Meniu Închide

WILLIAM MARRION BRANHAM – UN PARADOX

28 Ianuarie 1962 – Phoenix, Arizona

Să rămânem în picioare şi să ne rugăm.

Tată ceresc, ne apropiem de tronul Tău de milă în Numele lui Isus Hristos. Noi am ajuns la încheierea Convenţiei, iar în Scripturi scrie că Isus a plâns la sfârşitul sărbătorii. Poate Se gândea că aveau să se împlinească unele lucruri. Dumnezeule, Te aşteptăm cu nerăbdare fiindcă ştim că oamenii sunt neajutoraţi. Da, noi aşteptăm o mare revărsare a Duhului Tău, ceva extraordinar.

Mă uit la micul Tău slujitor, Carl Williams, şi îl văd cu mâinile lui micuţe şi răsucite şi cum se târăşte cu picioarele pe podea, cum stă acolo şi îşi pune în continuu ceva în nas ca să poată respira. Eu ştiu că fratele a lucrat zi şi noapte şi inima mea este cu el. Doamne, Tu nu îl vei dezamăgi.

Săptămâna aceasta, în timp ce mergeam cu slujitorii Tăi şi predicam în bisericile lor, ei nu mi-au spus niciodată ce să predic, ci au zis doar: „Du-te înainte!” Toţi aceşti colaboratori, în acest Duh minunat de cooperare, sunt aici şi aşteaptă să se întâmple ceva, fiindcă simţim cum Duhul Sfânt strigă în noi: „Vino, Doamne Isuse!” Umple-ne inimile de nădejde şi dă-ne ceea ce căutăm: o măsură mare a harului Tău.

Noi suntem nevrednici să cerem o astfel de binecuvântare, niciunul dintre noi nu este vrednic, dar ne gândim la sacrificiul pe care L-a făcut Isus ca să ne curăţească, şi cerem în Numele Tău, ca fiecare inimă să fie cercetată acum, în timpul acestui serviciu, astfel încât atunci când vom pleca spre casele noastre, să putem spune ca cei doi de pe drumul Emausului: „Nu ne ardea inima în noi…” (Luca 24.32).

Domnul înviat a mers cu ei pe drum, apoi a făcut ceva în mijlocul lor. Deşi au umblat cu El toată ziua, ei nu au înţeles că era El, dar când a făcut ceva ce făcuse chiar înainte de crucificare, au ştiut că nici un om nu ar fi putut face acel lucru în felul acela decât El, şi au aflat că era o binecuvântare să fii cu un astfel de Învăţător. În clipa în care au înţeles că era Domnul Isus, s-au ridicat chiar în ceasul acela şi s-au dus repede să le spună şi celorlalţi.

Dumnezeule, Te rugăm să îngădui ca acest lucru să se repete din nou astăzi. Dă-ne lucrurile din belşugul Tău, Doamne, şi fă ca luni seara când vom pleca de la această convenţie şi vom merge spre casele noastre, să putem spune: „Nu ardea inima în noi în timp ce-L auzeam vorbind prin slujitorii Lui, în timpul convenţiei?” Fă aceasta pentru slujitorii Tăi nevrednici, în Numele Fiului Tău Sfânt, Isus. Amin. Luaţi loc.

(Fratele Branham vorbeşte cu cineva pe platformă). Acesta este într-adevăr un timp minunat pentru mine, fiindcă sunt într-o mare aşteptare şi nădăjduiesc să se întâmple chiar în timpul acestei întâlniri. Eu sunt sigur că la încheierea serviciului din după-amiaza aceasta, toţi vom spune: „A fost bine să fim în seara aceasta aici.” În prima seară l-am ascultat pe fratele Oral Roberts cu mesajul lui puternic despre decăderea morală a oamenilor. Apoi a urmat unul din cele mai puternice mesaje de 15-20 de minute, ale fratelui Velmer Gardner. Eu l-am admirat mult pentru felul în care a spus atât de mult într-un timp atât de scurt.

Când am ajuns acasă, i-am povestit şi soţiei mele despre aceasta, iar ea mi-a zis: „Ei bine, Billy, aşa fac toţi, dar tu îi ţii prea mult.” „Iubito, eu sunt prea încet, nu pot gândi atât de repede ca ei. Dumnezeu este atât de bun cu mine, încât mă lasă să fiu încet, şi cred că El mă lasă să merg în felul acesta, în bunătatea Lui.”

Aseară l-am ascultat pe medicul acela, aşa-i frate Shakarian? Eu am mulţi prieteni care sunt medici buni. Poate ştiţi că am fost intervievat la Clinica Mayo, şi discuţia a apărut în revista „Reader’s Digest˝ acum cinci ani. Articolul a fost intitulat „Minunea lui Donny Martin˝ şi a apărut în California. Acolo am întâlnit un grup de medici, cei mai amabili oameni pe care ai vrea să-i întâlneşti.

Când l-am auzit pe medicul acela vorbind aseară despre Isus, m-am gândit că trebuie să fie un medic bun atunci când pune un diagnostic pentru un trup uman. El nu a făcut o treabă prea rea în diagnosticare stării duhovniceşti, ci a dat un diagnostic destul de bun. Nădăjduiesc să nu am niciodată nevoie de serviciile lui, dar dacă voi avea vreodată nevoie de o operaţie, aş vrea să fiu operat de un om ca el, adică de cineva care se încrede în Domnul.

După ce i-am ascultat pe toţi acei bărbaţi, pe unii dintre ei nici nu i-am cunoscut, cred că ar fi minunat dacă am merge chiar acum acasă, dar cred că El va adăuga mai multe binecuvântări, pentru că sunt multe aici. Eu aştept să-l ascult pe fratele Brown mâine seară. El este un episcopal, nu? (Adunarea râde). Prezbiterian. Eu mai fac astfel de greşeli, aşa că mai bine citesc Biblia şi merg mai departe, nu-i aşa? Pot să spun că fratele Brown este un frate în Hristos, şi ştiu că aici nu greşesc. Eu am auzit multe despre el şi vreau să-l ascult.

Am apucat să-i întâlnesc pe toţi prietenii noştri, iar ieri dimineaţă am avut mesajul acela scurt care a fost întrerupt de Satan când a sărit pe femeia aceea micuţă şi a pus-o pe fugă. Oh, dacă oamenii ar fi destul de duhovniceşti! Eu am simţit presiunea aceea mare când am stat aici, iar după ce ea a ieşit afară, m-am rugat: „Tată ceresc, trimite Duhul Sfânt după ea.” El a prins-o acolo afară şi a adus-o înapoi, după ce a scos demonul acela din ea. Am înţeles că ea are acum Duhul Sfânt, iar noi suntem recunoscători pentru aceasta, fiindcă este scris: „În Numele Meu, vor scoate draci.”

(Nota traducătorului: Cu o zi în urmă, în timpul predicii „Cel mai rău om pe care îl cunosc,˝ o femeie a început să strige, în timpul rugăciunii de încheiere, şi a fugit afară).

Acum haideţi să ne îndreptăm atenţia spre un text din Biblie. Am aici vreo şase pagini de notiţe, dar nu le voi folosi pe toate, doar pe unele dintre ele. Vreau să mulţumesc tuturor pentru cooperarea strânsă, pentru părtăşia minunată pe care am avut-o şi pentru că m-aţi suportat. În dimineaţa aceasta am fost într-o biserică mică, în Biserica lui Dumnezeu. Nu ştiu drumul într-acolo, dar păstorul ei este cu adevărat un om deosebit. Biserica aceea m-a aşteptat zece zile ca să merg acolo, pentru că atât am întârziat: zece zile. Dar am avut un timp minunat de părtăşie cu Domnul Isus.

Acum, pentru cei care vor să scrie, textul de astăzi este din Cartea lui Iosua. Duhul Sfânt mi-a pus pe inimă să vorbesc în această după-amiază din Iosua 10.12, deci un singur verset:

Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel:

Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului,

Şi tu, lună, asupra văii Aialonului.”

Veţi spune: „Acesta este un text neobişnuit.” Aşa este, tema din după-amiaza aceasta este: „Un paradox.”

Ştiţi, Dumnezeu ia lucruri neobişnuite şi le face într-un mod neobişnuit. El este foarte neobişnuit, dar face toate lucrurile pentru binele celor care Îl iubesc. De aici voi lua concluzia subiectului: „Un paradox.”

Gândindu-mă la aceasta, am luat dicţionarul fiindcă mi-am zis: „Acesta este un cuvânt neobişnuit, un cuvânt pe care nu îl folosim prea des.” Apoi m-am gândit: „Doamne, dacă mi-ai pus aceasta pe inimă, poate este ceva după care trebuie să privesc.” Dicţionarul Webster spune că „paradoxul˝ este ceva incredibil, dar adevărat; ceva care este imposibil şi totuşi adevărat; ceva care nu pare adevărat, şi totuşi este adevărat. Acesta este un paradox.

Apoi am început să mă gândesc câte paradoxuri putem să enumerăm. Dacă ne-am opri la aceasta, aţi rămâne uimiţi să vedeţi câte lucruri există în ciuda faptului că ştiinţa spune că ele nu pot exista. Faptul că Pământul atârnă în spaţiu este un paradox. Ni se spune că Pământul se învârte şi face un ciclu complet în douăzeci şi patru de ore, aproximativ douăzeci şi cinci de mii de mile în jurul lumii, şi nu este nimic pe lume care să se învârtă la fel de perfect ca lumea însăşi. Apoi este eclipsa lunii, dintr-un sistem solar atât de măreţ, care se învârte atât de perfect în jurul ecuatorului încât poţi să le prezici timp de douăzeci sau treizeci de ani cu precizie de o secundă.

Eu am un ceas de mână, pe care l-am primit cadou de la nişte prieteni buni când am fost în Elveţia. Este un ceas elveţian obişnuit. Probabil a costat în jur de o sută cincizeci de dolari sau aşa ceva, dar este un ceas bun pentru mine. Se numeşte Vulcain Criket, şi este unul din cele mai bune ceasuri pe care le-am avut. Cu toate acestea, dacă îl fixez acum, în două sau trei luni va fi înainte sau în urmă cu ceva. Noi nu avem nimic perfect, dar timpul lui Dumnezeu este perfect; nu-i lipseşte nici o secundă. Cât de măreţ este acest glob celestial care atârnă în aer fără să se ţină de nimic, şi se învârte mereu şi mereu, făcând o rotaţie completă în jurul axei sale, la fiecare douăzeci şi patru de ore, formând ziua şi noapte, iar la douăsprezece luni face o rotaţie completă în jurul Soarelui, ceea ce duce la formarea celor patru anotimpuri: primăvara, vara, toamna şi iarna, în mod desăvârşit. El face aceasta de mii de ani şi nu există nici un om pe pământ care să poată explica.

Care este susul şi care este josul? Cine este deasupra: Polul Nord sau Polul Sud? Noi nu ştim pentru că suntem în spaţiu. Tu poţi să arunci o minge în aer şi s-o prinzi, dar ea nu va cădea de două ori în acelaşi loc. Ea va cădea, apoi va merge din nou în sus făcându-şi vânt, dar nu se va întoarce de două ori în acelaşi loc. Cu toate acestea, „mingea˝ aceasta mare se învârte de mii de ani, fără să greşească nici măcar o dată. Acesta este un paradox.

Este un paradox când priveşti luna. Uitaţi-vă la mareele de aici de pe coastă, la acele valuri nervoase ale oceanului care acoperă aproape patru cincimi din suprafaţa Pământului (71%). Du-te pe ţărmul oceanului şi urmăreşte acea maree cu valuri nervoase care se sparg în ocean, la o jumătate de milă de mal. De ce nu vin până aici? Este un singur lucru care le opreşte să vină, iar acela este luna. Luna este câinele de pază a lui Dumnezeu. Ea veghează asupra ţărmurilor oceanelor pentru că Dumnezeu le-a pus graniţe, şi ele nu pot să treacă de acele graniţe.

Când luna începe să se întoarcă şi să privească la Tatăl din ceruri, mareea începe să înainteze sau să se retragă. Apoi când ea se întoarce, oceanul îşi ocupă din nou locul. Aşa trebuie să fie, pentru că luna este câinele de pază al lui Dumnezeu.

Cum poate să afecteze pământul această lună care se află la câteva sute de mii de mile depărtare? Cum poate ea să pună graniţe? De ce oceanul nu fuge sute de mile şi apoi să se oprească? Pentru că Dumnezeu i-a aşezat graniţe. El are un paznic care are grijă să nu treacă mai departe.

Toată lumea ştie că atunci când luna merge jos, mareea merge cu ea, iar dacă se ridică, se ridică şi mareea. Acesta este un alt paradox. Nimeni nu poate să-l explice. Noi nu ştim cum şi ce efect ar avea luna asupra pământului, nici ce îi face la acea maree. Este un paradox.

