviat, este viu. În toată istoria lumii, nici o limbă atât de veche, care a fost moartă, nu a mai înviat niciodată. Este pentru prima dată când se întâmplă aşa ceva. Este pentru prima dată când o naţiune care a fost risipită în toată lumea, se întoarce în patria sa. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. Vedeţi? Dar astăzi, Israelul este o femeie independentă, iar Mireasa devine şi ea de sine stătătoare. De ce? Pentru că a fost adusă înapoi, sub profeţia lui Ioel; a fost adusă în Patria sa, Cuvântul. Ea a cultivat pământul, iar acesta rodeşte tot ceea ce are nevoie. Nu există nimic de care să avem nevoie pentru a birui în această epocă şi care să nu vină din Ţara noastră.
Fratele Branham a spus: „Dacă vreţi să ştiţi cât este ceasul, fiţi atenţi la Israel!”
Israelul şi Biserica au mers în paralel, partea firească şi partea duhovnicească, iar profeţia din Ioel este pentru amândouă. Noi am văzut că Israelul a fost zdrobit de romani şi nu a mai avut nimic; acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu biserica, dar a avut loc o restituire.
Au existat patru stadii ale distrugerii, patru împărăţii, patru cai, patru lăcuste, toate vorbind despre acelaşi lucru.
Fratele Branham a spus următoarele în „Restituirea Pomului Mireasă”:
„Observaţi. Aceeaşi lăcustă care a început şi a ucis Pomul la început, a pornit din nou cu acele ramuri luterane, dar nu-L poate ucide. Nu-l poate ucide pentru că Dumnezeu a spus: „Vă voi restitui!” Acea lăcustă a început după Luther, ca să ucidă ramurile luterane. Apoi a venit la Wesley pentru a ucide ramurile wesliene şi a ucis toate ramurile wesliene. Dar partea principală a Pomului continuă să meargă mai departe.”
În timp ce ne apropiem de încheiere, aş vrea să privim cum au fost aşezate aceste lucruri în Pecetea a patra. Astfel, prin felul cum vorbeşte în Pecetea a patra, fratele Branham arată sistemul catolic care a evoluat în primele patru epoci ale Bisericii, ajungând la moarte, la judecata Izabelei în Tiatira, în Apocalipsa 2.

Dar acelaşi ciclu s-a repetat şi cu protestanţii:

Aşadar, aşa cum am putut vedea, a început din nou acelaşi ciclu: a început cu luteranii, a continuat cu metodiştii, cu protestanţii, cu fiecare sistem care a ieşit afară. A început prin calul alb, iar după aceea lucrurile au avansat foarte repede. Deci, acest ciclu a început cu sistemul catolic şi a continuat cu sistemul protestant, iar la sfârşit, protestanţii vor ridica un sistem, un chip al Fiarei şi-l vor ataşa mamei.
Prin unirea dintre biserică şi stat, protestanţii se întorc exact înapoi la Tiatira, la Sfântul Imperiu Roman şi sfânta biserică romană, unde vor avea putere deplină, control deplin şi autoritate incontestabilă.
Acest ciclu dublu va aduce mişcarea protestantă sub controlul Consiliului Mondial al Bisericilor, care va ridica chipul Fiarei şi o va lega de Tiatira, unde va exista încă o dată o unire politico-religioasă şi puterea completă şi absolută va fi restituită sistemului anticreştin.
Să citim din Pecetea a patra:
„El i-a dat Egiptului timp de pocăinţă. Care a fost ultima urgie? Moartea. Aceasta este ultima urgie care a lovit biserica penticostală: moartea duhovnicească; ea este moartă. Vă spun aceasta în Numele Domnului. El i-a dat timp de pocăinţă, dar ea l-a respins, iar acum este moartă şi nu se va mai ridica niciodată.”
De ce este acest lucru atât de important ? Pentru că ea este ultimul stadiu. Dar fratele Branham a spus că nu mai există nici o nădejde pentru ea, că nu va mai învia pentru că a ajuns la ultimul cal, la moartea duhovnicească. Şi pentru că a ajuns la moartea duhovnicească, aceasta o va lega de biserica catolică.
În „Restituirea Pomului Mireasă” scrie :
„Dar toate insectele pe care le poate elibera iadul împotriva Ei, nu o vor opri niciodată. Nici comunismul, nici catolicismul, nimic nu o va opri vreodată. „Vă voi restitui”, zice Domnul.” Niciunul din pomii romani făcuţi de mâna omului, nu vor fi atârnaţi acolo. Nici toate mormintele nu o vor opri. Nici toate pietrele mari denominaţionale care stau la uşă, nu o vor opri. „Vă voi restitui, zice Domnul. Va fi un Paşti. Voi ridica aceeaşi biserică în aceeaşi putere. Voi ridica această Mireasă aşa cum a fost înainte, cu aceleaşi semne, cu aceleaşi roade, cu aceleaşi lucruri pe care le-au făcut ei. O voi readuce din nou înapoi.”
La ce se referă El când spune: „O voi readuce din nou înapoi”? La părinţii de la Rusalii, la prima Biserică. Această restituire ne va readuce acolo; restituirea noastră ne va duce înapoi la Rusalii.
