EU ȘTIU CĂ RĂSCUMPĂRĂTORUL MEU ESTE VIU

Aceasta este ziua învierii şi ne-am adunat împreună cu bucurie în inimă, pentru că El trăieşte şi ne-a spus: „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14.19). Pe ce nădejde ne putem odihni sufletele în dimineaţa aceasta!

Înainte de a aduce mesajul din dimineaţa aceasta, aş vrea să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.

Scumpul meu Domn, în dimineaţa aceasta suntem recunoscători pentru că suntem poporul peste care este chemat Numele Tău. Suntem atât de bucuroşi pentru că nu trebuie să ne facem închipuiri cu privire la venirea marii învieri, pentru că ea a devenit deja realitate pentru noi, şi aşa cum citim în Cuvântul Tău, simţim în sufletele noastre că Isus trăieşte.

În dimineaţa aceasta ne gândim la numeroasele probleme din vieţile noastre şi la necazurile prin care am trecut; la experienţele dureroase care ne-a sfâşiat şi ne-a trântit încoace şi încolo; cum i-am îngropat pe cei dragi ai noştri şi cum am plâns la mormintele lor! Am simţit că sufletele noastre au pierit odată cu ei, dar ne gândim la ziua de astăzi, la cât de mult înseamnă pentru noi învierea lui Isus! El a zdrobit fiecare putere a vrăjmaşului şi S-a ridicat biruitor; a îndepărtat toate umbrele, de aceea putem păşi în Lumina scumpă a învierii Sale.

Oh, ne gândim că în urmă cu o mie nouă sute de ani în urmă, două femei micuţe mergeau spre mormânt întrebându-se cine le va îndepărta piatra de la intrare… dar Dumnezeu o îndepărtase deja, iar Cel care fusese închis acolo, Se ridicase din morţi, a vorbit cu ele şi le-a spus: „Duceţi-vă şi spuneţi-le fraţilor Mei şi lui Petru că Mă voi întâlni cu ei în Galileea!”

O, cât Îţi suntem de mulţumitori pentru această experienţă măreaţă şi pentru faptul că şi noi putem fi martorii învierii Tale, pentru că ea este la fel de reală şi pentru noi astăzi, cum a fost şi pentru ele în dimineaţa când a înviat El din morţi.

Iartă-ne pentru păcatele şi fărădelegile noastre, pentru tot ce am făcut sau am gândit şi era greşit. Doamne, Te rugăm să ne ierţi pentru toate aceste lucruri. Vino în dimineaţa aceasta şi pecetluieşte-ne adânc.

Oh, de multe ori când problemele noastre sunt atât de mari, Tu stai în umbră!

În dimineaţa aceea, în timp ce se întorcea de la mormânt plângând, Maria a auzit în spatele ei un Glas care a întrebat-o: „De ce plângi?” El era în spatele ei şi urmărea ce se întâmpla. O, cum a săltat inima ei de bucurie, când El i-a spus numele, pentru că a ştiut că Domnul ei Se ridicase din morţi!

Doamne, vorbeşte-ne şi nouă în dimineaţa aceasta şi dă-ne Duhul şi Cuvântul Tău. Reînnoieşte-ne în timp ce vorbim despre profeţi şi despre alţi oamenii care au aşteptat acest timp măreţ, fiindcă şi noi aşteptăm marea înviere din zilele din urmă, când Domnul nostru va veni din nou. Până atunci, Doamne, ţine-ne sănătoşi, fericiţi şi plini de bucurie şi ajută-ne să nu trăim numai cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ca să ne dea Viaţa.

Tată, Te rugăm să ne dai aceasta în Numele Celui care a înviat şi ne-a dat siguranţa învierii. Amin.

Cu câteva minute în urmă când am venit pe stradă, am ascultat cum cântau păsărelele şi mă gândeam: „Ce zi măreaţă de primăvară este astăzi! Cât de aproape este Paştele!” Lunga şi întunecoasa iarnă geroasă a trecut cu viscolul ei, şi a sosit soarele cald şi strălucitor care aduce o viaţă nouă, o nădejde nouă, un anotimp nou, recolte noi, flori noi. Totul revine la viaţă! Când oamenii nu aveau Biblia ca s-o poată citi, puteau şti că există Dumnezeu privind natura şi văzând cum moare totul şi apoi revine la viaţă. Toamna este crucificarea, iar primăvara este învierea, aşa că putem să-L vedem pe Dumnezeu în toate.

Mie îmi place să ies dimineaţa în curte şi să ascult păsărelele cântând, pe micuţul măcăleandru… Eu le iubesc şi le numesc „micuţul meu radio”.

Voi ştiţi legenda măcăleandrului. Potrivit legendei, măcăleandru a avut penajul de culoare maro până în vinerea crucificării când Cineva murea pe cruce părăsit de toţi. Nu-L ajuta nimeni, iar El stătea acolo singur, pironit pe cruce. Dar o micuţă păsărică maro încerca să-L elibereze de pe cruce. Ea zbura de la cuie la coroana cu spini şi înapoi şi încerca să le scoată, iar în această încercare şi-a murdărit pieptul cu sânge şi astfel de atunci i-a rămas roşu. Gândindu-mă la aceasta, mi-am zis: „O, Doamne, acesta este genul de scut pe care-l doresc!” Dacă aţi observat, când micuţul măcăleandru se ciuguleşte sub acel rând de pene roşii, se vede că sub ele are culoarea maro. Aşa sunt colorate celelalte pene, dar „scutul” acela roşu îl protejează. Aceasta doresc şi eu, pentru că oricât de mult încercăm să fim buni, noi suntem păcătoşi.

Scutul acela roşu este tot ce are nevoie măcăleandru pentru a fi diferit de toate celelalte păsări. Tot ce ne trebuie nouă pentru a fi diferiţi de restul lumii, este micuţul scut roşu al harului Său.

În dimineaţa aceasta de Paşte am venit aici ca să ne întâlnim şi să avem părtăşie împreună la răsăritul soarelui. Pentru mine este un mare privilegiu faptul că în ultimii ani am putut veni aici, la Tabernacol,  ca să-i botez pe oameni şi să le predic învierea Domnului Isus.

Aseară, În timp ce studiam şi afară era furtună, m-am gândit care ar fi cuvintele potrivite pe care aş putea să le spun în dimineaţa aceasta, la acest serviciu de înviere, iar gândurile mele s-au îndreptat spre versetele pe care fratele nostru tocmai le-a citit din Iov 19, de la versetul 23 la versetul 27:

„Oh! Aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte;

aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier şi cu plumb în stâncă pe vecie…

Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.”

Pentru astăzi, am ales cuvintele pe care le-a spus Iov: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu!”

Noi venim aici cu un singur scop, iar acesta este să găsim o nădejde nouă, deoarece ştim cu toţii că aici pe pământ trăim în întuneric. Nu trebuie să ne imaginăm aceste lucruri sau să ne amuzăm, fiindcă ştim cu toţii că trăim în umbrele morţii. De fiecare dată când auzim o ambulanţă, când trecem pe lângă un cimitir, când vedem un spital, fiecare fir de păr cărunt, ne aduce în memorie faptul că suntem un popor condamnat, fie că suntem tineri sau bătrâni. Dar într-o dimineaţă ca aceasta, noi venim împreună ca să primim o nădejde nouă. Da, eu cred că acesta este un timp minunat pentru a ne gândi la nădejdea pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi vreau să sădesc în mintea noastră ceva şi anume, că nu există nimic  care să ne poată distruge până când nu este împlinit scopul Celui care ne-a creat. Nu există nimic să ne poată opri, pentru că noi am fost creaţi cu un scop.