Noi putem pune o sămânţă în pământ şi ea va sta acolo toată iarna. Pe deasupra ea este acoperită cu o coajă, înăuntru este pulpa, iar în mijlocul acelei pulpe se află un germen. Aşa eşti alcătuit şi tu. Eşti format din trup, suflet şi duh. Partea exterioară, trupul, este controlat prin cinci simţuri. Tu intri în acel trup prin cinci simţuri: văz, auz, pipăit, gust şi miros. Dar înăuntrul acelui trup este un suflet spre care sunt tot cinci porţi: conştiinţa, memoria, şi aşa mai departe. Iar înăuntrul acelui suflet este un duh care controlează totul. Spre acest duh este o singură poartă iar aceea este libera alegere: tu poţi să primeşti sau să refuzi. (Mai târziu, fratele Branham a corectat acest lucru, spunând că ordinea este: trup, duh şi suflet).

Ce se întâmplă cu sămânţa pusă în pământ? Vine iarna şi o udă. Astfel, coaja se duce, pulpa dispare şi germenul de viaţă nu poate fi găsit, dar în primăvară vine înapoi.

Cu câtva timp în urmă am fost în Kentucky, la vânătoare de veveriţe. Acolo am dat de o vreme foarte secetoasă şi nu am putut găsi nici o veveriţă, aşa că ne-am dus în partea deluroasă a acelei regiuni. Domnul Wood, un prieten bun, mi-a zis:

„Frate Branham, cunosc un om care are multe păduri şi văi mari şi adânci. S-ar putea ca acolo să fie mai umed şi putem să ne strecurăm prin ele.”

Când am ajuns acolo, am oprit în faţa unei case, iar el mi-a zis:

„Eu n-aş coborî din maşină, pentru că omul acesta este un păgân. El nu crede în Dumnezeu şi înjură ca un birjar.”

„Bine, voi sta în maşină,˝ am spus eu.

Astfel, el s-a îndreptat spre un măr sub care stătea un bătrân de vreo şaptezeci şi cinci de ani. Fratele s-a apropiat de el şi i-a zis:

Mă numesc Banks Wood şi aş vrea să ştiu dacă ne permiţi să vânăm pe teritoriul tău.”

„Eşti fiul lui Wood?”

„Da.”

„Sigur că poţi. Du-te unde vrei pentru că este destul loc pe aici. Am cinci sute de acri de pădure (două mii de hectare). Ce mai face Jim?” Şi astfel au vorbit câteva minute.

Fratele Wood a fost martor al lui Iehova până când fiul lui, care era infirm, cu un picior pe care-l ţinea sub el, a fost vindecat într-una din adunări. El este contractor, dar a renunţat la slujba lui şi s-a mutat lângă casa mea, locuind acolo de zece ani. Acum toţi oamenii lui, chiar şi cei care doar studiau cu martorii, au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. La un moment dat, Wood a zis: „L-am adus şi pe păstorul meu cu mine.”

„Wood,˝ i-a zis bătrânul, „să nu-mi spui că ai ajuns atât de jos, încât trebuie să-ţi duci predicatorul oriunde te duci?” Atunci m-am gândit că este timpul să cobor din maşină, m-am apropiat de ei şi l-am salutat pe bătrân:

„Ce mai faci?”

„Ce mai faci, domnule? Eşti predicator?”

„Da, domnule, aşa ar trebui.”

„Eu nu am prea multă consideraţie pentru aceşti oameni,˝ a spus el.

„Cei mai mulţi dintre ei sunt oameni buni.”

„Încă n-am întâlnit felul acela de predicatori,˝ a răspuns bătrânul.

„Dar ce te face să spui aceasta, domnule?” l-am întrebat eu.

„Eu cred că ei latră la pomul greşit,˝ a spus el. Oricine ştie că un câine cu care mergi la vânătoare noaptea şi latră la un pom greşit, te înşeală întotdeauna. Astfel, atunci când a zis: „Ei latră la pomul greşit,˝ a vrut să spună că „ei spun ceva, dar tu nu poţi vedea niciodată acel lucru.”

„Da, domnule.”

„Ei vorbesc întotdeauna despre ceva, dar nu pot produce nimic,˝ a continuat el.

„Da, domnule.”

Apoi a zis: „Acum doi ani a venit aici un predicator şi a ţinut o adunare într-un loc numit Acton, în curtea bisericii metodiste. În vârful dealului era o soră bătrână şi era pe moarte din cauza cancerului. Omul acela nu a fost niciodată aici. În seara aceea s-au adunat câteva mii de oameni, iar sora acestei femei bătrâne plângea pentru ea. Era atât de rău că nici nu se mai putea da jos din pat, iar eu şi soţia mea a trebuit să schimbăm cerceaful de sub ea. Predicatorul acela s-a uitat la sora bolnavei, a chemat-o pe nume şi i-a zis: „Tu plângi pentru o soră de-a ta care moare de cancer şi care stă pe un anumit deal.” „Da,˝ a zis femeia. Şi predicatorul acela a continuat: „Aşa vorbeşte Domnul: Ia batista pe care ţi-ai pus-o în poşetă azi dimineaţă înainte ca să pleci de acasă, acea batistă albă cu o literă albastră într-un colţ, pe care ai luat-o dintr-un sertar de dormeză, şi pune-o peste acea femeie în Numele Domnului, şi se va face bine.” Femeia aceea a plecat cu alţi oameni acasă la sora ei. Până la casa ei sunt vreo trei mile, iar noi am crezut că a venit acolo armata salvării, într-o seară pe la zece. Ne-am dus acolo a doua zi dimineaţa, iar când am ajuns, bătrâna pregătea micul dejun şi mânca plăcintă cu mere. Aceasta a fost acum doi sau trei ani. Din ziua aceea nu a mai fost bolnavă nici o zi. Dacă aş putea vedea un lucru ca acela întâmplându-se…”

Fratele Wood m-a privit, iar eu am dat din cap. Stăteam acolo plin de noroi, sânge de veveriţă şi alte lucruri, cu barba mare, fiindcă de câteva zile dormeam în tabăra făcută pe deal.

„Nu ţi se pare ciudat acest lucru?” l-am întrebat eu.

„Nu, domnule,˝ a răspuns el.

„Pot să iau un măr?”

„Poţi liniştit, pentru că le mănâncă viespile sălbatice.”

„Mulţumesc.” Apoi am şters mărul de pantalonii mei murdari, am muşcat o bucată din el şi am spus: „Este un măr bun.”

„Sigur că este. L-am plantat acum treizeci şi cinci de ani.”

„Aceasta este ultima săptămână din august, nu-i aşa?”

„Da, domnule.”

„Aş vrea să te întreb ceva,˝ am continuat eu.

„Dă-i drumul.”

„Cât de mare a fost pomul când l-ai plantat?”

„Oh, a fost numai un fir, cam aşa de mare!” a răspuns el.

„Aha,˝ am zis eu. „Aş vrea să te întreb ceva. Acum este ultima săptămână din august şi cu toate că nu am avut încă nici o noapte rece, merele au început să cadă din pom şi frunzele se îngălbenesc.”

„Seva merge înapoi la rădăcină,” a spus el.

„Aşa este, viaţa le-a părăsit.”

„Oh, acum văd! Viaţa merge înapoi la rădăcini.”

„Da,˝ şi am adăugat: „Domnule, ce se întâmplă cu noi dacă nu mergem înapoi la Rădăcină?

„Ei bine, viaţa trebuie să se întoarcă la rădăcină pentru că altfel pomul ar muri; gerul iernii l-ar omorî. Pe aici se ajunge uneori şi la -290C sau chiar la -340C.”

„Aha! Şi poţi să-mi spui ce inteligenţă îi spune acelei seve să părăsească pomul şi să se întoarcă la rădăcină pentru timpul iernii? Dacă aşezi o găleată cu apă pe stâlpul acela, deşi va fi mijlocul lui august, apa nu va merge la baza acelui stâlp. Dar deşi copacul nu are inteligenţă şi nu cunoaşte anotimpurile, totuşi există undeva o Inteligenţă care trimite seva la rădăcini ca să păstreze viaţa acelui copac.”

„Eu nu m-am gândit niciodată în felul acesta.”

„Tu poţi vedea aceasta chiar aici, în curtea ta,˝ am continuat eu. „De ce vrei să-l vezi pe predicatorul acela, când vezi aceasta chiar în curtea ta? Inteligenţa care mi-a spus că sora acelei femei murea de cancer, şi eu am văzut-o vindecată într-o vedenie, este atât de aproape de tine, încât controlează pomul acesta din curtea ta.”

El s-a ridicat şi mi-a strâns mâna, iar eu L-am condus la Hristos în după-amiaza aceea. A murit cam un an mai târziu, iar anul acesta m-am dus acolo şi am întâlnit-o pe văduva lui. Eu m-am dus şi am întrebat-o dacă pot să vânez acolo, iar ea a vrut să mă alunge. Atunci i-am zis: Stai puţin!”

„Domnule, nu poţi citi?”

„Ba da, doamnă,˝ am răspuns eu, după care am întrebat-o: „Nu mă cunoşti?”

„Nu, domnule, nu te cunosc,˝ a răspuns ea. „Tabla de înmatriculare de pe maşina ta este de Indiana?”

„Da, eu sunt fratele Branham.”

„Oh,˝ a spus ea şi a început să plângă şi să-L laude pe Dumnezeu cu mâinile ridicate, „poţi vâna oriunde vrei şi poţi sta aici oricât doreşti.”

Ce a fost acesta? Un paradox. Nimeni nu ştie, nimeni. Tu nu poţi afla Inteligenţa care o controlează pe mama Natură, dar este un paradox, nu îl putem explica.

Sunt la subiectul cu frunzele şi mă gândesc la moarte. O frunză atârnă de copac ca să slujească unui scop. Tot aşa, după ce L-am acceptat pe Hristos, eu şi tu atârnăm de Pomul Vieţii. După o vreme, când se schimbă anotimpul, viaţa din acea frunză merge jos în rădăcină, iar anul viitor vine înapoi aducând o nouă frunză.

Noi, creştinii care credem în Hristos, avem Viaţa veşnică şi atârnăm de Pomul vieţii. Dar într-o zi, această frunză bătrână va cădea şi se va întoarce înapoi la Dumnezeu ca să poată veni înapoi în alt anotimp. Pomul va trăi continuu, an după an, ca să poarte mărturia Dumnezeului celui viu.

Soarele răsare şi apune ca să arate naşterea, moartea şi învierea, un ciclu perfect. Primăvara, vara, toamna şi iarna, arată perfect moartea, îngroparea învierea; moartea, îngroparea, învierea. Dar când vom veni înapoi, va fi un anotimp complet nou, va fi în Mileniu. Atunci nu va mai fi moarte. Oh, am putea să ne petrecem toată după-amiaza cu subiectul acesta! Cât este de minunat să vezi paradoxurile lui Dumnezeu, să vezi cum le face El!

În Evrei 11.3 scrie că Dumnezeu a făcut lumea din lucruri care nu se văd: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Pământul acesta pe care stăm este un paradox. Ce este el? Cuvântul lui Dumnezeu manifestat. Gândiţi-vă numai! Scaunul pe care stai, ţărâna pe care calci, toate acestea sunt Cuvântul vorbit de Dumnezeu. El le-a făcut din nimic. Singurul lucru pe care l-a avut a fost Cuvântul, iar Cuvântul este o creaţie în Sine însuşi. Odată ce a fost vorbit, El nu Se poate întoarce până când nu-Şi împlineşte scopul pentru care a fost trimis. Aleluia!

Doctore, încep să mă simt religios! Cuvântul Lui nu poate să Se întoarcă până nu împlineşte scopul pentru care a fost trimis. În după-amiaza aceasta, Dumnezeu aşteaptă ca oamenii care ţin de acest Cuvânt, să continue să Îl ţină până când Îşi va împlini scopul pentru care a fost trimis. Da. El nu poate să Se întoarcă până atunci. Este un paradox. Tot Cuvântul lui Dumnezeu este un paradox, şi nu poate să Se întoarcă, ci trebuie să împlinească scopul pentru care a fost trimis.

Acum să ne întoarcem la textul nostru din Iosua. Dacă citeşti tot capitolul acela, vei vedea că Biblia spune că niciodată nu a mai fost şi nu va mai fi o astfel de zi, în care Dumnezeu să fi ascultat de un om. Eu am o fiică adolescentă. Se numeşte Rebeca şi este încă la şcoală. Cu puţin timp în urmă eu am citit despre aceasta, iar ea mi-a zis:

„Tati, trebuie să fie vreo greşeală pe undeva.”