În mesajul „Nu vă temeţi!”, citim:
„Romanismul şi aşa mai departe, au mâncat minunatul Pom Mireasă al lui Hristos, până când nu a mai rămas decât un ciot. Dar Dumnezeu a ridicat-o din acel ciot prin epoca luterană, epoca wesliană, prin epoca penticostală, iar acum este Lumina de seară. „Vă voi restitui, zice Domnul, toţi anii mâncaţi de lăcuste… Voi readuce din nou Biserica în frumuseţea ei, acea biserică în puterea ei.”
Mireasa lui Hristos a ajuns în locul în care i s-a dat Sabia Împăratului. Aceasta a fost pusă în mâna ei şi i s-a dat credinţa, mâna puternică a credinţei ca s-o mânuiască, pentru că ea nu se va mai întoarce la denominaţionalism, nu va mai fi zdrobită de Roma şi nu se va mai întoarce la nici o doctrină, pentru că s-a întors la Cuvânt şi va sta în Ţara sa. Nimeni şi nimic nu o va mai putea îndepărta de Ţara sa. Ea se află deja pe acel drum şi nu va mai ieşi niciodată de acolo.
Aş vrea să privim împreună un tablou, pentru că există un motiv pentru care astăzi am mers atât de încet.
Fratele Branham a spus că trâmbiţa a şasea este al doilea Război Mondial. L-a auzit cineva spunând aceasta? Vă rog să ridicaţi mâna dacă l-aţi auzit. Biblia spune că sub Trâmbiţa a şasea au fost eliberaţi douăzeci de mii de ori zece mii de demoni. Nu am notiţele la mine, dar el spune aceasta în „Sărbătoarea Trâmbiţelor”. Acolo, el spune: „Unde au fost eliberaţi ei? La grupul lui Hitler şi Eichman.” Deci, putem vedea că grupul lui Hitler a fost uns de două sute de milioane de demoni. Dacă ne uităm la armata germano-nazistă din al doilea Război Mondial, progresul ei tehnologic a fost uluitor. Abilităţile lor au fost supranaturale, viteza cu care îşi dezvoltau armele şi cucereau era supranaturală; tot ce s-a întâmplat în doar câţiva ani a fost uimitor. Ce a fost aceasta? A sunat Trâmbiţa a şasea şi două sute de milioane de demoni au ieşit, dar unde au intrat ei? În armata nazistă. Care a fost scopul lor? Să distrugă sămânţa, să-i ucidă pe evrei. Nu a avut nici un sens ca armata germană să cheltuiască atât de multe resurse pe Holocaust. De fapt, aceasta a provocat pierderea războiului, pentru că au risipit mult timp şi resurse pentru întreţinerea lagărelor de concentrare, pe soldaţi, pe trenuri şi transport. A fost o pierdere de timp. Dar acum, noi putem vedea duhul care se afla în spatele lor.
Care a fost acest duh? Fratele Branham spune că a fost acelaşi duh roman care a zdrobit Ierusalimul; acelaşi duh roman a venit în Germania nazistă, aceiaşi demoni au uns naţiunea germană ca să ridice o prigoană împotriva evreilor, ca să-i nimicească în totalitate şi pentru totdeauna.
Apoi, fratele Branham ne-a spus ce s-a întâmplat după război.
Ţineţi minte că Israel şi Biserica au mers în paralel. Credem aceasta? Amin!
Fratele Branham a spus că cei două sute de milioane de demoni nu s-au întors în adâncul de unde au ieşit. Dar unde s-au dus? În sistemul ecleziastic. Şi de ce i-a uns pe cei din sistemele ecleziastice? Pentru acelaşi motiv: ca să oprească şi să nimicească Ierusalimul sfânt şi pe Mireasa lui Isus Hristos. Există două sute de milioane de demoni care vor veni împotriva Miresei.
Astăzi, Israelul este într-o alertă permanentă din pricina acestor demoni care încearcă să le ia ţara. Ei continuă să lucreze pământul şi să-şi dezvolte resursele pentru că sunt într-o luptă continuă. De ce? Pentru că ştiu că puterile demonice care au încercat să-i anihileze în trecut, sunt încă acolo. Dar unde au mers ei? În sistemul ecleziastic, ca să atace Mireasa. Înseamnă că noi trebuie să fim într-o alertă constantă şi să fim vigilenţi pentru că suntem înconjuraţi de puteri demonice care se apropie subtil. Nu vor veni la voi cu o grenadă sau cu un cuţit, ci este o putere demonică ce vine şi unge pe cineva, şoptindu-i ceva la ureche. Sunt demoni care încearcă să nimicească Mireasa, să distrugă Ierusalimul sfânt, de aceea trebuie să fim tot timpul în gardă. Să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu şi să ne ascuţim Sabia în mod constant.
În Israel nu există nici un pic de rugină pe arme, ci totul este în starea de „pregătit”. Ei se pregătesc tot timpul, totul este la locul lui şi sunt pregătiţi pentru că pot fi atacaţi oricând şi din orice direcţie.
Fraţi şi surori, şi noi putem fi atacaţi oricând şi din orice direcţie, de aceea trebuie să continuăm să ne ascuţim Sabia, să o ungem în continuu cu Duhul Sfânt, să fim pregătiţi tot timpul, să săpăm pământul ca să fim adăpaţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi.
Israel a devenit o femeie independentă şi nu caută sprijin la nimeni, pentru că a fost readusă înapoi în ţară şi tot ce are nevoie vine de aici, din Biblie. Amin.