Biserica aceasta a fost construită aici cu un scop; fundaţia ei nu a fost săpată, pietrele nu au fost  zidite, pereţii şi acoperişul ei nu au fost ridicate doar pentru a arăta ce putem face noi, ci totul s-a făcut cu un scop. Casa în care locuiţi voi nu a fost construită întâmplător, ci a fost făcută pentru a servi unui scop. Maşina cu care aţi venit în dimineaţa aceasta, nu a fost construită doar ca să se vadă dacă poate fi făcută, materialele din ea nu au fost puse în ea ca să fie irosite, ci au fost puse cu un scop, au fost puse pentru a servi unui scop. Hainele pe care le purtaţi voi nu au fost făcute numai ca să se demonstreze că cineva poate face haine la modă, ci au fost făcute cu un scop. Ceea ce mâncaţi voi, nu creşte pe pământ întâmplător, ci toate cresc cu un scop. Dumnezeu nu a creat copacul doar ca să fie un copac, ci l-a creat cu un scop; şi El nu ne-a creat pe mine şi pe tine doar pentru a vedea dacă ne poate face, ci ne-a creat cu un scop, ceea ce înseamnă că noi suntem aici cu un scop. Voi nu aţi fost creaţi doar ca să fie mai multe fiinţe umane, ci sunteţi aici pentru că Dumnezeu v-a făcut cu un scop.

Dumnezeu nu v-a pus aici doar ca să mâncaţi mâncarea pe care a crescut-o El; nu sunteţi aici doar pentru a locui în casa făcută de cineva, nici pentru a purta hainele create de cineva, ci sunteţi aici cu un anumit scop. Indiferent cât sunteţi de mari sau de mici, de importanţi sau de neînsemnaţi, voi sunteţi aici pentru a servi unui scop, aşa cum degetul meu este pus în trupul meu cu un scop. Unghia de la degetul meu este pusă acolo cu un scop; ochiul şi fiecare mădular al trupului nostru este pus la locul lui pentru a servi unui scop. Ele nu au fost puse în trup numai pentru a arăta că sunt acolo, ci fiecare în parte trebuie să servească scopului Său. Acesta este Planul divin al lui Dumnezeu, aşa a hotărât El, iar dacă noi suntem aici pentru un scop, înseamnă că nu ne poate distruge nimic până când nu este împlinit scopul pentru care ne-a pus Dumnezeu aici.

Indiferent câte probleme avem, prin câte necazuri trebuie să trecem, toate acestea au un scop.

Să-l luăm de exemplu pe Noe. Biblia spune că avea să vină potopul şi a venit. Tot pământul a fost distrus, toată vegetaţia, totul a fost distrus înafară de Noe şi de sămânţa pe care a luat-o cu el în arcă, ceea ce dovedeşte că scopul lui Dumnezeu nu poate fi învins niciodată. Nu este nimic să-L poată învinge! Cât de fericiţi ar trebui să fim noi astăzi, odihnindu-ne pe această minunată descoperire a Cuvântului Dumnezeului celui viu care ne spune că nici un lucru prezent sau viitor care s-ar putea întâmpla; nici o boală, nici un necaz, nici moartea, nici un pericol, nimic nu ne poate despărţi de scopul Dumnezeului celui viu. Nu există nici un demon, nicio putere, nu există nimic care să poată distruge Planul veşnic şi nemuritor pe care Dumnezeul cel Atotputernic l-a făcut la început în gândul Său, ci totul trebuie să se împlinească aşa cum a spus El.

Noi vedem că înainte de sosirea zilei în care toată lumea avea să fie distrusă prin potop, Dumnezeu a făcut o pregătire.  Cu ce scop? Pentru a împlini Planul Său. El a făcut aceasta în zilele lui Noe şi o va face şi astăzi. El a făcut aceasta pentru a-Şi împlini propriul scop. Astfel, El Îşi va apăra Biserica, poporul, pe oamenii aleşi mai dinainte pentru marea Sa Împărăţie care nu poate fi distrusă de moarte. Noi credem aceasta, iar învierea zideşte o Temelie solidă pe care se odihneşte nădejdea noastră. Nu este nimic s-o poată distruge.

Aşa cum a scris un poet odată:

Oh, ce prevestire a gloriei divine!

Moştenitor al salvării cumpărate de Dumnezeu,

Născut din Duhul Său, spălat în Sângele Său.

Ce asigurare avem pe această Stâncă solidă:

Învierea Iubitului nostru binecuvântat, Domnul Isus.

Nu o poate distruge nimic pentru că a fost semănată acolo şi este Sămânţa lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu este să ne dea binecuvântatul Duh Sfânt; scopul Lui este să ne arate semne şi minuni şi nu există nimic să-L poată distruge. Chiar dacă se ridică toate puterile iadului împotriva Lui, nu pot să-L biruiască. Noi avem făgăduinţa veşnică a lui Dumnezeu şi chiar dacă se ridică învăţături, ism-uri, programe şi se întâmplă lucruri care arăta ca şi cum Planul Lui este distrus, nu poate să-L distrugă niciodată nimic! Este hotărârea lui Dumnezeu să ne arate că scopul Lui se va realiza indiferent ce piedici va întâmpina. Nu depinde de mine şi nu depinde de voi, ci totul depinde de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care putem să ne odihnim în siguranţă pe faptul că Dumnezeu nu va îngădui niciodată ca moştenirea noastră să fie distrusă, pentru că este hotărârea Sa să ne-o dea.

Astăzi ne gândim şi la lucrurile care încearcă să distrugă făgăduinţa lui Hristos pe care o avem. Ne gândim la copiii evrei şi la scopul pe care-l avea Dumnezeu cu ei. Cuptorul pregătit pentru ei în Babilon a fost încălzit de şapte ori mai tare, cu scopul clar de a distruge Planul lui Dumnezeu. Tot Babilonul era mânios! Satan era hotărât să distrugă Planul lui Dumnezeu, fiindcă ştia că vor fi aruncaţi în cuptor. Astfel, când a fost încălzit cuptorul, el l-a făcut de şapte ori mai fierbinte pentru a se asigura că va distruge Planul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu voia să-Şi arate puterea, aşa că tot Babilonul şi tot iadul, nu puteau distruge scopul Lui.  Nu, domnilor! Chiar dacă ar fi încălzit cuptorul acela de milioane de ori mai tare, tot n-ar fi putut să distrugă Planul lui Dumnezeu, pentru că El voia să arate că este un Dumnezeu al salvării, al eliberării, un Dumnezeu care poate aduce eliberare oricui vrea şi nimic nu poate interveni în Planul Său.

Aşadar, pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego nu i-a interesat faptul că acel cuptor a fost încălzit de şapte ori mai tare, ci au spus: „Dumnezeul nostru este în stare să ne scape, aşa că nu ne vom pleca înaintea chipului tău!” Dumnezeu avea pe cineva care putea să-L slujească, iar puterea Lui nu putea fi învinsă. Focul nu poate învinge scopul Planului lui Dumnezeu. Oh, cât de mult îmi place să spun aceasta în această dimineaţă! Toate bombele cu hidrogen din lume nu pot împiedica niciodată învierea Bisericii Sale. Toate raţionamentele şi toată matematica pe care lumea aceasta inteligentă le-a deghizat cu scopul de a face ceva pentru a distruge credinţa copiilor lui Dumnezeu, nu vor putea face niciodată nimic, deoarece credinţa aceea va trăi întotdeauna.

