BISERICA A ALES LEGEA ÎN LOCUL HARULUI

….Uneori oamenii nu înţeleg, dacă ungerea nu este asupra lor.

Mă bucur să fiu aici în seara aceasta, împreună cu voi toţi şi cu păstorul vostru iubit, fratele Sullivan, ca să vorbim despre Cuvânt şi să ne rugăm împreună.

Mulţi predicatori şi păstori m-au rugat să merg în bisericile lor, dar n-am mai făcut nici o pauză de la Crăciun, şi mă simt foarte obosit. Am nevoie de o săptămână de odihnă deoarece sunt epuizat.

Înainte de a veni aici, am fost la un şir de adunări şi  s-a întâmplat să primesc şi 30 de vedenii într-o seară. Nimeni nu va şti vreodată ce înseamnă aceasta. E o taină între mine şi Dumnezeu, pe care o voi lua cu mine în mormânt. Nu pot să vă explic. Este imposibil, dar gândiţi-vă la următorul lucru: Domnul Isus a avut o vedenie, apoi a zis:

„Am simţit că din Mine a ieşit o putere.” (Luca 8.46). A spus aceasta după ce se atinsese de El o femeie. Cum va fi atunci cu un păcătos salvat prin har? Dar noi am primit o făgăduinţă: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” (Ioan 14.12).

Nora mea a fost într-o călătorie de opt săptămâni pe la adunări, şi a trebuit să stea trei sau patru zile în pat ca să îşi revină. Şi băieţii sunt epuizaţi.

Ajungeam acasă şi nici nu apucam să-mi desfac valizele pe jumătate, că trebuia să plec iarăşi.

Voi spuneţi că este obositor să vii la adunare, să asculţi predica, să te duci acasă să dormi (până a doua zi la prânz, dacă vrei), şi apoi, seara să vii iar la adunare. Dar, luaţi odată pe umerii voştri responsabilitatea de a ţine o adunare şi de a răspunde pentru toate lucrurile pe care le spuneţi; veniţi şi propovăduiţi. Ştiinţa spune că pentru organismul nostru, 20 de minute de propovăduire sub ungerea Duhului Sfânt echivalează cu opt ore de muncă grea.

Uneori propovăduiesc o oră şi jumătate, sau două, şi pe lângă asta mai sunt şi vedeniile. Unele vedenii mă solicită mai mult decât ar face-o trei zile de propovăduire a Cuvântului. Dar să primeşti 30 de vedenii într-o singură seară? Este o mare minune că Domnul mă mai ţine în viaţă. Şi să ştiţi că numai pentru voi o face.

Câţi dintre voi au auzit de fratele Raymond Rickey? Nu aţi auzit? Într-una din serile trecute, pe când mă aflam la Los Angeles, a îngenuncheat lângă mine şi s-a rugat… ……………..………………………………………………………………………………….Aceasta i-a pricinuit mult rău. A crezut că rezistă şi a doua oară, aşa că s-a întors şi a pornit o trezire, dar aceasta l-a dus la o epuizare nervoasă. A ajuns într-o stare deplorabilă. Este un frate tare bun. Când ne-am întâlnit, a venit la mine, a îngenuncheat şi a încercat să-mi spună ceva. Am înţeles foarte greu ce vrea să spună: „Frate Branham, nu mai pot continua aşa. Opreşte-te, căci altfel în scurt timp vei ajunge ca mine.”

Eu cred că râvna ne ucide raţiunea şi mergem înainte cu credinţa că Domnul va purta de grijă.

Mă bucur că-i văd în această seară pe unii dintre prietenii mei. Secretarul meu, fratele Maguire şi soţia lui… ……………………………………. Mă bucur să-i avem printre noi. Iată-i şi pe cei doi fraţi din Kentucky – nu-mi amintesc numele lor. De fapt, cred că sunteţi din Arkansas, nu-i aşa?

Îl văd şi pe fratele Dauch din Ohio, împreună cu soţia lui. Sunt foarte fericit să vă văd pe toţi în această seară………………………………………………………………………Ne bucurăm că a venit şi el din însorita Georgia. Cineva l-a întrebat: „Ce mai faci?” iar el a răspuns: „Îngheţ!”

Unde eşti, frate Welch? Nu te văd. Ia te uită! Erai chiar aici, sub nasul nostru.

Iat-o şi pe sora Evans. O, sunt o mulţime de fraţi din Georgia. Ne bucurăm să vă avem printre noi.

Domnul să-l binecuvânteze pe fratele Sullivan, pentru că ne-a invitat pe toţi. El suportă toate cheltuielile.

Din câte am înţeles, fratele Sullivan ne va părăsi în curând. Voi pierde un om deosebit, un om care se oferă să suporte toate cheltuielile, pentru ca voi să veniţi aici, ceea ce arată ce mult vă iubeşte. Dacă nu ar avea dragoste de oameni, n-ar putea face acest lucru. Aşa este. Fratele Sullivan este un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, iar eu îl respect din toată inima.

Un om de valoare este un om care ştie să renunţe la toate şi să trăiască pentru Dumnezeu. Pe drumul Ierihonului este loc numai pentru doi: Isus şi tu. Nici mai mulţi nici mai puţini, ci doar doi, iar noi trebuie să umblăm pe această cale îngustă. Orice om care a făcut vreodată ceva pentru Dumnezeu, a trebuit să umble pe această cale.

De-a lungul vremii, aceşti oameni au fost osândiţi, surghiuniţi şi alungaţi, iar noi suntem la fel ca ei. Trebuie să umblăm singuri pe această cale. Totuşi, nu vom fi singuri, deoarece Domnul va fi întotdeauna cu noi.

Suntem foarte recunoscători celor care ne-au îngăduit să ţinem adunarea în această sală. Dacă vreunul dintre ei mă ascultă acum, să ştie că apreciem foarte mult bunătatea lor. Domnul să îi binecuvânteze. Sala aparţine armatei Satelor Unite şi rugăciunea noastră este ca Dumnezeu să îi binecuvânteze şi să îi ajute.

După cum ştim, ei lucrează la un program de apărare aeriană împotriva forţelor armate ale altor ţări.

Fraţilor, există un singur program de apărare la care ar trebui să lucrăm din leagăn până la mormânt, cu privirea aţintită la cruce, căci apărarea noastră este la cruce.

Dacă fiecare soldat al Statelor Unite şi-ar preda viaţa în mâinile Domnului, dacă ar cădea cu faţa la pământ şi s-ar ruga, aţi putea renunţa liniştiţi la toate rachetele şi proiectilele voastre. Sigur că da, deoarece atunci vom fi atât de bine apăraţi încât oricine, oricare naţiune de sub soare    s-ar teme de noi.

În ultimul timp am vorbit despre ce înseamnă că în zilele din urmă va fi iarăşi ca pe vremea Sodomei. De asemenea, am spus că pe vremea aceea Israelul nu avea necazuri cu celelalte popoare. Toţi se temeau de ei pentru că se încredeau în Domnul.

Cred că mă auziţi bine, nu-i aşa? Se aude bine în spate? Cred că se aude un ecou. Să vedem dacă se poate face ceva. E mai bine acum? Se aude mai bine în spate? Nimeni nu spune nimic. Se aude mai bine? În ordine. Să-l lăsăm aşa.

Acum vreau să trecem imediat la Cuvânt. Aseară v-am ţinut până seara târziu la biserica fratelui Sullivan. M-am bucurat foarte mult de mesajul deosebit pe care mi l-a dat Domnul, despre „Sunetul nedesluşit.”

Am vorbit despre foarte multe sunete nedesluşite care se aud în zilele noastre, iar apoi am discutat despre un sunet care este desluşit. (Mulţumesc, frate Gene. Cred că este mai bine acum). Aşadar, am văzut că există un sunet desluşit şi acesta este glasul Evangheliei. Am văzut că Evanghelia nu vine numai prin Cuvânt, ci şi prin puterea şi manifestarea Duhului. Sunetul care s-a auzit în ziua cincizecimii, ca vâjâitul unui vânt puternic, purta în el certitudinea că oamenii primiseră Viaţa.

Mă auziţi mai bine dacă stau mai departe de microfon? Bine. Încerc să fac aşa cum făcea Paul Rader. Câţi dintre voi l-aţi văzut vreodată? Eu râdeam de el, deoarece se dădea în spate, îşi ridica pantalonii şi apoi se ridica cu mâinile ridicate. El obişnuia să stea departe de microfon.

I-am văzut în sală pe fratele şi sora Collins.

Unii oameni nu cred că Dumnezeu dă botezul cu Duhul Sfânt şi predicatorilor metodişti, dar iată că avem printre noi un predicator metodist din Kentucky, care a primit botezul cu Duhul Sfânt şi care acum este un slujitor smerit al lui Dumnezeu.  Ne bucurăm că Duhul Sfânt este pentru oricine doreşte să-L primească. Oricine doreşte să se apropie de Dumnezeu, poate primi Duhul Sfânt. Da, domnilor. Acest lucru este valabil pentru metodişti, baptişti, prezbiterieni, luterani, catolici, evrei, protestanţi, galbeni, albi, negri, etc. Duhul Sfânt este pentru toţi oamenii.

Acum, aş dori să ne plecăm capetele şi să ne rugăm câteva clipe. Dar, înainte de a ne ruga, dacă aveţi vreo cerere deosebită, păstraţi-o în inima voastră şi mărturisiţi acest lucru ridicând mâinile către Dumnezeu. Domnul să vă binecuvânteze şi să vă dea tuturor ceea ce aţi cerut.

Tatăl nostru care eşti în ceruri, ne apropiem de tronul Tău de har. Nu venim la tronul Tău de dreptate, pentru că nu am putea sta în picioare înaintea lui şi nu-Ţi cerem dreptate pentru că atunci am fi pierduţi, ci Îţi cerem har, şi venim înaintea Ta pentru că avem făgăduinţa că vom primi ceea ce Îţi cerem, dacă venim siguri pe noi, fără să ne îndoim, şi cerem în Numele Domnului Isus Hristos, pentru că este scris: „Orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus.” (Coloseni 3.17).

El însuşi a zis, pe când era încă pe pământ:

 „Orice veţi cere în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14.13). Noi suntem siguri că vom primi tot ceea ce vom cere, pentru că credem din toată inima şi în Numele Lui Isus cerem har, îndurare şi curajul de a ne preda în mâna Ta, Doamne, ca să poţi turna în inimile noastre Duhul Tău cel Sfânt, de care avem atâta nevoie.

Dă credinţă celor care au ridicat mâinile şi mie, care sunt unul dintre ei, pentru că credem din toată inima că ne vei asculta şi ne vei da ce Ţi-am cerut. Încredinţăm această lucrare în braţul Tău şi ne predăm Ţie, ca să faci cu noi ce vei găsi de cuviinţă.

Acum ne apropiem de Cuvântul Tău şi Te rugăm, Doamne, trimite Duhul Sfânt să ungă Cuvântul acesta şi să-L însămânţăm în inima fiecăruia dintre noi, căci Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Unii dintre voi obişnuiesc să-şi noteze versetele. În seara aceasta, vă rog să deschideţi Biblia împreună cu mine, la Deuteronom 2.3:

„Vă ajunge de când ocoliţi muntele acesta. Întoarceţi-vă spre miază-noapte.”

Îmi place să vorbesc despre Vechiul Testament, pentru că el este o umbră a celui Nou. Pornind de la acest verset sfânt (după cum întreg Cuvântul lui Dumnezeu este sfânt) aş dori să trasez o paralelă între Vechiul şi Noul Testament, între zilele din vechime şi zilele noastre.

