O MANTA DE MÂNA A DOUA

Suntem bucuroşi că ne aflăm în serviciu în dimineaţa aceasta. Am răcit îngrozitor, ca de obicei când vin acasă, pentru că schimb aerul. Este destul să ajung în valea de la New Albany şi deja mă simt mai rău – nu-mi priește deloc.

După cum am spus deja, noi suntem bucuroşi pentru că ne aflăm în Tabernacol, ca să îl ascultăm pe bunul nostru păstor care ne aduce Cuvântul lui Dumnezeu.

Suntem trişti când auzim că foarte mulţi oameni sunt bolnavi şi ştim că cel care le provoacă este Diavolul.

O doamnă s-a ridicat şi ne-a rugat să strigăm împreună cu ea pentru sora ei. De altfel, noi ştim că sora Sawer este cu ea. Medicul a trimis-o acasă ca să moară, dar ea crede că totuşi poate fi vindecată, deşi se află într-o stare foarte gravă.

Soacra mea, care are șaptezeci de ani, este în aceeaşi situaţie. Da, ea se simte foarte rău şi sunt sigur că în ţară sunt foarte mulţi oameni în situaţia aceasta.

Totuşi, noi ştim că există un Duh Sfânt care poate să vindece toate bolile noastre, singura problemă care se ridică fiind să intrăm în legătură cu El.

Pe mine mă doare încă gâtul, de aceea nu voi ţine o predică, ci voi vorbi doar puţin din Cuvânt, după care ne vom ruga pentru cei bolnavi, aşa cum am promis deja.

Mai întâi de toate însă, aş vrea să anunţ câteva adunări, pentru că în aranjarea serviciilor mele s-au strecurat câteva neînţelegeri, deoarece am foarte multe invitaţii şi toţi sunt de părere că ar trebui să merg la ei. Dar adevărul este că eu nu voi putea merge peste tot.

De exemplu, astăzi am fost invitat în trei locuri diferite – o adunare din Kentucky şi două în California. Vedeţi? Iar eu nu pot să fac nimic.

Dacă este aici cineva din Madisonville, Kentucky, vreau să spun că s-a anunţat că voi fi acolo săptămâna trecută, dar eu nu am ştiut nimic despre aceasta. Fratele care a făcut acel anunţ se numeşte Epply, sau aşa ceva. Eu sunt singur că el a fost bine intenţionat în ceea ce a făcut. Adevărul este că m-a rugat să merg acolo pentru o binecuvântare, sau aşa ceva, dar eu l-am trimis la fratele Moore ca să vorbească cu el despre aceasta.

Fratele Moore a uitat să-mi spună ce s-au înţeles, aşa că eu am plecat la Idaho, iar când am ajuns înapoi, adunarea se terminase deja.

Eu nu pot să fac aranjamente în Louisiana pentru probleme care sunt aici, de aceea apar aşa multe neînţelegeri.

Acum am deja câteva programări pe care le voi anunţa. Astfel, în Louisville este un bărbat care m-a invitat de multe ori, mă refer la fratele Burgum, ca să ţin acolo servicii într-o seară sau două. Doresc să mă duc ca să-l văd şi pe micuţul lui Teddy Arnold.

Apoi sâmbătă şi duminică, dacă va fi cu voia Domnului,  aş vrea să fiu jos la Madison Ville. Ei au acolo 25-30 de lucrători, unul dintre ei venind de la 600-700 de mile. Şi părerea mea este că el nu a fost chemat din cauza unei neglijenţe, de aceea spun că dacă Domnul mă va ajuta, la sfârşitul săptămânii viitoare, voi fi acolo.

Apoi pe data de 5 sau 6 voi fi la Brooklyn, New York, iar de acolo pe Coasta de Vest, unde s-a fixat o adunare într-un mare auditoriu, iar în continuare vom merge în Oakland şi la San Francisco.

Rugaţi-vă pentru mine, căci am nevoie de rugăciunile voastre. Eu am putut să văd că întotdeauna când vine credinţa, Diavolul foloseşte fiecare armă a iadului împotriva ei, ca să întoarcă lucrurile pe dos.

În dimineaţa aceasta, vreau să mă rog pentru bolnavi, dar mai întâi aş vrea să citesc ceva din Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, şi să spun câteva cuvinte despre El, după care vom începe serviciul de rugăciune.

O, mie îmi place atât de mult să vorbesc despre El! Vouă nu?

Acum aş vrea să citesc din 2 Împăraţi 2.12, doar o parte din el şi anume:

„Elisei se uita şi striga: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!”

Subiectul la care vreau să mă opresc este „O manta de mâna a doua!”

Fie ca Domnul să adauge binecuvântările Sale la Cuvântul din dimineaţa aceasta, în timp ce voi veţi sta în rugăciune pentru noi.

În vremea aceea, Israelul era o naţiune puternică şi trăia o perioadă de pace. În ce priveşte însă partea spirituală, era un timp de imitaţie.

Dacă privim în Vechiul Testament, vom găsi şi o mulţime de exemple care simbolizează ceea ce se întâmplă astăzi, pentru că tot ceea ce se petrece acum, are o umbră, un tip la început, în Vechiul Testament.

În cartea Genezei avem începutul a tot ce este astăzi în lume. Nu există nimic din ceea ce vedem acum, să nu-şi fi avut începutul în Geneza, deoarece Geneza este începutul.

Acolo îşi are începutul fiecare „ism”. Da, în Geneza îşi are începutul tot ce are început.

Biserica adevărată a început în Geneza şi la fel credinciosul formal, fals. Indiferenţa îşi are începutul tot în Geneza. De ce aceasta? Pentru că Geneza este începutul.

Şi acum, în timpul lui Ilie, sau mai bine zis în zilele călătoriei lui Ilie pe acest pământ (noi ştim că el era profetul Domnului pentru acele zile), Domnul Se pregătea să facă ceva.

Adevărul este că Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată fără un martor, ci întotdeauna a avut o persoană peste care să-Şi întindă mâinile, şi care să stea ca martor al Său.

Deci, dacă El a făcut acest lucru începând din Geneza, deci de la început, înseamnă că şi în zilele lui Ilie avea un om peste care să-Şi poată pune mâinile Sale. Iar dacă atunci a găsit un om, înseamnă că va găsi şi acum unul, şi nu doar unul ci mai mulţi, pentru că ne apropiem de timpul secerişului, adică de timpul cel mai greu.

Geneza a fost timpul semănatului, timpul când sămânţa a fost pusă în pământ, iar cei aproape șase mii de ani care au trecut până acum au însemnat creşterea şi dezvoltarea recoltei, aşa că acum este timpul când planta a ajuns la coacere.

După perioada spicului s-a ajuns la coacere din nou în perioada bobului, de aceea acesta este timpul secerişului, ceea ce înseamnă că vor începe lucruri mari.

Biserica adevărată, care a început în Geneza, a ajuns la timpul secerişului, adică în perioada când se adună roadele: roadele Duhului. Dar şi Antihristul, care-şi are începutul tot în Geneza, a ajuns când îşi aduce la suprafaţă roadele.

Astfel, noi am ajuns chiar la încheierea timpului, la sfârşitul acestei lumi. Acesta este timpul cel mai măreţ din toată istoria omenirii. Pentru păcătoşi este un timp cutremurător, un timp de necaz, dar pentru creştinii adevăraţi el este un timp minunat, deoarece ştim că am ajuns la capăt. Noi ne pregătim să facem ultimele eforturi înainte de a pleca Acasă pentru a-L întâlni pe Domnul.