Voia lui Dumnezeu a fost să ne arate că El avea putere peste animalele sălbatice.

Odată, au fost puşi nişte lei într-o groapă. I-au înfometat atât de tare încât ar fi putut să sfâşie o persoană dintr-o muşcătură, iar diavolul se gândea: „Cu siguranţă, voi putea să-l distrug pe profetul Daniel!” Dar Daniel a hotărât în inima lui că va face voia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a pus aceasta în inimă. Vedeţi? Înainte ca Daniel să poată avea această dorinţă, trebuie să fie Ceva care putea crea această dorinţă în inima lui. Înainte ca el să poată avea acea dorinţă, trebuie să fie Ceva care să-i spună că există un Dumnezeu care poate aduce izbăvirea. Oh, cum coincide aceasta cu credinţa vie a Dumnezeului celui Viu în Biserica Sa! În inima noastră este Ceva care ne spune că există un Tărâm care se află dincolo de Râu. Eu nu pot pune                                     degetul pe acel Pământ şi nici un om nu poate face aceasta, dar în noi este Ceva care ne spune că scopul Lui cu noi nu este mormântul. Astfel, când El a spus: „…căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce,” nu S-a referit la suflet, ci la trup. (Geneza 3.19). În noi există Ceva, un Foc care arde, o Lumină care a fost aprinsă de Dumnezeu şi nici un vânt nu o poate stinge. Nu există nici o răceală aruncată în adunare, nici o indiferenţă a oamenilor şi nici o persecuţie din partea lumii, care să poată stinge Flacăra aprinsă de Dumnezeu, deoarece este voia lui Dumnezeu ca Torţa aprinsă a libertăţii să ardă până la venirea Domnului. Nici o putere nu o poate stinge, ci o vor face să ardă tot mai tare deoarece, s-a dovedit că prigoanele prin care a trecut Biserica de-a lungul anilor, au întărit-o şi mai mult.

Daniel nu a ştiut cum va proceda Dumnezeu, nu a ştiut dacă îl va scăpa, dar a ştiut că El o poate face, fiindcă în interiorul lui era Ceva care îi spunea aceasta… Vedeţi, Dumnezeu avea un scop şi totul lucra pentru scopul acela.

Astăzi, indiferent cât părem de nepăsători uneori şi cât de ciudat par să meargă lucrurile, sau cum ajunge biserica într-o anumită stare, în toate este scopul divin al lui Dumnezeu care vrea să ne modeleze şi să ne facă asemenea Lui. Cine ştie cum să prelucreze materialul mai bine decât Creatorul? Leii nu au putut să-l mănânce pe profet pentru că Dumnezeu a trimis acolo un înger. El a avut acolo un înger, ca să-l ocrotească pe profet, pentru că Dumnezeu avea un scop cu el: El voia să-i arate acelui rege individualist, mâna Sa puternică şi scopul Său.

Eu cred că aceasta se întâmplă şi astăzi; cred că Dumnezeu Îşi pregăteşte un popor prin care Îşi poate arăta mâna puternică, pentru a-Şi împlini scopul Său măreţ. Oh, în dimineaţa aceasta sunt atât de bucuros pentru că El trăieşte în inima mea şi nu este un Dumnezeu mort! El este un Dumnezeu viu.

Ieri am fost la frizer şi un tânăr mi-a tuns părul la magazinul fratelui Egan. Stăteam acolo cu capul plecat, pentru că eram foarte obosit. Întâlnirile mele fuseseră foarte lungi, iar dimineaţa încerc să mă retrag pentru puţină odihnă înainte de începerea următorului serviciu. Eram atât de obosit încât mă gândeam că inima mea va înceta să mai bată.

În timp ce stăteam acolo, dintr-o dată am auzit foarte mulţi oameni vorbind şi se părea că sunt în spaţiu. „Am avut un atac de cord?” m-am întrebat nedumerit. Plecam din scaunul acela de frizer, aşa că m-am gândit: „Oare chiar s-a întâmplat aşa?” Îmi simţeam mâinile înţepenite, iar inima părea că încetase să mai bată. „Oh”, mi-am zis, „Evanghelia trebuie predicată, aşa că nu există nici o putere care să mă poată lua până când nu este împlinit scopul lui Dumnezeu!”

Nu există nimic, nici măcar un lucru, care să mă poată răni până când nu este împlinit scopul lui Dumnezeu cu mine. Iar când acesta este îndeplinit, vreau să mă duc în voia Sa. Când termină El, am terminat şi eu; când El a terminat cu mine, eu am terminat cu viaţa. Când El a terminat cu voi, aţi terminat şi voi. Atunci ce face diferenţa? Dumnezeu care ţine totul în mâinile Sale. Astfel, indiferent cât suntem de tineri sau de bătrâni, noi nu ştim când este îndeplinit şi terminat Planul lui Dumnezeu cu noi. Uneori, Dumnezeu ia copilaşi pentru a arăta că El le poate conduce sufletele micuţe. Tot ce face El este cu un scop. Biblia spune că nici măcar o vrabie nu poate cădea din zbor fără ca El să ştie aceasta. Totul se desfăşoară conform Planului Său, la timpul şi ceasul potrivit. Totul este Planul Său divin şi nimic nu-l poate distruge.

Aceasta a fost o asigurare pentru Avraam, după ce L-a găsit pe Dumnezeu şi a ştiut că El avea un scop în viaţa lui şi anume: să aducă un fiu prin el şi soţia sa, Sara. Iar prin acest fiu, prin Isaac, avea să vină Domnul Isus. Pentru aceasta, Dumnezeu i-a ales pe Avraam şi pe Sara şi avea să-i facă un neam mare. Şi încă ceva: pentru a-l aduce pe acest fiu, Dumnezeu a ales cele mai nepotrivite persoane.

Cât de ciudat Se poartă Dumnezeu şi cât de neînţelese sunt căile Lui! După gândirea noastră, dacă El a vrut să aducă un copil în lume, ar fi trebuit să aleagă o femeie fertilă şi un bărbat care nu era steril. Biblia spune că Avraam şi Sara erau căsătoriţi de mulţi ani, iar ea era stearpă, deci nu putea naşte copii.

Aşadar, ar fi fost logic ca El să ia o tânără fertilă, ca să nască acest copil, dar lui Dumnezeu îi place să-Şi arate harul Său. Lui Dumnezeu Îi place să ia ceva care este nimic şi să facă ceva măreţ, pentru că El este Creatorul. De aceea ne-a luat pe mine şi pe tine. Noi nu am fost ceva din care El ar fi putut să facă copiii Săi, ci eram nenorociţi, mizerabili, pierduţi, orbi şi neroditori. Din astfel de oameni a făcut El copiii Săi scumpi şi este voia Lui să facă aceasta.

Spun încă o dată că ar fi fost logic ca Dumnezeu să aleagă o tânără şi un tânăr ca să facă aceasta, doi tineri proaspăt căsătoriţi cărora să le spună: „Veţi avea un fiu şi acela va fi Isaac al Meu!” Dar Dumnezeu a ales un bărbat de şaptezeci şi cinci de ani şi o femeie de şaizeci şi cinci de ani pentru a îndeplini scopul Său. Prin aceasta voia să vă arate că indiferent dacă sunteţi tineri sau bătrâni, Dumnezeu poate şi va face voia Sa. Cu siguranţă.