Atunci când copiii lui Israel cântau, strigau şi dansau în Duhul, de cealaltă parte a Mării Roşii, dacă le-ar fi spus cineva că aveau să mai treacă 40 de ani până când vor ajunge în ţara promisă, cu siguranţă nu ar fi crezut. Tocmai scăpaseră de necaz şi de prigoană. Dumnezeu îi izbăvise şi îi trecuse de cealaltă parte a mării, şi mai aveau în faţă doar o călătorie de câteva zile până să intre în ţara făgăduită. Totuşi, necredinţa lor i-a ţinut departe de aceasta timp de 40 de ani.

Şi părinţii noştri au trecut prin aceeaşi situaţie în urmă cu 40 de ani, sau mai puţin.

Israel trecuse printr-o mare trezire şi se afla în drum spre ţara făgăduită, pe care Dumnezeu jurase lui Avraam că le-o va da. Dumnezeu Îşi împlinise până atunci toate făgăduinţele şi numai un drum de câteva ore îi mai despărţea de ţara în care curgea lapte şi miere. Măsuraţi pe hartă. Cred că şi mie mi-ar fi luat mai puţin de cinci zile ca să ajung de la Marea Roşie până în Palestina. Distanţa era mică, totuşi, din pricina necredinţei lor, au avut nevoie de încă 40 de ani ca să parcurgă drumul prin pustie.

Aici este o chestiune foarte importantă la care ar trebui să ne oprim puţin. Ei nu se gândeau că-i aşteaptă apele de la Mara, pustia Sin, Muntele Sinai, sau Cades-Barnea, unde s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Unsprezece zile îi despărţeau de Cades, dar nu puteau să creadă aceasta, pentru că văzuseră foarte multe semne şi minuni întâmplându-se sub ochii lor. Erau siguri că se aflau în voia lui Dumnezeu, la fel cum au fost şi părinţii noştri, în urmă cu câţiva ani. Acolo au greşit ei şi greşeala le-a fost fatală.

Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o Israel vreodată, a fost că au refuzat harul şi au ales legea. Ei au făcut această greşeală fatală în Exod 19. Legământul pe care îl făcuse Dumnezeu cu Avraam era desăvârşit, iar harul le dădea un proroc, un izbăvitor, un miel de jertfă; le dădea cea mai mare trezire pe care au avut-o vreodată. Totuşi, ei n-au fost mulţumiţi cu atât. Voiau ceva în legătură cu care să se poată certa, voiau un loc în care să intre şi să facă ceea ce voiau ei.

La fel este şi astăzi, şi la fel a fost şi acum 40 de ani cu părinţii noştri penticostali. Harul le-a adus o mare lucrare, i-a scos din lume şi din haosul în care se aflau, i-a scos din organizaţii şi din denominaţii. Le-a dat cea mai mare trezire pe care au văzut-o vreodată şi i-a umplut de Duhul Sfânt. Cântau, dansau în Duhul, se simţeau minunat şi habar        n-aveau că în toţi aceşti ani s-au ţinut departe de împlinirea deplină a făgăduinţei.

Cum a fost Israelul firesc, aşa este şi Israelul duhovnicesc. Şi noi suntem copii ai lui Israel, pentru că suntem sămânţa lui Avraam. Iudeu nu este acela care este după trup, ci acela care este după Duh:

„Dacă aţi murit în Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3.29). Avraam nu era iudeu, ci era dintre neamuri – din ţara caldeenilor, cetatea Ur. Fără discuţie, Avraam era dintre neamuri.

Israeliţii au călătorit atâta vreme prin pustie pentru că nu s-au mulţumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu şi au vrut să mai adauge şi ei câte ceva.

Aici greşim şi noi întotdeauna când vrem să adăugăm câte ceva la ceea ce a făcut sau a zis Dumnezeu. Nu trebuie să facem aceasta!

De două mii de ani, oamenii tot încearcă să pună câte un cuvânt la rugăciunea Domnului, ca să o facă mai frumoasă, sau să scoată câte un cuvânt de ici, de colo, ca să sune mai bine. Dar nu puteţi face aceasta, pentru că Dumnezeu a spus un Cuvânt şi acesta este desăvârşit, iar dacă încercaţi să adăugaţi ceva la un lucru desăvârşit, înseamnă că ceva nu este în ordine cu voi. Şi orice face Dumnezeu este desăvârşit.

          El nu are nevoie de ajutorul nostru, pentru că este Dumnezeu. Voi spuneţi: „Bine, dar are nevoie de oameni care să propovăduiască Cuvântul!” Să nu uitaţi însă că Ioan Botezătorul a spus: „Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fiii lui Avraam.” (Matei 3.9). Nu are nevoie de noi, pentru că El este Dumnezeu; El este Creatorul şi poate să facă tot ce vrea.

Dumnezeu le-a dat Israeliţilor mielul pascal, le-a dat mana din cer ca hrană pentru călătorie, le-a dat apă din stâncă atunci când erau însetaţi şi le-a dat şarpele de aramă ca să-i vindece când erau bolnavi. Dar cu toate acestea, ei au ales legea. Au vrut experienţă teologică, ca să se poată certa; să se organizeze şi ca să se dezbine între ei.

Exact acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu părinţii noştri penticostali, cu vreo 40 de ani în urmă. Dumnezeu a chemat un bărbat din California – un negru ce privea ciocuş – şi i-a dat experienţa botezului cu Duhul Sfânt. Aşa s-a născut misiunea „Azusa Street”, iar de acolo, lucrarea s-a întins şi a cuprins toată ţara şi apoi ţară după ţară, până când focul penticostal s-a întins în toată lumea. Ce binecuvântări minunate le-a dat Dumnezeu prin harul Său!

Mulţi dintre ei nu ştiau nici să-şi scrie numele. Veneau la biserică îmbrăcaţi în zdrenţe. Femeile culegeau porumb, îl pisau zdrobindu-l cu bolovani ca să-şi hrănească copiii, şi pentru ca bărbaţii lor să poată merge să propovăduiască Evanghelia. Oamenii îi batjocoreau, îi numeau „holly-rollers”, îşi băteau joc de ei, îi aruncau în închisori sau în case de nebuni, crezând că şi-au pierdut minţile.

Dumnezeu le-a dat una dintre cele mai mari treziri pe care avea să le vadă această ţară. N-a existat niciodată o trezire ca trezirea penticostală. De-a lungul timpului s-au ridicat reformatori, ca: Wesley, Spurgeon, Calvin, Knox şi alţii, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să stârnească o trezire ca trezirea penticostală. Aceasta a fost cea mai mare lucrare care a zguduit pământul, din ziua când S-a revărsat Duhul Sfânt la Cincizecime şi până în zilele noastre.

Anul trecut, Biserica Penticostală a înregistrat mai mulţi convertiţi decât toate celelalte la un loc. Cred că l-aţi auzit pe Billy Graham vorbind despre aceasta. Este ceva ce nu putem ignora.

Dar unde au greşit ei? Ca şi Israelul, n-au putut să meargă pe calea pe care îi călăuzea Duhul, ci s-au apucat să adauge ceva, primind astfel printre ei flagelul necredinţei.

Dacă israeliţii ar fi putut merge pe calea pe  care îi conducea Domnul, în mai puţin de două săptămâni ar fi fost în ţara făgăduită. Dar ei au preferat nişte surogate (înlocuitori).

Dacă Biserica Penticostală s-ar fi dus înainte cu Duhul, aşa cum le poruncise Domnul care a dovedit că era cu ei, astăzi am fi trăit în mia de ani. Dar ei au fost la fel ca Israelul şi au procedat la fel ca el, pentru că aşa spune în Corinteni: „nouă ni s-a întâmplat la fel ca lor”.

Cum a început totul? Oamenii n-au mai vrut să fie călăuziţi de Duhul, ca un grup de credincioşi, ci au vrut să-şi agaţe de ei un nume, au vrut să întemeieze o organizaţie.

Astfel, s-au organizat. Cineva primise descoperirea că oamenii trebuie să fie botezaţi în Numele lui Isus şi nu în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Dar ce s-a întâmplat? Sfatul bătrânilor s-a organizat şi şi-a luat numele de „Adunarea lui Dumnezeu”. Ce s-a întâmplat cu „Numele lui Isus”? Oamenii şi-au făcut tot felul de organizaţii, cu tot felul de nume. S-au despărţit şi şi-au format grupări diferite din cauză că unii credeau că Isus va veni călare pe un cal alb, iar alţii credeau că va veni pe un nor alb. Aici aţi greşit voi. Aici aţi păcătuit amarnic. De ce n-aţi lăsat lucrurile aşa cum erau? Credeţi că Numele lui Isus nu era bun? Credeţi că lucrurile primite nu erau suficiente pentru voi?

Isus a spus: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.” (Matei 15.13). Orice lucru care nu vine de la Dumnezeu, va fi nimicit, dar cine va putea să oprească lucrurile care vin de la El? Staţi liniştiţi şi lăsaţi-L pe Dumnezeu să conducă!

Dar oamenii au ţinut neapărat să se organizeze. S-au certat între ei, s-au dezbinat, s-au despărţit în grupuri şi grupuleţe: unitarieni, trinitarieni şi aşa mai departe, spunând: „Biserica noastră este cea mai mare. Noi suntem majoritatea. Noi avem cei mai buni predicatori. Noi avem cei mai mulţi bani. Noi am trimis cei mai mulţi misionari.”

Adevărul este că nici noi n-ar trebui să fim împărţiţi în mai multe grupuleţe, ci ar trebui să fim uniţi în nădejde, în învăţătură şi în dragostea de oameni. Da, dragostea de oameni.

„Înainte la luptă, ostaşi creştini!

Înainte, cu crucea lui Isus!

Nu cu vreo organizaţie.”

Dar întotdeauna omul a vrut să adauge câte ceva şi din partea lui; întotdeauna a vrut să facă ceva ce a considerat el că este bine. Aşa s-a întâmplat atunci când israeliţii s-au hotărât să ceară un împărat, care să-i conducă, deşi împăratul lor era Dumnezeu.

Întotdeauna, El a vrut să fie totul în toţi pentru poporul Său, dar oamenii nu pot sta liniştiţi. Trebuie să se amestece neapărat în lucrarea Domnului.

Neapărat, trebuie să avem episcopi şi doctori în teologie; trebuie să avem diplome şi titluri, ca să-i putem privi pe ceilalţi fraţi de sus. Aceasta este o urâciune şi oriunde se găseşte urâciunea, găseşti şi necredinţa alături de ea, pentru că Biblia spune:

„Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care v-o daţi unii altora?” (Ioan 5.44).

Cum puteţi crede voi, care spuneţi: „Vai! A venit episcopul! Să mergem repede să-l ascultăm! A venit prezbiterul! Trebuie să mergem să-l ascultăm! ”

Nu poţi să umbli după un scaun înalt în organizaţie şi totuşi să ai credinţă în Dumnezeu, ci este nevoie să vinzi tot ce ai şi să te încrezi în El. Cu aceasta a început mişcarea penticostală, şi chiar asta a făcut din voi penticostali. (În limba engleză cuvântul „penticostal” vine de la cuvântul „cincizecime”).

„Biserica” înseamnă „cei chemaţi afară”. Israelul a fost chemat afară, la fel cum au fost chemaţi şi penticostalii, şi puşi deoparte. Israelul a fost biserica lui Dumnezeu, după cum şi penticostalii au fost biserica lui Dumnezeu – atâta timp cât au rămas afară, despărţiţi de această lume.

Însă voi vreţi să vă purtaţi ca toţi ceilalţi; vreţi să faceţi lucrurile pe care le fac ei şi vreţi să fiţi asemenea lor.

Când Israelul a cerut un împărat, bătrânul proroc Samuel i-a chemat şi le-a zis cam aşa:

„De ce vreţi să fiţi ca filistenii? De ce vreţi să fiţi ca celelalte neamuri din lume? Ei îşi au împăraţii lor, dar Împăratul vostru este Domnul.”