Privind în jur, vedem că oamenii trec prin necazuri mari şi că naţiunea se confruntă cu probleme deosebite.

De curând am discutat cu un agent care mi-a spus:

„Frate Branham, noi suntem instruiţi de guvern să  nu-i avertizăm pe oameni să se depărteze de geam şi să se arunce jos la podea dacă se întâmplă să explodeze vreo bombă prin apropiere, deoarece bombele care au fost fabricate acum, pot fi ghidate de la Moscova prin radio, direct pe strada aceasta din Louisville şi să lovească ţinta fără greşeală. Aceste bombe sunt teleghidate cu ajutorul sateliţilor şi a radarelor, aşa că nu îşi greşesc niciodată ţinta.”

Vedeţi? Ei nu mai au nevoie de nici un plan de apărare convenţională iar noi nu mai putem face nimic pentru a-i opri, decât să ne pregătim să zburăm deasupra tuturor acestor lucruri. Da, aceasta este tot ce putem face când va veni timpul acela.

Gândiţi-vă la faptul că ei pot ucide 50-100 de oameni o singură dată, sau câţi vor.

Din câte ştiu eu, aceste bombe au nevoie doar de câteva minute ca să vină din Moscova până aici şi să distrugă totul. Când se va întâmpla acest lucru, nu va mai rămâne nimic între Louisville şi Henrysville, nici în Louisville şi Badsttown ci doar un mare crater de pământ. Aceasta este tot ce va mai rămâne. Dar şi o mare suprafaţă din jurul acestui crater va arde pe o distanţă de câteva sute de mile.

Şi în timp ce unul va arunca o bombă aici, celălalt o va arunca dincolo, ca să se întâlnească.

Noi suntem însă plini de bucurie pentru că avem un loc de scăpare:

„Numele Domnului este un turn tare: cel neprihănit fuge în el, şi stă la adăpost.” (Proverbe 18.10).

Indiferent câte bombe ar fi lansate, sau ce s-ar întâmpla, noi suntem în siguranţă acolo.

În ce priveşte lumea şi păcătoşii, ei vor trece printr-un timp îngrozitor, deoarece ei nu au acest turn, acest loc sigur.

Cred că dacă n-aş fi creştin, aş înnebuni numai gândindu-mă la ceea ce mi s-ar putea întâmpla în fiecare clipă, iar dacă aş avea şi o casă plină de copii, cred că pur si simplu n-aş şti ce să mă fac.

Sunt însă plin de bucurie pentru că pot să stau în casa mea şi să prezint oamenilor acel „turn” care nu poate să fie distrus de nici o bombă sau de altceva de felul acesta. De ce? Pentru că acest „turn de scăpare” este Numele lui Isus Hristos.

Cuvântul Său spune că „Lucrul acesta nu se face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor.” (Zaharia 4.6).

Vedeţi? Aceasta este siguranţa noastră.

Şi cât este de minunat să ştim că tot păcatul şi toate problemele acestei vieţi se vor sfârşi în curând, iar noi vom merge Acasă pentru a fi cu Domnul.

Tot ce ne-a mai rămas de făcut, este să predicăm Evanghelia şi să aducem cât mai mulţi oameni în acest turn de scăpare.

În timpul călătoriei sale pe pământ, Ilie a fost un om dârz, iar Dumnezeu l-a folosit cu multă putere.

Şi noi ştim că acolo era un grup de imitatori, care încercau să-l copieze pe Ilie; care încercau să facă aceleaşi lucruri pe care le făcea el.

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: imitarea creştinismului. Astfel, există oameni care se poartă ca şi cum ar fi creştini, care încearcă să se dea drept creştini. Dar nu puteţi face aceasta, deoarece Dumnezeu este sigurul care poate să facă din voi creştini adevăraţi.

Şi acei imitatori au înfiinţat mai multe şcoli pe care le-au numit „şcoala proorocilor”, după care au mers la ele pentru a fi educaţi. Eu pot să mi-i imaginez pe toţi acei prooroci, îmbrăcaţi în haine asemănătoare cu ale lui Ilie. Pot să-i văd cum încercau să-l imite – îi imitau glasul, felul în care vorbea sau cum se purta. Da, fiecare încerca să facă aceasta, pentru că Ilie era un bărbat mare, care era folosit cu adevărat de Dumnezeu.

Şi astăzi putem vedea aceleaşi lucruri.

Nu demult am ascultat o emisiune la radio. Voi ştiţi că ei îl au pe Billy Graham.

De când a fost în Louisville, fiecare încearcă să-l imite în toate lucrurile – chiar şi părul şi-l piaptănă ca el, se îmbracă la fel ca el, îi imită vocea, etc.

Dar voi nu puteţi face aceasta, ci trebuie să fiţi ceea ce sunteţi în realitate; ceea ce v-a făcut Dumnezeu. Aşa este.

Şi noi vedem că în zilele lui Ilie s-a întâmplat acelaşi lucru. Dar Dumnezeu a ştiut mai dinainte câte vor fi zilele lui Ilie şi cât urma să stea el pe pământ, aşa că i-a pregătit un succesor. Şi când Dumnezeu a vrut, a putut să-l cheme la El.

Elisei nu fusese în nici un seminar înainte de-a fi chemat de Dumnezeu, ci ara ogorul cu un plug tras de boi şi avea grijă de părinţii săi. Totuşi, Dumnezeu l-a chemat să fie urmaşul lui Ilie.

Poate că mulţi din cei ce se aflau la „şcoala proorocilor”, se gândeau că ei vor fi succesorii lui Ilie; că ei vor primi mantaua sa în momentul când va pleca la Domnul.

Dar vedeţi? Cel ce face chemarea este Dumnezeu. El face alegerea; El este Cel ce rânduieşte toate lucrurile; El este Cel care a aşezat slujbele în biserică, făcându-i pe unii, apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti, păstori şi învăţători. (Efeseni 4.11).

Da, Dumnezeu este Cel care face toate acestea – El însuşi. Noi nu putem face nici măcar un fir de păr să fie alb sau negru, nici nu putem adăuga măcar o zi la viaţa noastră, de aceea Cuvântul Său spune:

„Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, sau trupul mai mult decât îmbrăcămintea?

Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?” (Matei 6.25, 27).

Dumnezeu este infinit în harul Său, atât prin alegerea pe care a făcut-o, cât şi prin cunoaşterea mai dinainte a tuturor lucrurilor, aşa că fiecare va lucra exact cum a hotărât El.

În ce mă priveşte, aş fi cel mai nenorocit dintre oameni dacă n-aş crede în alegerea şi în chemarea lui Dumnezeu; dacă m-aş gândi că această lume a venit la suprafaţă prin puterea omului sau prin înţelepciunea lui; prin cei patru mari; prin ONU, sau prin cei care nici măcar n-au pomenit Numele lui Dumnezeu.

Da, aş fi cu adevărat cel mai nenorocit om. Dar eu nu privesc la aceste lucruri, ci mă uit pe paginile acestei cărţi vechi, Biblia, care a fost scrisă de Dumnezeu şi ale cărei cuvinte se vor împlini întocmai aşa cum le-a spus El.