„Nu, nu este nici o greşeală,˝ am răspuns eu. „În Cuvântul lui Dumnezeu nu se găseşte nici o greşeală.”

„Tati, Iosua nu a oprit soarele. El a oprit pământul.”

„Rebeca, el a oprit soarele.”

„Tati, dar nu putea face aceasta.”

„De ce?” am întrebat-o eu. „Iubito, tu crezi că Cuvântul lui Dumnezeu este greşit?”

„Nu, eu nu cred aceasta, tati, dar cred că Iosua nu a înţeles.”

„El L-a cunoscut destul de bine pe Dumnezeu ca să facă o asemenea minune, şi totuşi nu a înţeles? El a ştiut despre ce vorbeşte.”

„Tati, soarele este deja oprit. El nu se mişcă, deci Iosua a oprit pământul.”

„El nu a vorbit despre torpila aceea, ci a spus: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, şi tu, lună, asupra văii Aialonului.” Şi soarele nu s-a mişcat de pe Gabaon timp de douăzeci şi patru de ore. El nu a vorbit de torpila de acolo, ci de soarele care strălucea pe pământ. El nu era îngrijorat de soarele de pe cer, ci era îngrijorat să aibă destulă lumină ca să-i învingă pe duşmanii lui Israel. Deci el vorbea de reflecţia soarelui; acela era soarele de care vorbea el.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face greşeli. El nu are nevoie de interpretarea nimănui, ca să-L răsucească şi să-L facă să spună ceva ce nu spune de fapt. Ia-L aşa cum este, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu.

Acum, scriitorul acestei Cărţi a spus că nu a mai fost niciodată aşa cum a fost atunci. Dar Acelaşi Dumnezeu care a oprit soarele, a spus în Marcu 11.22-23: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare,˝ şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” Nu, acel lucru nu a fost numai pentru Iosua, ci este pentru fiecare credincios care poate să ia Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi, trebuie să ai motivul şi obiectivul corect. Acela a fost un paradox.

Eu, şi mulţi ca mine, am văzut că s-au întâmplat lucruri creative. Imposibilul. Dacă aş avea timp să stau la acest subiect al dovezilor ştiinţifice care arată imposibilităţi ale creaţiei, aş face-o, dar nu am timp pentru aceasta. Numai Dumnezeu poate s-o facă pentru că El este Dumnezeu. Dumnezeul care a putut să facă atunci un paradox, este Acelaşi Dumnezeu care poate să facă şi astăzi un paradox. Aşa este.

Dacă mergem în zilele lui Noe, vedem că şi atunci s-a întâmplat un paradox. Gândiţi-vă că până în zilele lui Noe nu a plouat niciodată pe pământ. Dumnezeu uda izvoarele şi aşa mai departe, dar Noe a început să construiască o arcă. Ce făcea el? Chiar înainte să se întâmple paradoxul, Noe se pregătea pentru el. Lăsaţi-mă să spun: Oh, dacă ne-am pregăti şi noi în după-amiaza aceasta pentru un paradox! Cel care poate să facă un paradox este cu noi. Dumnezeul a cărui întreagă lucrare este un paradox, dincolo de înţelegerea noastră, incredibil dar adevărat, poate face şi acum un paradox.

Noe s-a pregătit pentru paradox. Îmi imaginez că în timpul pregătirilor lui, oamenii au spus: „Mă întreb ce poate gândi bătrânul acela uscat, în timp ce tot lucrează la corabia aceea de lemn? Nu a plouat niciodată; nu există aşa ceva.”

Îmi imaginez că oamenii de ştiinţă puteau să vină la Noe şi să-i spună: „Uite aici, noi avem instrumente care pot vedea stelele şi acolo nu se găseşte nici o ploaie. Cum pot fi adevărate vorbele tale, cum va ploua, când nu există nici un strop de apă acolo?” Dar vedeţi voi, dacă Dumnezeu a spus că va ploua, El a putut să facă ploaia. Noe s-a pregătit pentru acest paradox, şi a plouat.

Gândiţi-vă la Avraam, care s-a urcat pe vârful acelui munte cu singurul lui copil, Isaac. El a aşteptat timp de douăzeci şi cinci de ani ca să primească acest copil, iar când acesta avea în jur de paisprezece ani, Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească. De ce a făcut El aceasta? Ca să confirme că Dumnezeu Se ţine de Cuvânt. Chiar dacă pare imposibil, El tot poate să facă un paradox.

El i-a zis: „Ia-l pe băiatul tău de paisprezece ani, du-l pe munte şi jertfeşte-l!” Şi l-a dus pe munte. Avraam avea cam o sută cincisprezece ani şi aşteptase douăzeci şi cinci de ani să-l primească, dar era gata să distrugă singura dovadă pe care o avea că va vedea împlinirea promisiunii lui Dumnezeu care îi spusese că va fi tatăl multor mulţimi. Vedeţi? Lui Avraam i s-a cerut să distrugă dovada. Şi el a numit locul acela: „IeHoVaH-Jireh˝, pentru că atunci când a fost gata să împlinească porunca ascultându-L orbeşte pe Dumnezeu, Duhul Sfânt l-a prins de mână, iar un berbec a început să behăiască în spatele lui, fiindcă era prins cu coarnele într-un tufiş. Ce a fost acesta? Un paradox.

Priviţi! El era plecat într-o călătorie de trei zile în pustie, departe de casă, printre fiarele sălbatice, şi peste toate acestea, era pe vârful unui munte unde nu se putea găsi nici o oaie. De unde a venit acel berbec, pentru că nu se găsea nici o sursă de apă prin jur? Berbecul acela nu era o vedenie, ci era ceva real, pentru că Avraam l-a omorât şi sângele lui s-a scurs. Cel ce a făcut aceasta era Dumnezeu, Creatorul. Avraam a stat în linia de datorie a Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că a venit un paradox, şi el a omorât un berbec în locul fiului său. Un paradox.

Cu siguranţă că şi înainte de distrugerea Sodomei a avut loc un paradox, când Sara a râs la auzirea cuvintelor spuse de acel Om, care era Dumnezeu arătat în trup de carne. Îngerul stătea cu spatele spre cortul în care era ea şi a vorbit cu Avraam chemându-l pe nume: „Avraam˝, nu „Avram˝, iar Sarei i-a zis ˝Sara˝, nu „Sarai”, nume pe care le primiseră cu numai câteva zile în urmă. El i-a zis lui Avraam: „Eu te voi vizita când va veni vremea vieţii,˝ iar Sara a râs în sinea ei, în cort, când El era întors cu spatele spre ea. El nu era doar o teofanie, ci era un Om cu spatele întors spre cort şi a zis: „De ce a râs Sara şi a zis în sinea ei că nu se poate întâmpla aşa ceva?” Acesta a fost un paradox.

Odată, când oştirea lui Israel era în dezavantaj, erau acolo bărbaţi vrednici, ca Saul şi Ioab, care erau cu umerii şi cu un cap deasupra celorlalţi, viteji cu armuri şi săbii puternice, antrenaţi pentru luptă de mici copii, dar pentru că au văzut cât de mare era opoziţia, s-au temut să dea faţă cu provocarea îngâmfatului Goliat din tabăra filistenilor. Le-a fost frică să-l întâlnească în luptă.

Dar deodată s-a ivit un băieţel scund, cu umerii lăsaţi şi cu ruji în obraji. Mama lui făcuse turte cu stafide şi îl trimisese că le ducă fraţilor săi mai mari care erau în tabăra lui Saul, iar în timp ce-şi căuta fraţii, a înaintat din nou în faţă filisteanul acela băţos şi a strigat: „Alegeţi un om care să vină să se lupte cu mine şi nu va fi nici o vărsare de sânge între tabere!” Sigur că la vrăjmaş îi place să se laude în felul acesta când ştie că are avantaj asupra ta. El zicea: „Să vină aici să luptăm! Dacă îl voi omorî eu pe el, voi veţi fi robii noştri, iar dacă mă va omorî el pe mine, vă vom sluji noi!”

Ştiţi ceva? El a spus aceasta într-un moment nepotrivit, fiindcă acolo era un băiat cu umerii lăsaţi şi obrajii rumeni, cum îl descrie Biblia, care ştia ce înseamnă Dumnezeu. El Îl văzuse pe Dumnezeu în acţiune şi ştia că Dumnezeul lui Israel era Dumnezeul veşniciei. El ştia că Dumnezeu l-a scăpat din gheara leului şi din laba ursului, deşi fusese înarmat doar cu o praştie, aşa că le-a zis celor din jurul său: „Şi vreţi să spuneţi că voi, israeliţii, oştirea Dumnezeului celui viu, veţi sta aici şi îl veţi lăsa pe filisteanul acesta băţos să vă spună că zilele minunilor au trecut? Vreţi să ziceţi că îl veţi lăsa să scape cu aceasta, când făgăduinţa lui Dumnezeu este înapoia noastră?” Aleluia!

David era cel mai mic din toată oştirea lui Israel; nici măcar nu făcea parte din ea; încă nu era afiliat la ea, aşa că era un fel de copil de trupă. El nu era un bărbat pregătit; nu făcuse încă nici un seminar şi nu avea acele haine ecleziastice pe care le aveau ceilalţi, iar când au încercat să-l îmbrace cu una dintre ele, nu i s-a potrivit.

Eu cred că la fel se întâmplă şi astăzi. Când îmbrăcăm haina ecleziastică a lui Saul şi zicem că zilele minunilor au trecut şi că nu mai există botez cu Duhul Sfânt, aceasta nu se potriveşte unui om al lui Dumnezeu. Aşa este. Copiii lui Dumnezeu cred într-un paradox; cred în Dumnezeu.

Omul acesta micuţ stătea acolo cu umerii lăsaţi şi cu o bucată de blană de oaie în jurul lui, fără vreo armură mare şi aşa mai departe. El a zis: „Vreţi să ziceţi că-l lăsaţi pe netăiatul acela împrejur, pe necredinciosul acela, să spună că nu există un astfel de lucru şi să sfideze oştirea Dumnezeului celui Viu? Voi merge eu să mă lupt cu el.”

A fost un paradox când acel băiat mic l-a provocat pe un uriaş care avea degetele lungi de treizeci şi cinci de centimetri. Un om fără sabie şi fără paloş, a provocat un războinic cu o suliţă ca unealta unui ţesător, care avea în jur de nouă metri lungime. A fost un paradox.

Ce a zis el? „Tu vii la mine ca filistean, în numele unui filistean; vii cu armură, suliţă şi educat într-un seminar, dar eu vin la tine în Numele Domnului Dumnezeului lui Israel!” Aşa este. Astfel, un băiat mic şi cu rumeni în obraji, de vreo 16-18 ani şi înarmat doar cu o praştie, l-a doborât pe uriaşul acela fălos: un paradox, pentru că s-a încrezut în Dumnezeu. Sigur că da.

Moise, era un militar bine antrenat, care cunoştea armele, ştia cum să conducă o armată şi cum să lupte, dar aceasta nu i-a folosit la nimic. A fost un paradox. După ce a vorbit cu Dumnezeu, care i s-a arătat într-un rug aprins, a luat un toiag uscat din pustiu, s-a dus în Egipt şi a învins o armată întreagă; el a răsturnat o naţiune întreagă cu un toiag uscat. La vârsta de optzeci de ani a biruit o naţiune întreagă deşi avea în mână doar un toiag. Aleluia!

Cine era acolo? Nu a fost Moise, nici toiagul, ci a fost Dumnezeul creaţiei: Dumnezeu într-un toiag vechi şi uscat. „Ia acest toiag în mână şi du-te acolo!” Aşa cum am spus şi aseară, era invazia unui singur om. Acum, faptul că Moise a greşit şi l-a omorât, din fire, pe egipteanul acela l-a urmărit totdeauna, dar acum a mers acolo purtat de Duhul şi a nimicit o naţiune întreagă. A fost glorios. Sigur că da. El a urmat poruncile Domnului, iar aceasta a făcut totul posibil.

M-am tot gândit cât de ridicol trebuia să pară ochiului omenesc: un bătrân cu mustăţile atârnând până pe piept şi cu capul chel strălucind în soare, trăgând după el un măgar micuţ care o purta în spate pe soţia lui care ţinea în braţe un copil mic. El păşea înainte cu toiagul acela vechi în mână şi cu ochii îndreptaţi spre cer.

„Unde te duci, Moise?”

„Mă duc să cuceresc Egiptul.”

El a făcut aceasta pentru că s-a dus în Numele Domnului. Lui Dumnezeu îi trebuie un singur om în mâna lui, iar restul face El. Uneori, El poate să ia un om în mâna Lui, ca în cazul lui Moise, pe care l-a trimis acolo şi a cucerit o naţiune întreagă deşi avea în mână doar un toiag.