Orice proroc adevărat v-ar spune acest lucru, v-ar spune cum să-L urmaţi pe Domnul şi să nu priviţi în altă parte; L-ar lăsa pe El să vă conducă în toate lucrurile.

Aşadar, copiii lui Israel voiau să fie la fel ca neamurile. Atunci bătrânul Samuel s-a ridicat şi le-a zis: „Dumnezeu este Împăratul vostru.” (1 Samuel 12.12).

Dumnezeu este şi Împăratul nostru, de aceea, nu vă luaţi după oamenii din lume, ci lăsaţi-i să meargă în căile lor, dacă aşa le place. Dacă ei vor episcopi şi predicatori foarte bine educaţi, dacă vor moda de la Hollywood, n-au decât s-o aibă, dar aceasta nu e pentru copiii lui Dumnezeu, ci Călăuza noastră duhovnicească, Căpetenia noastră, este Duhul Sfânt. Voi nu aveţi nevoie de aceste lucruri. Dacă ei le vor, lăsaţi-i  în pace, dar ele nu sunt pentru voi.

Observaţi ce s-a întâmplat. Samuel le-a zis israeliţilor: „Dumnezeu m-a trimis să fiu prorocul vostru. V-am spus eu vreodată ceva în Numele Domnului şi nu s-a întâmplat?” Gândiţi-vă la aceasta. „Am cerut vreodată ceva de la voi?”

Am primit o scrisoare de la un frate din Arizona, care mi-a spus că o mare personalitate religioasă a ţinut acolo o adunare, la o biserică puţin mai mare decât aceasta de aici. Ca să-l aibă pe predicatorul acela în mijlocul lor, oamenii de acolo au fost nevoiţi să plătească şase mii de dolari. Gândiţi-vă, fraţilor, ce s-ar fi putut face cu acei şase mii de dolari. Da, există fraţi care propovăduiesc Evanghelia şi nu au nici pantofi în picioare, în timp ce alţii cheltuiesc milioane de dolari ca să îşi ridice biserici mari şi strălucitoare.

Nu vorbesc despre cineva anume, ci la modul general. Am aflat de curând că o mare organizaţie a alocat între trei şi şase milioane de dolari pentru construirea unei clădiri pentru birouri, în timp ce misionarii noştri nu au ce mânca.

Dacă propovăduim că Hristos vine în curând, ce rost mai au toate acestea? Eu nu pot pricepe, oameni buni.. e dincolo de capacitatea mea de înţelegere. Viaţa pe care o trăiţi, arată exact ce este în inima voastră. Isus a zis: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de Mine.” (Matei 15.8). Faptele voastre vorbesc mai tare decât cuvintele. De ce mai spuneţi că venirea lui Isus este aproape dacă faceţi astfel de lucruri? Nu mai este timp pentru aşa ceva!

Samuel le-a spus: „Spuneţi-mi când v-am prorocit ceva în Numele Domnului şi nu s-a întâmplat?”

„Tot ce ne-ai spus s-a întâmplat întocmai”, i-au răspuns ei.”

„Am cerut eu vreodată bani de la voi?”

„Nu”.

„Dacă vă luaţi după neamuri şi vă puneţi un împărat, înseamnă că îl alegeţi pe acela în locul Domnului.”

Dar ei au spus: „Dacă vom avea un împărat vom fi şi noi ca celelalte popoare. Lucrurile vor merge mai bine. Vom avea înaintea cui să ne spunem necazurile, vom avea cu cine să vorbim şi cine să ne sfătuiască.”

O, frate, dacă ai o viaţă duhovnicească, atunci Domnul te va sfătui.

Oamenii de astăzi încearcă să înlocuiască până şi naşterea din nou. Iată ce se întâmplă în zilele noastre. Oamenii nici nu mai pot să conceapă existenţa naşterii din nou, a botezului cu Duhul Sfânt, dar oare cum aţi fi putut ajunge aici fără naşterea firească? Ar fi fost imposibil. Nu există nici o cale de a veni la viaţă, de a merge, de a fi conştient că exişti, fără să treci prin naşterea firească. Este adevărat? Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi pe plan duhovnicesc. Dacă nu te naşti din nou, habar n-ai despre lucrurile duhovniceşti.

Imaginaţi-vă că un om ar vrea să înceapă o lucrare pentru care are nevoie de mai mulţi muncitori, şi ar porni în goană spre cimitir. Cineva l-ar întreba:

„Unde alergi?”

„Am de făcut o lucrare deosebită şi mă duc să-mi aduc ajutoare.”

„De unde?”

„Din cimitir, căci am văzut foarte multe nume acolo.”

Dar vedeţi? Asta este tot. Un nume şi atât. Asta s-a ales de penticostali: o grămadă de nume. Aşa este. Dar noi avem nevoie de viaţă, iar într-un cimitir nu găseşti viaţă. Poţi să propovăduieşti acolo zi şi noapte, căci nu vei auzi nici o mişcare.

N-ai rezolva nimic dacă te-ai duce să le spui celor de acolo că vine Domnul, şi nici aici, dacă le-ai mărturisi cum a lucrat El în viaţa ta. Cum ai putea să ajungi la vreun rezultat dacă oamenii aceia sunt morţi? Trebuie să te duci undeva unde să găseşti viaţă.

Oamenii au nevoie de naşterea din nou. Biserica trebuie să se întoarcă la adevărurile lui Hristos, la naşterea din nou, la Duhul Sfânt, la adunările de rugăciune care ţineau toată noaptea şi care îi făcea pe oameni să clocotească pentru lucrarea lui Dumnezeu.

Voi spuneţi: „O, eu aparţin de cutare şi cutare biserică!”

„Eşti creştin?”

„Da, aparţin de  biserica cutare.”

Acesta este însă un lucru inventat de oameni, dar eu vreau să înţelegeţi altceva, fraţilor. Staţi liniştiţi o clipă.

Unii dintre fraţii din denominaţiuni sunt oameni de treabă, nu se ceartă şi nu se contrazic cu nimeni. Întocmai ca băieţelul care se spune că mânca un sandvici, iar pisica îi tot dădea târcoale, mieunând. Uitându-se la coada ei, băieţelului i-a venit o idee, aşa că s-a ridicat şi a pus o piatră pe ea, ceea ce a făcut ca pisica să miaune.

Auzind-o, mama a strigat la băiat:

„Nu mai trage pisica de coadă că vin la tine şi-ţi trag o bătaie, dacă nu încetezi!”

„Dar nu o trag de coadă, mămico”, a răspuns el. „se trage singură şi tot ea ţipă.”

Da, o piatră pe Evanghelie, dar noi trebuie s-o punem acolo unde îi este locul.

Greşeala fatală a bisericii a fost atunci când s-a organizat pentru prima dată. Voi spuneţi că, prin aceasta, ei au îmbunătăţit biserica, dar adevăraţii credincioşi ştiu că, aşa cum a făgăduit Dumnezeu, ce nu a sădit El nu va creşte niciodată. Nu vă mai amestecaţi ci lăsaţi lucrurile să decurgă în mod natural!

În Exod 19 citim că după toate binecuvântările de care se bucurase Israelul, ei au dorit totuşi legea. Voiau să facă ceva concret, să ţină zile de Sabat, să împlinească porunci şi ordine.

Dacă noi am putea face ceva pentru a ne mântui, harul n-ar avea nici un amestec în asta. Noi împlinim legea ca mulţumire pentru harul pe care ni l-a arătat Dumnezeu împărţindu-ne mântuirea. Aşa cum am mai spus de multe ori, motivul pentru care nu mă duc la alte femei, nu este teama că soţia mea m-ar părăsi, ci nu o fac pentru că îmi iubesc soţia. Asta este. Nu jurământul căsătoriei mă opreşte să o fac, ci dragostea pentru ea. Atât dragostea pentru soţia mea, cât şi dragostea pentru Domnul. Nu o fac de teamă că El mă va trimite în iad, ci pentru că Îl iubesc atât de mult încât nu vreau să-L supăr. Nimic din acest trup nu m-ar putea convinge să o fac, căci Îl iubesc prea mult, şi pentru nimic în lume nu aş vrea să-L supăr. Desigur.

Îl iubesc prea mult ca să-L supăr.

Sunt unii oameni – atât bărbaţi cât şi femei – care spun: „În seara aceasta ar trebui să rămân acasă pentru că este un film foarte bun la televizor, dar dacă nu voi merge la biserică, fraţii vor spune că m-am rătăcit de pe cale.” Da, şi veniţi la biserică să dormiţi pe bancă. Foarte bine aţi putea să staţi acasă şi să urmăriţi ceva care vă place mai mult.       

Dar atunci când bucuria ta este Domnul, nu mai poţi sta acasă când ştii că fraţii se duc la biserică.

Acum patruzeci de ani, biserica era mult mai pregătită pentru venirea Domnului, decât este în seara aceasta. Oamenii trăiau mai aproape de Dumnezeu, iar Duhul Sfânt era în mijlocul lor mai mult decât este astăzi.

De ce s-a schimbat atmosfera în biserică? Pentru că ne-am despărţit unii de alţii – fiecare cu ideile lui. Ne-am obişnuit să vorbim unii despre alţii: „Sunt o adunătură de coate goale. Nu este nimic de capul lor!”

Fiecare ţine cu dinţii de doctrina lui, dar pentru Dumnezeu aceasta nu contează nici cât negrul sub unghie. Dacă nu avem dragoste, la ce ne-ar putea folosi celelalte?

În 1Corinteni 13.2-3, apostolul Pavel ne spune:

„Chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

Şi dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu îmi foloseşte la nimic.”

Vedeţi voi, atunci când aţi început să vă depărtaţi, aţi dat dovadă de necredinţă şi aţi pierdut tot ce era mai bun.

„Noi aparţinem de gruparea cutare şi nu avem nici o legătură cu ceilalţi!” Da, şi cei pe care ei îi numesc „ceilalţi” au acelaşi Duh Sfânt ca şi ei, vorbesc în limbi ca şi ei şi, asemenea tuturor, au printre ei şi buni şi răi.

Dumnezeu dă Duhul Sfânt celor care I se supun. Şi cine sunt aceia? Cei care cred în El şi Îl primesc fără comentarii.

Da, numai că noi trebuie să simţim neapărat că am făcut ceva. Trebuie să fim ca metodiştii, ca luteranii sau catolicii. Trebuie să ne organizăm şi noi – aici a greşit şi Martin Luther. De fapt, nu el a pus temelia organizaţiei, aşa cum nu a făcut-o nici John Wesley, ci cei care au venit după ei au făcut aceasta. Cei doi au păstrat credinţa curată, dar după ce ei au plecat, generaţia următoare a început să se organizeze.

Exact aşa au făcut şi la începutul lucrării din zilele noastre. Cei dintâi şi-au dat seama că ceea ce primiseră era botezul cu Duhul Sfânt şi că Dumnezeu lucra în mijlocul lor, aşa că au rămas smeriţi la picioarele Lui. Însă, când s-a ridicat generaţia următoare, ei au zis: „Trebuie să ne despărţim de aceşti oameni deoarece ei nu au credinţa adevărată pe  care o avem noi. Vom ieşi din mijlocul lor şi ne vom face separat propria grupare.” Apoi şi-au ales unul care să-i conducă şi care a început să facă tot felul de compromisuri, exact cum s-a întâmplat şi cu Israelul.

După cum vedem în Exod 19, ei au dorit să aibă o lege, au dorit să poată face ceva, au dorit să aibă conducători şi fapte mari, dar nu uitaţi: Dumnezeu este Cel care are grijă de faptele fiecăruia. Dacă vei umbla în har, vei lucra mai mult decât lucrezi acum în aceste societăţi feministe şi în toate celelalte absurdităţi care şi-au făcut loc în biserică. Unde aţi găsit scris în Scriptură despre dineuri organizate pentru a plăti predicatorul? Predicatorul se plăteşte din zeciuială. Din asta trăieşte el, dar voi nu sunteţi liniştiţi până nu vă amestecaţi în rânduială, până când nu schimbaţi lucrurile după cum vă place vouă.