Avraam a primit făgăduinţa lui Dumnezeu când avea şaptezeci şi cinci de ani şi el i-a spus-o Sarei. Dar diavolul a spus: „Ştiţi ceva? Voi întârzia împlinirea acestei făgăduinţe un timp. O voi ţine pe loc până când vor deveni atât de bătrâni încât îşi vor pierde credinţa şi vor şti că este imposibil să se mai poată împlini. Dacă ei tremură deja la şaptezeci şi cinci de ani, voi mai întârzia puţin lucrurile!” Şi a ţinut-o departe până când cei doi au ajuns atât de bătrâni încât umerii li s-au lăsat şi amândoi erau uscaţi. Dar aceasta avea să ne arate că nimic nu poate birui scopul lui Dumnezeu. Nici măcar moartea nu Îl poate birui. Avraam era aproape mort, iar pântecele Sarei era mort de patruzeci sau cincizeci de ani, dar nimic nu a putut zădărnici şi opri împlinirea scopului lui Dumnezeu.

Trupul ei era bătrân şi zbârcit, şi izvoarele de lapte uscate, iar inima îi era atât de slăbită încât nu putea trece printr-o naştere. Dar Dumnezeu ne-a arătat prin ea că scopul Lui nu poate fi biruit. El a schimbat-o pe Sara şi a făcut-o o femeie tânără, şi la fel l-a întinerit şi pe Avraam care avea o sută de ani. Oricât ar putea părea de iraţional, Dumnezeu a dat o făgăduinţă, iar Avraam nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu prin necredinţă, ci a fost puternic şi L-a lăudat pe Dumnezeu deoarece a crezut că El este în stare să facă ceea ce a făgăduit.

Atunci ce suntem noi în dimineaţa aceasta? Noi suntem copiii făgăduinţei Sale. Fiind morţi în Hristos,  noi suntem sămânţa lui Avraam şi moştenitori împreună cu el ai făgăduinţei date lui. Astfel, indiferent cât de multă boală vine, ce fel de moarte murim, prin câtă sărăcie trecem, scopul lui Dumnezeu nu poate fi învins. „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14.19). Aceasta este nădejdea noastră.

Eu ştiu că astăzi, când este ziua mea, îmbătrânesc. Mă privesc în oglindă şi îmi dau seama că băiatul care a construit acest Tabernacol nu mai există, ci devine un bărbat în vârstă, cu umerii lăsaţi, cu barba tot mai albă şi cu tot mai puţin păr. Dar nimic nu poate birui scopul lui Dumnezeu, de aceea, mă odihnesc asigurat pe făgăduinţa Sa. „…pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.”

Mă alătur bătrânului Iov care a spus: „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că în zilele din urmă, El Se va arăta pe pământ.” Dumnezeu are un scop, iar eu trebuie să-i slujesc acestui scop. Toată viaţa mea trebuie adusă în voia şi în Planul lui Dumnezeu, aceasta fiind valabil pentru fiecare dintre noi.

Bătrânul Avraam a putut să-L vadă pe Cel ce era nevăzut pentru că ştia scopul lui Dumnezeu, ştia că Dumnezeu i-a dat o făgăduinţă. Indiferent cât de contrar părea totul, Dumnezeu i-a dat lui Avraam o făgăduinţă şi El Şi-a ţinut promisiunea Sa. A făcut-o faţă de Avraam, a făcut-o faţă de toţi copiii Săi şi o va face şi faţă de voi.

Moise era învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor când a aflat că Dumnezeu avea un scop în viaţa lui. Iochebed, mama sa, l-a luat pe scumpul ei copilaş, un băieţel dulce, l-a pus într-o „arcă” şi i-a dat drumul pe Nil, unde crocodilii se îngrăşau cu copilaşii evrei aruncaţi de egipteni pentru a fi mâncaţi de ei. Astfel, ea şi-a luat copilaşul şi l-a pus exact în ghearele morţii ştiind că planul lui Dumnezeu nu putea fi biruit.

„Dumnezeule al lui Avraam, ai grijă de copilaşul meu şi foloseşte-l în scopul pentru care l-ai adus în lume.”  Astfel, nu era destulă apă în Nil ca să-l poată îneca şi nu erau destui crocodili în lume ca să-l înghită, deoarece Moise era alesul lui Dumnezeu. Aşa cum a fost Moise alesul lui Dumnezeu pentru acel scop, noi suntem aleşii lui Dumnezeu de astăzi şi credem în învierea Domnului Isus. Nu există bombe, nu există iad sau altceva care să poată distruge scopul lui Dumnezeu, fiindcă noi trebuie să mergem la înviere. Aceasta este făgăduinţa dată de Dumnezeu, este Planul lui Dumnezeu.

Când a împlinit patruzeci de ani, Moise era un bărbat de vârstă mijlocie şi fusese instruit într-o şcoală… dar Dumnezeu are uneori o cale atât de ciudată pentru a-Şi împlini făgăduinţele date. Cum l-a luat pe Moise, l-a dus în spatele deşertului şi l-a lăsat să audă ţipetele copiilor lui Israel din pricina asupririi şi a jafului la care erau supuşi. Era singur în deşert şi auzea vuietul vântului care bătea, vedea scorpionii şi cobrele, fiindcă era singur în sălbăticie şi era aproape să moară… Dar nu există nimic să poată birui scopul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a izbăvit, iar el trebuia să facă ceea ce-i spunea Dumnezeu, pentru că scopul lui Dumnezeu nu putea fi biruit.

Personajul nostru din dimineaţa aceasta, Iov, era în cea mai adâncă nenorocire a vieţii sale: toate bogăţiile i-au fost luate, copiii lui erau morţi şi trupul îi era plin de bube, aşa că era în cea mai mare nenorocire prin care trecuse vreodată; stătea pe o grămadă de cenuşă şi îşi scărpina bubele cu un ciob, în timp ce soţia lui îi zicea: „De ce nu-L blestemi pe Dumnezeu şi să mori?” De şapte zile, membrii bisericii sale îi întorseseră spatele şi îl acuzau deşi ar fi trebuit să-l mângâie. Toţi îl acuzau că a păcătuit în ascuns şi spuneau că din cauza aceasta a venit nenorocirea peste el. Dar în greul acela a trăit acel ceas măreţ al vieţii, când Dumnezeu l-a luat şi l-a dus pe Pământul sfânt, acolo unde îl duce pe fiecare credincios, la o experienţă în spatele pustiei, aşa cum a făcut şi cu Moise; în micuţa odăiţă tainică unde v-a dus şi pe voi.

Dumnezeu are un scop, un loc şi un timp, iar când l-a avut pe Iov în acea stare, l-a dus pe Pământurile sfinte pentru că avea să-i descopere ceva veşnic. Pe acele Pământuri sfinte, trebuie să-l ducă pe fiecare copil al Său, în acele locuri unde nu poate veni nici un diavol.