Spuneţi-mi dacă este un lucru obişnuit, ca un om să ia un toiag în mână şi să meargă să cucerească Rusia. El va putea face aceasta dacă este trimis de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu care l-a trimis va fi cu el. Isus a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20.21). Tatăl care L-a trimis era cu El, iar când Dumnezeu trimite un om, Hristos merge cu el. Sigur că da. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl…” Tatăl care l-a trimis a mers cu El, iar Hristos care trimite omul, merge cu el. Vedeţi? Peste tot sunt numai paradoxuri. Gândiţi-vă: el a mers acolo şi a cucerit o naţiune, doar cu un toiag în mână. Cât pare de ridicol şi de ciudat!

Părea ridicol, mai ales pentru că nu se găsea nici măcar o fântână prin apropiere. Ei nu puteau să găsească nici măcar un strop de apă dincolo de acele dealuri. Apoi, cel mai uscat loc din pustiu era acea stâncă veche. Duceţi-vă în pustiu şi veţi vedea aceasta. Poate că undeva, în spatele unor tufe verzi, s-ar putea găsi nişte izvoare de apă, dar Dumnezeu l-a trimis pe vârful dealului, în zona cea mai uscată din pustiu. Aşa lucrează Dumnezeu. Lui Îi place să facă ceva din nimic şi să arate că El este Cineva. Aşa cum spun adesea, „Dumnezeu ia oameni neînsemnaţi ca să facă din ei oameni însemnaţi. Dar când oamenii cred că sunt cineva, devin nimeni în faţa lui Dumnezeu.”

Noi ştim că Moise a luat toiagul şi a lovit Stânca aceea cu el, iar când a făcut aceasta, apa a ţâşnit din ea. Du-te acum în deşert şi loveşte stâncile de acolo cu un toiag. Acela a fost un paradox.

Un paradox a fost şi când Dumnezeu a plouat cu mană din ceruri. Da, a fost un paradox. Fără îndoială. Mă întreb dacă El avea cuptoare uriaşe unde să pregătească acea mană. Vedeţi? El nu avea nevoie de aşa ceva pentru că era Creatorul. Astfel, a creat mana care cădea proaspătă în fiecare noapte. El nu avea nevoie de cuptoare pentru că El este Creatorul.

Odată, un credincios a ajuns într-un anturaj greşit. Noi ştim că aceasta se întâmplă tot timpul. Un credincios pe nume Iosafat, a ajuns într-o companie rea cu Ahab, care era un credincios prefăcut. Când un credincios prefăcut ajunge să fie în legătură cu un credincios adevărat, încep să apară probleme.

Într-o zi, Ahab a trimis să-l cheme pe Iosafat şi i-a arătat toată slava împărăţiei lui, iar Iosafat, ca orice credincios, când a văzut acele lucruri extraordinare şi incitante, s-a entuziasmat. Aici este locul unde un om trebuie să aibă grijă. Voi, fetelor, să fiţi atente când întâlniţi vreun băiat din aceştia cu părul lung şi lins. Iar voi, băieţilor, să fiţi atenţi la acele Izabele micuţe, ştiţi voi, ca să nu vă ducă pe o cale greşită. Fiţi atenţi şi staţi într-un anturaj bun.

Deci, aici avem un credincios în compania unui credincios prefăcut. Ahab „avea o secure de ascuţit˝, cum se spune şi a zis: „Tu ştii că noi suntem fraţi, că suntem la fel…” Nu, noi nu suntem la fel, nu, domnule! Tu nu poţi amesteca uleiul cu apa. Nu. „Noi suntem la fel, deci carele noastre să fie ale voastre, iar carele voastre să fie ale noastre. Vom merge împreună la Galaad, vom învinge şi îi voi alunga pe vrăjmaşi de acolo.”

Ei bine, Iosafat a avut destulă decenţă să spună: „Nu crezi că ar trebui să-L întrebăm mai întâi pe Domnul?”

Îmi imaginez cum marele preşedinte Ahab a spus: „Hmm! Da, sigur că da. Noi suntem o naţiune mare, care crede în Dumnezeu. Ştii ceva? Eu cred că am răspunsul la aceasta. Da, eu am aici un seminar plin cu proroci. Am patru sute de proroci educaţi, cei mai buni din ţară. Eu îi am pe cei mai buni. Ar trebui să-i auzi zicând: „Amin!” Trebuie să auzi rugăciunile frumoase pe care le spun. Haide să-i vedem!”

Astfel, s-au îmbrăcat frumos şi s-au aşezat pe tronurile lor. Apoi au adus cei patru sute de proroci, şi toţi au spus: „Du-te, şi Domnul să te binecuvânteze. Noi toţi patru sute suntem pe aceeaşi undă. Du-te! Noi te binecuvântăm, Dumnezeu să fie cu tine.”

Dar aceasta nu l-a convins pe Iosafat. Vezi tu, ei pot să-ţi spună că totul este în ordine, dar acolo, în adâncul inimii tale, tu ştii că ceva nu sună bine. Cum am spus şi ieri, „Glasul acela micuţ întoarce întreaga roată.” Ceva nu părea în ordine, aşa că a întrebat: „Domnule, nu mai ai încă unul?”

„Încă unul când aici este tot seminarul? Aici este arhiepiscopul cutare şi cutare, şi toţi ceilalţi. El şi-a făcut nişte coarne de fier şi a spus: „Cu aceste coarne îl vei împinge pe duşman afară de pe pământul nostru.”

Totul părea corect şi adevărat, pentru că pământul acela aparţinea cu adevărat lui Israel. Vedeţi, poate să pară atât de real şi de adevărat, dar dacă vrei un paradox, nu poţi devia nici măcar un milimetru de la Cuvântul lui Dumnezeu. Tu trebuie să stai cu Cuvântul, pentru că Isus a spus: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7). Dar este pusă o condiţie! „Oh, dar pământul acela este al nostru! DE ce nu putem merge să-l luăm? Este al nostru, ne aparţine.” Mai mult, oamenii aceia nu erau păgâni, ci erau proroci evrei. Şi ei au spus: „Du-te acolo, căci Domnul este cu tine.” Dar adevărul este că ei s-au amestecat cu lumea. În timpul domniei lui Ahab şi a Izabelei, aceasta i-a condus şi i-a amestecat cu lumea, aşa că Duhul lui Dumnezeu nu mai era cu ei.

Deci, Ahab i-a adus acolo şi ei au prorocit, dar aceasta nu l-a mulţumit pe Iosafat. El a întrebat: „Nu mai ai încă unul pe care să-l întrebi?” „Ba da,˝ a răspuns Ahab, „mai este unul, dar acela este un holly-roller. Mie nu-mi place de el, pentru că întotdeauna mă taie. (Slavă lui Dumnezeu). El vorbeşte întotdeauna împotriva mea şi crede că am cea mai rea soţie din lume. Este un bărbat oribil şi nu pot suporta să-l am prin preajmă.”

„Oh,˝ a spus Iosafat, „să nu vorbească împăratul aşa. Eu aş dori să-l ascult.”

„Este vorba de Mica, fiul lui Imla, dar nu-mi place de el, pentru că întotdeauna îmi vorbeşte numai de rău. L-am aruncat de zeci de ori în închisoare, dar este unul din acei holly-rollers. Noi nu-l vrem aici!”

„Să nu spună împăratul aceasta. Trimite după el.”

Ei aveau un premergător, aşa cum au cei care merg la o trezire. Şi el i-a zis lui Mica: „Hei, ştttt! Să nu spui nimic despre aceasta. Să nu predici împotrivă la aceasta şi să stai departe de aceea…”

Cred că înţelegeţi ce vreau să spun, nu? (Adunarea râde). „Nu spune nimic despre aceasta, pentru că dacă o faci le răneşti sentimentele. Ei au păstori acolo, iar ei au spus aceasta şi aceea, aşa că să spui şi tu la fel ca ei.”

Mica, un om uns, a spus: „Voi spune numai ce-mi va pune Dumnezeu pe gură să spun.” Amin. Dumnezeule, dă-ne mai mulţi ca acest Mica! „Voi spune numai ce-mi va pune Dumnezeu pe gură să spun.”

Haideţi să vedem dacă vedenia lui a fost după Cuvânt, pentru că acesta este felul corect de a judeca. Să vedem care din ele se aliniază cu Cuvântul. Astfel, Mica a venit la ei, iar Ahab i-a zis: „De câte ori să te pun să juri?”

Atunci Mica a zis: „Lasă-mă peste noapte. Lasă-mă să văd ce va spune Domnul, apoi îţi voi spune „Aşa vorbeşte Domnul.” Aşa este. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Haideţi să vedem ce este adevărat.

În noaptea aceea, Mica a avut o vedenie în care L-a văzut pe Domnul. Apoi a examinat vedenia primită cu Cuvântul şi a găsit-o în Cuvânt. Orice vedenie, vis sau altceva, care este contrar Cuvântului este greşit.

Lăsaţi-mă să mă opresc numai un minut. Nu demult, a venit la noi un om de peste ocean. Bărbatul era greşit: el avea trei sau patru copii şi o soţie, dar umbla cu o altă femeie. Eu nu spun că era ceva imoral, dar nici nu arată bine. Vedeţi, voi trebuie să aveţi grijă ce faceţi în faţa oamenilor, fiindcă sunteţi nişte epistole deschise şi citite de toţi.

Eu i-am spus: „Domnule, sper să nu crezi că vreau să te jignesc, dar aş vrea să-ţi spun ceva ca predicator. Nu crezi că oamenii de aici vor crede…”

„Oh,˝ a spus el, „nu, nu, nu! În ţara mea acest lucru este în ordine.”

„Dar aici nu eşti în ţara ta, şi s-ar putea ca oamenii de aici să gândească altceva despre aceasta.” Apoi l-am întrebat: „O cunoşti pe femeia aceea? Îi ştii trecutul?” (Eu îl ştiam).

„Da, frate Branham,˝ a răspuns el. „Ştiu că acum locuieşte cu al patrulea soţ al ei, dar este o femeie foarte dulce.” Şi a continuat: „Am mers înaintea Domnului şi am spus: „Doamne, spune-mi ce nu este în ordine cu femeia aceasta. De ce o binecuvântezi cu Duhul Sfânt şi altele, când ea trăieşte în curvie?” Şi Domnul mi-a dat un vis în care mi-am văzut soţia trăind în curvie cu un alt bărbat, apoi ea a venit la mine, a căzut jos şi mi-a zis: „Poţi să mă ierţi?” „Sigur că da,˝ i-am răspuns eu, apoi Domnul mi-a zis: „Eu o iert! Nu contează ce a făcut, Eu o iert.”

„Domnule, vedenia sau visul tău este drăguţ, dar nu se aliniază cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa este. Dumnezeu nu poate spune un lucru, iar după aceea să-L schimbe. El trebuie să spună un lucru şi să stea pe el până când acesta îşi împlineşte scopul pentru care a fost trimis.” Apoi poţi vedea un paradox.

Mica a spus: „Dacă vrei, du-te, dar eu am văzut Israelul risipit ca o turmă care nu are păstor.”

Atunci a venit Zedechia, care era cel mai înalt şi cel mai intelectual dintre toţi prorocii aceia, liderul lor, i-a dat o palmă lui Mica şi i-a zis: „Pe unde a ieşit Duhul Domnului din mine ca să-ţi vorbească?” El nu avea Duhul lui Dumnezeu.

Dar Mica a spus: „Am văzut Israelul risipit ca o turmă fără păstor.”

Atunci împăratul a spus: „Puneţi pe omul acesta în închisoare şi hrăniţi-l cu pâinea şi cu apa întristării, până când mă voi întoarce în pace.” (1Împărati 22.27).

Dacă Ahab ar fi stat jos şi ar fi ascultat… Amintiţi-vă, noi ştim că Ilie a fost un profet legitimat. Un profet nu răsare peste noapte, ci se naşte profet. Desigur. El era profet încă din copilărie, şi fiecare cuvânt pe care l-a spus, toată învăţătura lui, a fost de la Dumnezeu, pentru că Dumnezeu l-a legitimat ca profet. Da, El a făcut aceasta.

Când l-a trimis pe Mica la închisoare, Ahab ştia foarte bine că vedenia lui era în concordanţă cu vedenia profetului Ilie. Cei doi profeţi erau în acord. Ilie i-a spus lui Ahab ce urma să se întâmplă, şi anume că sângele lui va fi lins de câini, deci, cum putea să binecuvânteze Mica ceea ce blestemase Dumnezeu?