Calea Domnului este dreaptă şi, conform acesteia, jertfele şi zeciuielile trebuie să meargă la seminţia lui Levi, adică la predicatori şi păstori.

Dacă toată lumea şi-ar plăti zeciuiala, nu aţi mai avea nevoie de nici un dineu. Dar voi lăsaţi zeciuiala deoparte ca s-o înlocuiţi cu tot felul de alte lucruri.

Îmi veţi spune că zeciuiala era valabilă numai pentru Vechiul Testament. Aş vrea să-mi dovediţi aceasta, dar nu, voi nu puteţi dovedi acest lucru prin Cuvântul lui Dumnezeu. Rânduiala zeciuielii este şi pentru Noul Testament, pentru că atunci când Dumnezeu dă o poruncă, aşa rămâne. Nimeni nu o mai poate schimba.

Aşa este şi cu sângele. Sunt oameni care spun: „Noi facem cutare şi cutare lucru. Avem dogmele noastre şi îi educăm pe oameni astfel încât să Îl primească pe Hristos.”

Voi luptaţi însă cu morile de vânt, şi ca urmare nu veţi ajunge nicăieri. Există o singură cale de a face voia Lui şi de a ajunge la Hristos, iar acesta este Sângele. Acesta a fost de la început planul lui Dumnezeu şi nu poate fi schimbat. La Hristos nu poţi ajunge decât prin sânge. După ce ai primit sângele, el îţi spală toate păcatele şi îndepărtează de la tine toate nelegiuirile. Apoi primeşti Duhul care este în sânge, adică Duhul Sfânt, care face din tine un fiu sau o fiică a lui Dumnezeu.

Începând de atunci, eşti o făptură nouă în Hristos, şi vei cunoaşte aceleaşi trăiri care erau în mijlocul apostolilor. Vei trăi aceeaşi viaţă şi vei face aceleaşi lucrări pe care le-au făcut şi ei.

Biblia spune că distanţa de la Muntele Sinai la Cades putea fi parcursă în unsprezece zile, iar Israel a făcut marea greşeală de a alege propria teologie şi satisfacţia propriilor fapte.

Cades este locul unde ei au pus la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. O vreme urmaseră Cuvântul, apoi au început să se îndoiască de adevărul acestuia.

Cele douăsprezece seminţii ale lui Israel au trimis iscoade în ţara pe care le-o făgăduise Domnul, iar când s-au întors, au dovedit că era o ţară binecuvântată. Iosua şi Caleb au adus un ciorchine uriaş de struguri, pe care probabil l-au cărat pe umeri. Toţi au gustat, minunându-se cât erau de buni acei struguri, dar când s-au întors înaintea adunării, zece dintre ei au spus: „Vrăşmaşul este prea puternic. Nici  n-are rost să încercăm să ne ridicăm împotriva lui, căci părem ca nişte lăcuste pe lângă acei uriaşi educaţi, pe lângă acei mari episcopi şi doctori în teologie. Noi am mers la şcoală numai doi ani, deci cum am putea să ne comparăm cu acei doctori în filozofie, în literatură şi în teologie? Cum să ridicăm privirea înaintea unor oameni atât de însemnaţi?”

Dar nu era vorba de asta. Dumnezeu le făgăduise ţara, iar educaţia nu avea nici o legătură cu aceasta.

Dumnezeu a făgăduit că va trimite Duhul Sfânt tuturor celor care vor să-L primească, aşa că, ce importanţă are dacă nu ştiţi care este fasolea şi care cafeaua? Ce importanţă are dacă nu ştii să scrii şi să citeşti, când eşti ales de Dumnezeu pentru lucrarea Sa?

Trecând pe la Poarta Frumoasă, Petru şi Ioan au găsit un olog din naştere, pe care l-au vindecat, ajutându-l să umble. Biblia spune că erau oameni „necărturari şi de rând” (Fapte 4.13), dar se cunoştea că fuseseră cu Isus. Aceasta este dovada unui creştin adevărat, şi nu cât de multe diplome, licenţe în arte sau grade de doctor în teologie are. Acestea nu au nici o legătură cu creştinismul. Ceea ce contează este ca oamenii să vadă că ai fost cu Isus Hristos, să înţeleagă că dincolo de aparenţe există ceva care îţi face sufletul să ardă cu vâlvătaie. Acesta este creştinismul.

Am părăsit Biserica Baptistă pentru a deveni penticostal, fiindcă mi-am dat seama că penticostalii primiseră mai mult. Dar, când am ajuns în mijlocul lor mi-am dat seama că erau mai răi decât baptiştii. Acesta este adevărul, fraţilor.

Unsprezece zile le-au trebuit israeliţilor ca să treacă de la binecuvântări la necredinţă totală. Atunci s-au întors cei doi, aducând dovada bunăstării din ţara făgăduită.

Acum patruzeci de ani, prin vorbirea în limbi, Biserica Penticostală a dovedit că dincolo există o Ţară făgăduită. Dar, frate, aceasta nu este singura dovadă, deoarece Canaanul nu avea numai struguri, ci avea şi lapte şi miere şi toate celelalte. Însă ei nu s-au mulţumit cu strugurii, gândindu-se că erau singurele bunătăţi din ţară.

Aceasta a făcut şi Biserica penticostală. „Fapte 2.4, Fapte 2.4, Fapte 2.4”,… Da, aţi mâncat atâţia struguri, până când vi s-a acrit de ei! Fapte 2.4, Fapte 2.4, Fapte 2.4, până când v-aţi căptuşit cu predicatori care nu vor decât să profite de pe urma organizaţiei.

Nu vă supăraţi pe mine, deoarece şi eu sunt liber să propovăduiesc Evanghelia. Mai mult, cât timp mă va ţine Domnul Isus în viaţă, voi rămâne pe poziţie şi voi propovădui împotriva răului.

Eu nu am nimic împotriva organizaţiilor. Nu este nimic greşit cu ele, pentru că nici cu legea nu era nimic greşit. Ea şi-a atins scopul, dar legea nu i-a ajutat cu nimic pe oameni. Ea nu putea să le dea har; nu putea să-i aducă în ţara făgăduită. Nu, domnilor. Legea i-a părăsit. Moise, cel care  le-a dat legea, a murit, şi Iosua i-a dus mai departe.

La fel va muri şi biserica organizată, iar Dumnezeu se va întoarce prin har şi putere, să-Şi ia biserica şi să o ducă în Ţara făgăduită. Biserica organizată şi-a atins bine scopul, dar ea nu a fost un lucru dorit de Dumnezeu.

Legea a murit odată cu Moise, cel prin care venise. Dar, Iosua, care a crezut făgăduinţa, a mers mai departe.

Toţi spuneau: „N-are nici un rost să încercăm pentru că nu vom reuşi. Ne vom pierde moştenirea.”

Aceasta au crezut şi metodiştii. Aceasta au crezut şi baptiştii când au ajuns la graniţă şi au privit dincolo. Ei au zis: „O, nu putem să facem aceasta! Dacă o vom face, vom fi daţi afară din organizaţie!” Predicatorii au zis:

„Dacă sunt la amvon, iar cineva se ridică şi vorbeşte în limbi, dacă nu-i închid gura mă vor da afară din biserică.”

Ce urmări are un asemenea fel de a gândi? Deschideţi Bibliile la Epistola către Evrei 6 şi veţi vedea.

„Căci cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt,

şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –

şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” (v.4-6).

Unul pretinde că este predicator, argumentând: „Domnul m-a chemat.” Foarte bine. Se pocăieşte de faptele lui şi primeşte neprihănirea prin credinţă, apoi devine un bun credincios. Totuşi, el fumează în continuare, se uită după femeile din lume şi le pofteşte, etc. Ştie că nu este bine ce face; ştie că nu se cuvine ca un predicator să facă asemenea lucruri, de aceea, se pune pe genunchi şi Îl roagă pe Domnul să-l sfinţească, iar Domnul îl ascultă. Astfel, ajunge la graniţă şi priveşte dincolo, în Ţara făgăduită. Ajunge la un punct de unde nu mai poate înainta şi trebuie să treacă Iordanul sau să se întoarcă. Înţelegeţi?

„Au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi au primit cunoştinţa adevărului.”

Adevărul este Hristos. Cum ajungem la Hristos?  Printr-o organizaţie? Printr-o strângere de mână? Prin denominaţii? Prin botezul în apă? Nu, domnilor.

Printr-un singur Duh, suntem cu toţii botezaţi într-un trup: metodişti, baptişti, prezbiterieni, luterani, unitarieni, sau ce ar mai putea fi. „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup.”  (1Corinteni 12.13).

Odată ce a primit cunoştinţa, el priveşte dincolo şi spune: „O, este minunat! Dar dacă primesc, aceasta, mă vor da afară din denominaţie. Nu pot să primesc aceste lucruri, pentru că organizaţia mea nu crede în ele. Dacă aş aduce în biserică asemenea învăţături, ce s-ar întâmpla? S-ar convoca îndată consiliul bisericesc şi m-ar scoate pe uşă.”

O, Doamne, un astfel de predicator bătut încoace şi încolo de toate vânturile, trebuie să se întoarcă imediat la Calvar.            

Ceva nu este în ordine. Eşti convins că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu şi totuşi nu ai curajul să îţi susţii părerea.

O femeie poate să fie neagră cum este cărbunele, dar dacă-şi păstrează demnitatea de femeie, orice bărbat adevărat o va respecta şi îşi va scoate pălăria în faţa ei. Aşa este.

Oricât ar fi ea de urâtă, un bărbat adevărat o va respecta de o mie de ori mai mult decât pe aceste regine ale Hollywood-ului. Acesta este adevărul.

Aşa face şi Dumnezeu când găseşte un om în care poate avea suficientă încredere, încât să-i descopere Cuvântul Său. Aşa este. Dacă tu crezi fiecare părticică din Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este scris şi Îl propovăduieşti ca atare, Dumnezeu este dator să Îşi confirme Cuvântul prin semne şi minuni, aşa cum a făgăduit.

Nu trebuie să ne oprim la o singură dovadă, deoarece există mai multe. În ţara făgăduită există şi case şi grădini, hrană delicioasă, lapte, miere, izvoare ce coboară din munţi, etc. Acolo totul este bun, nu numai acel ciorchine de strugure. Totuşi, oamenii se opresc aici, spunând: „Slavă Domnului! Am vorbit în limbi, înseamnă că am Duhul Sfânt.” Aceasta arată că ai cunoscut ceva din Ţara de dincolo, dar, de ce te opreşti la graniţă?

Vedeţi?  „S-au făcut părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat puterile veacului viitor.” Cu toate acestea, ei apucă pe aceeaşi cale pe care au apucat-o metodiştii, baptiştii şi prezbiterienii. Biblia spune că „Îl răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.”

Noi am văzut că, în epoca bisericii Laodicea, El bătea la uşa bisericii, încercând să intre. „…Şi-L dau să fie batjocorit.”

O, Domnul să se îndure, fraţilor! Dacă vi se pare că   n-am dreptate când spun aceste lucruri, cercetaţi Scripturile şi aflaţi din ele în ce zi trăim.

Am aici o proorocie pe care fratele Demos Shakarian urmează să o autentifice la un notar public.

Un bărbat de la Hollywood a venit odată să dea mâna cu mine şi a început să vorbească în limba franceză. Era acolo un tânăr care lucra ca traducător pentru ONU. Atât el, cât şi o femeie de naţionalitate franceză, au dat aceeaşi traducere:

„Tu ai ales o cale grea, dar aceasta este calea Mea. De aceea, să nu te temi de ce vor spune oamenii, pentru că Eu sunt şi voi fi cu tine, şi îţi voi da nespus mai mult decât te gândeşti.”