Acest lucru nu poate fi explicat de nici un profesor. El vă va duce acolo şi vă va da o experienţă pe care nu o veţi uita niciodată cât timp veţi trăi. Indiferent cât de împotrivitori vor deveni mama, tata, soţul sau soţia voastră… pentru fiecare credincios adevărat există un punct în care îl întâlneşte Dumnezeu. Niciunul nu este lăsat pe dinafară. Fiecare credincios îl trăieşte. Fiecare persoană care este născută în Împărăţia lui Dumnezeu ştie acel punct, acel minut, acel ceas în care Dumnezeu l-a luat şi l-a dus. Şi acolo, pe acele Pământuri sfinte, în prezenţa Rugului aprins care nu se mistuia, El i-a făcut ceva acelui credincios, aşa că nu poate fi clintit de nimic din lumea aceasta.

„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Matei 16.18).

Pe „această piatră”, pe descoperirea spirituală a lui Isus Hristos Cel înviat; pe această piatră.

În necazul prin care a trecut, Iov a pierdut totul. Soţia lui s-a întors împotriva lui şi îl acuza, şi la fel au făcut prietenii şi credincioşii săi, pentru că aveau numai o teologie. Toţi s-au întors împotriva lui, dar Dumnezeu a spus: „Vino aici, Iov, căci îţi voi da ceva, băiete! Voi pune în tine ceva ce nu vor putea scoate nici toţi diavolii din iad. Toţi profesorii din lume pot să te acuze de una sau de alta, dar această experienţă nu se va depărta de tine.”

Ştiţi ce a făcut Domnul? A ridicat numai puţin Perdeaua şi a spus: „Iov, priveşte Dincolo!” Ce a văzut acolo? Ce credeţi că a văzut Iov? A văzut pentru prima dată în viaţa sa, Paştele, iar când L-a văzut a strigat: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu!” Oh, ce loc binecuvântat în care să fii dus!

Dumnezeu ridică Perdeaua şi fiecare om care este ales de Dumnezeu, fiecare femeie şi fiecare copil vine în acel punct, pe acele Pământuri sfinte unde Îl poate vedea în puterea învierii Sale. Voi ştiţi că El trăieşte! Şi atunci putem striga ca Iov:

 „Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ.

Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.” (Iov 19.25-26). Această primă vedere a Paştelui l-a făcut pe profet să strige! Tunetele bubuiau şi trăsnetele luminau cerul, iar el a văzut Paştele pentru prima dată.

Când L-a văzut? Nu când avea cele mai îngrijite haine pe el, nu când părul îi era aranjat cu mare grijă, nu când se bucura de cele mai mari bogăţii ale sale, ci atunci când era în necaz. Când era în necaz, în ceasul când era aproape de moarte, a văzut paştele. Atunci a văzut prima înviere.

Oh, se aseamănă cu mine şi cu tine! Când stăm undeva la altar, când suntem pe moarte şi spunem: „Doamne, fă ceva pentru mine!”, Dumnezeu ridică perdeaua şi vedem Paştele. Atunci vedem Paştele, dar nu aşa cum îl vede teologia. Pentru noi, Paştele nu înseamnă a purta haine noi, nici iepuraşi şi ouă vopsite, ci înseamnă puterea învierii Domnului Isus Hristos.

Acela a fost adevăratul Paşti, iar când a strigat, Dumnezeu i-a răspuns cu foc.

Acelaşi lucru a fost şi pentru David când a fost respins şi alungat, după ce a păcătuit şi a comis acea crimă oribilă, când a fost pedepsit şi fiul lui, bucuria inimii lui, a fost luat. David, profetul şi împăratul lui Israel, a plâns pentru că vedea că îmbătrâneşte şi ştia că trebuie să se întoarcă în ţărâna pământului. El a spus:

„…trupul mi se odihneşte în linişte.

Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.” (Psalmul 16.9-10). Aceasta s-a întâmplat când David era în cea mai rea perioadă a vieţii sale; când era trist şi abătut, când ceasul morţii sale era aproape. Atunci a ridicat Dumnezeu perdeaua şi i-a zis: „Priveşte aici, David!”, iar el a privit şi a spus: „…trupul mi se odihneşte în linişte.

Căci nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.”

Oh, aceasta se întâmplă în ceasul cel mai greu, în acele ore critice! Atunci vedem învierea. Acela este timpul când Îi place lui Dumnezeu să-Şi arate harul Său. Acela este timpul când Îi place să-Şi aline copilaşii.

Cel mai întunecos timp pe care l-a văzut lumea vreodată , a fost vinerea crucificării Sale. Totul a fost scris, toate speranţele lor au fost scrise pe hârtie, iar acolo era Domnul Vieţii care murea pe Calvar. Acela a fost ceasul cel mai întunecos pe care l-a văzut lumea vreodată.

Dar Paştele a adus cel mai luminos ceas pe care l-a văzut lumea vreodată, pentru că toate superstiţiile, toate îndoielile, toate temerile au fost îndepărtate când Dumnezeu L-a ridicat din morţi.

De ce a fost întuneric? Ce a cauzat întunericul? Să privim puţin aceasta. De ce cântă păsările primăvara? De ce micuţele narcise înfloresc de Paşti? De ce apare înflorirea? Pentru că vine vara. De ce luna februarie este considerată cea mai rea lună pe care o avem? Iarna a ţinut câteva luni bune, iar februarie este ultima ei răbufnire, după care se retrage şi face loc vieţii. Moartea a avut ultima ei răbufnire, iar acum trebuie să se retragă şi să lase viaţa să-şi ocupe locul.

De ce este întuneric înainte a veni ziua? Este întunericul de dinaintea zilei. Oamenii de ştiinţă spun că lumina vine, presează întunericul şi se instalează pentru că răsare soarele. Lumina sa presează întunericul care are ultima sa răbufnire. Nu mai poate sta acolo, întunericul nu poate sta niciodată în prezenţa luminii. Nu poate, pentru că lumina este de zece milioane de ori mai puternică decât întunericul. Aşadar, lumina şi întunericul nu pot locui împreună ci, atunci când începe să se ridice lumina, întunericul devine slab şi se retrage. Este ca şi cum ai pune cerneală într-o găleată plină cu înălbitor. Toată negreala cernelei dispare şi devine incoloră ca apa.

Oh, aşa este şi cu păcatul! Când este pus în Sângele Salvatorului, nu mai există, nu mai este. Nu-i de mirare că El a spus că este aruncat în Marea Uitării, care este „cada” Înălbitorului lui Dumnezeu. În clipa când păcatul este aruncat acolo, nu mai poate fi găsit niciodată, se dezintegrează, nu mai există. Aceasta se întâmplă când vedem adevărata înviere şi preţul care a fost plătit pentru ea.

Întunericul se adună împreună pentru că va dispărea în curând; de îndată ce vine lumina, nu mai poate fi găsit nicăieri. Unde merge? Ce s-a întâmplat cu noaptea neagră care era în jurul tabernacolului cu câteva ore în urmă? A dispărut pentru că acum străluceşte soarele. Unde s-a dus? Unde s-a ridicat sau unde s-a dus în jos?

Înainte, omul trebuia să nădăjduiască pentru că nu fusese nici o înviere, dar Paştele a produs învierea. Astfel, acum nu mai există întuneric, ci este Lumină, iar noi păşim în această Lumină minunată care a venit atunci când picăturile milei au căzut şi au strălucit. Străluceşte în jurul nostru zi de zi şi noapte de noapte, Isus, Lumina lumii.

Noaptea presează de aceea, haideţi s-o punem acum la nivel naţional.