Deci tot ceea ce ar trebui să fac eu, este să mă pun de partea lui Dumnezeu, a Calvarului, şi nu de partea lor. Eu trebuie să mă pun de partea Cuvântului; să stau pe Cuvântul Său, indiferent ce spune cineva.

Dumnezeu este infinit şi El cunoaşte sfârşitul înaintea începutului, făcând toate lucrurile spre slava şi lauda Numelui Său. Aşa este.

Toate lucrurile trebuie să lucreze împreună, să se aşeze împreună spre slava Sa.

O, Doamne, nu ne dă aceasta curaj nouă, creştinilor, când ştim că El nu poate să dea niciodată greş? De altfel, nu este bătălia noastră, ci a Lui, de aceea tot ce trebuie să facem noi, este să ne punem toată încrederea în El, şi să stăm liniştiţi, căci atunci vom vedea slava lui Dumnezeu; atunci vom vedea cum toate lucrurile îşi vor ocupa locurile lor, în aşa fel încât lucrarea Lui va merge înainte.

Poate că oamenii vor mişca lucrurile într-o parte sau alta, dar Dumnezeu le va pune la locul lor, pentru că El stă numai pe Cuvântul Său. El ştie sfârşitul înaintea începutului; ştie ce va alege fiecare dintre noi: El l-a cunoscut pe Elisei şi a ştiut că va lua locul lui Ilie. Da, El a cunoscut toate acestea încă înainte de întemeierea lumii.

Totul trebuie să lucreze după cum a hotărât El. Cu toate acestea, noi ne îngrijorăm pentru cei dragi şi ne întrebăm: „Vor veni ei vreodată la Hristos?”

Dacă numele lor au fost scrise în Cartea vieţii Mielului înainte de întemeierea lumii, vor veni. Acesta este adevărul.

Tot ce putem face noi, este să-L mărturisim pe El şi să lăsăm Lumina Evangheliei Sale să strălucească, iar Dumnezeu Se îngrijeşte ca această Lumină să ajungă până la ei.

Acum observaţi.

Mai întâi, mantaua a fost la Ilie, apoi a fost luată de Elisei. Cu alte cuvinte, Ilie, care avea mantaua lui Dumnezeu pe umerii săi, a venit şi a aşezat-o pe umerii lui Elisei ca să vadă dacă-i era bună. Şi i-au trebuit cam zece ani ca să-l facă să i se potrivească.

Voi ştiţi că Dumnezeu ne pune în atelierul Său şi ne prelucrează.

Dar Ilie nu şi-a dat jos mantaua ca s-o potrivească după Elisei, ci i-a poruncit lui Elisei să-şi potrivească viaţa după manta.

Exact aşa face şi Dumnezeu cu noi, astăzi. El ne schimbă astfel încât să ne potrivim cu mantaua, şi nu invers. El nu face mantaua după noi, ci ne face pe noi după manta.

Uneori, am vrea să facem mantaua după măsura noastră, dar aşa ceva nu este posibil, ci trebuie să ne schimbăm noi înşine după manta, deoarece este mantaua lui Dumnezeu şi El a făcut-o desăvârşită.

Astfel, Dumnezeu ne aduce la statura necesară ca să ne fie bună mantaua.

Desigur, noi nu putem fi desăvârşiţi – ştim cu toţii aceasta – nu avem nici o posibilitate de a ajunge la această statură, dar Domnul ne-a făgăduit că ne va face El însuşi desăvârşiţi.

Cum este posibil acest lucru? Prin faptul că El a făcut ispăşirea, împăcarea pentru noi. Cine? Domnul Isus Hristos cel Neprihănit. De acolo ne vine desăvârşirea.

Ignorând propria noastră sfinţenie, care de fapt nu există; ignorând propria noastră gândire şi stând în faţa Sa smeriţi primim desăvârşirea Sa, deoarece Domnul Isus a făcut totul pentru noi. El a făcut o împăcare desăvârşită.

Da, „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” (2 Corinteni 5.19).

Şi priviţi! Din câte ştim noi, în toţi anii călătoriei sale, Ilie a avut peste el acelaşi „botez al mantalei”.

Apoi Dumnezeu a modelat de-a lungul anilor caracterul lui Elisei, astfel încât să se potrivească după manta, căci voia să facă din el slujitorul Său. Şi atunci când Ilie a trecut dincolo, a putut să-şi arunce mantaua peste el.

Înainte de aceasta însă, când cei doi se îndreptau spre Iordan, cei din Ghilgal şi de la celelalte şcoli ale proorocilor, au început să proorocească.

Noi ştim că Ilie a încercat tot timpul drumului să-l trimită înapoi pe Elisei, spunând: „O, poate că drumul acesta este greu pentru tine, prea demodat.”

Vedeţi? Ilie era foarte sincer.

Adevărul este că orice slujitor adevărat al lui Dumnezeu, trebuie să vestească Evanghelia sincer şi neprefăcut.

Şi iată că într-o zi, după înălţarea lui Ilie, Elisei s-a dus să facă o vizită la şcoala proorocilor, dar când l-au văzut ei i-au spus: „O, calea aceasta este prea grea pentru noi!”

Ceea ce ne trebuie nouă astăzi, este mai multă sinceritate în predicarea Cuvântului, care trebuia să separe grâul de neghină, care să spună lucrurilor pe nume: adevărului, adevăr şi minciunii, minciună!

Toţi indivizii aceia de la şcoala proorocilor, plini de experienţă şi educaţie teologică, au trimis pe unul dintre ei să adune ceva ca să pregătească o mâncare; iar el a adunat castraveţi sălbatici. Apoi s-au adunat împreună şi au gătit în oala lor ecleziastică o zeamă în care era moartea.

Şi voi ştiţi desigur că apoi au strigat speriaţi: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” (2 Împăraţi 4.40), dar Elisei care avea o „dublă măsură” a ştiut ce să facă. Astfel, a luat o mână bună de făină şi a aruncat-o în oala lor spunând: „Dă oamenilor acestora să mănânce!” (v. 41).

Acesta este un tip pentru timpul acesta când avem o mulţime de metodişti, baptişti, prezbiterieni, luterani, penticostali, etc., care se adună şi luptă unii împotriva celorlalţi.

Dar noi nu trebuie să punem totul la o parte, ci avem nevoie de o mână de făină ca să păstrăm unitatea bisericii.

Făina a fost luată din casa şcolii proorocilor. O, această făină a fost obţinută din bobul jertfit, de aceea oamenii trebuie s-o aducă înăuntru. Şi noi ştim că şi primele roade ale recoltei au fost măcinate, aşa că boabele de grâu au fost aduse într-o unitate desăvârşită.

Şi această făină este un tip spre Hristos.

Făina este viaţa. Când bobul (Hristos) a fost măcinat, a rezultat făina – aceasta arătând că Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci. (Evrei 13.8).

Şi când ei au pus acea făină obţinută prin jertfirea Bobului, L-au pus pe Hristos în moarte, pentru a aduce Viaţa.

Aceasta face deosebirea între formele noastre moarte, între diferenţele noastre, în argumentele noastre ecleziastice: Hristos.

Da, dacă-L vom aduce pe Hristos înăuntru, El va îndepărta toate aceste lucruri – moartea, diferenţele, etc., şi ne-ar da viaţa.