O am scrisă chiar aici şi este semnată de ei. Omul acela, un baptist, habar nu avea de limba franceză. Aceasta s-a întâmplat în timp ce-i mustram pe penticostali pentru că se lasă orbiţi de concepţiile de Hollywood care se strecoară în biserică şi în propovăduirea Evangheliei.

Unul a împrăştiat nişte plicuri pe care era scris: „Puneţi aici 25 de dolari şi mă voi ruga pentru voi”, cu ameninţarea că, dacă nu vor pune suma întreagă, recoltele lor vor fi foarte slabe.

Unde scrie că acei creştini care au avut parte de binecuvântarea cincizecimii ar fi umblat după bani?

Frate, în vremurile biblice, oamenii vindeau tot ce aveau şi puneau banii în slujba bisericii, iar astăzi, dacă vrei să fii considerat creştin trebuie să ai cel puţin câteva maşini de lux. Aceasta este o urâciune, un păcat. Ne batem capul să construim o biserică mai frumoasă decât cea prezbiteriană sau decât cea metodistă de pe colţ, şi apoi propovăduim că Isus va veni în curând. Sigur că oameni au toate motivele să ne râdă în faţă, nu-i aşa?

Ceea ce ne lipseşte astăzi, nu este o biserică mai frumoasă. Ar fi mai bine să locuim sub un stejar şi să avem ca pernă iarba, dar să propovăduim Evanghelia. Ar fi mult mai bine aşa decât să facem asemenea compromisuri.

Biserica a ajuns într-o stare jalnică. De ce? Pentru că ne-am despărţit unii de alţii şi ne-am organizat separat. Astăzi ar fi trebuit să fim deja dincolo şi să ne bucurăm de Împărăţia de o mie de ani.

Eu cred că Isus Hristos trebuia să vină deja (dacă noi am fi fost pregătiţi pentru aceasta). Pot să dovedesc cu Biblia aceasta, căci El însuşi a spus: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” (Matei 24.37).

Pe atunci, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, fiindcă El dorea ca nimeni să nu piară. A amânat prăpădul şi a aşteptat să vadă dacă ar mai vrea cineva să scape. (vezi 1 Petru 3.20).

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.”

Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aşteaptă ca biserica Lui să ajungă la statura pe care o doreşte El. Dar în loc de asta, noi ne depărtăm tot mai mult. Dacă ne-am fi pus vieţile în slujba lui Dumnezeu, acum trebuia să fim în Împărăţia de o mie de ani. Trebuia să plecăm de acum patruzeci de ani, dar am făcut aceeaşi greşeală pe care au făcut-o şi israeliţii.

Ei au ajuns la Cades, dar Dumnezeu i-a întors din pricina necredinţei lor. De ce? Pentru că s-au organizat.

Voi spuneţi: „De care dintre organizaţii este vorba?” De toate. Ieşiţi de acolo!

Voi spuneţi: „Ce, dacă sunt penticostal înseamnă că nu pot fi un creştin adevărat?” Sigur că poţi.

„Dacă sunt unitarian nu pot fi un creştin adevărat?”  Sigur că da. Dumnezeu poate să vă dea Duhul Sfânt şi dacă sunteţi catolici. Indiferent pe unde te afli, dacă te-ai născut din nou din Duhul Sfânt, eşti copilul lui Dumnezeu. Dar nu uita că şi celălalt frate ar vrea să se învelească, iar pătura e destul de mare pentru amândoi. Dumnezeu a făcut-o aşa. Deci nu o trage toată pe tine, ca să te înfăşori în ea şi apoi să strigi: „Mor de frig! Mor de frig!” Dacă ţi-e frig, dă-mi voie să te ajut.

Dacă ţi se pare că fratele tău a căzut de pe cale, nu trece nepăsător pe lângă el, ci fă tot posibilul să-l ajuţi. Stai în spărtură! Umple totul cu dragoste, căci liantul care ţine biserica unită este dragostea sfântă a lui Dumnezeu între fraţi:

 „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei…” Prin ce? Prin faptul că aparţineţi de Biserica Penticostală? Nu. Prin faptul că sunteţi unitarieni sau membri în „Biserica lui Dumnezeu”? Nu. Dar cum?

„Prin aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13.35).

Atunci va şti lumea că sunteţi creştini; când se va vedea că avem dragoste unii pentru alţii, va şti că suntem fraţi şi surori. Acesta este semnul creştinismului. Dacă avem dragoste, Dumnezeu va începe să lucreze în mijlocul nostru, să ne aducă lapte şi miere şi tot felul de lucruri mari. Dacă am aflat care este planul lui Dumnezeu, cel mai bun lucru este să ne conformăm Lui.

Dar ce fac credincioşii rătăciţi? Biblia spune că ei au fost luminaţi, au gustat darul ceresc, s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu. Au aflat adevărul, au mers până la graniţă, au privit dincolo, şi au zis: „O, eu nu pot să fac aceasta!” Apoi s-au întors.

Exact aceasta au făcut şi credincioşii rătăciţi din vremea lui Iosua. Şi ce s-a întâmplat cu ei? Au pierit toţi în pustie.

Astăzi, oamenii se gândesc că Dumnezeu e obligat să-i binecuvânteze datorită comportării lor, dar, indiferent de unde ai veni, aceasta este o concepţie greşită. …………………………………………………………………………….Nu umblaţi după călăuzirea organizaţiei voastre, ci umblaţi după călăuzirea Duhului Sfânt, căci El nu vă va purta niciodată împotriva Cuvântului şi nu vă va îndemna să faceţi lucruri neîngăduite.

Dumnezeu i-a părăsit pe israeliţi şi i-a lăsat să pribegească timp de patruzeci de ani prin pustie.

 Acelaşi lucru l-a făcut şi cu penticostalii. Ei protestează, motivând că au primit vorbirea în limbi şi vindecarea divină, dar şi israeliţii au avut-o. Au avut şarpele de aramă şi stânca lovită. Sigur că da.

„Vai, frate Branham”, spun ei, „dar noi am strigat şi am dansat în Duhul.” Desigur, şi ei au făcut-o, şi totuşi au fost împiedicaţi să intre în ţara făgăduită timp de patruzeci de ani.

V-aţi gândit vreodată la aceste lucruri? Dumnezeu i-a binecuvântat, este adevărat? Chiar El a făcut-o. Au avut recolte bune şi familii iubitoare. Binecuvântarea se revărsase peste ei.

Tot aşa ne-am bucurat şi noi de binecuvântarea Domnului.

Mai demult, am fost la o adunare în Kingston, Jamaica, împreună cu fratele Fred Sothmann, care în seara aceasta este aici. Era o adunare a comercianţilor creştini, adepţi ai Evangheliei depline. Păstorul îmi dăduse voie să vorbesc, aşa că am putut să duc fraţilor mei mesajul Domnului. Am vorbit cam aspru atunci, aşa că la un moment dat păstorul a încercat să mă oprească. Noi am văzut aceasta şi le-am zis:

„Ce s-a întâmplat cu voi? Nu ştiţi să vorbiţi despre altceva, decât despre afaceri şi profit? Nu ştiţi să spuneţi şi altceva decât: „Aleluia! Am Duhul Sfânt. Domnul mi-a dat o maşină de lux şi o casă nouă!”?

Oamenii nu vor să audă astfel de lucruri. Ele sunt împotriva creştinismului. Creştinii din biserica primară vindeau tot ce aveau şi dădeau săracilor. Tot ce le rămânea era Isus.

Păstorul s-a ridicat şi a spus: „Frate Branham, aş vrea să-ţi spun ceva. Cea mai mare greşeală pe care au făcut-o oamenii de atunci, a fost că şi-au vândut casele şi au dat banii săracilor.”

 Eu nu cer nimănui să-şi vândă casa, ci vă cer doar să ÎL urmaţi pe Hristos, şi nu vă spun altceva decât ceea ce spune Scriptura.

Lui i-am răspuns: „Frate, ei erau călăuziţi de Duhul Sânt.”

„Dar au făcut o mare greşeală.”

„Vrei să spui că Duhul Sfânt îi călăuzeşte pe oameni să facă greşeli?”

„Faptele lor au dovedit-o şi pot să demonstrez aceasta cu Scriptura,” a răspuns el.

„Ei, chiar te rog s-o faci.”

„Când a pornit prigoana împotriva creştinismului, aceşti oameni nu au mai avut unde să se ducă, fiindcă îşi vânduseră casele şi dăduseră banii la săraci. Tot ce le-a rămas de făcut, era să pribegească dintr-un loc în altul”, a răspuns el.

„Chiar aceasta voia Dumnezeu de la ei”, am răspuns eu, „căci în felul acesta vestea bună s-a răspândit în toată lumea.”

Dacă ar fi avut case, s-ar fi întors la ele, dar, cum nu mai aveau unde să se ducă, cutreierau ţinuturile, ducând Evanghelia peste tot. Chiar aceasta era voia Domnului.

Oamenii de astăzi nu mai vor să urmeze această cale. Nici nu vor să mai audă de ea.

Noi americanii, suntem atât de obişnuiţi cu bunăstarea şi cu confortul încât nu putem nici să mai ascultăm o predică. Dacă nu ne convine ceva, ne ridicăm şi plecăm acasă. Aşa este.

Vă mai amintiţi însă ce spune Biblia? Pe cine va pecetlui Duhul Sfânt în zilele din urmă? Pe oamenii care „suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc în cetate”. Aşa spune Ezechiel 9.4.

Aş dori să pun o întrebare. Câţi dintre voi gem şi suspină din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc în cetatea aceasta sau în cetatea din care veniţi? Ridicaţi mâna.

Sau ridicaţi atâtea degete câte persoane ştiţi că fac aceasta. Puteţi să arătaţi câţi oameni fac aceasta? Dacă nu, ţineţi mâinile jos. Nu este nici o mână ridicată.

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.” Înţelegeţi ce vreau să spun?

Problema noastră este că ne-am pierdut râvna, de aceea trebuie să ne întorceam la statura bisericii primare.

Dar ce am făcut? Ne-am îngrăşat bine, ne-am tolănit cât mai comod, ne-am îmbrăcat cum se îmbracă cei din lume, ne-am purtat asemenea lor, ne-am dus la distracţiile lor şi ne-am organizat ca să le putem face concurenţă.

Aşa cum a spus odată David duPlessis, oamenii din această generaţie sunt nepoţi, dar Dumnezeu nu are nepoţi, ci numai fii. Dumnezeu nu este bunic, ci Tată. Desigur.

Însă noi ne aducem copiii la biserică şi-i împingem în faţă ca păcătosul care îşi ducea copii la o biserică penticostală şi se bucura pentru că vor fi şi ei penticostali, dar ei vor fi nepoţi.

Un copil adevărat al lui Dumnezeu clocoteşte pentru lucrarea Lui. El nu împunge în stânga şi în dreapta, printre fraţi şi nu ştie nimic altceva decât pe Hristos şi pe El răstignit. Pentru el nu mai contează nimic altceva, decât Dumnezeu. El este călăuzit de Duhul Sfânt şi se duce oriunde îl îndeamnă Acesta.

Acelaşi lucru ni-l  spune Ezechiel despre cele patru făpturi vii. Ele nu erau nişte făpturi moarte, ci erau vii.

Fiţi atenţi o clipă. În tot acel timp, israeliţii se bucurau de binecuvântările Domnului. Aveau familii frumoase şi recolte bogate, şi erau cuprinşi de o mare bucurie.