Acesta este cel mai întunecos ceas pe care l-a văzut lumea vreodată. Chiar şi natura tremură pentru că întregul pământ poate ajunge pulbere într-o clipă. Ce s-ar întâmpla dacă ar exploda aceste bombe cu hidrogen, cu oxigen sau aceste bombe atomice? Fiecare copac, fiecare fir de iarbă, fiecare ramură, fiecare om, totul s-ar dezintegra şi s-ar întoarce în starea de acizi. Vedeţi de ce tremură toată lumea? Bombele sunt pregătite şi totul pare să fie stabilit pentru timpul hotărât, dar dacă întunericul şi-a planificat o vreme, cu atât mai mult are şi Lumina planificată vremea ei!

Ce face ca acum să fie atât de întuneric? Ce provoacă aceasta? Biserica nu mai are părtăşie, iar noi ne agităm: „Eu sunt metodist!”, „Eu sunt prezbiterian!”, „Eu sunt penticostal!”, „Eu sunt din Biserica lui Dumnezeu!”, „Eu sunt din Adunarea lui Dumnezeu!” Oh, nu puteţi vedea, copilaşilor? Dacă aceasta este tot ce avem, dacă acesta este singurul lucru pe care stăm, suntem cei mai nenorociţi oameni din lume.

Sunt atât de bucuros pentru locul acela sfânt de pe strada Ohio unde, într-o seară fierbinte, Dumnezeu a venit şi a ridicat perdeaua. Atunci, metodiştii, baptiştii, prezbiterienii, penticostalii şi toţi ceilalţi au dispărut pentru că am văzut Paştele. L-am văzut pe Isus ca Salvator al meu; L-am văzut ca Viaţa înviată.

„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.

Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată.” (Ioan 11.25-26).

Eu Îl văd ca singurul Împărat şi Salvator, Singurul care mă poate ajuta, singurul Dătător al Vieţii veşnice, Singurul care poate vindeca boala mea, care îmi poate lua bolile şi mă poate învia în zilele din urmă. El m-a lăsat să privesc dincolo de perdea, iar eu L-am văzut pe El, Învierea. Atunci m-am alăturat lui Iov şi am spus: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”  

Atunci nu mai există metodişti, baptişti, prezbiterieni, penticostali, ci Răscumpărătorul meu va trăi la fel.

Voi spuneţi: „Păi, aceasta este calea aceasta, iar aceea este altă cale! Dacă nu faci aceasta, dacă nu faci cealaltă…” Eu ştiu mai bine pentru că am privit dincolo de perdeaua timpului. Am fost pe Pământul sfânt cu fiecare credincios de aici. Nici un diavol nu poate merge acolo şi nu există nici un doctor şi nici o teologie care să poată explica aceasta. El m-a vindecat când am fost bolnav şi m-a salvat când am fost pierdut; El trăieşte pentru totdeauna.

Întrebaţi-mă cum ştiu că El trăieşte. El trăieşte în inima mea; El nu este mort, ci a înviat din morţi, iar întunericul acesta mare care se mişcă peste pământ, nu este nimic, ci doar arată că Lumina îl presează în jos.

Când moartea este atât de aproape încât poate veni într-o oră… lumea şi-ar putea întâlni sfârşitul într-o oră. Ce arată faptul că moartea este atât de aproape? Că vine Viaţa. Învierea, Paştele este aici şi toţi copiii lui Dumnezeu, presează. Îngerii vin jos; marele Duh Sfânt vine înăuntru; întunericul are ultima răbufnire pentru că Lumina va fi aici în curând. Vine Hristos, Bucuria şi Nădejdea epocilor, o înviere adevărată pentru toţi credincioşii, pentru că noi avem parte cu El în învierea Sa, aşa cum am avut parte cu El în suferinţa Sa.

„Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.”

Oh, atunci trebuie să fiu dus în cer pe un pat de flori în timp ce alţii au suferit, au navigat pe ape sângerii şi au luptat ca să câştige premiul? Nicidecum! Dacă vreau să domnesc, trebuie să lupt la fel ca ei.

„Măreşte-mi curajul, Doamne!” Aceasta este rugăciunea mea. Oh, nu trebuie să merg ca un laş; nu trebuie să trăiesc zilnic cu capul plecat ca şi cum ar fi ceva groaznic. Când mă uit la lume, la tot întunericul în care se află, la trăirea ei, trebuie să-mi ridic capul şi să merg cu El printre vulturi, ştiind că eu Îl cunosc în puterea învierii Sale, şi pentru că trăieşte El, vom trăi şi noi şi pentru că a înviat El, voi învia şi eu, şi la fel voi. Aceasta este ceea ce înseamnă Paştele pentru credincios.

În timpul Primului Război Mondial au folosit gaze ucigaşe, ca iperita (Substanţă toxică ce produce beşicarea pielii, cu aspect de lichid uleios, folosită ca armă chimică în Primul Război Mondial) şi acidul clorhidric, care distrugeau totul: copacii, frunzele, iarba. Oriunde era aruncată iperita, ardea totul.

În dimineaţa de Paşti, un preot  mergea printre corturile în care zăceau cei răniţi şi muribunzii. Toţi erau extenuaţi pentru că fuseseră multă vreme pe front. O soră medicală avea un buchet de trandafiri şi mergea de la pat la pat şi îi dădea fiecărui soldat rănit câte un trandafir… pentru că era ziua de Paşti. Ce era Paştele pentru ei? Peste tot zburau avioane şi cădeau bombe, dar sora aceea mergea pe la fiecare pat, dădea fiecărui băiat câte un trandafir şi îi spunea: „Dumnezeu să te binecuvânteze! Dumnezeu să te binecuvânteze, frate.” Soldaţii luau trandafirul şi strigau deoarece ştiau că a crescut într-o lume de care aparţineau şi ei.

Frate, în dimineaţa aceasta noi trăim într-o lume plină de gaze periculoase; suntem într-o lume în care s-au ridicat tot felul de doctrine care spun că nu există înviere, că nu există vindecare divină, că nu există aceasta, că nu există cealaltă. Dar acum nu vine o soră de la Crucea Roşie, ci Duhul Sfânt vine din când în când şi ne duce pe Tărâmurile sfinte ale harului lui Dumnezeu şi toarnă în inimile noastre o mărturie mică de pe Tărâmul de dincolo de Râu.

Preotul mi-a spus:

„Prietene predicator, am stat acolo şi am plâns multă vreme… Unul dintre băieţi se pregătea să meargă cu motocicleta la liniile din faţă, în La Salle, Lorraine. Mergea acolo într-un fel de recunoaştere, aşa că i-am zis:

„Sergent, pot merge cu tine?”

„Sigur că da, preotule, vino!”, mi-a răspuns el.

Am mers cu el, povestea preotul, până când am ieşit din pustiul acela alburiu unde nu mai creştea nici măcar un fir de iarbă, iar în timp ce el îşi pregătea aparatul ca să transmită mesajul, eu m-am plimbat puţin pe acolo gândindu-mă: „Oh, pe pământul acesta pe care bombele au distrus toate clădirile şi copacii au fost doborâţi, nu există Paşti! Nu a mai rămas nici măcar un fir de iarbă!”

O, Doamne, acesta este tabloul lumii de astăzi în care păcatul şi-a îndeplinit scopul!

Şi el a continuat: „În timp ce umblam pe acolo, privirea mi-a fost atrasă de o anumită piatră. M-am dus lângă ea şi am zis: „Doamne, vrei să stau lângă piatra aceasta dintr-un anumit motiv?” Apoi am ridicat piatra, iar când am făcut aceasta, am văzut un crin micuţ care avea capul ieşit afară. Fusese protejat de piatra aceea şi nu fusese atins de nimic. Gazele otrăvitoare nu l-au deranjat deloc pentru că era ascuns sub stâncă!”

Oh, eu ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte! O, Doamne, indiferent ce spune lumea, ascunde-mă în Stânca veacurilor! Iar după ce vor trece toate furtunile, lasă-mă să-mi ridic capul din nou la viaţă. „Pentru că El trăieşte, vom trăi şi noi!”

Ce pot spune credincioşii care au fost pe Tărâmul de dincolo şi au fost martori la aceste lucruri? „Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte!”

Lumea, cei ce merg în dimineaţa aceasta la biserică, mulţi dintre ei doar pentru a-şi etala hainele noi sau pentru a arăta altora pălăria nouă pe care o au, nu vor mai fi văzuţi până la următorul Paşti. Ei vor merge afară pentru a trăi ca lumea şi astfel îşi vor arăta neseriozitatea. Mulţi dintre ei merg la biserică pentru a-şi ascunde păcatele. Ei aparţin de o organizaţie mare şi spun: „Sunt Cutare şi Cutare! Aparţin de cutare şi cutare…”, pentru că aceasta este tot ce ştiu, aceasta este tot ce cred.

Oh, dar prin harul lui Dumnezeu, în dimineaţa aceasta noi am stat în locul în care a stat şi Moise! Am stat în locul în care a stat Iov. Am stat în locul în care a stat David şi am strigat: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că în zilele din urmă Se va ridica pe acest pământ.

 Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu.

Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.”

Nu am adus nimic în lumea aceasta care este plină de neseriozitate şi de mândrie, şi cu siguranţă nu vom duce nimic din ea. Domnul a dat, Domnul a luat. Binecuvântat să fie Numele Domnului. Iov ştia ceva când a spus aceste cuvinte, de aceea a zis: „Răscumpărătorul meu trăieşte.” El nu a spus: „Va trăi”, ci a spus: „Răscumpărătorul meu trăieşte.”, iar cuvintele lui vor dăinui pentru totdeauna: „El trăieşte!” Şi pentru că Isus a spus: „Pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi…”, să ne plecăm capetele pentru un moment şi să încheiem acest serviciu în rugăciune.

Oh, prietene sărman, dacă nu ai ajuns încă în acest loc… poate ziceţi: „Am fost de multe ori, aici la tabernacol, frate Branham!” Este minunat şi apreciez aceasta.

„Oh, am fost şi la alte biserici şi am auzit mulţi predicatori vorbind.” Şi aceasta este minunat.

„Citesc Biblia.” Este foarte bine, dar ai fost în Locul acela de după perdea? Ai fost în Locul acela sfânt? Ai trăit în inima ta acea experienţă încât să ştii că Paştele nu este doar o poveste, să ştii că Paştele nu este o ficţiune cu ouă roşii şi iepuraşi, ci este dovada învierii Lui? Ştii că El trăieşte? Şi pentru că El trăieşte, trăieşti şi tu! Dacă nu ai avut această experienţă, în dimineaţa aceasta este cel mai bun timp în care Îl poţi lăsa pe Dumnezeu să ridice perdeaua. Isus Hristos trăieşte, iar în dimineaţa aceasta este pe acest pământ. Astăzi este Salvatorul nostru, dar mâine poate fi Judecătorul tău.

Dacă n-ai avut încă acea experienţă cu El, n-ai vrea să ridici mâna şi să spui: „Doamne, ai milă de mine pentru că acum cred.”?

Persoana de acolo din spate, cea care ţine mâna sus. Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule.

Alţii? Ridicaţi mâinile! Cei care sunteţi prezenţi aici şi care nu aţi trăit această experienţă, vreţi să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „Doamne, în dimineaţa aceasta, Te rog să mă duci în Locul acela unde se va întâmpla ceva în inima mea. Tot timpul am avut căderi şi urcuşuri şi nu pot avea echilibru, de aceea, Te rog să îngădui ca acesta să fie un Paşti adevărat şi pentru mine. Doamne, du-mă în locul acela din spatele pustiei, modelează-mi inima şi dă-mi acel Pământ sfânt pe care să stau şi unde nici un demon şi nimic altceva sau altcineva, nu poate să-mi mai spună nimic… fiindcă ştiu că eşti real. Ajută-mă să privesc dincolo de perdeaua timpului, fiindcă de aceea am venit în dimineaţa aceasta aici. L-am auzit pe acest predicator vorbind despre acest lucru şi doresc să mi-l descoperi şi mie.”

Vreţi să ridicaţi mâinile?

Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă. Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere. Dumnezeu să fie cu tine.

Aici, în partea stângă este cineva care vrea să spună: „Dumnezeule, ai milă şi de mine, acum!”?

Dumnezeu să te binecuvânteze, tânără.

Spuneţi: „Sunt bolnav şi obosit şi doresc să-L văd pe Isus. Vreau să aud clopotele veşniciei sunând dulce. Doamne, îngăduie-mi să privesc dincolo de perdeaua timpului, fiindcă aceasta mi-ar lumina calea şi mi-ar îndepărta toate temerile. Lasă-mă să privesc puţin şi să-L văd pe Isus cel înviat!”

Mai este cineva înainte de a încheia prin rugăciune? Fiţi sinceri, ridicaţi mâna şi spuneţi: „Frate Branham, n-am fost niciodată martor la un botez al Duhului Sfânt.”

Despre aceasta vorbesc eu, pentru că singurul fel în care puteţi deveni moştenitori ai făgăduinţei este prin botezul Duhului Sfânt. Aceasta este naşterea voastră, acela este Pământul vostru sfânt.

Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă. Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule. Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule. Dumnezeu să te binecuvânteze, doamnă. Dumnezeu să te binecuvânteze acolo în spate. Aşa este. Dumnezeu să te binecuvânteze, predicatorule. Dumnezeu să te binecuvânteze, tinere.

Doamne, lasă-mă să privesc dincolo de perdeaua timpului. Lasă-mă să privesc dincolo de perdeaua suferinţei şi a fricii şi să aud dulcele sunet al clopotelor veşniciei, fiindcă aceasta ar lumina calea înaintea mea şi ar îndepărta frica. Doamne, lasă-mă să privesc dincolo de perdeaua timpului! (Fratele Branham cântă).

Am văzut zece sau douăsprezece mâini ridicate, dar simt că sunt mai multe. Oh, de ce nu vreţi să ridicaţi mâinile în dimineaţa aceasta de Paşti şi să spuneţi: „Iată-mă, Doamne! Când se va deschide bazinul, la ora unsprezece, voi fi acolo. Mă voi lăsa botezat ca să fiu ridicat în noua Viaţă câştigată pentru mine şi să pot merge cu Tine.

Doamne, vreau să privesc dincolo de perdeaua timpului şi să am o experienţă chiar în dimineaţa aceasta de Paşti, ca să pot spune oricând în viaţă: „Într-o dimineaţă, în timp ce stăteam într-un tabernacol din cărămizi vechi, Dumnezeu a ridicat perdeaua şi am privit dincolo. Atunci am văzut că biserica mea nu însemna mult; am văzut că nimic de pe pământ nu însemna foarte mult pentru mine, iar atunci am vândut tot ce aveam şi am cumpărat Mărgăritarul de mare preţ. L-am acceptat pe Isus Hristos ca Salvator al meu, iar acum îmi ridic mâinile spre Tine, Doamne Dumnezeule, şi Te rog să fii îndurător cu mine, pentru că vreau să privesc dincolo de perdeaua timpului.”

Mai este cineva înainte de a încheia?

Doamne scump, acesta este un moment solemn, în care ne bucurăm de binecuvântări. Ne-am bucurat de Cuvânt; ne-am bucurat mai mult decât am putea explica, în prezenţa Duhului Sfânt care ne-a dat această asigurare măreaţă că am trecut de la moarte la viaţă.

Doamne, mulţi dintre cei prezenţi aici şi-au ridicat mâinile. Este un moment solemn. Poate că ei au fost instruiţi într-o şcoală religioasă, poate au ars lumânări, poate au făcut rugăciuni, poate s-au alăturat unei denominaţiuni, poate au fost scufundaţi într-un anumit fel, poate li s-a turnat apă pe cap sau au fost stropiţi. Poate au învăţat aşa-zisul „Crez apostolic” şi au trăit într-un ritual de rutină, dar nu au ajuns niciodată pe acele Pământuri sfinte, nu au ajuns niciodată la acea experienţă, cum s-a întâmplat cu Iov, cu Moise, cu Avraam şi cu toţi copiii Tăi. Ei n-au ajuns în acel punct ca şi apostolii care au alergat în dimineaţa aceea la mormânt şi au aflat că El nu mai era acolo.

Doamne, îngăduie ca Duhul Sfânt să vină în inimile celor care au ridicat mâinile, şi să facă această lucrare mare pentru care ne rugăm. Ascultă-ne, Doamne, pentru că ei sunt ai Tăi, sunt roadele acestui Mesaj. Te rog să-i binecuvântezi şi să le dai chiar astăzi botezul Duhului Sfânt. Noi nu ştim, dar poate nu vom mai vedea niciodată un alt Paşti. Fără îndoială că unii dintre cei prezenţi aici nu vor mai vedea un Paşti ca acesta, un Paşti ca o aducere aminte.

Ajută-i să vadă adevăratul Paşti, Paştele în care trupul lor va lua forma unui tânăr sau al unei tinere, sau se va ridica din mormânt pentru a trăi pentru totdeauna.

Binecuvântează-i, Doamne, pentru că sunt ai Tăi. Tu eşti Cel care i-a atras pentru că este scris că Nici un om nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6.44). Ei sunt ai Tăi. Dacă i-ai atras, dacă eşti destul de aproape de ei ca să le ridici mâinile în sus, eşti destul de aproape şi ca să faci restul lucrării.

Tată, ei sunt ai Tăi. Îngăduie ca acesta să fie timpul în care vor primi pacea.

Îţi mulţumim pentru cei care au luat această decizie cu mult timp în urmă, au stat pe Pământurile sfinte şi au experimentat o viaţă nouă. În dimineaţa aceasta, suntem aici ca să ne bucurăm cu ei în nădejdea venirii Domnului Isus, când vom avea şi noi părtăşie cu El în învierea Sa, aşa cum avem părtăşie şi în suferinţa Sa. Dă-ne aceasta, Doamne.

Fie ca Duhul Lui să ne conducă şi să ne călăuzească în timp ce ne continuăm călătoria. Dă-ne un serviciu minunat la ora 9.30, Doamne, şi vindecă-i pe bolnavi şi pe cei aflaţi în nevoi. Îngăduie ca cei care nu s-au scufundat încă, să vină în dimineaţa aceasta la mormânt, să coboare jos şi apoi să se ridice din nou în apa mormântului de aici, aşa cum ne-ai poruncit Tu, Doamne.

După învierea Sa, El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a spus:

„Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.

Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit.” (Marcu 16.15-16). Dă-ne aceasta, Doamne. Dă-ne o experienţă minunată şi în seara aceasta, şi dă-ne o zi minunată. Ajută-ne să ne bucurăm de prezenţa Domnului pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Este ceva în legătură cu cântecul acela vechi. Ce se întâmplă când nu mai este întuneric? Este lumină.

Să cântăm cu toţii împreună spre gloria lui Dumnezeu:

Vom păşi în Lumină, o Lumină minunată,

Veniţi unde stropii de milă sunt limpezi.

Vor străluci în jurul nostru zi şi noapte

Isus, Lumina lumii.

Când El a înviat în dimineaţa de Paşti

El a frânt tot întunericul şi l-a făcut să dispară.

Acum, El stă ca Lumină.

„Eu sunt învierea şi viaţa.” Învierea şi viaţa. Învierea şi tot ce este după ea, toate sunt în El.

Îl iubiţi? Câţi dintre voi Îl iubesc? Ridicaţi mâinile sus. Este bine. Daţi mâna cu cineva de lângă voi, în timp ce vom cânta din nou. În dreapta, în stânga, în spate, în faţă, Lumină minunată, Isus Lumina.

Următorul serviciu va fi la ora 9.30, iar atunci vom avea un serviciu de predicare şi rugăciune pentru bolnavi. Serviciul de botez va începe la ora 11.00, de aceea, cei care doriţi să fiţi botezaţi prin scufundare, bazinul este plin. Vă voi aduce hainele. Mă voi întoarce imediat.

Deseară vom avea un alt serviciu, un serviciu de vindecare şi un mesaj. În tabernacol, seara aceasta este seara Cinei. Vom vedea cum vom face pentru că avem un program foarte încărcat, de aceea trebuie să ne grăbim.

Mergeţi şi luaţi micul dejun, apoi întoarceţi-vă aici plini de bucurie.

Acum haideţi să cântăm împreună: „El trăieşte, El trăieşte, Isus Hristos trăieşte…”

În ordine, frate Neville. Poţi veni aici.

El trăieşte, El trăieşte, Isus Hristos trăieşte azi!

El merge şi vorbeşte cu mine pe calea strâmtă a vieţii

El trăieşte, El trăieşte pentru a împărţi salvarea

Mă întrebaţi de unde ştiu că El trăieşte?

El trăieşte în inima mea.

Acum, cu toţii, un mare „Aleluia!” (Adunarea spune: „Aleluia!”).

El trăieşte, El trăieşte, Isus Hristos trăieşte azi!

El merge şi vorbeşte cu mine pe calea strâmtă a vieţii

El trăieşte, El trăieşte pentru a împărţi salvarea

Mă întrebaţi de unde ştiu că El trăieşte?

El trăieşte în inima mea.

Să cântăm din nou. Când ajungem la aceasta, „El trăieşte, El trăieşte…” Să ne ridicăm mâinile spre El:

El trăieşte, El trăieşte, Isus Hristos trăieşte azi!

El merge şi vorbeşte cu mine pe calea strâmtă a vieţii

El trăieşte, El trăieşte pentru a împărţi salvarea

Mă întrebaţi de unde ştiu că El trăieşte?

El trăieşte în inima mea.

El merge şi vorbeşte cu mine pe calea strâmtă a vieţii. (Fratele Branham vorbeşte cu cineva de pe platformă).

Mă întrebaţi de unde ştiu că El trăieşte?

El trăieşte în inima mea.

Nu este El minunat? Să trăim acest moment solemn şi sfânt, înainte de a merge acasă pentru a lua micul dejun.

Bucuraţi-vă în timp ce îl voi chema pe iubitul nostru frate Faust, din Canada, să vină şi să încheie cu un cuvânt de rugăciune.

Te rog, frate Faust.” Amin

– Amin –