În America sunt 90 de milioane de baptişti, 30 de milioane de metodişti, 11 milioane de luterani, 10 milioane de prezbiterieni şi numai Dumnezeu ştie câţi catolici.

Dar de ce avem noi nevoie în toate acestea? De o mână plină cu făină. Noi trebuie să aducem în biserică Viaţa şi această Viaţă este Hristos. El a venit ca să ne aducă Viaţa.

Ei aveau o mulţime de dispute: ore de teologie şi aşa mai departe, iar Ilie îi spusese lui Elisei înainte de a fi răpit la cer: „Mai bine te-ai duce înapoi, pentru că această cale pe care mergi, s-ar putea să fie grea!”

O, dar pentru un om al lui Dumnezeu care a pornit pe această cale; care a purtat pe umerii săi mantaua neprihănirii şi a puterii lui Dumnezeu, nu este prea uşor să se întoarcă înapoi.

În dimineaţa aceasta i-am auzit pe unii păstori spunând: „Mulţi s-au descurajat pe cale!”

O, fraţilor, ştiţi de ce avem nevoie noi? Să ne încurajăm unii pe alţii. Aşa este.

Noi vom avea necazuri pentru că Dumnezeu nu ne-a promis niciodată că ne va feri de ele, dar a spus că ne va da putere să trecem biruitori prin ele.

Dacă muntele este prea înalt ca să-l urcăm, sau apele sunt prea adânci şi late ca să le putem trece, El ne va da har ca să reuşim. Aşa este.

Nu vă lăsaţi cuprinşi de îngrijorări, ci ţineţi-vă privirile aţintite aspra lui Hristos, căci El este singurul care ne poate trece biruitori prin toate.

Şi noi îi putem vedea pe cei doi în călătoria spre şcoala proorocilor.

Când au ajuns acolo, Ilie i-a spus lui Elisei: „Rămâi aici, căci vei putea ajunge un bun teolog, iar într-o zi vei deveni poate, chiar decanul acestui seminar. În ce mă priveşte însă pe mine, trebuie să merg puţin mai departe.”

V-aţi putea imagina ca un om al lui Dumnezeu să se mulţumească să fie decan al unei facultăţi, după ce ani de-a rândul a fost călăuzit de puterea lui Dumnezeu? O, nu, domnilor!

De aceea Elisei i-a răspuns: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi!” (2 Împăraţi 2.2). Desigur.

Staţi cu El, indiferent cât sunteţi de descurajaţi! Chiar dacă sunteţi loviţi de mama sau de tatăl vostru, de păstor sau de oricine altcineva, staţi cu El!

Şi iată că Ilie şi Elisei au ajuns la Iordan şi l-au trecut. Când au ajuns pe malul celălalt, Ilie a spus: „Cere ce vrei  să-ţi fac, înainte să fiu răpit de la tine!” (v.9a). Şi Elisei i-a răspuns: „Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din Duhul tău!”

Elisei ştia că va avea de făcut o lucrare de aceea a spus: „o îndoită măsură”, adică o porţie dublă. Elisei nu dorea doar o experienţă căldicică şi temporară; nu dorea doar o strângere de mână; nici numai o părtăşie plăcută cu restul bisericii, ci cerea o porţie dublă din ceea ce era mai de preţ: din Duhul Lui.

Şi eu vă spun: atunci când Dumnezeu trimite în lume un bărbat cu o însărcinare divină, acela trebuie să aibă ceva mai bun decât are lumea; el trebuie să aibă ceva mai bun decât biserica; da, el trebuie să aibă ceva în „îndoită măsură”.

Iar dacă a existat vreodată un timp în care era nevoie de o „dublă măsură”, atunci acel timp este astăzi, pentru că acum poporul doreşte ceva mai bun, ceva mai înalt.

Mă gândesc acum că fasolea şi pâinea de porumb este foarte bună, dar uneori îmi doresc ceva mai bun.

Da, noi simţim aceasta fireşte, dar şi duhovniceşte este la fel – noi trebuie să urcăm tot timpul.

Priviţi Israelul. După ieşirea din Egipt, el a trebuit să fie tot timpul în călătorie, căci ori de câte ori se oprea, aluneca.

Aceeaşi este situaţia şi cu biserica.

Ilie le-a spus celor de la şcoala proorocilor: „Voi aţi alergat tot timpul după lucruri mari şi deşi ştiţi cu toţii că voi fi răpit la cer, nu puteţi primi ceea ce doriţi!”, dar lui Elisei i-a zis:

„Greu lucru ceri, dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa.” (2 Împăraţi 2.10).

Eu cred că acest lucru (mantaua) poate fi obţinut pe o singură cale: fiind o inimă, un gând şi un cuget, şi având ochii aţintiţi spre făgăduinţa Sa.

Astfel, dacă în dimineaţa aceasta sunteţi bolnavi, dacă aveţi probleme, aveţi o singură făgăduinţă, dată nu de Ilie, ci de Dumnezeu însuşi:

„…orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi primit, şi-l veţi avea.” (Marcu 11.24).

Orice ar spune medicul, tu să stai pe această mare făgăduinţă.

Vedeţi? Ilie i-a dat lui Elisei o făgăduinţă: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla.” (2 Împăraţi 2.10).

Şi noi am primit o făgăduinţă, care spune:

„Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede.” (Marcu 9.23b).

Uneori mă uit la mine însumi şi mă gândesc că şi eu am aşteptat prea mult uneori, iar din cauza aceasta am pierdut mii de suflete. De ce? Pentru că am aşteptat prea mult să fiu împins de la spate; pentru că am depins prea mult de un dar spiritual, astfel încât tot timpul spuneam: „Doamne, dacă ai vrea să-mi spui… dacă ai vrea să-mi arăţi într-o vedenie ce trebuie să fac…”

Dumnezeu dă vedenii, dar dacă eu stau tot timpul şi aştept să fiu împins de El, atunci Domnul îmi va vorbi prin altcineva, în alt mod.

Fraţilor, noi trebuie să mergem înainte şi să păşim prin credinţă, căci El ne-a dat o făgăduinţă care spune că noi vom face aceleaşi vindecări, semne şi minuni, pe care le-a făcut El. (Ioan 14.12).

El are un plan pe care l-a făcut de la întemeierea lumii, dar problema este că noi greşim adesea. Chiar şi eu mă zbat uneori ca un peşte pe uscat, şi sunt cuprins de o mare descurajare, dar este vremea să stăm liniştiţi, cu privirile aţintite la făgăduinţa Sa.

Da, noi trebuie să facem aceasta prin harul lui Dumnezeu. Eu ştiu că fiecare diavol al iadului va încerca să ne-o smulgă (făgăduinţa), dar prin harul lui Dumnezeu, noi vom sta cu ochii aţintiţi numai la ea.

Şi Ilie i-a spus lui Elisei: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, vei primi ceea ce ai cerut.”

Aşa este. Tu trebuie să ai ochii aţintiţi asupra Lui, ca să-I vezi făgăduinţa.

Dacă s-ar fi ridicat cineva de la şcoala proorocilor şi ar fi spus:: „Hei, băieţi, eu îl voi urma în toate pe prooroc!” poate că ar fi dat greş.

Dar vedeţi, lui Elisei nu i-a păsat ce învăţa şcoala proorocilor, nici ce învăţau toţi acei învăţaţi! Lui nu i-a păsat ce gândeau vecinii, sau cei care priveau spre el, ci prin credinţă, a privit numai spre făgăduinţa pe care i-o dăduse profetul.