Cât timp au stat ei acolo? Biblia ne spune că până în momentul în care a murit şi ultimul dintre părinţii lor răzvrătiţi. Aşa este. Toţii spuneau: „Slavă Domnului! Noi aparţinem de gruparea cutare. Noi suntem buni şi toţi ceilalţi sunt răi. Aleluia!”

Foarte bine, dar unde au ajuns cu aceasta? Nicăieri.  S-au contrazis şi s-au certat din chestiuni de doctrină, până când au murit cu toţii.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în timpul nostru. Oamenii aceştia sunt morţi în organizaţia lor.

Chiar acum se află în mijlocul nostru doi dintre cei mai buni istorici din ţară. Îi invit şi pe ei şi pe oricare dintre teologi, să-mi spună când a trimis Dumnezeu vreo trezire fără s-o însoţească cu semne supranaturale?

Vă pun o altă întrebare: care biserică a murit din cauză că s-a organizat, iar apoi a înviat iarăşi? Arătaţi-mi o organizaţie care s-a întors din nou la starea ei de la început. De îndată ce s-au organizat, au murit cu toţii – inclusiv penticostalii.

Unii spun: „Aleluia! Noi nu avem nici o legătură cu mişcarea aceasta de tineret, şi primim totul prin prorocie. Slavă Domnului că nu avem nici o legătură cu trinitarienii sau unitarienii şi că nu suntem ca ei. Aleluia!”

Ba şi voi sunteţi morţi! Un creştin nu trebuie să-l înfiereze pe celălalt, dar toţi sunt morţi şi însemnaţi. Domnul i-a lăsat în pace, până când a murit şi ultimul dintre ei.

Într-o zi s-a ridicat unul care a zis:

„Dar acestea nu sunt singurele cuvinte scrise aici!” Până atunci, seară de seară, ei bătuseră totul pe aceeaşi piatră: „Fapte 2.4, Fapte 2.4, Fapte 2.4….”

„Aleluia! Primiţi Duhul Sfânt şi vorbiţi în limbi după cum vă dă El!”

„Slăvit să fie Domnul! Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu ultimul pe care îl va chema Domnul în aceste zile din urmă. Fapte 2.4. Mă bucur că am primit Duhul Sfânt, căci am vorbit în limbi.”

Foarte bine, dar de ce umblaţi pe această potecă bătătorită, când la picioarele voastre se întinde întreaga Ţară făgăduită?

„Slavă Domnului! Eu m-am înscris la penticostali. Eu m-am înscris la unitarieni. Eu m-am înscris la…” Aţi murit cu toţii în căile voastre, la fel ca metodiştii, baptiştii, prezbiterienii, catolicii, luteranii şi toţi ceilalţi.

Fraţilor, ştiu că vă este greu să auziţi astfel de lucruri. Untul de ricin e foarte rău la gust, dar face foarte bine organismului. Aşa este.

Biserica de astăzi, are nevoie de o doză mare din leacul Evangheliei, ca să o ajute să scape de toate lucrurile lumeşti, de trândăvie şi toate lucrurile lumii. Ceea ce ne trebuie nouă astăzi, este puterea Duhului Sfânt, călăuzirea Lui.

Călătoria prin pustie a copiilor lui Israel era o imagine a bisericii penticostale din timpul nostru. După 40 de ani, ei au rămas tot la Fapte 2.4, iar atunci când Domnul vrea să vină în mijlocul lor cu alte binecuvântări, spun: „Slavă Domnului că printre noi nu sunt asemenea lucruri! Noi credem Fapte 2.4. Dacă oamenii nu vor să intre în organizaţia pe care au întemeiat-o părinţii noştri, n-au decât. Noi nu vom avea nici o legătură cu ei.”

O, sărmani rătăciţi, ce s-a întâmplat cu voi? Cum credeţi că puteţi să-L urmaţi pe Dumnezeu în felul acesta?  Cum puteţi să mergeţi oriunde vă trimite Duhul? N-ar fi nici o problemă cu organizaţia voastră, dacă şi-ar încheia doctrina cu virgulă: „Noi credem asta (virgulă), plus tot ce va mai adăuga Domnul.” Însă voi vă încheiaţi dogma cu punct. „Noi credem asta (punct).”

Asta a făcut Luther; asta a făcut Wesley; asta a făcut John Smith; asta a făcut Alexander Campbell şi toţi ceilalţi. Da, şi penticostalii au făcut aceasta şi iată că de 40 de ani sunt morţi în căile lor, în timp ce Ţara este plină de binecuvântările lui Dumnezeu şi aşteaptă la picioarele voastre.

Iosua credea fiecare Cuvânt pe care Îl spusese Dumnezeu. Aşa este. El spunea: „Totul este adevărat. Dumnezeu ne-a purtat de grijă şi a împlinit tot ce a făgăduit. El a zis că ne va da toate cele necesare în timpul călătoriei, dar aceasta nu este tot. Iată că în faţa noastră se întinde ţara promisă şi  nu trebuie decât s-o luăm în stăpânire. Aţi ocolit muntele acesta timp de patruzeci de ani, dar, întoarceţi-vă acum către miazănoapte şi treceţi dincolo.” Amin.

Biserica Penticostală este îngrădită de acum 40 de ani de organizaţie. Aţi stat destul acolo, fraţilor. Ridicaţi-vă şi haideţi să mergem către miază-noapte, să trecem Iordanul şi să intrăm în Ţara făgăduită. Domnul a zis:

„Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu.” (Ioan 14.12).

Toate binecuvântările pe care ni le-a promis El, sunt ale noastre. Fiecare făgăduinţă din Biblie ne aparţine. Ce trebuie să facem în schimb? Să venim mai întâi la Iordan, să murim faţă de crezurile denominaţionale şi faţă de denominaţiile noastre şi apoi să trecem dincolo.

Amintiţi-vă ce le-a spus Domnul: „În călătoria voastră veţi trece pe lângă Esau. Să nu aveţi nici o legătură cu el.”

Esau este Muntele Seir. „Să nu vă atingeţi de el, căci ce i-am dat este al lui. Dacă veţi trece pe acolo, să plătiţi tot  ce veţi mânca şi veţi bea. Să nu aveţi nici o legătură cu credinciosul rătăcit, dacă vreţi să aveţi parte de binecuvântările Mele. Treceţi pe acolo liniştiţi, vedeţi-vă de treabă şi lăsaţi-l în pace.”

Dacă metodiştilor şi baptiştilor le place să trăiască aşa, lăsaţi-i în pace! Orice trezire care vine printre oameni, produce gemeni indiferent unde se întâmplă. Aşa cum au fost Esau şi Iacov. Amândoi erau fiii lui Isaac, dar Esau era un rău din lume, chiar dacă se purta frumos cu tatăl lui, avea grijă de el şi îşi respecta religia. În schimb Iacov, avea putere de discernământ. El ştia că dreptul de întâi născut însemna totul şi trebuia să-l obţină cu orice preţ. Aşa este şi omul duhovnicesc de astăzi.

Aşadar, moştenirea lui Esau era chiar în drumul copiilor lui Iacov: „Să nu aveţi de-a face cu Esau! Să nu intraţi în organizaţiile lui şi să nu faceţi faptele lui, căci aţi văzut ce vi s-a întâmplat în ultimii patruzeci de ani şi cred că n-aţi vrea ca această perioadă să se repete.”

Fraţilor, vreţi să mai petreceţi încă patruzeci de ani în ţarcul denominaţional, certându-vă unii cu alţii? Haideţi să ne ridicăm în picioare şi să mergem în ţara făgăduită, căci acolo ne vom putea bucura tot timpul de orice promisiune din Biblie.

„Iordanul” înseamnă „moartea”. Înainte de a trece dincolo, trebuie să mori faţă de tine însuţi. Aşa este.    Faceţi-vă curaj şi treceţi dincolo! Ieşiţi din această stare căldicică pe care Biblia o osândeşte.

Acei oameni din pustie erau binecuvântaţi şi prosperau. Aveau hrană din belşug, căci în fiecare noapte le cădea mană din cer. Cu toate acestea, ei nu intraseră încă pe pământul făgăduinţei.

La fel este şi cu epoca bisericii Laodicea sau epoca penticostală. Ei s-au bucurat de binecuvântări, dar Dumnezeu n-a putut să-i ducă în Ţara făgăduită pentru că mai întâi trebuiau să ajungă într-un punct unde să-şi dea seama că erau morţi în dogmele lor. Apoi, Domnul i-ar fi trecut dincolo.

Ce au făcut israeliţii când au trecut dincolo, pe lângă organizaţia lui Esau şi a lui Moab? Domnul le spusese: „Veţi trece prin ţara lui, dar să nu aveţi nimic a face cu el. Eu i-am dat pământul acesta ca să fie al lui.”

El a dat pământ metodiştilor, baptiştilor şi organizaţiilor penticostale, de aceea, lăsaţi-i în pace când treceţi pe lângă ei. Spuneţi-le doar: „Bună ziua, frate. Ce mai faci?”

„Sunt în drum spre ţara Iordan, Iacove.” Amin. În drum spre Iordan…

Nu lua în seamă ce-ţi vor spune, ci spune doar: „Mulţumesc, frate. Domnul să fie cu tine”, apoi vezi-ţi de drum liniştit. Nu-i spune nimic altceva, ci continuă-ţi drumul către Iordan. Noi ne îndreptăm spre ţara făgăduită, care ne este dată prin făgăduinţă, prin puterea lui Dumnezeu.

Isus a spus: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu.”

Oamenii se întreabă de ce nu sunt în biserică vedenii, vindecări şi alte lucruri mari. Domnul vrea să-Şi ia biserica acasă, dar noi ne tot învârtim în jurul acestui munte. Care munte? Organizaţia. Poate vă gândiţi că am luat-o razna, dar nu este aşa. Muntele Seir aparţinea lui Esau şi puternicei sale organizaţii. Dar şi Israelul era pe un munte, pentru că şi ei îşi găsiseră unul.

Dar, într-o zi, Domnul le-a spus: „Părăsiţi muntele acesta, căci vă voi duce la câmpie. N-aţi putea scoate nimic din aceste dealuri pietroase, nu v-ar folosi la nimic. Mergeţi acolo unde vă voi binecuvânta cu lapte şi cu miere şi unde voi putea „să torn în voi bunătăţile Mele.”

De asta are nevoie biserica în seara aceasta: să părăsească muntele şi să pornească spre miazănoapte.

Haideţi să ieşim din această amorţeală!

Fraţi musulmani, fraţi unitarieni şi voi, toţi ceilalţi fraţi, nu credeţi că vă ajunge de când vă învârtiţi pe aici? Haideţi să dăm uitării toate diferenţele de doctrină, să ne unim inimile, braţele, eforturile, motivaţiile, scopurile. Haideţi să mergem la Iordan şi să fim răstigniţi, să trecem dincolo, pe pământul făgăduinţei, unde Domnul a spus că va fi cu noi şi ne va da binecuvântările Sale, binecuvântări la care nici nu ne gândim.

Pildele şi exemplele lui Dumnezeu nu pot fi schimbate. Ce a făcut Israel după trup, va face şi Israelul duhovnicesc. Situaţia prin care trece biserica de astăzi, este exact situaţia prin care a trecut Israel în vechime. Am ajuns la capătul drumului, fraţilor. Este timpul să se întâmple ceva. Eu vreau să trec Iordanul şi să ajung în Ţara promisă. Voi nu vreţi acelaşi lucru?

Ne-am bucurat de binecuvântări; Domnul a fost bun cu noi, aşa că nu avem de ce ne plânge. Dar acum este timpul să plecăm, fraţilor. Haideţi deci, să fim cu toţii un gând şi o simţire.

Iosua a primit făgăduinţa lui Dumnezeu şi nu s-a îndoit de ea nici o clipă. El a fost trimis să-i călăuzească pe israeliţi şi este un simbol al Duhului Sfânt, care a fost trimis acum să ne călăuzească şi pe noi. El era trimisul lui Dumnezeu. Aşa este. Şi acelaşi Duh Sfânt, acelaşi Trimis al lui Dumnezeu, Căpetenia căpeteniilor, stătea la porţile Ierihonului când a intrat Iosua. Aceeaşi Căpetenie, acelaşi Trimis, vrea să ne călăuzească şi pe noi în Ţara făgăduită şi El este singurul care poate să o facă.

Organizaţiile nu pot s-o facă! Aceasta este „Aşa vorbeşte Domnul!” Însemnaţi-vă acest lucru şi verificaţi ca să vedeţi dacă este adevărat sau nu. Nici o organizaţie nu va putea să vă ducă dincolo, ci toate vă vor ţine pe loc, pe munte. Numai Duhul Sfânt poate să vă ducă în Ţara promisă.

O, nu-L iubiţi? Nu credeţi în El? N-aţi vrea să-L slujiţi? Aceasta este tot ce vreau eu.

Doamne, ajută-mă să-L văd pe Isus. Ajută-mă să-L am numai pe El în faţa ochilor. Ajută-mă să întind mâinile, să-i cuprind pe fraţii din toate denominaţiile şi să le spun: „Fraţilor, haideţi să plecăm de pe pământul acesta. Haideţi cu toţii, indiferent de ce biserică aparţineţi. Haideţi să ne unim inimile, căci lupta este pe sfârşite. Haideţi să pornim spre Canaan. Aleluia.”

Stau pe malul tulbure al Iordanului

Şi privesc cu jind,

Câmpiile aurii ale Canaanului.

Acolo sunt bogăţiile mele.

Cine vrea să vină cu mine? Eu mă îndrept spre această Ţară. Chiar dacă m-ar costa ce am mai scump, eu mă îndrept către această ţară. Nu vreţi să veniţi şi voi? Atunci haideţi să ne ridicăm pentru un moment în picioare.

Stau pe malul tulbure al Iordanului

Şi privesc cu jind,

Câmpiile aurii ale Canaanului –

Acolo sunt bogăţiile mele.

Ridicaţi-vă mâinile şi haideţi să cântăm.

/: Eu mă îndrept spre Ţara promisă :/

Cine vrea să vină cu mine?

Eu mă îndrept spre ţara promisă.

Acolo, lanurile de grâu

Strălucesc într-o zi veşnică.

Fiul lui Dumnezeu domneşte acolo

Şi alungă noaptea pe vecie.

/: Eu mă îndrept spre ţara promisă :/

Cine vrea să vină cu mine?

Eu mă îndrept spre ţara promisă.

Noi nu vrem nici o altă călăuzire, decât pe cea a Fiului lui Dumnezeu care domneşte veşnic şi care alungă orice neînţelegere dintre fraţi. O, cât am vrea să ne întâlnim cu El! N-aţi vrea să-L vedeţi şi voi?

Aş vrea ca unitarienii, trinitarienii, metodiştii, baptiştii, penticostalii şi toţi ceilalţi, să daţi mâna unii cu alţii, în timp ce cântăm. Daţi mâna cu cel de lângă voi şi spuneţi: „Domnul să te binecuvânteze, frate. Şi eu sunt în drum spre ţara făgăduită.”

/: Eu mă îndrept spre ţara făgăduită:/

(Întoarceţi-vă şi daţi mâna cu cei de lângă voi.)

Cine vrea să vină cu mine?

Eu mă îndrept spre ţara promisă.

Nu-i aşa că vă face să vă simţiţi mai bine? Să vă spun ceva. Acum trei sau patru săptămâni am fost la o mare denominaţie. Ce credeţi că s-a întâmplat? Am făcut chemarea la altar şi au venit patru sau cinci păcătoşi. Am întrebat: „Cine ar vrea să vină să se roage pentru aceşti oameni?”

Nu a venit nimeni. Era o biserică penticostală. Văzând aceasta, am spus din nou: „Care dintre sfinţi ar dori să vină să se roage pentru aceşti oameni?” Eu eram epuizat. I-am rugat iarăşi să vină, dar n-am reuşit să conving pe nimeni. Frate, acum patruzeci de ani, dacă s-ar fi dus vreunul la altar, alţi cincizeci ar fi ajuns acolo înaintea lui, pentru că inimile lor ardeau cu vâlvătaie.

Se vorbeşte despre răceala baptiştilor, dar să ştiţi că baptiştii de la vechea Biserică Misionară din Kentucky nu sunt la fel de reci şi de superficiali ca baptiştii de aici, din nord. Ei îngenunchează înaintea altarului şi se susţin unii pe alţii până când primesc pacea, iar rezultatele nu întârzie să apară. Da, domnilor.

Mai demult am fost la o adunare care se ţinea în locul unde este îngropată bunica şi toţi ceilalţi ai mei. Am predicat despre venirea Domnului şi despre botezul cu Duhul Sfânt, iar bătrânele care ascultau îşi luau bonetele de pe cap şi strigau. În inima muntelui, acolo unde nu poţi ajunge cu maşina, bătrânele acelea strigau, săreau şi Îl lăudau pe Dumnezeu.

Eu am zis: „În acest pământ se află trupul bunicii mele, care mi-a murit în braţe lăudându-L pe Domnul. Aici este şi mătuşa care, în ceasul morţii, m-a sărutat pe obraz şi mi-a spus: „Billy, ne vom întâlni dincolo de râu.” Acum, ea zace aici, aşteptând dimineaţa învierii.” Apoi, am continuat: „Dacă sunt printre voi păcătoşi, veniţi, căci Isus vă cheamă la El.”

Acolo era un băiat care îşi frământa pălăria în mâini. El şi-a plecat capul şi a zis: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”

Erau deja în jur de vreo douăzeci de bătrâne. Toţi păcătoşii au alergat la altar. Trebuia să mâncăm pe la ora 11.00 şi am mâncat la 3.30 după-amiaza. Au plâns, au strigat şi L-au lăudat pe Domnul prin pădure. Aceasta se întâmpla într-o biserică Misionară Baptistă. 

Apoi mă duc într-o biserică penticostală, unde păcătoşii vin să-şi aşeze inimile pe altar, şi, ca slujitor al lui Hristos, nu pot să conving pe nimeni să îngenuncheze împreună cu ei. Oare mi-am pierdut minţile? Ce se întâmplă cu mine? Am întrebat-o pe soţia mea:

„Draga mea, spune-mi ce se întâmplă cu mine?” L-am întrebat şi pe fratele Moore, care e predicator: „Oare am înnebunit? Ce se întâmplă? Oare, aşa cum a zis şi Festus lui Pavel, învăţătura mea cea multă m-a făcut să dau în nebunie?”

Dar el mi-a răspuns: „Nu, frate, nu este cum spui. Cineva trebuie să susţină aceste lucruri.”

Un mare predicator mi-a spus mai demult:

„Frate Branham, eu cred că eşti un om al lui Dumnezeu, dar lasă-mă să-mi pun mâinile peste tine şi să mă rog, căci îi critici prea aspru pe oameni.”

L-am întrebat: „Frate, crezi că este bine ceea ce fac ei?”

„Nu, dar asta nu e treaba ta”, mi-a răspuns. „Treaba ta este să te rogi pentru bolnavi.”

„Prostii! Nu, domnule”, i-am răspuns, „Dumnezeu nu ne dă daruri numai ca să-i binecuvântăm pe copii, sau ca să înmulţim pâini şi peşti, ci pentru a propovădui slobozenia şi pentru predicarea Evangheliei. Dacă eu nu pot să vorbesc împotriva acestor lucruri, atunci cine o poate face? Tu nu poţi pentru că ai prea multe programe de susţinut, dar eu nu am de susţinut nimic altceva, decât Biblia, cuvintele Duhului Sfânt.” Aleluia.

Domnul să fie slăvit. Sunt fericit pentru că sunt unul dintre copiii cincizecimii, o spun în faţa tuturor: „Am primit Duhul Sfânt şi sunt un copil al cincizecimii! Nu aparţin de biserica penticostală, departe de mine aceasta, dar evenimentele din viaţa mea fac din mine un fiu al cincizecimii. Isus Hristos este Mântuitorul meu iubit.”

Un om de seamă de la o mare organizaţie, mi-a zis: „Frate Branham, dacă vii la noi, şi dacă eşti dispus să faci anumite compromisuri, te vom duce cu avionul să predici în toată lumea.”

„Să-ţi fie ruşine”, i-am răspuns indignat. „Spui că eşti un om serios şi ai multe titluri de doctor şi ceri unui slujitor al lui Dumnezeu să facă compromis cu Cuvântul? Dacă am greşit cu ceva, ia Scriptura şi dovedeşte-mi, dar cum este posibil să-mi ceri aşa ceva?”

Şi-a plecat capul şi a răspuns: „Eu cred că eşti un slujitor al lui Dumnezeu, pentru că soţia mea era gata să moară cu câţiva ani în urmă – avea o formă foarte gravă de cancer, dar tu i-ai vorbit prin Duhul Sfânt şi ai chemat-o din adunare. De aceea cred.”

„Şi atunci cum poţi să-mi ceri să fac compromisuri? Nu, domnule. Eu voi rămâne credincios Cuvântului, chiar dacă mi s-ar trage moartea din asta.”

Aşa au făcut părinţii noştri şi aşa trebuie să facem şi noi. Rămâi pe Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ţi-ar jupui pielea de pe tine! Rămâi credincios Cuvântului!

/:Eu mă îndrept spre Ţara promisă:/

Cine vrea să vină cu mine?

Eu mă îndrept spre ţara promisă.

Soră, dacă eşti drăguţă, aş vrea să cânţi în surdină cântarea: „Mă îndrept spre ţara promisă”. Aş vrea să ştiu dacă este aici vreun păcătos care crede ceea ce spun; dacă nu a mai auzit niciodată până acum aceste lucruri  dar crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi că mânia lui Dumnezeu a venit peste El şi a murit la Calvar ca un păcătos, în locul nostru. Da, El a murit în locul nostru şi numai prin El putem fi mântuiţi. Dacă nu aţi primit încă mântuirea, vă invit să o primiţi acum. Veniţi aici şi împăcaţi-vă cu Dumnezeu, prin Hristos!

Poate eşti membrul unei biserici şi nu ştii altceva decât ce învaţă organizaţia ta, oricare ar fi aceasta – penticostală, metodistă, baptistă, catolică, islamică, ortodoxă. Poate n-ai avut niciodată o experienţă deosebită, poate n-ai cunoscut naşterea din nou care să te schimbe şi să te elibereze de lucrurile lumii. Poate nu vrei să ai nimic de-a face cu lumea, eşti mort faţă de ea, şi vrei să fii în Hristos. Dacă nu ai primit încă această experienţă, n-ai vrea să vii aici la altar, în timp ce vom cânta iarăşi?

/: Eu mă îndrept spre Ţara promisă:/

(Vă invit pe toţi să veniţi, căci aceasta este tot ce pot face).

Cine vrea să vină cu mine?

(Domnul să te binecuvânteze, frate).

Eu mă îndrept spre Ţara promisă,

Când voi vedea faţa Tatălui meu,

Şi când mă voi odihni la pieptu-I!

Acum treizeci şi unu de ani, la prima trezire pe care am ţinut-o la Jeffersonville, unde au fost prezenţi cinci sute de oameni, am cântat:

Stau pe malul tulbure al Iordanului,

Şi privesc cu jind.

Câmpiile aurii ale Canaanului.

Acolo sunt bogăţiile mele.

În după-amiaza aceea, am botezat cinci sute de oameni, ca predicator al Bisericii Misionare Baptiste. Pe când botezam cea de-a şaptesprezecea persoană, am auzit deodată: „Priveşte în sus!”