Aş vrea să mă opresc puţin aici. Cum poate să binecuvânteze Dumnezeu astăzi ceea ce a blestemat? Nu poate. Minciuna, furtul, înşelăciunea, toate aceste lucruri, şi multe altele, sunt greşite. Iar dacă sunt greşite, sunt greşite!

Ce s-a întâmplat? Noi vedem că a fost un paradox. Omul acela, un holly-roller jerpelit, a stat singur în faţa unui întreg seminar de profeţi, iar Dumnezeu i-a legitimat Cuvântul pentru că a stat pe Cuvânt. Aşa este. A fost un paradox.

Când Dumnezeu l-a luat pe Ioan Botezătorul, în loc să ia un prinţ bogat, şi l-a făcut premergătorul lui Hristos, a fost un paradox. Cum de a luat Dumnezeu un om care nu avea nicio educaţie? El s-a dus în pustie la vârsta de nouă ani, când a rămas fără părinţi, şi a de venit acolo arătând ca un vierme păros. Avea barbă pe faţă, o piele de miel în jurul lui şi stătea în noroi până aici, spunând audienţei că predică unei generaţii de şerpi din iarbă. Poţi să-ţi imaginezi că Dumnezeu a luat un bărbat care să spună aşa ceva unei audienţe sofisticate de iudei şi credincioşi?

El a spus: „Voi, generaţie de vipere…”, nu: „Bună dimineaţa, episcope cutare sau cutare, sunt foarte încântat să te văd.” A spus: „Oh, generaţie de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Să nu vă gândiţi: „Noi suntem aceasta şi aceea,˝ pentru că Dumnezeu este în stare să ridice din pietrele acestea copii ai lui Avraam!˝ Când Dumnezeu l-a legitimat, a făcut un paradox.

Ioan a văzut Duhul Sfânt pogorându-Se peste Fiul omului ca un porumbel. A fost un paradox.

Ce putea fi mai mare paradox decât o naştere virgină? Noi avem aici o audienţă amestecată. Vreau să mă înţelegeţi că eu aştept ceva, şi ca să aştept ceva, trebuie să stau cu Cuvântul. „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” Acestea sunt condiţiile, nu astăzi una şi mâine altceva, apoi să răsuceşti lucrurile din nou, ci să stai drept în Cuvânt şi cu Golgota şi apoi să ceri ce doreşti.

Voi, catolicii, o luaţi pe Maria şi faceţi din ea o zeiţă, o mijlocitoare.

Fratele Medina, care este undeva aici, pe platformă, a fost în Mexic. El este general. El m-a cuprins cu braţele şi mi-a spus prin interpret: „Frate Branham, îţi admir curajul cu care stai pe convingerile tale. Stai în continuare, fiule!” El este militar şi ştie ce înseamnă să dai un ordin şi să stai în prima linie. „Tu să stai la postul tău!” Aceasta este ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la soldaţii Lui: să stea la postul de datorie în ciuda a tot ceea ce vine sau pleacă. Stai acolo, stai chiar acolo!

Eu am fost în Mexic, iar acolo sunt tot felul de sfinţi. Acolo a fost readus la viaţă copilaşul acela mic. Voi aţi putea vedea aceasta în timpul adunărilor oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline. Vă mulţumesc pentru complimentul vostru. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Noi nu am vrut să plecăm de acolo până nu am primit confirmarea medicului, care dovedea faptul că acel copil a murit la ora nouă dimineaţa. El a fost readus la viaţă în seara aceleaşi zile pe la zece sau unsprezece, după ce mama lui nu a putut fi oprită să vină pe platformă nici de trei sute de uşieri.

Billy a venit la mine şi mi-a zis: „Tati, trebuie să faci ceva în legătură cu aceasta, fiindcă femeia nu are număr de rugăciune.”

Fratele acela, „Manana˝, îmi cer scuze oamenilor mexicani, dar eu i-am zis „Manana˝, adică „Mâine.” El trebuia să vină să mă ia la ora şapte, dar a ajuns numai la nouă seara, adică mai târziu cu două ore. El se ocupa şi cu împărţirea numerelor de rugăciune, iar Billy l-a urmărit ca să nu vândă, ştiţi voi, eu l-am trimis, dar a fost în ordine în privinţa aceasta.

Cu o seară înainte de învierea copilului, a venit pe platformă un frate mexican bătrân. Bietul bătrân era cu picioarele goale şi murdare, avea în jur de optzeci de ani şi era orb. Avea o pălărie veche, cusută cu sfoară împletită şi plină cu praf. Spunea tot timpul ceva în spaniolă, dar nu înţelegeam, însă am aflat că a încercat să ajungă la mine când a auzit de adunare. S-a căutat în buzunare, a scos de acolo un rozariu şi a început să se roage. Era orb, aşa că l-am tras spre mine.

Vedeţi voi, tu trebuie să simţi cu persoana respectivă, sau nu vei putea s-o ajuţi niciodată. Trebuie să intri în suferinţa ei, pentru că dacă ai o inimă rece, nu va merge. Eu m-am gândit: „Bietul bătrân, poate are o grămadă de copii pe undeva.”

Economia lor este foarte săracă. Aşa este. Poate că Pancho este zidar şi primeşte treizeci de pesos pe săptămână, în timp ce Pedro, care este ajutor de zidar, primeşte numai cincisprezece pesos. Poate că el are o mulţime de copii pe care trebuie să-i hrănească, dar are numai nişte cipsuri vechi şi uleioase, salată şi alte lucruri pe care alţii le aruncă. Dar el trebuie să economisească destul ca să cumpere o lampă cu ulei, pe care s-o ducă pe un altar de un milion de dolari, pentru păcatele lui. Absurd. Hristos este Jertfa noastră, de aceea nu avem nevoie de altare de milioane de dolari, ci de o inimă deschisă.

Mi-am pus piciorul lângă al lui ca să văd dacă i se potrivesc pantofii mei. Eu stăteam acolo cu o pereche de pantofi în picioare, iar el probabil nu avusese nici măcar o pereche în viaţa lui. M-am gândit: „Dacă i s-ar potrivi pantofii mei, i i-aş da bucuros.” Mi-am pus umerii lângă ai lui, dar era cu mult mai mare, aşa că nu puteam să-i dau hainele mele. L-am cuprins cu braţele şi m-am gândit: „Dacă ar mai trăi tatăl meu, ar fi cam de vârsta lui.” Apoi am zis: „Oh, Doamne Dumnezeule…” Fratele Espinoza nu traduce niciodată rugăciunile. Deci, am spus: „Doamne Dumnezeule,˝ şi l-am auzit strigând: „Gloria a Dios!” A privit de jur împrejur şi vedea mai bine decât mine. Putea să vadă, aşa că a început să strige de bucurie.

În noaptea următoare s-au adunat pe platformă o mulţime de haine şi şaluri vechi, iar Billy mi-a spus: „Tati, nu poţi s-o ţii deoparte pe femeia aceea, pentru că are în braţe un copil mort.” Ploua torenţial, dar ei stăteau acolo şi aşteptau. Eram în locul acela mare, dar nu era nici un loc unde să te poţi aşeza, şi toţi stăteau rezemaţi unii de alţii încă de la ora nouă dimineaţa. Era cam zece şi jumătate seara, iar oamenii aceia au stat în soare şi în ploaia aceea torenţială toată ziua. Oh, America, America, cum vei fi judecată într-o zi dacă nu te pocăieşti! Aşa este. O, Dumnezeule iubitor… În noaptea aceea am văzut în jur de douăzeci şi cinci de mii de oameni care au venit deodată la Isus, în Mexico City.

Apoi am observat-o pe femeia aceea micuţă care striga acolo. Uşierii încercau s-o oprească, dar ea şi-a pus copilul mort sub braţ şi s-a strecurat printre picioarele lor. Ei au încercat s-o oprească din nou, dar ea a sărit peste ei, zgâriindu-i, luptându-se cu ei şi făcând tot posibilul să ajungă pe platformă. Ei îi strigau: „Nu poţi merge acolo!” şi încercau s-o ţină pe loc.

Atunci i-am zis fratelui Jack Moore: „Frate Jack, du-te acolo şi roagă-te pentru ea,˝ apoi m-am întors. Dar în clipa aceea am văzut o vedenie. Chiar acolo, în faţa mea, era un copil mexican mic, cu pielea închisă la culoare. El mă privea râzând cu gura lui mică şi fără dinţi. Am aşteptat puţin, m-am dat în spate şi m-am uitat din nou, după care am spus: „Staţi puţin!” Un paradox. „Aduceţi-o aici.”

Uşierii au deschis calea, iar ea a venit acolo şi a căzut jos, strigând: „Padre! Padre!” (Părinte).

„O clipă,˝ i-am zis eu, „Ridică-te în picioare!” Apoi m-am rugat: „Tată ceresc, eu nu ştiu ce înseamnă vedenia aceea, dar sub pătura aceasta care este udă leoarcă se află un copil mic mort. Ei spun că a murit în dimineaţa aceasta la ora nouă, dar inima acestei femei micuţe este plină de speranţă. Acesta este copilul ei, iar eu îmi pun mâinile peste el în supunere faţă de vedenia pe care mi-ai dat-o.” Cam în acelaşi timp, copilul a făcut „Uaaa!” şi a început să strige şi să plângă: a venit la viaţă. Un paradox.

M-am întors spre fratele Espinoza şi i-am zis: „Du-te la medic şi ia de la el o declaraţie scrisă care să confirme că acest copil a fost mort.” Vedeţi? Un paradox.

Naşterea din fecioară a fost un paradox. Eu nu cred că Isus a fost parte din Maria în nici un fel. Ea nu a fost mama lui, ci a fost doar o femeie pe care Dumnezeu a folosit-o pentru acel scop, un incubator care să Îi poarte Copilul. Sămânţa femeii este oul, iar sămânţa bărbatului este hemoglobina, da, doctore, sângele, pentru că viaţa se află în celula de sânge.

Orice găină poate să facă un ou, dar dacă n-a avut nici un contact cu cocoşul, acel ou nu va produce niciodată viaţă. Eu am spus aceasta de multe ori şi o spun din nou: Este primăvară, şi păsările îşi vor construi cuiburile. O mamă pasăre adultă poate sta multă vreme pe cuibul ei şi să tot întoarcă ouăle pe o parte şi pe alta; poate fi atât de loială încât aproape să moară de foame şi atât de slăbită încât să nu mai poată zbura din cuib, dar cu toate acestea, acele ouă nu vor produce pui dacă nu s-a împerecheat cu un mascul.

Frate, nu este nimic greşit în a fi episcopal, metodist sau baptist, dar ce avem noi acolo? Putem să-i luăm pe penticostali, de exemplu. Problema este că oamenii aceştia nu au contact cu Bărbatul, cu Isus Hristos, aşa că acolo nu este decât un cuib cu ouă stricate. Ele stau acolo şi putrezesc. Nu contează câte PhD-uri, LLD-uri, dublu LD-uri sau altceva pui în acele seminarii, tu ai numai lume. Noi trebuie să găsim germenul de Viaţă, Viaţa veşnică venită de la Dumnezeu. Cum se poate aceasta? Numai dacă eşti născut din nou.

Ce aveţi acolo? Voi faceţi din ei diaconi, episcopi şi aşa mai departe, dar nu aveţi altceva decât o grămadă de ouă stricate, aşa că singurul lucru pe care puteţi să-l faceţi este să curăţaţi cuibul şi să începeţi totul de la început. Aşa este. Voi nu veţi putea face aceasta până când nu aveţi un început. Vreţi un paradox? Vreţi Viaţă? Atunci trebuie să aduceţi Viaţa acolo. Aşa este.

Dacă trupul acelui Copil (trupul vine din ou) era parte din Maria, înseamnă ca Maria a trebuit să aibă ceva senzaţie. Vedeţi ce Îl puneţi pe Dumnezeu să facă? Dumnezeu a creat ambele celule, şi oul şi spermatozoidul, aşa că El nu a fost nici iudeu, nici dintre neamuri, ci a fost Dumnezeu, Dumnezeu în trup de carne. Din cauza aceasta a spus psalmistul: „…nu vei lăsa sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea.” (Psalmul 16.10). El a fost manifestarea: Dumnezeu, care a venit într-un cort pe care L-a creat El însuşi. Isus nu a numit-o niciodată şi nicăieri, în Scriptură, pe Maria „mamă˝. El a numit-o „femeie˝, nu „mamă.”

Odată, ei I-au spus: „Iată, mama şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.” Dar Isus a zis: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?” Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!

Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Matei 12.47-50). Aşa este. Deci vedeţi, a fost o naştere total virgină; din ambele părţi virgină. Un paradox nu poate fi explicat. Nimic nu poate să-l explice.