Exact aceasta ne trebuie şi nouă astăzi: credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu! Să nu dăm deci nici o atenţie la ceea ce spune unul sau altul, ci să privim numai la ceea ce spune Domnul!

Nu demult, cineva povestea că un lucrător avea două fete mute, dar nu credea în vindecarea divină, ci spunea: „Fiicele mele nu pot fi vindecate!”

O, fraţilor, nu daţi atenţie la asemenea păreri, ci credeţi făgăduinţa Sa, deoarece Dumnezeu a spus: „Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa….” (Iacov 5.15).

Vedeţi? Dacă El a putut să dea auzul la un surd, va putea să-i vindece şi pe ceilalţi surzi, iar noi avem o mulţime de dovezi care nu pot fi negate de nimeni şi care arată că El poate să facă ceea ce a făgăduit.

Păstraţi-vă credinţa pe făgăduinţa Sa!

Ochii voştri, urechile voastre şi inima voastră să fie îndreptate spre unul singur, spre Isus Hristos, care este mai mult decât în stare să facă tot ce a făgăduit.

O, când mă gândesc la faptul că El schimbă toate lucrurile numai ca să-Şi împlinească făgăduinţa dată! Să nu uitaţi deci, că Cel care a făcut făgăduinţa este Domnul şi nu un om!

Ce avem noi de făcut în situaţia aceasta? Nimic altceva decât să ne ţinem privirile aţintite la ceea ce a spus El!

Priviţi! Ilie i-a spus lui Elisei: „Dacă mă vei vedea când plec, vei primi ceea ce doreşti!” iar Elisei a privit numai spre Ilie.

Indiferent ce au spus cei din jur; indiferent ce s-a întâmplat în timpul călătoriei, el nu a privit spre nimic altceva, decât la făgăduinţa dată.

Ţineţi-vă şi voi privirile numai pe făgăduinţa lui Dumnezeu!

Seara trecută am făcut o vizită la sora Sower, despre care medicul spusese că se află într-o stare foarte gravă. Eu nu i-am spus nimic despre ceea ce spusese medicul, ci am încurajat-o să creadă făgăduinţa lui Dumnezeu.

Ginerele ei a venit la mine şi mi-a spus: „O, dacă şi-ar putea ţine privirile numai la făgăduinţă, indiferent ce se va întâmpla!”

Ţineţi-vă ochii pe făgăduinţă!

Acum câteva săptămâni, sora şi fratele Wood care sunt doi fraţi de-ai noştri de aici din biserică, au avut o problemă.

Eu eram în Michigan, cu prietenii mei Lee şi Gene. După ce am terminat adunarea din Chicago, am mers vreo două zile la vânătoare, împreună cu mai mulţi fraţi.

La întoarcere, soţia mi-a spus: „Roagă-te pentru mama sorei Wood, căci cancerul îi mănâncă faţa.”

„Dar n-am văzut-o niciodată alarmată pe sora Wood.”, am răspuns eu.

Adevărul este că de când fiul său, care era olog a fost vindecat, această femeie este o adevărată eroină pe calea credinţei. Chiar şi ea a fost vindecată de TBC şi a văzut multe alte lucruri minunate.

Când însă mama ei a început să fie mâncată vizibil de cancer, a cedat şi a început să plângă disperată. Aşa se face că în seara aceea am îngenuncheat cu toţii şi am început să ne rugăm pentru ea. Imediat după rugăciune, sora Wood  mi-a spus:

„Noi mergem, frate Branham!” şi a plecat la mama ei care era la Louisville. Femeia avusese cancer la nas, iar medicul l-a operat, stârnindu-l şi mai tare, aşa că i s-a întins până la gât, toată faţa fiindu-i mâncată într-un timp foarte scurt.

M-am dus şi eu acolo, iar când am intrat în cameră, le-am spus celor prezenţi:

„Aş vrea să vorbesc numai puţin cu ea.”

Când am rămas doar noi doi, m-am gândit: „O, Dumnezeule, dacă-mi vei da o vedenie, eu voi înţelege care este voia Ta cu privire la această femeie!”

Domnul şi doamna Wood aşteptau afară ca să le spun ce vedenie am primit. Totuşi vedenia întârzia să vină, ca şi când ar fi fost reţinută de ceva în timp ce Cineva îmi spunea parcă: „De ce mai ai nevoie de vedenie, când făgăduinţa îi este dată?”

Atunci am îngenuncheat şi m-am rugat, iar în timp ce o făceam, ceva a ancorat în inima ei credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu.

Când am ieşit din cameră, m-am dus direct la fratele şi sora Wood, care în clipa când m-au văzut, au venit repede spre mine şi m-au întrebat: „Ai văzut ceva, frate Branham?”

„Nu, nu am văzut nimic, dar în schimb am simţit altceva, care mi-a spus că făgăduinţa cu privire la ea a fost dată, şi că El o va împlini”, şi eu cred aceasta.

Şi aşa a fost. Nu au trecut nici 24 de ore şi cancerul a început să plece. Mai întâi s-a făcut o crustă peste toată rana (voi ştiţi că la cancer nu se face o asemenea crustă decât dacă moare). Da, această femeie era vindecată. O, cât de minunat lucrează Isus Hristos!

Cum face El aceasta? Dacă vă ţineţi privirile pe făgăduinţa Sa. Aşa a promis Dumnezeu.

Necazul este că uneori când ne rugăm pentru bolnavi, mergem şi spunem: „Păi, vindecarea nu a survenit imediat, aşa că ar trebui s-o mai facem o dată!”

O, nu! Ţineţi-vă privirile la făgăduinţă, pentru că aşa a cerut Dumnezeu! Dacă veţi face cum a spus El, totul va fi în ordine, pentru că Dumnezeu este mai mult decât în stare să-Şi ţină făgăduinţa dată.

Priviţi-l pe Avraam. El a crezut în Dumnezeul care „înviază morţii şi cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.” (Romani 4.17b). Aşa a stat el pe făgăduinţa care în ochii oamenilor părea imposibilă, timp de 25 de ani.

De ce aceasta? Pentru că s-a bazat pe faptul că Dumnezeu este capabil să facă ceea ce a făgăduit.

Şi noi suntem copiii lui Avraam, prin credinţă, de aceea vom proceda ca el. Amin.

Vedeţi? Elisei a privit tot timpul la Ilie. Şi iată că deodată a venit „un car de foc şi nişte cai de foc, i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt.” (2 Împăraţi 2.11).

Apoi, în timp ce se înălţa, şi-a luat mantaua de pe umeri şi i-a aruncat-o la Elisei, pentru că după cum bine ştiţi, Elisei a fost modelat după ea, aşa că i se potrivea perfect.

O, acum aş vrea să fiţi foarte atenţi, deoarece aş vrea să vă întreb ceva:

Vă puteţi imagina cum s-a simţit Elisei când a ridicat acea manta de jos?

O, ce simţământ!

N-aş vrea să credeţi că iau acest exemplu ca să mă scot în evidenţă, dar acum aproximativ zece ani, am predicat de la acest amvon, predica: „David marele războinic îl învinge pe Goliat cu o praştie.”

Din câte ştiu, în timpul acela nu se ţinea nicăieri campanii de vindecare. O, şi câte critici se auzeau la vindecarea divină! Dar imediat după ce am fost vizitat de acea Fiinţă supranaturală, s-a întâmplat ceva.