Am privit şi am văzut Stâlpul de Foc coborând din cer. El a venit deasupra locului unde eram şi a spus:

„Aşa cum Ioan Botezătorul a fost trimis să vestească prima venire a lui Hristos, mesajul tău va merge înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos.”

Predicatorii baptişti au râs de mine. Presa din toată ţara a publicat articole care spuneau: „O lumină mistică a apărut deasupra unui predicator în timp ce boteza.” Peste tot s-a scris despre asta. Chiar şi în Canada.

Sute de mii de oameni au văzut acea Lumină. Priveşte-o şi tu, astăzi, frate, căci făgăduinţa este adevărată. Am rătăcit destul prin această pustie, de aceea, haideţi să ne întoarcem şi să ne îndreptăm spre Ţara promisă.

Sunt aici câţiva oameni care-L caută pe Domnul şi vor să se îndrepte spre Ţara promisă. Dacă printre predicatori sunt fraţi care vor să câştige pentru Hristos sufletele pierdute, să vină aici, lângă oamenii aceştia.

Haideţi aici, voi, care vreţi să-L primiţi pe Hristos. Haideţi în jurul altarului. Aceşti oameni, bărbaţi şi femei, copii şi fete, sunt aici ca să-L primească pe Hristos ca Mântuitor al lor. Haideţi şi voi, în timp ce vom cânta din nou.

Şi Moise s-a oprit pe malul tulbure al Iordanului şi a privit dincolo, în ţara promisă. Dar organizaţia nu putea să treacă dincolo, pentru că se îndoise de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă Iosua a luat Cuvântul şi a trecut pe pământul făgăduinţei şi eu ştiu că harul lui Dumnezeu ne va duce şi pe noi acolo, frate.

Stau pe malul tulbure al Iordanului

Şi privesc cu jind

Câmpiile aurii ale Iordanului (Haideţi cu noi tineri, bătrâni, oricine vrea).

Acolo sunt bogăţiile mele.

/: Eu vreau să mă îndrept spre Ţara promisă:/

Cine vrea să vină cu mine?

Eu mă îndrept spre Ţara promisă.

Acum vă rog să staţi liniştiţi, pentru că vreau să vorbesc cu oamenii aceştia.

Prieteni, ca să veniţi aici în seara aceasta, era nevoie să fiţi mişcaţi de ceva, căci Isus a spus: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine, şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6.37).

Şi tot El a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5.24).

Există un singur fel de viaţă veşnică şi aceasta este chiar Viaţa lui Dumnezeu, în limba greacă: „Zoe”. Faptul că v-aţi ridicat de pe scaun şi aţi venit aici, arată că Duhul v-a atins. După toţi aceşti ani, astăzi a venit Cineva şi v-a şoptit: „Până acuma te-ai înşelat.” Acesta era Duhul Sfânt. „Ridică-te şi du-te!” iar voi aţi făcut întocmai.

„Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu şi înaintea sfinţilor îngeri.” (Matei 10.32, Luca 12.8). Aceasta este făgăduinţa Lui, pe care nu Şi-o poate lua înapoi.

Pentru că v-aţi ridicat în picioare pentru El acum, şi El Se va ridica pentru voi în ziua aceea. El a murit în locul vostru, iar acum, voi mărturisiţi că aţi greşit şi că veniţi la El ca să primiţi îndurare. Nu există nimic ce aţi putea face, decât să credeţi în El şi să primiţi ceea ce v-a dat.

Aceasta este mântuirea.

Ţineţi minte făgăduinţa Lui din Ioan 5.24: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică.” Dumnezeu v-a mişcat inima în seara aceasta, prin Duhul Sfânt. Următoarea lucrare a Duhului este să vă sfinţească şi să ia de la voi toate necurăţiile. În continuare, veţi fi umpluţi cu Duhul Sfânt şi cu puterea lui Dumnezeu. De aceea, sunteţi aici în seara aceasta, pentru că aţi făcut primul pas pentru a-L primi pe Hristos ca Mântuitor.

Acum aş dori să vă plecaţi capetele.           

Tatăl nostru care eşti în ceruri, acestor oameni le este ruşine de vieţile pe care le-au dus până acum. Au venit aici pentru că au auzit glasul Tău şi au înţeles că erau pe o cale greşită; au venit să Te primească, să fii Mântuitorul lor. Ei au venit privind la neprihănirea pe care ne-o dai prin credinţă.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5.1).

Doamne, eu cred că tot ce spui Tu este adevărat şi în această seară, ca unul dintre slujitorii Tăi, vin să Te rog pentru aceşti oameni şi să-Ţi aduc aminte de făgăduinţele pe care ni le-ai dat. Ei s-au ridicat de pe scaunele lor şi au venit aici pentru că au primit convingerea că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu şi că ai murit pentru păcatele lor. Acum, ei Te roagă să Te înduri de ei şi să îi ierţi. Este imposibil să nu primească răspuns.

Tu ai dat făgăduinţa şi acum le aparţine lor. Ei cred, Doamne, şi au venit să mărturisească acest lucru. Tu ai spus că Te vei ruşina de cei care se ruşinează de Tine, dar pe cei care Te vor mărturisi înaintea oamenilor, îi vei mărturisi şi Tu înaintea Tatălui şi înaintea sfinţilor îngeri.

Ei sunt ai Tăi, Doamne. Acum au înţeles că au fost pe o cale greşită şi s-au ridicat să-şi mărturisească greşeala şi să arate că vor să fie iertaţi. Mă rog pentru sufletele lor, Doamne, şi îi încredinţez în braţul Tău. Cuvântul Tău a osândit viaţa lor păcătoasă şi ei au venit să Te primească, să fii Mântuitorul lor. Adu-Ţi aminte de făgăduinţele Tale, Doamne, şi împlineşte-le căci ai spus: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică.” Ei au primit Cuvântul Tău şi le pare rău pentru păcatele făcute, fapt pe care l-au dovedit prin faptul că s-au ridicat să Te primească.

Tată, Te rog, dă-le botezul cu Duhul Sfânt, sfinţeşte-le sufletul şi fă din ei făpturii noi în Hristos. Îi las în seama Ta în Numele Fiului Tău preaiubit, care a plătit preţul pentru răscumpărarea lor. Ei sunt ai Tăi, Doamne.

Isus a spus, vorbind despre oile Sale:

 „Tatăl Meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” (Ioan 10.29).

Ei se află în mâinile lui Dumnezeu.

Rămâneţi cu capetele plecate. Cei care aţi venit la altar, trebuie să înţelegeţi că nu puteţi face nimic de la voi înşivă şi că nu-i neapărat nevoie să simţiţi ceva. Isus nu a întrebat niciodată: „Simţiţi?”, ci de fiecare dată El întreba: „Crezi?”

A fost nevoie de ceva anume ca să vă convingeţi că eraţi pe o cale greşită. Aţi venit aici bazându-vă pe Cuvântul lui Dumnezeu, care spune că, „dacă vă mărturisiţi păcatele, El este credincios şi drept să vi le ierte”. Dacă sunteţi hotărâţi şi renunţaţi la viaţa de păcat, şi să-L primiţi pe Hristos ca Mântuitor, rămâneţi cu capetele plecate şi ridicaţi mâna. Aşadar, Îl primiţi cu toţii. Toţi cei aflaţi la altar au ridicat mâna. Mulţumesc Domnului pentru aceasta.

Acum pot să vă numesc creştini, credincioşi, cetăţeni împreună cu noi ai Împărăţiei, în Numele lui Isus Hristos.

Aş vrea să vă rog ceva. Este aici o cămăruţă numită „sala de rugăciune”. Aş vrea să mergeţi acolo până voi face o altă chemare la altar. Mergeţi acolo şi rugaţi-vă câteva minute. Îngenuncheaţi şi spuneţi: „Doamne, Isuse, Îţi mulţumesc pentru că mi-ai mântuit sufletul.” Eu cred că Dumnezeu vă va umple chiar acolo cu Duhul Sfânt. Duceţi-vă. Unul dintre fraţi vă va arăta drumul.

Oamenii aceştia L-au primit pe Hristos ca Mântuitor. Dacă este cineva care doreşte botezul cu Duhul Sfânt, să vină în faţă, în timp ce vom cânta iarăşi. Spuneţi: „Frate Branham, de ani de zile tânjesc după Duhul Sfânt, dar încă nu L-am primit.”

Veniţi aici, sus. Dacă mă credeţi că sunt slujitorul lui Dumnezeu şi dacă sunteţi convinşi că ceea ce vă spun este adevărul, veniţi aici şi daţi-mi voie să mă rog pentru voi. Rugăciunea schimbă multe lucruri. Ea poate să facă dintr-un om o făptură nouă. Dacă sunteţi aici, aş vrea să fiţi sinceri, în timp ce vom cânta.

Stau pe malul tulbure al Iordanului

Şi privesc cu jind.

Câmpiile aurii ale Canaanului.

Acolo sunt bogăţiile mele.

Eu mă îndrept spre Ţara promisă.

(În Numele lui Hristos, îi chem în faţă pe toţi cei care nu au Duhul Sfânt. Haideţi aici.)

Cine vrea  să vină cu mine?

Eu mă îndrept spre Ţara promisă.

Oare aveţi o inimă sinceră? Aceştia sunt singurii din toată clădirea, care nu au botezul cu Duhul Sfânt? Frate şi soră cum poţi şti că nu ai Duhul Sfânt? Cum poţi să îi simţi atingerea, şi totuşi să nu te ridici ca să ne rugăm pentru tine? Cum poţi să aştepţi vindecarea trupului, când sufletul tău nu este vindecat de necredinţă şi nu ai primit Duhul Sfânt? Cum ai putea primi vindecarea trupului? De ce nu vreţi să veniţi? Domnul vă cheamă.

Fraţi şi surori, care L-aţi primit pe Hristos ca Mântuitor, aţi vrea să primiţi şi botezul cu Duhul Sfânt?

Câţiva dintre cei  care au Duhul Sfânt, să vină aici să îşi pună mâinile peste oamenii aceştia, şi ne vom ruga pentru ei. Haideţi. Puneţi-vă mâinile peste ei.

Câţiva fraţi predicatori care au Duhul Sfânt să vină aici, sus, ca să-şi pună mâinile peste oamenii aceştia.

Domnul să te binecuvânteze, frate Gene. Haideţi, fraţilor, veniţi aici. Haideţi să vă puneţi mâinile peste aceşti oameni şi să ne rugăm pentru ei. Vino, frate Fred. Haideţi. Aleluia.

Tată ceresc, oamenii aceştia doresc să primească botezul cu Duhul Sfânt. Ei sunt sătui de struguri şi doresc să primească lapte şi miere; doresc să meargă în ţara făgăduită.

Fraţii şi-au pus mâinile peste ei, Doamne, iar eu Te rog din toată inima, în Numele lui Isus Hristos, să le dai botezul cu Duhul Sfânt, Te rog, Doamne. Noi ştim că rugăciunea făcută cu credinţă, poate face acest lucru, de aceea, îi încredinţez în braţul Tău, în Numele lui Isus Hristos şi spre slava lui Dumnezeu. Amin. Amin.

Toţi cei care au nevoie de vindecare divină să ridice mâna. Cineva să-şi pună mâinile peste ei. Puneţi-vă mâinile unii peste alţii. Noi ne îndreptăm spre Ţara promisă, fiindcă am crezut orice făgăduinţă pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Tată ceresc, oamenii aceştia sunt ai Tăi. Eu îi las în seama Ta şi Te rog să-i vindeci pe cei bolnavi şi să-i umpli cu Duhul Sfânt pe cei care au nevoie de Tine, Doamne. Îi încredinţez în braţul Tău, Doamne Dumnezeul nostru, Creatorul cerurilor şi al pământului, în Numele lui Isus.

– Amin –