Cu puţin timp în urmă, am fost la vânătoare pe munte, iar acolo era un om în vârstă, înalt. Era francez şi se numea Gevrez. Noi călăream, iar când ne-am întâlnit prima oară, m-a întrebat:

„Ce eşti tu?”

„Predicator,˝ am răspuns eu.

„Pari prea inteligent ca să fii predicator.”

„Ei bine, aceasta este părerea ta.”

„Deci, tu crezi că acel Copil a avut o naştere din fecioară?”

„Da, domnule.”

„Domnule,˝ a spus el, „aceasta este împotriva tuturor legilor ştiinţei.”

„Tu nu poţi să-L dovedeşti pe Dumnezeu prin ştiinţă, ci trebuie să-L crezi, şi nu dovedeşti existenţa Lui, ci Îl accepţi, Îl crezi. Dacă poţi să-L dovedeşti, nu mai ai nevoie de credinţă, fiindcă este ceva ce poţi explica. Dar Dumnezeu nu poate fi explicat.”

Am călărit mai departe, iar el a spus: „Eu nu cred şi nu este nimic în lume care să mă facă să cred. Iosif a fost tatăl acelui copil.”

„Tatăl acelui Copil a fost Dumnezeu,˝ am replicat eu.

„Nu există aşa ceva!”

„Oh, dar aceasta este absurd!” am spus eu.

Atunci el a zis: „Ascultă, domnule Branham. Înainte să poţi avea porumb, un copac sau orice altceva, trebuie să existe un contact real între o parte femeiască şi o parte bărbătească. Acest lucru nu se poate face altfel, pentru că nu există reproducere fără contact.”

„Atunci vreau să te întreb ceva,˝ am spus eu. „Mi-ai spus că, conform teoriei lui Darwin, omul vine dintr-o singură celulă care a fost meduză sau aşa ceva la început, apoi s-a transformat într-un burete de mare, apoi a tot crescut şi mai întâi a ieşit un mugure, apoi un braţ şi aşa mai departe. Vrei să spui că aşa a apărut primul om?”

„Da, aşa cred.”

„Credinţa mea nu este atât de puternică, domnule,˝ am răspuns eu. „Eu nu pot crede aceasta, ci cred ceea ce a spus Dumnezeu despre aceasta: că El l-a făcut pe om după chipul Său. Vreau să te întreb ceva: Tu admiţi că această femeie putea să aibă copilul, dar mai întâi trebuia să aibă un contact cu un bărbat, nu-i aşa?”

„Da, domnule. Altfel este împotriva tuturor legilor ştiinţei.”

„Atunci vreau să te întreb ceva. (Mama îmi spunea întotdeauna: „Dă-i vacii destulă frânghie şi se va spânzura singură.”). „De unde a venit primul om care nu avea nici mamă, nici tată? Cum a apărut el?” Nu a putut să-mi răspundă pentru că nu există răspuns la întrebarea aceasta. Primul om a fost creat de Dumnezeu, pentru că El este Creatorul. Acesta este un paradox.

Acum trebuie să mă grăbesc, prieteni. Unde fuge timpul? Aş vrea să vă întâlnesc pe toţi Acolo unde pot să stau un milion de ani cu fiecare din voi, ca să vorbim despre aceste lucruri.

Observaţi! Odată era un om (Oral Roberts a vorbit despre el aseară). Numele lui era Samson şi era un om obişnuit. Voi merge puţin mai departe şi am să-l fac mai ridicol decât era. Samson era un om obişnuit, un om mic, un crevete bătrân. Dacă ar fi avut umerii cât uşa unui hambar, n-ar fi fost mare lucru să-l vezi omorând un leu, dar acest crevete bătrân cu părul creţ şi cu şapte şuviţe de păr care-i atârnau pe umeri, se plimba pe acolo ca un mic sisy, ca băiatul mamei. Apoi, primul lucru pe care îl afli este că asupra lui au tăbărât o mie de filisteni. Nu ştiu dacă aţi văzut vreodată cum arăta uniforma filistenilor. Coifurile de pe capul lor erau făcute din aramă şi aveau o grosime de patru centimetri. Amintiţi-vă că în vremea aceea puteau să prelucreze arama aşa cum noi nu putem s-o facem astăzi. Ei aveau platoşe făcute din aramă, dar erau astfel făcute încât puteau să se mişte bine în toată acea armură.

Cei o mie erau soldaţi antrenaţi şi s-au întâlnit cu slujitorul Domnului, un crevete mic cu părul cârlionţat, care avea pe el doar o haină mică, dar Duhul Domnului a venit peste el, aşa că a luat de jos o falcă de măgar şi cu ea i-a omorât pe cei o mie de filisteni. Da.

Cum, frate, cu acea falcă uscată de măgar? Dacă loveşti cu ea unul din acele coifuri mari de aramă, s-ar sfărâma în mii de bucăţi. Desigur. Dar acesta a fost un paradox. Dumnezeu a fost pe acea falcă veche. Aleluia! Şi dacă El poate fi pe o falcă moartă, cu siguranţă poate veni şi pe falca noastră care este vie. Acesta a fost cu adevărat un paradox. Astfel, Samson a luat acea falcă şi a lovit cu ea acele coifuri, zdrobind capetele a o mie de filisteni. Paradox!

Când a fost pe pământ, Isus a umblat pe apă. Explicaţi-mi aceasta. Explică-mi ştiinţific cum poate să umble un om pe apă. Paradox!

Într-o zi, El a luat cinci pâini şi doi peşti şi a hrănit cu ele cinci mii de oameni. Ce fel de atom a eliberat El? Peştii aceia nici măcar nu erau vii. El a rupt din acea pâine, a întins-o şi a dat-o, apoi când a băgat mâna din nou în coş, iar acolo era altă pâine, gata pregătită. Vedeţi? Grâul era crescut, copt, măcinat şi făcut pâine, iar condimentele erau gata puse. Apoi El a rupt acea bucată de peşte prăjit, şi imediat a apărut o altă bucată de peşte prăjit. Amin. Aleluia. Acest lucru ne este dat şi nouă dacă rămânem în Cuvânt. Stai acolo! Eu cred că noi suntem pe cale să vedem acest lucru întâmplându-se. Trăieşte credincios Cuvântului! El a împărţit peşte gata gătit. Acesta a fost un paradox.

A fost un paradox când El Şi-a ales biserica; atunci când a ales pescari în locul preoţilor. Aceasta este contrar firii. În mod normal, El ar fi trebuit să aibă o biserică mare, cu o grămadă de predicatori foarte lustruiţi şi străluciţi, care cunosc teologia, au doctorate şi toate aceste lucruri, dar El a trecut pe lângă toţi aceştia şi a mers la nişte pescari care nu puteau nici măcar să-şi semneze numele. Biblia spune că Petru şi Ioan erau „oameni necărturari şi de rând.” (Fapte 4.13). Aceasta este ceea ce a ales El pentru Biserica Sa, şi este cu siguranţă un paradox. Da, domnilor. El a ales pescari în locul preoţilor.

Dacă ne gândim la Cincizecime, este ciudat că El a ales o grămadă de oameni necărturari şi i-a trimis cu un mesaj de Rusalii. Ei nu au trebuit să meargă la niciun seminar, ci li s-a poruncit să aştepte până când au fost îmbrăcaţi cu putere de sus. Petru, Ioan şi ceilalţi erau necărturari şi neînvăţaţi aşa că, dacă ar fi vrut să predice, El ar fi trebuit să le spună: „Băieţi, acolo este o şcoală bună şi trebuie să mergeţi să învăţaţi Abecedarul, iar după aceea trebuie să învăţaţi şi gramatica. După ce terminaţi cu aceasta, trebuie să treceţi prin cei patru ani de liceu, apoi patru ani de colegiu şi patru sau cinci ani de Şcoală biblică. Abia după ce terminaţi cu toate acestea, puteţi merge afară.”

Dar El a spus: „Aşteptaţi în cetate, pentru că am să vă trimit făgăduinţa Tatălui. Apoi veţi fi martorii Mei în Ierusalim, în Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului.” (Luca 24.48-49). Condiţia Lui este aceeaşi şi acum.

Eu am avut câteva experienţe cu păgânii religioşi, adică cei cu idoli. Am fost în Africa şi în India, şi acolo i-am văzut pe cei care umblă pe jar. Ei stăteau acolo în faţa acelui chip mare şi vechi, cu ochii aceia mari şi roşii, şi cu cercei din rubine în urechi. Bieţii oameni! Ei nu erau făţarnici.

Ei merg acolo şi se pregătesc pentru acest ritual. Astfel, preoţii îi binecuvântează şi toarnă apă sfinţită peste ei, după care îşi agaţă cârlige mari de pescuit pe trupuri, de care atârnă găleţi cu apă aşa de mari. Ei fac aceasta ca jertfă pentru un idol. Apoi îşi cos gura cu un şiret care merge pe aici. Dacă au minţit, îşi cos gura împreună cu nasul, apoi merg pe jăratic aprins, într-un bazin lat de patru sau cinci picioare (un metru, un metru şi jumătate) şi lung de treizeci de picioare (nouă metri), şi fac toate acestea pentru un idol. Idolatria este un lucru rău.

Acum voi face câteva remarci în legătură cu aceste lucruri, apoi voi încheia. Apoi vă voi arăta un paradox real.

Când vorbim de păgâni, noi îi avem aici pe indienii din sud-vest, care obişnuiau să se închine la idoli. Ei aveau un zeu al ploii care era o broască ţestoasă de uscat. Ei ziceau că acel zeu trăieşte în ploaie şi în pământ, şi credeau că intră în acea broască ţestoasă.

În Roma păgână, ei îl aveau pe Jupiter şi mulţi alţi zei, şi spuneau că ei trăiau şi purtau războaie. Voi aţi citit mitologia şi ştiţi aceasta.

Ei aveau un altar mare pe care se afla o statuie, iar închinătorul venea şi îi plătea preotului pentru o candelă. Apoi mergea în templu, iar acolo erau uneori mai mulţi zei, aşa că el trebuia să aprindă candela şi s-o pună pe un altar, pentru ca acel zeu să-şi găsească drumul spre chipul potrivit.

După aceea, preotul aducea nişte fructe pentru o jertfă, şi vin. El avea un fel de părtăşie cu acel idol. Apoi se întindea pe burtă înaintea idolului şi stătea acolo într-o transă, până când acel dumnezeu imaginar venea, intra în acel idol şi îi vorbea. Aceasta este idolatrie.

El credea că poate să hipnotizeze dumnezeul imaginar din acel idol prin darul de mâncare şi arderea candelei, dar sufletul lui era atât de încurcat în toate acestea! Vedeţi unde este diavolul? El credea că acel dumnezeu i-a vorbit prin conştiinţa lui, şi considera că acela era dumnezeul lui.

Dar la Rusalii, Dumnezeu avea să le arate ce înseamnă un Dumnezeu real. Ei au stat în rugăciune şi închinare timp de zece zile şi dintr-o dată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde erau ei. Dumnezeu nu a luat niciodată un idol, ci a luat un om viu şi a locuit în el prin botezul cu Duhul Sfânt; nu un dumnezeu imaginar, nu un lucru imaginar, ci realitatea unui Dumnezeu viu într-un om viu. Apoi acel om s-a ridicat şi a făcut lucrările lui Dumnezeu.

Este ciudat că El a făcut aceasta; este ciudat că nu a luat câţiva oameni deştepţi care cunoşteau ceva în privinţa aceasta. Poate aceia ar fi încercat să înţeleagă ceva, dar El a luat nişte pescari necărturari şi i-a pus acolo, iar ei au stat în rugăciune timp de zece zile şi zece nopţi, pe baza promisiunii lui Dumnezeu. Şi la urmă, Dumnezeul cerurilor a venit şi a locuit în ei.

Isus a spus: „Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.” (Ioan 14.19). „Adevărat, adevărat vă spun că, cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” (Ioan 14.12). Acesta este motivul pentru care a spus în Marcu 16.17-18: „Iată semnele care îi vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor însănătoşi.” Acesta este Dumnezeul cel viu într-un om care poate să se predea pe sine însuşi în faţa Lui, după Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă Cuvântul Lui Se poate manifesta, în el, numai în felul acesta. Amin. Este un paradox.

De fiecare dată când vezi că un om primeşte Duhul Sfânt este un paradox; când vezi că Dumnezeul cerurilor Se face cunoscut în acest om, vorbeşte prin el, lucrează prin el şi trăieşte prin el, este un paradox. Noi suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, iar El a luat aceste chipuri, apoi S-a pus pe Sine însuşi în chipul pe care l-a făcut după chipul Său. Un paradox.