Predicatorii care au auzit ce mi s-a întâmplat, spuneau într-un glas că am înnebunit, deoarece era imposibil ca să fi primit acea vizită.

Cu toate acestea, eu am vorbit de la acest amvon despre David şi am spus: „Vreţi să spuneţi că oştirea Domnului va permite ca filistenii aceştia netăiaţi împrejur, să învingă poporul Domnului?”

Acel băieţandru blond, cu părul cârlionţat, mic de statură şi îmbrăcat cu o piele de oaie, a păşit afară din mijlocul oştirii lui Israel, înarmat doar cu o praştie, ca să se lupte cu un uriaş care avea o sabie lungă de câteva picioare şi grea de câteva kilograme. Acel bărbat avea degetele de la mână de 14 inch (33 cm) şi era înalt de şase coţi şi o palmă, în timp ce David cântărea în jur de 90 de pound (40 Kg).

„Cine este filisteanul acesta, acest netăiat împrejur, ca să ocărască oştirea Dumnezeului celui viu?” (1 Samuel 17. 26b).

(fratele Branham bate de 4 ori în amvon).

O, Doamne, ce erou!

„Şi vouă tuturor vitejilor, vă este frică să luptaţi împotriva lui? Lăsaţi-mă că mă voi lupta eu cu el!”

O, Doamne!

„Domnul care m-a ajutat să dobor leul şi ursul când venea să-mi ia vreo oaie din turmă, mă va ajuta să-l răpun şi pe acest netăiat împrejur, care batjocoreşte poporul Domnului, şi mi-l va da în mână!”

Desigur.

Şi la prima confruntare dintre cei doi, David l-a doborât pe Goliat, aşa că întreaga oştire a lui Israel l-a urmat în luptă şi i-au biruit pe filisteni chiar în ţara lor.

Vedeţi? Le-au cucerit cetăţile şi i-au învins în toate luptele.

Frate şi soră, acelaşi lucru s-a întâmplat şi pe tărâm duhovnicesc, spiritual, atunci când toţi din jurul meu spuneau: „Astăzi nu mai există vindecare divină! Zilele minunilor au trecut!”

O, dar dacă zilele minunilor au trecut, înseamnă că Dumnezeu nu mai este acelaşi!

Fraţilor, biserica aceea care nu crede în supranatural, va muri în final, pentru că Dumnezeu o va părăsi.

Dar voi să nu uitaţi că El a dat o făgăduinţă, iar făgăduinţele Lui sunt veşnice.

Nu demult, câteva fete au lucrat ceva cu radiu (element radioactiv), iar una din ele şi-a băgat din greşeală în gură puţin din acel radiu, ceea ce a ucis-o. Mai târziu, ei le-au făcut analizele la celelalte fete şi s-a constatat că radiaţiile din corpul lor continuau să înainteze.

Vedeţi? Dacă radiaţiile produse de radiu nu au sfârşit, cu atât mai mult nu va avea sfârşit supranaturalul, veşnicul şi atotputernicul Dumnezeu.

Da, şi El trebuie să aibă acelaşi „efect”, să procedeze, la fel ca la început, pentru că altfel nu ar fi acelaşi Atotputernic Dumnezeu.

Da, El este acelaşi, numai că aşteaptă pe cineva cu credinţa mare, care să păşească în faţă ca să-l provoace pe vrăjmaş, pe baza Cuvântului Său. Atunci El va dovedi că a rămas acelaşi.

Dar ce s-a întâmplat imediat după ce a început marea campanie de vindecare? Mii de ostaşi ai Evangheliei, care au „dormit” prin diferite biserici (ca Oral Roberts, Tommy Hick şi mulţi alţii), şi-au scos săbiile şi au pornit la luptă.

Această Sabie cu două tăişuri, care ”desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile inimii şi gândurile ei”, este Cuvântul lui Dumnezeu. (Evrei 4.12).

Da, toţi aceşti bărbaţi şi-au luat Bibliile (săbiile lor) şi au păşit în faţă, deoarece au văzut ce poate face Dumnezeu. Prin credinţă şi prin harul lui Dumnezeu, ei l-au bătut pe vrăjmaş pe toate fronturile, aşa că întreaga lume a fost trezită de această mare mişcare de vindecare divină.

Fraţilor, vindecarea divină există şi poate fi făcută.

Mulţi bărbaţi au fost cuprinşi de focul Duhului, aşa că au văzut vedenii, după care şi-au scos sabia şi au ieşit afară ca să se lupte cu Duşmanul.

Ce ştiţi voi despre aceasta?

Aici sunt oameni mari, care au fost vindecaţi prin harul Dumnezeului celui Atotputernic (ca de exemplu congresmanul Upshaw, regele George al Angliei şi mulţi alţii), aşa că nimeni nu mai poate tăgădui existenţa vindecării divine. Desigur.

Şi inima lui Elisei ardea ca să primească acea făgăduinţă. Da, el o dorea cu adevărat. Acesta era singurul scop al vieţii lui: să primească făgăduinţa – mantaua lui Ilie.

Părerea mea este că noi nu suntem sinceri în această privinţă. Dacă în dimineaţa aceasta, voi aţi avea un singur scop, dacă de exemplu voi L-aţi lăuda pe Domnul pentru făgăduinţele Sale şi aţi spune: „Am siguranţa că sunt vindecat prin puterea lui Dumnezeu!” sau: „Sunt hotărât să trăiesc ca un creştin adevărat!” sau: „Sunt hotărât să mă împac cu Dumnezeu!” şi ca urmare aţi pune deoparte tot ceea ce spune mama, tata, păstorul sau oricine altcineva, veţi primi ceea ce căutaţi.

Când Ilie a văzut hotărârea, credincioşia şi stăruinţa lui Elisei pentru a primi făgăduinţa, i-a dat-o.

Care era făgăduinţa? „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa.” (2 Împăraţi 2.10.

După ce i-a dat făgăduinţa, totul a depins de Elisei. Vedeţi? El dorise să primească făgăduinţa, iar Ilie i-a dat-o.

Citind însă cu atenţie veţi vedea că în această făgăduinţă era un „dacă”: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine…”

Frate, dacă în dimineaţa aceasta eşti bolnav, eu pot să-ţi dovedesc că Hristos ţi-a dat o făgăduinţă: „Dacă poţi să crezi această făgăduinţă, îţi aparţine!” Deci, dacă poţi să crezi!

Nu te lăsa biruit de necredinţă!

Priviţi-l pe Elisei. El a crezut şi ca urmare a primit mantaua lui Ilie, în care s-a înfăşurat.

O, ce marş al biruitorului! Cum a păşit el înainte! Vedeţi? El a avut făgăduinţa şi a simţit puterea, aşa că a păşit ca un războinic chiar jos la Iordan.

Lăudat să fie Dumnezeu, prietene! Fiecare credincios care este înfăşurat în neprihănirea lui Dumnezeu, păşeşte spre Iordan. Aşa este.

Lăsaţi să vină bombele atomice şi celelalte lucruri, căci noi suntem înfăşuraţi în manta şi astfel păşim înainte biruitori. Amin.

„Nu vă temeţi!” spune Domnul. „Eu am biruit lumea!” (Ioan 16.33).

Da, domnule. Vă amintiţi? „Eu am biruit lumea!” (fratele Branham bate din palme).

Hristos este Cel care a spus aceste cuvinte.

Şi Elisei a păşit înainte ca un biruitor, cu mantaua pe umeri. El mergea direct spre Iordan.

Frate, lasă-mă să-ţi spun ceva cu tot respectul.

Nu primi mantaua altuia! Nu primi o manta roasă de îndoială, de superstiţii sau de păreri, ci pune-ţi mantaua lui Hristos Biruitorul! Nu te încrede în biserica ce odinioară a vestit salvarea prin botezul Duhului Sfânt; care a învăţat despre vindecarea divină, iar acum neagă toate aceste lucruri supranaturale şi se lasă înecată de necredinţa, de superstiţii şi de toate celelalte lucruri!

Pune-ţi mantaua Celui care nu a pierdut nici o bătălie, căci eşti în drum spre Iordan. Amin.

Acum Elisei avea o manta de mâna a doua şi adevărul este că în dimineaţa aceasta sunt mulţi oameni care au o asemenea manta, dar când se apropie de Iordan, îşi dau seama că acea manta nu poate lucra singură. Amin.

Bisericile metodiste, baptiste, prezbiteriene, penticostale, etc., spun: „O, noi avem şcoli! Noi am învăţat toată morala Bibliei! Avem această „manta” ţesută din făgăduinţe în ordine! Da, noi le avem pe toate, suntem botezaţi şi conform învăţăturii apostolice, credem în vindecarea divină, credem în Dumnezeu, credem în puterea Sa, suntem botezaţi conform Bibliei, am primit Duhul Sfânt, am vorbit în limbi, etc. Da, noi avem toate acestea!”

Dar frate, dacă crezi că aceasta este tot ce-ţi trebuie, atunci când vei ajunge la Iordan vei vedea că-ţi lipseşte ceva.

O, tu poţi să fii învăţat; poţi să fii deştept, poţi să fii doctor în divinitate, sau poţi să fii doctor în filozofie, etc., poţi să ai binecuvântări şi tot felul de diplome; poţi să ai pe tine mantaua bisericii metodiste, sau a bisericii penticostale, a Adunării lui Dumnezeu, sau a trinitarienilor, etc. Toate acestea sunt mantale de mâna a doua. Aşa este. Sunt mantale făcute de mâna omului.

Frate, chiar dacă eşti creştin şi mergi la o biserică creştină, chiar dacă ai o manta corectă, nu uita că odinioară Elisei a stat faţă în faţă cu o întreagă adunare de critici şi de prooroci, care erau curioşi să vadă ce face.

Şi iată-l venind cu mantaua pe el!

O, Doamne! Aleluia! El este învăţat, este predat, crede şi totul este în ordine în viaţa lui. Şi iată-l îndreptându-se spre Iordan sub privirile tuturor.

O, Dumnezeule, câte nevoie avem noi de aceasta astăzi!

Sunt atât de mulţi oameni educaţi şi şcolaţi, sunt atâţia care pot să cerceteze Biblia şi s-o demonstreze matematic, care cunosc toată istoria bisericii pas cu pas, care pot să spună când a fost aprinsă candela şi ora la care s-a stins. Da, ei pot să spună toate aceste lucruri, au botezul în apă, au botezul spiritual sau mantaua, cum le place să spună; ei au toate lucrurile aşezate în ordine.

Aşa a avut şi Elisei, dar când a venit acolo jos la Iordan ca să se confrunte cu lumea criticilor, ce a strigat el?

„Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?” (2 Împăraţi 2.14), după care a lovit apele cu mantaua şi ele s-au despărţit într-o parte şi-n alta.

Vedeţi, nu mantaua lui Ilie a făcut aceasta, ci puterea lui Dumnezeu.

Şi ceea ce ne trebuie nouă în dimineaţa aceasta, este puterea Dumnezeului lui Ilie.

Poate că aţi vorbit în limbi, aţi strigat, sau aţi alergat în sus şi-n jos dar ceea ce ne trebuie nouă, este puterea dată de Dumnezeu la rusalii, astfel încât şi în mijlocul nostru să aibă loc lucrările care s-au făcut atunci prin ucenicii Domnului.

Mantaua lui Ilie era în ordine, dar Elisei avea nevoie de o trezire proaspătă, lucrată de Dumnezeu în inima lui. El avea nevoie de o ungere proaspătă venită de la Dumnezeu.

Elisei avea mantaua când a coborât la râu dar avea nevoie de însărcinarea lui Dumnezeu, de puterea Sa, ca să poată face minuni.

De aceea frate, nu te teme să ceri de la Dumnezeu lucrurile pe care le-a făgăduit, căci eu îţi spun că El este un Dumnezeu omniprezent şi atotputernic, iar dacă sunt un slujitor al lui Dumnezeu, trebuie să fac lucrările Lui, iar dacă fac lucrările Lui, trebuie să-I cer să aducă la existenţă lucrurile pe care le-a făgăduit, deoarece şi El îmi cere imposibilul.

Eu trebuie să-L chem şi să-I spun: „Dumnezeule, Tu ai făgăduit acest lucru…”

Aşa să procedaţi toţi cei ce auziţi aceste cuvinte, căci „veţi primi o putere”. Când? După ce Duhul Sfânt vine peste voi, după ce îmbrăcaţi mantaua de creştin, după ce credinţa voastră se odihneşte în Hristos. Atunci veţi primi o putere. Acolo sunteţi. Desigur.

De aceea frate şi soră, în dimineaţa aceasta aş vrea să vă rugaţi pentru mine, în timp ce ne apropiem de serviciul de vindecare, deoarece aşa cum am predicat acum zece ani, tot de pe această platformă, despre David şi Goliat, vreau să vă spun că acum nu am de luptat cu un „Goliat”, deoarece l-a biruit Domnul pe Golgota, ci eu trebuie să lupt cu necredinţa ce o simt în jur.

Şi aşa cum a strigat Elisei odinioară, strig şi eu acum: „Unde este Domnul Dumnezeu care a dat aceste făgăduinţe? Unde este Dumnezeul care a dat mantaua?”

O, Dumnezeule, vino şi dă-mi putere, credinţă şi curaj în ceea ce priveşte lucrurile care vin sau pleacă. Chiar dacă par întunecoase, sau oricum par, ceea ce-ai promis Tu este Adevărul!

De aceea vă întreb frate şi soră, şi pe voi, prieteni păcătoşi, pe cei care încercaţi să imitaţi creştinismul, care poate că aparţineţi la o biserică, ceea ce este foarte bine. Eu nu am nimic împotrivă la aceasta, nu am nimic împotriva educaţiei şi a teologiei voastre, dar unde este Dumnezeu?

Voi ştiţi că nu Elisei a despicat râul, nici mantaua lui Ilie nu a făcut aceasta. Voi ştiţi că Elisei a ridicat mantaua de jos şi a lovit cu ea apele, aşa cum o făcuse Ilie înaintea lui.

Când a luat-o de jos, în ea nu era însă nici o putere, de aceea a strigat fiind conştient că Dumnezeu îl va auzi:

„Unde este acum, Domnul, Dumnezeu lui Ilie? Unde este acel Dumnezeu, care este „El”?