Dumnezeu a locuit la început în om, dar păcatul L-a alungat. Apoi Dumnezeu L-a omorât pe propriul Său Fiu, lucru care I-a permis să vină şi să locuiască din nou în copiii Lui. Da, domnilor. Este un paradox. Este atât de ciudat cum face El lucrurile! Dumnezeu a ales Biserica Sa ca să fie un paradox. El a luat nişte pescari necărturari şi simpli, în locul unor teologi şcoliţi şi şlefuiţi, şi a făcut o biserică. El nu a dat cheile Împărăţiei marelui preot Caiafa. Dar ce a făcut? Le-a dat unui pescar necărturar. El nu le-a dat unui om care cunoştea toate intrările şi ieşirile, ci le-a dat unui om care s-a umilit în faţa Lui şi L-a cunoscut. Voi ştiţi că Viaţa nu este să-I cunoşti Cartea, ci să-L cunoşti pe El. Cheile i-au fost date lui Petru, nu lui Caiafa, cel mai inteligent om din suita religioasă. Un paradox. El le-a dat lui Petru.

Acum credeţi în paradox? Nu demult am vorbit cu un farmacist bătrân şi el mi-a spus: „Frate Branham, într-o zi, pe vremea marii crize, eram în farmacie împreună cu fiul meu. Oh, era greu! A intrat o femeie care avea o reţetă, iar fiul meu s-a dus s-o servească. El a privit reţeta, iar ea i-a zis: „Eu nu am bani pentru ea.” „Poţi merge acolo şi statul te va ajuta,˝ i-a spus el. Femeia şi soţul ei s-au îndreptat încet spre uşă, dar parcă am fost lovit de ceva, aşa că am zis: „Nu lăsa acea mamă să plece. Abia se ţine pe picioare şi nu va putea să meargă acolo şi să aştepte ore în şir la coadă ca să primească banii. Fiule, du-te şi adu-o înapoi.”

Băiatul s-a dus afară şi i-a chemat înapoi, iar eu m-am dus în spatele farmaciei, am adus cele mai bune medicamente pe care le aveam şi le-am pus în mâinile acelei femei. „Frate Branham,˝ a spus farmacistul acela bătrân şi un om adevărat al lui Dumnezeu, în timp ce ne pregăteam să bem un suc împreună, „poate vei crede că sunt nebun când îţi spun aceasta, dar când am pus acele medicamente în mâna ei, m-am uitat şi acolo era Isus. Eu am pus medicamentele în mâna lui Isus.” Da, un paradox.

Tatăl sfântului Martin a fost un păgân, dar fiul voia să-L slujească pe Dumnezeu. În vremea aceea, în Franţa era o lege care spunea că dacă tatăl era militar, atunci şi fiul trebuia să meargă în armată până la o anumită vârstă. Acum fiţi atenţi. Când a fost luat în armată, el avea o ordonanţă, pentru că fiecare ofiţer trebuia să aibă un slujitor sau ordonanţă. Astfel, slujitorul trebuia să-i cureţe cizmele, dar curăţa Martin cizmele ordonanţei. El era un om mare şi Îl iubea pe Dumnezeu.

Ce s-a întâmplat? Într-o noapte rece de iarnă, când vântul bătea tare, iar oamenii erau îngheţaţi de frig, el a ieşit pe poartă şi a văzut acolo un cerşetor care zicea: „Vă rog, ajutaţi-mă! Să mă ajute cineva.” dar oamenii care ar fi putut să-l ajute, treceau numai pe lângă el.

Martin dăduse deja tot ce a avut. Soldaţii purtau o manta pe deasupra, iar el avea nevoie de acea manta, pentru că ar fi îngheţat de frig fără ea. Totuşi, şi-a dat-o jos, a scos sabia şi a tăiat-o în două: cu jumătate l-a învelit pe acel cerşetor, iar pe cealaltă a luat-o el. Când l-au văzut cum era îmbrăcat, oamenii râdeau de el şi ziceau: „Ce ciudat este soldatul acela! Are numai o jumătate de manta.” În noaptea aceea s-a trezit din somn în timp ce dormea în baraca lui, iar când şi-a ridicat privirea, L-a văzut pe Isus îmbrăcat cu acea jumătate de manta. Era înconjurat de îngeri, iar El le-a zis: „Ştiţi cine m-a îmbrăcat cu mantaua aceasta? Martin.” Atunci a înţeles ce a vrut să spună Isus când a zis: „Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun, că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Matei 25.40). Atunci când el a învelit acel cerşetor bătrân, L-a învelit de fapt pe Isus, pentru că Isus a fost în acel cerşetor. Aceasta arată că noi nu ştim pe lângă cine trecem. Acela a fost un paradox, iar eu cred în aceste paradoxuri din toată inima.

Trebuie numai să ne umilim pe noi înşine în faţa lui Dumnezeu şi să credem cu toată inima noastră. Cu câtva timp în urmă, un mare intelectual a venit să vorbească în faţa unei mulţimi de penticostali. El voia să ţină un discurs intelectual şi să le spună oamenilor unde erau greşiţi; să le spună una şi alta. Dar când a urcat, s-a dus acolo cu pieptul scos, ştiţi voi, „cine sunt eu cu multe diplome,˝ şi aşa mai departe.

El a început să vorbească în faţa acelor penticostali, dar ei nu l-au luat în seamă. Vedeţi? El a văzut că este învins şi şi-a adunat notiţele. În discursul lui intelectual, el a încercat să spună că fenomenul penticostal al vorbirii în limbi este greşit şi că minunile de care vorbeau ei erau greşite, dar lucrul acesta nu a fost bine primit de oamenii aceia, aşa că el a fost atât de umilit, încât şi-a luat caietul şi a coborât de pe platformă.

Acolo stătea un sfânt bătrân care a zis: „Dacă omul acela ar fi venit în felul în care a coborât de pe platformă, poate ar fi coborât în felul în care a urcat.” Acesta este adevărul. Vedeţi? Noi trebuie să ne umilim în faţa Domnului. Acesta este cu adevărat un paradox. Dumnezeu este un paradox; vedeniile sunt un paradox, şi noi nu putem să le explicăm. Cum este posibil ca Dumnezeu să ne arate lucruri care au fost, sunt şi vor fi, este dincolo de înţelegerea noastră. Vedeniile profeţilor din vechime au fost acum sute de ani, iar noi le vedem împlinirea astăzi. Este un paradox.

A fost un paradox când Andrei s-a dus, l-a luat pe Petru (pe vremea aceea se numea încă Simon) şi i-a zis: „Ştii, tatăl nostru ne-a spus că înainte de venirea adevăratului Mesia vor fi multe învăţături şi dogme, dar el ne-a spus că după Scriptură, Mesia trebuie să fie un profet: „Domnul Dumnezeul tău… va ridica un proroc ca mine.” Deci, Mesia va fi un profet.” Toţi iudeii cred aceasta.

Biblia spune: „Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis.” (Numeri 12.6). Aşa este.

Când Andrei l-a dus pe Petru acolo, şi Isus i-a spus: „Numele tău este Simon, şi eşti fiul lui Iona.”, Petru a ştiut imediat că acela era un paradox; că era Dumnezeu. Singurul care îl cunoştea pe el şi pe bătrânul său tată, trebuia să fie Dumnezeu.

Când Filip s-a dus să-l ia pe Natanael, iar Natanael s-a înfăţişat înaintea lui Isus, acesta i-a spus: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este vicleşug.” (Ioan 1.47) Lucrul acesta l-a uimit pe Natanael.

De unde mă cunoşti, Rabi?”

Ascultaţi răspunsul Lui: „Te-am văzut mai înainte ca să te cheme Filip, când erai sub smochin.” Ce fel de ochi a avut El, să vadă la douăzeci şi cinci de mile în jurul muntelui? El a privit prin munţi şi prin timp şi l-a văzut pe Filip sub copac.

La Sihar, o femeie tânără şi frumoasă a venit la acea fântână să ia nişte apă. Ea putea merge numai după plecarea femeilor decente, iar Isus stătea acolo şi i-a zis:

„Femeie, dă-Mi să beau.”

„Pe aici nu se obişnuieşte aşa ceva. Suntem segregaţi, aşa că noi, samaritenii şi voi, iudeii, nu avem nici o legătură unii cu alţii. Nu se cuvine ca Tu să ceri apă de la mine, o femeie din Samaria.”

„Dacă ai şti tu cu Cine vorbeşti, Mi-ai cere tu apă.”

Astfel, au început să vorbească despre fântână, cât era de adâncă, ce au spus părinţii, şi aşa mai departe. Ce s-a întâmplat? În câteva minute, El i-a găsit problema şi i-a zis:

Du-te, cheamă-l pe bărbatul tău şi vino aici.”

Nu am bărbat,˝ a răspuns ea.

Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.” (Ioan 4.17-18).

Ce a spus ea atunci? Ascultaţi numai. Când El a făcut aceasta înaintea iudeilor, aceştia au spus că El le citea minţile, că este un Beelzebul, un ghicitor şi un drac. Dar această femeie a zis: „Doamne, văd că eşti proroc. Ştiu că are să vină Mesia (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.” (Ioan 4.19,25). A fost un paradox. Vedeţi? „Noi ştim că Tu trebuie să fii un proroc. Mesia va face aceasta când va veni, dar Tu cine eşti?”

Eu, Cel ce vorbesc cu tine, sunt Acela.” (Ioan 4.26).

Ea a ştiut că era Dumnezeu; a ştiut că acela era semnul lui Mesia, aşa că s-a grăbit să meargă în cetate şi a spus: „Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este Acesta Hristosul?” (v. 29). Şi oamenii din cetate L-au crezut pe Isus numai din pricina mărturiei acelei femei. Eu cred că Dumnezeul care a făcut acolo un paradox, poate să facă şi acum un paradox. Credeţi aceasta? Amin. Biblia spune: „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.” Mai staţi cu mine numai încă un minut.

Înainte ca să lase lumea, El a spus: „Cum a fost în zilele Sodomei, aidoma va fi şi în zilele Fiului omului.” Amintiţi-vă că Avraam a văzut toate aceste lucruri ale lui Dumnezeu. El a avut o vedenie înainte ca acea lume căldicică să fie distrusă. Aşa cum am mai spus şi înainte, sunt trei categorii de oameni: necredincioşii, credincioşii prefăcuţi şi credincioşii adevăraţi. Toţi sunt adeveriţi şi au fost adeveriţi şi acolo: sodomiţii, care sunt ca lumea de azi; credincioşii căldicei sau prefăcuţi, care au trăit în acea murdărie; şi Avraam, biserica aleasă, care a fost chemată afară şi pusă deoparte.

Nişte Îngeri au venit din ceruri, iar doi din ei s-au dus să predice în Sodoma. Ei n-au făcut minuni acolo, dar i-au orbit într-o noapte. Predicarea Evangheliei îi orbeşte pe cei necredincioşi. Un Billy Graham modern este acum acolo, predicând printre sodomiţi. Eu cred că Billy Graham este un om al lui Dumnezeu. El este acolo, afară, predicând mesajul pocăinţei şi al „ieşirii afară din Sodoma.” Acesta este mesajul pe care l-au auzit ei.

Dar acest Înger nu S-a dus acolo, ci a rămas cu biserica aleasă. El a fost un Om şi a mâncat carne, a băut lapte şi a stat cu spatele la cort. El l-a chemat pe Avraam pe numele care i s-a dat cu numai câteva zile în urmă, şi la fel a făcut cu Sara. Astfel, a spus:

„Unde este soţia ta, Sara?”

„În cortul de la spatele Tău,˝ a răspuns Avraam.

„Te voi vizita din nou când va veni vremea să ai copilul.”

Atunci Sara a râs şi şi-a zis: „Eu, o femeie bătrână să mai am plăceri cu domnul meu?”

Ce a zis El atunci? „De ce a râs Sara?” Apoi a venit Sara afară şi a început să nege că ar fi râs. Ce s-a întâmplat? El ştia ce făcea ea acolo, în spate. De ce? Pentru că El era Cuvântul, iar Evrei 4.12 spune: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”

Isus a fost Cuvântul. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1.1,14). Ce ziceţi de aceasta? A minţit Dumnezeu? El nu poate să mintă. Nu, El este Dumnezeu şi nu poate să mintă. Credeţi aceasta? Eu cred. Haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment, şi fie ca Dumnezeu să fie îndurător.