În clipa aceea, profetul Elisei a fost străpuns de Ceva, căci el s-a aplecat imediat a luat mantaua şi a lovit cu ea apele, care s-au despicat într-o parte şi-n alta, iar el a păşit spre Iordan, sub privirile criticilor şi a religiilor acelor zile, exact cum făcuse şi Ilie cu puţin timp înaintea lui.

Noi n-avem nevoie de învăţături religioase, ci de Dumnezeul lui Ilie, de Puterea Dumnezeului lui Ilie, în mijlocul bisericii: de puterea care ne face să numim Cuvântul lui Dumnezeu, Adevărul.

Ca fiinţe umane, toţi cei ce suntem prezenţi în dimineaţa aceasta aici, suntem în călătorie spre Iordan.

Deci Elisei a ajuns la Iordan.

Şi voi veţi ajunge acolo într-una din aceste zile.

Dar când a ajuns la Iordan, Elisei a păşit ca biruitor. El avea o manta de mâna a doua, care deşi fusese purtată de un alt bărbat, era bună. Şi Elisei ştia că acea manta fusese purtată de Ilie.

Frate şi soră, într-una din aceste zile, va trebui să cobor şi eu la Iordan.

Când am venit încoace, mă gândeam: „Va trebui să mergem până la fratele şi sora Wright.” Să nu uitaţi că este nunta lor de aur şi ca urmare cred că biserica va fi invitată să cineze cu ei.

Într-una din aceste zile am stat şi m-am gândit că au trecut 50 de ani de când s-au căsătorit, iar acum amândoi sunt înaintaţi în vârstă. Eu am 47 de ani, iar ei s-au căsătorit cu trei ani înainte de naşterea mea.

Da, am 47 de ani şi păşesc spre Iordan. Eu trebuie să cobor, să ajung acolo. Poate voi avea un accident de circulaţie, sau poate mă voi prăbuşi cu avionul, sau voi fi împuşcat. Nu ştiu cum va fi, dar de un lucru sunt sigur: ştiu că într-o zi voi păşi spre Iordan.

Şi când ajung acolo, aş vrea să ştiu că am o manta de mâna a doua pe mine. Eu nu mă încred în puterile mele, pentru că ştiu că nu este nimic bun în mine.

Când Elisei a luat mantaua lui Ilie, şi-a sfâşiat hainele lui în bucăţi.

Aşa procedăm şi noi când Îl primim pe Hristos. Ne sfâşiem în bucăţi propriile idei şi păreri, nonsensul nostru, etc.

Mă gândesc la vremea când eram un predicator baptist. Când L-am întâlnit însă pe El, am rupt totul în bucăţi şi am luat mantaua Lui, iar când voi ajunge la Iordan, voi fi înfăşurat în mantaua Lui.

Da, fraţilor, noi toţi vom ajunge într-o zi acolo.

Haideţi să ne rugăm.

Tatăl nostru ceresc, în timp ce ne aflăm în călătorie spre Iordan ca biruitori, suntem conştienţi că atunci când ajungem acolo, trebuie să prezentăm ceva.

O, ce lucru îngrozitor ar fi despărţirea de Tine! Noi nu vom putea trece pe deasupra.

Dar mă gândesc că atunci când Elisei a ajuns la Iordan, avea mantaua lui Ilie, mantaua bărbatului care fusese slujitorul Tău, şi pe care Tu l-ai luat şi l-ai ridicat la cer.

Şi când a ajuns la Iordan – moartea, a lovit apele cu acea manta, iar apele s-au despărţit pentru că fusese acceptat şi astfel a putut trece dincolo.

Scumpul nostru Dumnezeu, într-o zi va trebui să mergem şi noi jos, iar când vom ajunge acolo, nu ne vom putea prezenta cu faptele noastre bune, căci nu avem nici una.

Noi Îl acceptăm pe El ca Cel înviat din morţi şi ştim că prin El vom fi aduşi în prezenţa lui Dumnezeu, unde vom locui pentru totdeauna.

Dumnezeule, noi dorim să Îl prezentăm pe El pentru că Îl iubim şi credem în El, şi ştim că prin harul Său măreţ, ne-a îmbrăcat cu mantaua Lui.

Rugămintea mea este să ne ajuţi în aceste zile de luptă. Ajută-i pe toţi bărbaţii care sunt chemaţi să facă lucrarea Ta, să ia mantaua lui Hristos, puterea Duhului Sfânt, ca astfel, Duhul care a fost în  El, să vină şi peste noi. Îndură-Te şi fă aceasta, pentru că Te rugăm în Numele lui Hristos. Amin.

În timp ce stăm cu capetele plecate, mă întreb dacă este aici vreo persoană, care este pe punctul să păşească spre Iordan, fără să aibă mantaua? Dacă este aici cineva care nu posedă mantaua Fiului lui Dumnezeu?

Dacă este cineva care n-o are, n-aţi vrea să vă ridicaţi mâinile şi să spuneţi:

„Scumpe Dumnezeule, a sosit ceasul când sunt hotărât s-o accept şi eu!”

Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă.

Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule.

Altcineva? Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere.

Mai este cineva care vrea să ridice mâna?

Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe tine, domnule (pe domnul din spate).

Spuneţi doar atât: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, aş vrea să încep corect. Vreau ca din această dimineaţă să mă lepăd de neprihănirea mea personală, de ideile mele proprii, de gândirea mea, de păcatul în care am trăit, de plăcerile şi distracţiile lui Hristos, astfel încât s-o pot folosi, căci ştiu că mantaua Lui este desăvârşită.”

Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule.

Altcineva?

Aţi vrea să vă ridicaţi mâinile şi să spuneţi: „Doresc să primesc Duhul Sfânt în viaţa mea. Doresc să fiu înfăşurat în mantaua neprihănirii Lui, pentru că ştiu că atunci când voi ajunge în faţa Lui, nu voi putea spune: „Păi, eu am adus pe cineva” sau ”Am făcut asta sau cealaltă…”

Este frumos că ai putut face ceva, dar n-aţi vrea să ridicaţi totuşi mâna şi să spuneţi: „Hristoase, eu renunţ la propriile mele căi, şi o accept pe a Ta, pentru că doresc să primesc îndurarea Ta când voi ajunge la capătul drumului!”

În regulă. Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă. Şi pe tine, acolo în spate.

Acum ne vom ruga:

Neprihănitule Tată ceresc, cred că au fost ridicate aproximativ zece mâini. Eu nu-i cunosc, dar Tu ştii totul despre ei. Aceşti oameni sunt în nevoie, de aceea au venit la Tine, ca să le dai Ajutorul pentru timpul de necaz.

Ajută-i să vadă că marele ceas se apropie, iar bomba atomică şi celelalte lucruri vor veni în curând.

De aceea Te rog să-i binecuvântezi, să-Ţi pui mâinile peste ei şi să le ierţi toate păcatele şi îndoiala. Ajută-i să arunce departe, toate mantalele lor vechi şi roase de neprihănirea personală, de superstiții şi de evlavia religioasă. Ajută-i pentru că doresc să scape de toate acestea.

Fie ca ei să arunce totul şi să primească mantaua Domnului Isus, spunând: „Eu mă încred în El! Din clipa aceasta, nu mă mai încred în neprihănirea şi în faptele mele, ci mă încred în Tine!”

Dăruieşte-le această Manta şi ajută-i s-o poată primi, Tată, pentru că o cerem în Numele lui Hristos. Amin.

– Amin –