Primul paradox a fost atunci când tu ai fost mântuit, iar al doilea paradox a fost atunci când El ţi-a dat Duhul Sfânt. Aş vrea să vă spun ceva. „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.” Dacă v-aş spune că în mine este duhul lui John Dillinger, v-aţi aştepta să port armă şi să fiu unul certat cu legea. Dacă v-aş spune că în mine este duhul unui pictor, v-aţi aştepta să iau pensula şi să pictez pereţi, ca acele picturi de pe perete. Dar dacă v-aş spune că în mine este Duhul lui Hristos, atunci aş face lucrările lui Hristos. Aceasta este exact ceea ce a spus El. Credeţi aceasta? Dacă crezi, nu te îndoi, fiindcă Dumnezeu va face ce a spus.

Tată ceresc, eu am vorbit prea mult. Tu eşti Dumnezeu şi singurul lucru pe care îl pot face, Tată, este să vorbesc. Tu eşti Cel care trebuie să facă acest Cuvânt să Se manifeste şi să arăţi Adevărul. Eu mă rog Ţie, Tată, ca să ne îngădui acest privilegiu, prin Numele Fiului Tău, Domnul Isus. Împlineşte dorinţele inimilor noastre, şi dă-ne ceea ce avem nevoie, pentru ca biserica să meargă înainte chiar dacă este atât de greu de purtat, pentru că vine de la Tine, din dragoste, nu din răutate.

Biblia spune că Tu ne-ai dat mai întâi apostoli, apoi proroci, învăţători, păstori şi alte corecţii, ca să păstrezi biserica în ordine. Uneori păstorii ne spun lucruri care ne corectează, dar Dumnezeu îl adevereşte pe acel om cu Cuvântul. Tată, Tu eşti încă Dumnezeu şi eu mă rog ca Tu să Te faci cunoscut în seara aceasta că eşti Dumnezeu şi că am făcut aceste lucruri la porunca Ta. Eu n-am făcut aceste lucruri de la mine, ci le-am făcut pentru că aşa m-a îndemnat Duhul Tău să fac. Cer har şi îndurare şi Te rog să împlineşti cererile acestor oameni, în Numele lui Isus Hristos.

Staţi cu capetele plecate pentru un moment de rugăciune şi credeţi. Credeţi din toată inima şi nu vă îndoiţi. Dacă credeţi că Dumnezeu va împlini totul din belşug, eu cred că Dumnezeu Se va face cunoscut pe Sine însuşi.

Nu cunosc pe nimeni de aici. L-am auzit pe fratele Fred Sothman spunând „Amin˝ în timp ce predicam, dar în afară de el şi de cei de pe platformă, pe care nu-i iau în calcul, nu cunosc pe nimeni din audienţă. Domnul Isus Hristos este viu şi ridicat din morţi, iar dacă voi, oamenii, aveţi vreo cerinţă, El este aici ca s-o împlinească. Credeţi aceasta? Continuaţi să vă rugaţi.

Câţi dintre voi n-aţi mai fost în adunările mele? Ridicaţi mâinile. Mulţi. Eu sunt un om ca oricare altul, dar cred în Isus Hristos; cred că El S-a ridicat din morţi. Eu cred că El este Dumnezeu. Acum, El este Dumnezeu în noi, în forma Duhului Sfânt. Şi El a spus: „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.” Acum, este una să vorbeşti despre aceasta, dar este cu totul altceva când El vine şi face ce a spus. Şi nu uitaţi: „Totul este cu putinţă pentru cel ce crede.”

Aş vrea să vă ridicaţi puţin capetele. Câţi bolnavi sunt în clădire? Ridicaţi mâinile. Câţi au pe cineva bolnav pentru care ar vrea să se roage? Ridicaţi mâinile, păcătos sau oricum ai fi.

Odată, o femeie mică a atins poala hainei lui Isus şi s-a făcut bine. El a trecut pe acolo, şi toţi oamenii Îl atingeau, iar această femeie s-a strecurat prin mulţime şi L-a atins şi ea, iar atunci El a zis: „Cineva M-a atins.”

Petru L-a întrebat dojenitor: „Cum poţi spune aceasta când toată mulţimea Te atinge? Toţi Te ating.”

Dar El a spus: „Am simţit cum a ieşit o putere din Mine. Am slăbit în puteri.” Apoi a privit în jur până când a găsit-o pe femeie, iar atunci i-a spus ce problemă avea şi că a fost vindecată datorită credinţei ei.

Crezi că Acelaşi Dumnezeu trăieşte şi acum? Ţi-ar ajuta credinţa dacă El ar veni şi ar face acelaşi lucru? Dar pe voi, oamenilor de afaceri, v-ar ajuta? Credeţi? V-aţi ruga pentru mine? Eu n-am mai avut o adunarea ca aceasta între oamenii de afaceri. Eu sunt încrezător, iar voi să fiţi alerţi şi să vă rugaţi.

Dacă v-am spus Adevărul, Dumnezeu va adeveri aceasta prin semne şi minuni. El vi le va arăta şi felul Său biblic, aşa cum a spus Biblia. Va trebui să fie acel fel de semne şi minuni. Credeţi aceasta?

Dacă doi sau trei oameni bolnavi sau în nevoi, din audienţă, s-ar uita spre Dumnezeu şi s-ar ruga: „Doamne Isuse, fratele Branham nu mă cunoaşte, nu ştie nimic despre mine, dar el ne-a explicat din Biblie că Tu eşti încă viu. Eu l-am auzit rugându-se, iar Tu ne-ai arătat ceva ce ai făcut înainte de crucificare. Noi credem că Duhul Sfânt pe care Îl avem Se va dovedi pe Sine însuşi că este Dumnezeu.” Este adevărat? El va dovedi aceasta în mijlocul nostru.

Rugaţi-vă şi credeţi. Predicatorilor, spune Biblia aşa ceva? Toţi predicatorii care cred aceasta, ştiu că acum Isus Hristos este Mare Preot, şi stă la dreapta măririi lui Dumnezeu. Este adevărat? Marele Preot care poate fi atins de neputinţele noastre. Câţi ştiu că aşa învaţă Noul Testament?

Cum s-ar purta acest Mare Preot dacă L-ai atinge? Dacă este Acelaşi, El Se va purta la fel ca atunci când L-a atins femeia aceea. Poate spui: „Dacă aş fi fost acolo, L-aş fi atins şi eu.” Poţi să-L atingi chiar acum. Aşa spune Biblia şi eu o cred. Crede doar din toată inima şi nu te îndoi.

Acum fiţi foarte respectuoşi. Eu nu spun că Dumnezeu va face aceasta, pentru că nu ştiu, dar credeţi. Câţi dintre voi au văzut fotografia cu Îngerul Domnului? Desigur, vedeţi? Am avut notat acest lucru undeva în notiţele pentru după-amiaza aceasta, dar n-am avut timp să vorbesc despre el.

Rugaţi-vă. Doamne nu mă lăsa să Te ispitesc, pentru că nu vreau să fac aceasta, dar dacă aceasta Îţi aduce slavă, lasă-i pe oameni să vadă că le-am spus adevărul. Arată-le că le-am spus adevărul. Îngăduie aceasta, Doamne, fiindcă le-am vorbit cât am putut de bine despre Tine, folosind Cuvântul. Eu am stat pe acest Cuvânt fără să ţin cont unde şi cum Se duce; am stat pur şi simplu pe El, iar acum, Te rog să dovedeşti că le-am spus adevărul. Legitimează aceasta, Tată, în Numele lui Isus. Amin.

Rugaţi-vă în continuare: „Doamne Isuse, eu cred aceasta.” Nu ştiu, prieteni. Acum se va face voia Domnului. Vedeţi? Eu nu simt nimic, sunt doar un microfon şi rămân mut dacă nu vorbeşte El prin mine. Acesta este numai un dar, un mod de a mă relaxa înaintea lui Dumnezeu, până când El îmi arată vedeniile. Eu cred că El va face aceasta când voi ajunge la acele paradoxuri, dar poate că nu are nici o dorinţă să facă aceasta. Dacă este aşa, eu nu pot face nimic, ci trebuie să aştept să văd ce va spune El.

Acum staţi liniştiţi şi rugaţi-vă. Eu privesc doar prin audienţă. (Cineva vorbeşte în limbi).

Rugaţi-vă încet şi rămâneţi respectuoşi. Foarte bine. Puteţi să vă ridicaţi capetele. El este aici. Acum provoc pe fiecare necredincios: vorbeşte, sau taci pentru totdeauna! Credeţi numai. Căutaţi-L pe Dumnezeu cu orice cerinţă şi vedeţi dacă nu vă va răspunde. (Cineva vorbeşte în limbi şi tălmăceşte).

Fiţi foarte respectuoşi. Aici este o doamnă micuţă care suferă de bronşită. Ea vine din Flagstaff. Dacă crezi din toată inima, poţi avea ceea ce ceri. Crezi, soră? Ridică-te în picioare şi acceptă vindecarea.

Lăsaţi-mă să repet rugăciunea ei: „Doamne, eu sufăr mult. Lasă-l pe fratele Branham să vorbească cu mine.” Fă cu mâna dacă te rugai aşa. Când te-am chemat, tu te rugai pentru aceasta, este adevărat? Fă cu mâna din nou. Eu nu te cunosc. Dacă este adevărat fă cu mâna să vadă toţi. Bine. Ce a atins ea?

Doamna de acolo se roagă pentru un prieten care are cancer. Crezi din toată inima? Dumnezeu va răspunde la rugăciunea ta. Eu văd o persoană, un bărbat care este foarte bolnav. Dacă crezi din toată inima, poţi avea acel lucru. Dumnezeu să te binecuvânteze. Eu nu o cunosc pe femeia aceasta, nu am văzut-o niciodată, dar El o cunoaşte.

Cineva se roagă. Vedeţi Lumina aceea? Este chiar deasupra capului unei femei micuţe şi cu părul cărunt care stă acolo. Da, doamna care a ridicat mâna. Ea are diabet. Nu este de aici, ci vine dintr-o ţară cu munţi, din Elveţia. Acolo este un grup întreg. Crede şi poţi merge acasă sănătoasă. Crezi?

Acolo în spate stă o doamnă pe care nu am mai văzut-o în viaţa mea şi are probleme la gât şi la ochi. Ea stă chiar aici şi mă priveşte. Este predicatoare. Stai în picioare şi primeşte aceasta, doamnă. Fă-te bine.

Eu nu o cunosc pe femeia aceasta, nu am văzut-o niciodată în viaţa mea. Tu încerci să-ţi ascunzi păcatul de mine.

Aici este un bărbat care îşi spune părerea despre mine. Aşa este, domnule. Tu eşti profesor şi eşti frământat de probleme spirituale. Dacă este adevărat, ridică mâna. Toate se vor rezolva. Tu mă accepţi ca profet al lui Dumnezeu. Eu îţi spun adevărul. Este „Aşa vorbeşte Domnul.”

Crezi? Acolo în spate este o doamnă care are probleme cu sânul. A avut trei operaţii şi îi lipseşte un sân. Dumnezeu să mă ajute. Domnişoară Alexandra, primeşte vindecarea în Numele lui Isus Hristos. Dacă acesta este numele tău şi suntem străini unul pentru celălalt, ridică-te în picioare. Eu n-am mai văzut-o în viaţa mea.

Credeţi aceasta? Dacă Acesta nu este Acelaşi Isus care a trăit înainte, nu ştiu ce poate fi. Eu sunt doar un om. Credeţi aceasta?

Primeşte-L! Aici stă o femeie pe care n-am mai văzut-o niciodată. Este asistentă medicală şi se roagă pentru pacientul ei care suferă de o boală mintală. Suntem străini unul pentru celălalt, aşa-i? Te va ajuta dacă Dumnezeu îmi va spune cine eşti? Dar audienţa? Eu nu am mai văzut-o niciodată până acum. Dacă suntem străini, ridică mâna, doamnă. Eşti doamna Brandon. Aşa vorbeşte Domnul.

Credeţi cu toţii? Este acesta un paradox? El este încă Dumnezeu. Duhul Sfânt este peste tot. Credeţi aceasta? Cuvintele pe care vi le-am spus sunt adevărate. Dumnezeu le-a confirmat.

Îl credeţi pe Dumnezeu cu toată inima? Atunci puneţi-vă mâinile unul peste altul. Începeţi să vă rugaţi ca să primiţi botezul cu Duhul Sfânt. Cum poţi fi mai aproape de Isus Hristos decât eşti acum? Puneţi-vă mâinile unul peste altul şi rugaţi-vă aşa cum vă rugaţi în biserica voastră, pentru ca Dumnezeu să vă umple cu Duhul Sfânt şi atunci veţi vedea un paradox cum nu aţi mai văzut niciodată înainte. Credeţi şi Dumnezeu vă va arăta un paradox real.

Oh, Doamne Dumnezeule, ascultă rugăciunea slujitorului Tău şi fă ca diavolul, să lase această audienţă chiar acum, prin puterea şi învierea lui Isus Hristos. Amin.

– Amin –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *