Meniu Închide

WILLIAM MARRION BRANHAM – NECREDINȚA NU-L ÎMPIEDICĂ PE DUMNEZEU

28 Ianuarie 1962 – Phoenix,Arizona

Domnul să vă binecuvânteze. Voi ştiţi că în Cuvânt este scris: „Mă bucur când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!” (Psalmul 122.1). Amin.

Acesta este un loc cu o atmosferă duhovnicească, cu un păstor cumsecade şi cu un cor frumos. Da, este o biserică frumoasă, de aceea nu văd ce ne-ar putea împiedica să avem ceea ce ne dorim în dimineaţa aceasta.

Îmi place mult cântecul: „Dumnezeu este suficient.” Aşa-i că este frumos? A fost cântat atât de frumos! Voi ştiţi că mie nu-mi plac vocile exersate bine, pentru că ţin tonul până li se albăstreşte faţa. Acela nu este cântat!

Îmi place să văd că se cântă din inimă, aşa, de modă veche, cum obişnuiau să cânte penticostalii.

Fratele Sothmann este aici? El este unul din administratorii mei. Uită-te atent, pentru că aş vrea ca şi biserica noastră să fie construită în felul acesta: cu toate acele încăperi pentru şcoala duminicală şi cele din spate.

Noi construim o biserică nouă şi îmi place cum a fost ridicată cea de aici.

Ar fi trebuit să ajung în locul acesta acum zece zile, dar ştiţi cum sunt eu: de obicei întârzii.

În dimineaţa aceasta am învăţat două lucruri, unul fiind despre bisericile lui Dumnezeu din Cleveland, Tennessee. Oamenii aceia au fost o mare binecuvântare pentru mine şi îmi place să-mi amintesc cum ne-am cunoscut.

Cu câţiva ani în urmă, fratele Gordon Lindsay, care este asociat la Adunarea lui Dumnezeu, m-a trimis sus, la Chattanooga, unde urma să aibă loc o adunare care se ţinea într-un mare auditoriu, iar eu l-am trimis acolo pe fratele Baxter, care mă reprezenta în vremea aceea.

El m-a chemat şi mi-a zis: „Frate Branham, noi avem aici un auditoriu de vreo 6.500 de locuri şi un singur sponsor: o biserică micuţă care se adună într-un subsol şi numără în jur de 35 de membri.”

„Nici o problemă,” am răspuns eu. „Voi fi acolo mâine.” Astfel, am zburat până acolo, iar în dimineaţa următoare am avut privilegiul să vorbesc în Colegiul Lee, unul din cele mai mari colegii.

În seara următoare când am mers la adunare, oamenii stăteau în stradă, pentru că nu mai aveau loc în sală. Acela a fost primul meu contact cu cartierul general al „Bisericii lui Dumnezeu.”

Îmi place denumirea aceasta: „Biserica lui Dumnezeu.”

Cred că-l cunoaşteţi pe fratele David Littlefield, un prieten foarte apropiat. El vine tot timpul acasă la mine şi avem părtăşie împreună. De curând a construit şi el o biserică nouă, iar eu am avut privilegiul s-o închin Domnului.

Astăzi suntem bucuroşi că putem fi aici, în această minunată atmosferă de părtăşie.

După cum am spus într-una din zilele trecute, cuvântul „Phoenix” înseamnă „Ceva ce a ieşit din nimic.” Poate că nu este expresia cea mai potrivită, dar cam aşa se traduce, pentru că acest oraş a fost construit în deşert, chiar în mijlocul deşertului, deci s-a ridicat din nimic.

Când am venit pentru prima dată de aici, în urmă cu zece sau cincisprezece ani, bisericile erau într-un fel de luptă una cu cealaltă, spunând: „Dacă participă gruparea cutare, noi plecăm!” Vedeţi? Dar acum am aflat că s-a ridicat un alt „Phoenix”, adică între biserici şi între fraţi este o părtăşie adevărată.

Eu am spus întotdeauna că duminică dimineaţa fiecare persoană ar trebui să fie la datoria ei. Da, eu cred că de fiecare dată când biserica voastră are serviciu, ar trebui să fiţi acolo, pentru că aceasta este datoria voastră, acesta este locul în care ar trebui să fiţi.

În timpul campaniilor pe care le ţin, eu obişnuiesc să le închid duminică după-amiaza, ca să nu deranjez adunările de duminica. Mai mult, îi trimit pe reprezentanţii noştri în diferite biserici, ca să coopereze cu ele. Aceasta este părtăşia împreună, iar mie îmi place foarte mult.

Astăzi ne bucurăm de acest timp de părtăşie, chiar înainte de încheierea serviciului de la Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline.

Nădejdea noastră este că Dumnezeu Se va întâlni cu noi în după-amiaza aceasta şi ne va ajuta să aducem ceva folositor tuturor, pentru că în locul acesta sunt oameni catolici, luterani, etc. Astfel, cred că El poate să-i mişte pe mulţi şi să-i facă să intre.

Îmi place să spun că nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca aici, fiindcă printre voi sunt ca acasă.

Aţi observat că la părtăşiile fraţilor de la Evanghelia deplină sunt aduşi înăuntru oameni de la catolici, de la episcopali, etc., aşa că avem o adevărată adunare ecumenică.

Aseară, o mulţime de oameni de la Biserica lui Dumnezeu s-au adunat la Dallas, ca să primească botezul Duhului Sfânt. Ei sunt aceia care s-au luptat cu mine şi cu unii dintre voi, cu privire la vindecarea divină. Totuşi, se pare că au început să vadă părtăşia noastră, unitatea noastră şi faptul că Dumnezeu este cu noi, de aceea nu pot spune nimic împotrivă. Asta-i tot şi cred că este minunat.

Aş vrea să vă întreb ceva pe cei care sunteţi în Hristos, pe cei din Biserica Dumnezeului celui viu: vă daţi seama în ce ceas trăim?

Sunt o mulţime de oameni care vin din diferite biserici, dar nu sunt destul de duhovniceşti ca să „prindă” deosebirea. Înţelegeţi? Ei nu pot înţelege. Le place să râdă, să strige plini de bucuria Duhului şi să-L laude pe Dumnezeu, ceea ce este bine, dar nu pot coborî să vadă de unde vin toate acestea şi să înţeleagă. În Dumnezeu însă, totul este pus în ordine, fiindcă El este desăvârşit.

Odată am predicat despre porunca a unsprezecea. În Matei 11.3, Ioan şi-a trimis ucenicii la Isus, ca să-L întrebe dacă El este Mesia sau nu. Dar Isus nu i-a trimis lui Ioan o carte în care scrie cum să se comporte în biserică sau în închisoare, ci le-a spus trimişilor săi: „Staţi până la încheierea serviciului şi veţi vedea singuri.” Vedeţi?

Ei au stat acolo şi au văzut lucrările pe care le-a făcut Isus, iar El a început să le spună:

Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt?

Dacă nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.

Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult decât un proroc…” (Matei 11.7-9), şi a început să-l laude pe Ioan, deşi acesta făcuse cel mai rău lucru posibil, punând sub semnul întrebării ceea ce-i fusese deja dovedit de Dumnezeu: că Isus era Mesia.

Isus ştia foarte bine că Ioan era în duhul lui Ilie, fiindcă asemenea acestuia, Ioan a păşit afară zdrobind şi tăind totul în jur, astfel încât aşchiile săreau în toate părţile.

Şi aţi observat? Imediat după ce Ilie a avut confruntarea cu Izabela cea decăzută, care i-a atras pe toţi oamenii la religia ei falsă, şi după ce Dumnezeu a venit pe munte şi a dovedit că El este adevăratul Dumnezeu, profetul a avut o cădere nervoasă.

Astfel, s-a aşezat sub un ienupăr din pustie şi a dorit să moară, aşa că L-a rugat pe Dumnezeu să-i ia viaţa. Apoi, a pribegit timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi prin pustie, dar Dumnezeu l-a călăuzit spre o grotă.

Aţi observat că şi cu Ioan s-a întâmplat la fel? El a păşit în faţă la fel ca Ilie: tăind şi mustrând, aşa că i-a spus împăratului Irod: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de nevastă.” (Matei 14.4), referindu-se la nevasta fratelui său, ceea ce mai târziu l-a costat viaţa.

Dar când se afla în închisoare, după ce Dumnezeu i-L prezentase pe Isus şi-i spusese: „Acesta este Mesia!” Ioan a avut o cădere nervoasă la fel ca Ilie.

Cred că Pember scrie ceva despre Ioan în cartea sa „Epocile timpurii.”

Desigur, toţi prorocii sunt vulturi, fiindcă ei trebuie să urce sus de tot ca să poată vedea până departe. Aşa s-a întâmplat şi cu Ioan, care este tipul lui Ilie. Înţelegeţi? El trebuia să aibă un duh care să-i scuture pe toţi.

Să vedem cum este astăzi. Cred că vă daţi seama că după toţi anii aceştia în care am luptat, prin această slujbă, pentru botezul Duhului Sfânt şi pentru toate binecuvântările cincizecimii, este foarte trist să văd că bisericile noastre se îndepărtează tot mai mult de aceste lucruri.

Totuşi din mijlocul tuturor se ridică o minoritate…

Gândiţi-vă la lumea ecumenică ce intră înăuntru, la prezbiterieni şi luterani.

Dacă aţi avea puţină deosebire duhovnicească, aţi vedea foarte clar ceasul în care trăim, fiindcă este timpul în care fecioarele nechibzuite vin după untdelemn, iar Biblia spune că atunci când ele merg să cumpere, vine Mirele. Înţelegeţi?

Prieteni, când îi vedeţi pe metodişti, pe baptişti, pe prezbiterieni şi pe ceilalţi umblând după Duhul Sfânt, să fiţi atenţi! Fiţi atenţi fiindcă este timpul!

Când fecioarele neînţelepte încep să vină şi să spună: „Daţi-ne şi nouă…” să le răspundeţi: „Duceţi-vă şi luaţi în acelaşi fel în care am luat şi noi.” Şi Biblia spune că timpul în care merg ele să-şi cumpere untdelemn, este chiar timpul în care vine Mirele şi în care este răpită Mireasa, aşa că fecioarele neînţelepte sunt lăsate afară, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Mă întreb dacă prietenii mei, penticostalii, au ochii deschişi în privinţa aceasta, astfel încât să-şi dea seama că suntem aproape de venirea Lui. El poate veni oricând, fiindcă nu a mai rămas nimic.

Noi tocmai am trecut prin cele şapte epoci ale Bisericii şi, prin inspiraţia Duhului, am văzut ce s-a întâmplat în fiecare epocă şi cum s-au divizat până acum, în epoca Laodicea, când Isus Hristos a fost scos afară din propria Sa biserică. El stă la uşă şi bate încercând să intre din nou.

Apoi am văzut exact ce mesaj va veni şi cum se vor purta fecioarele neînţelepte cu el. Este suficient să privim în jur şi vom vedea toate aceste lucruri chiar aici, de aceea spun că răpirea poate avea loc oricând. Aşa este. Sunt atât de bucuros pentru aceasta!

Toţi cei ce aşteaptă cu credincioşie venirea Lui, vor pleca cu El.

Într-o zi, cineva mi-a zis:

„Frate Branham, tu sperii oamenii!”

„Cum adică?”

„Păi, tot timpul spui că Isus poate veni oricând.”

„Eşti creştin?”

„Da, dar sunt multe de făcut,” a răspuns el.

„Stai puţin! Cel mai mare eveniment care ar putea avea loc şi care-mi mişcă inima mai mult decât orice altceva, este să ştiu că vine Isus Hristos.” Aşa este.

Când va veni El, trupul acesta muritor va fi îmbrăcat în nemurire, aşa că vom scăpa pentru totdeauna de bătrâneţe. Atunci vom fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că Îl vom vedea aşa cum este; iar acolo nu va mai fi nici timp, nici spaţiu.

Privind spre toate aceste lucruri măreţe, cred că cine nu doreşte venirea Domnului are ceva probleme mintale, pentru că dacă sufletul tău este în rânduială, tânjeşti după El.

Vă puteţi imagina cum îşi aşteaptă o tânără iubitul pe care nu l-a văzut de câţiva ani, ştiind că el poate sosi în orice clipă? Poate înainte de a pleca, au hotărât că se vor căsători de îndată ce va reveni… O, Doamne, cum s-ar pregăti ea! Nu ar mai interesa-o nimic altceva, decât venirea iubitului ei. Desigur.

Ei bine, aşa ar trebui să facă şi biserica. Da, noi ar trebui să iubim venirea Lui. Corect.

Pavel spunea odată: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul…” (2Timotei 4.8). Oh, dar nu doar lui, ci „tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui,” tuturor celor care aşteaptă venirea Domnului.

Îmi place aceasta şi mă bucur nespus de mult pentru că şi voi credeţi în har. Aş vrea să pot asculta tot timpul corul acesta micuţ, apoi întreaga biserică să se ridice şi să mărturisească ceea ce a lucrat Domnul printre voi, spre slava Sa. O, ar fi atât de minunat!

Voi ştiţi că noi lucrătorii, şi mai ales evangheliştii, mergem din biserică în biserică şi predicăm tot timpul, aşa că nu ajungem niciodată să stăm jos şi să ne încălzim puţin la focul bisericii. Mulţi oameni sunt de părere că Rusaliile sunt de domeniul trecutului. Ei spun că acum două mii de ani, a avut loc un Rusalii şi că atunci Duhul Sfânt S-a revărsat peste oameni, aşa că ei au făcut lucrări mari.

Vedeţi? Acest lucru este adevărat, dar voi nu vă puteţi încălzi la un foc desenat, pentru că dacă încercaţi să faceţi aceasta, veţi îngheţa. Înţelegeţi? Este doar un foc desenat, ceva trecut, iar dacă Dumnezeul care a fost cu ei atunci, nu este Acelaşi şi astăzi…

Este ca şi cum aţi avea un canar şi l-aţi hrăni cu tot felul de vitamine, ca să aibă aripi puternice şi o mulţime de pene, dar după aceea îl ţineţi închis într-o cuşcă. La ce-i folosesc aripile dacă nu îl lăsaţi să zboare?

Prieteni, eu cred că noi trebuie să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să intre şi să lucreze printre noi; cred că trebuie să-L lăsăm să facă ceva pentru noi.

Acum voi citi un text din Scriptură, apoi vom vorbi câteva minute. Să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.

Dacă în acest moment solemn aveţi vreo povară pe inimă şi doriţi ca Dumnezeu să ia cunoştinţă de ea şi să o rezolve, ridicaţi mâna. Domnul să vă binecuvânteze.

Atotputernicule Dumnezeu, Tu Cel ce eşti infinit şi ai fost înainte să existe lumea sau vreun atom; Tu care eşti marele „Eu sunt”, cât Îţi suntem de mulţumitori pentru că ai pregătit o cale ca să putem veni la Tine şi să-Ţi vorbim, pentru că preaiubitul Tău Fiu, Domnul Isus, Mântuitorul nostru, a spus: Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.” (Ioan 16.23).

Astfel, noi venim şi cerem în Numele lui Isus Hristos să vorbim puţin cu Tine, Doamne, pentru că Te iubim şi dorim să Ţi-o spunem. Te iubim pentru că Tu ne-ai iubit întâi şi noi nu am fi fost aici dacă nu ai fi fost Tu.

Îţi mulţumim pentru că atunci când am fost căzuţi, Isus a venit şi ne-a răscumpărat, aducându-ne înapoi.

În dimineaţa aceasta Te rugăm să ne cureţi prin puterea sângelui Tău. Spală-ne de tot ce este rău, de tot ce am făcut sau am spus şi a fost contrar voii Tale.

O, Tată, noi ştim că vor fi multe lucruri, pentru că dacă în faţa Ta chiar şi îngerii par murdari, cum vom fi noi? Totuşi, avem şansa să fim curăţaţi, pentru că Isus nu a murit pentru îngeri, ci pentru noi. Ei sunt doar slujitori, dar prin sângele lui Isus, noi suntem fii şi fiice, de aceea venim în prezenţa Ta şi spunem: „Îţi mulţumim Tată, pentru ce ai făcut pentru noi şi pentru ce însemni pentru noi.”

Eu ştiu că în spatele fiecărei mâini ridicate se ascunde o dorinţă, de aceea Te rog să ne asculţi.

Îţi mulţumim pentru acest loc, pentru această biserică, pentru acest mădular al trupului Domnului Isus, pentru păstorul ei, pentru diaconi, pentru toţi membrii care vin aici şi pentru toţi cei ce s-au adunat sub acoperişul ei în dimineaţa aceasta. Te rog să-i binecuvântezi din belşug şi să faci ca aceasta să fie cu adevărat o casă de rugăciune, aşa cum a spus Isus: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” (Matei 21.13).

Îngăduie ca de aici să se ridice fraţi lucrători care să meargă în toată lumea şi fie ca „picăturile” harului să fie atât de reale, încât „albinele” care caută hrană să intre aici din toate părţile oraşului şi să găsească odihnă şi hrană pentru sufletele lor. Dă-ne aceasta, Doamne.

Te rugăm să binecuvântezi cele câteva cuvinte pe care le voi citi şi să faci ca Sămânţa care va fi aruncată, să fie sădită în inimile oamenilor, pentru ca ei să devină copaci puternici, pentru slava lui Dumnezeu.

Ascultă-ne, pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.

În Romani 3.3 citim următoarele cuvinte:

Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?”

În dimineaţa aceasta voi vorbi despre subiectul: „Necredinţa nu-L împiedică pe Dumnezeu.”

Unii oameni cred că necredinţa Îl poate împiedica pe Dumnezeu, dar nu este adevărat! El are un plan şi aşa cum spunea Ioan Botezătorul, „Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.” (Matei 3.9). Sigur că da. Programul Lui va merge înainte exact la fel.

Necredinţa este la fel de veche ca Edenul, pentru că acolo este locul ei de naştere. Necredinţa este punerea la îndoială a ceea ce a spus Dumnezeu.

Dacă aţi observat, necredinţa s-a născut acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu era luat în considerare mult, pentru că Satana a venit şi a intrat în discuţie cu Eva.

Ea i-a zis: „Dumnezeu a spus aşa şi aşa…” iar el nu a negat nimic din toate acestea, însă a adăugat ceva: „Cu siguranţă, Dumnezeu nu va face cum a spus.”

Vedeţi, acela a fost momentul naşterii necredinţei: modificarea unei singure iote din Cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care noi trebuie să stăm exact pe El. Indiferent unde vrem să mergem, ce vrem să facem sau cum, vieţile noastre trebuie să se potrivească cu „Aşa vorbeşte Domnul.”

Oh, iar dacă ne va fi prezentată o descoperire care este contrară cu Cuvântul scris, nici nu ar trebui s-o luăm în seamă, pentru că exact aceasta a făcut Satan cu Eva. Ea avea Cuvântul, dar căuta „o lumină” mai înaltă, iar Satan s-a grăbit să i-o dea. Noi să nu dorim niciodată să adăugăm ceva la Cuvânt şi nici să nu scoatem din El, ci să-L lăsăm aşa cum ne-a fost dat.

Staţi exact pe Cuvânt, pentru că orice este contrar Lui este necredinţă!

În ce ne priveşte pe noi, fraţii lucrători, căutăm să facem aceasta din toată inima şi încercăm să trăim cât mai aproape de Dumnezeu, pentru că avem o datorie sfântă: să veghem asupra turmei lui Dumnezeu peste care ne-a pus Duhul Sfânt ca s-o păstorim.

Noi veghem asupra turmei Lui ca s-o ţinem în rânduială şi le dăm oilor hrana potrivită, pentru că ele mănâncă din Biblie.

Isus a spus odată că „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4.4). Vedeţi? Noi trebuie să stăm exact pe Cuvânt.

La rândul lui, Pavel a spus în Galateni 1.8: Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Vedeţi?

Cât de categorică este porunca Lui, de aceea noi trebuie să stăm exact pe Cuvânt şi nu avem voie să ne mişcăm nici un pic de pe El.

Eva s-a mişcat numai o idee, zicându-şi: „Desigur, Dumnezeu va trece aceasta cu vederea!” dar n-a fost aşa.

Astăzi, noi auzim spunându-se tot timpul că Dumnezeu este bun, ceea ce este adevărat, şi noi credem aceasta, dar El este şi drept, este şi un Dumnezeu al judecăţii. Înţelegeţi? Ca să fie bun, El trebuie să fie şi drept, trebuie să şi judece. Orice lege are cu sine şi o pedeapsă, pentru că altfel nu ar avea nici o putere.

Astfel, când un om trece peste Cuvântul lui Dumnezeu şi ia un crez sau o tradiţie, trece linia dintre har şi judecată. Aşa este.

Noi trebuie să stăm exact în Cuvântul lui Dumnezeu pentru că „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24.35). Aşa trebuie să fie.

Am putea vorbi ore întregi despre încercările pe care le-a făcut de lungul anilor ştiinţa, pentru a ridiculiza Cuvântul lui Dumnezeu prin descoperirile făcute, dar chiar atunci când li se pare că au găsit ceva prin care să-şi dovedească părerile, Dumnezeu Se întoarce şi lasă o dovadă de netăgăduit a existenţei Sale.

Astfel, acum câţiva ani când s-a născut biserica penticostală, ei spuneau: „O adunătură de fanatici! Nu vor rezista mult şi se vor risipi!” Vedeţi? Spuneau aceasta pentru că nu ştiau că este mişcarea lui Dumnezeu. El trebuia să facă aceasta pentru că venise timpul, era epoca pentru aceasta.

Aşa cum am spus cu puţin timp în urmă, poate chiar aici, încă înainte să vadă Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste Isus, Ioan ştia cum avea să-L recunoască pe Mesia. Da, el a ştiut aceasta încă înainte ca Vocea să vorbească din cer şi să spună: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3.15), pentru că Dumnezeu îi dăduse un semn de recunoaştere pe când era încă în pustie. Atunci El îi spusese: „Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.” (Ioan 1.33).

Când a fost întrebat: „Eşti Mesia?” „Eşti prorocul care trebuie să vină?” „Eşti acela şi acela?”, Ioan a răspuns clar: „Nu sunt!” după care a adăugat: „…în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.” (Ioan 1.26). Vedeţi? El ştia că timpul era atât de aproape, încât Acela era deja printre oameni. Da, el primise semnul şi ştia că Mesia era deja pe pământ.

Eu cred că acelaşi lucru l-a făcut şi biserica Dumnezeului celui viu în acest timp din urmă: a adus la cunoştinţa oamenilor că Dumnezeul cel viu este în mijlocul ei. Amin. Pentru aceasta a fost ridicată şi de aceea ea nu trebuie să se întoarcă la un crez sau la o dogmă romană, ci la Biblie.

Întoarceţi-vă la Cuvânt! Staţi faţă în faţă cu Cuvântul! Nu vă folosiţi de propria voastră gândire, ci staţi pe Cuvânt, pentru că El este făgăduinţa lui Dumnezeu!

După cum am spus deja, necredinţa este veche, vine chiar din Eden. La început totul a arătat foarte atrăgător, fiind aproape de Adevăr.

Poate cineva zice: „În dimineaţa aceasta, fratele Branham a fost la „Biserica lui Dumnezeu.” Corect.

„S-a întâlnit cu păstorul de acolo.” Aşa este.

„Era îmbrăcat cu un costum de culoare închisă şi avea cravată.” Aşa este.

„A sta jos, la dreapta păstorului.” Da.

„S-a ridicat şi a vorbit.” Aşa este. Tot ce a spus până aici poate fi adevărat, dar mai departe adaugă: „Şi chiar înainte de a ajunge la uşă, a luat o înghiţitură dintr-o sticlă.” Vedeţi, aici este deja o minciună. Tot ce a spus până aici este adevărat, dar apoi a adăugat un lucru mărunt care afectează întregul, făcând din el o minciună.

Ei bine, aşa procedează diavolul. El ne aduce în faţă de toate şi ni le prezintă atât de frumos. Apoi intră înăuntru şi este de acord cu o parte din Cuvântul lui Dumnezeu, fără să-L ia însă în întregime. Dar noi tocmai aceasta trebuie să facem: să luăm tot Cuvântul.

El va spune: „Da, eu cred că aici este o naştere din nou, însă cred că este vorba doar de o schimbare a gândirii.”

Nu, nu! Naşterea din nou nu este doar o schimbare a gândirii, ci este o făptură nouă. Biserica nu are nevoie de o „operaţie estetică”, ci îi trebuie o schimbare totală. Voi trebuie să deveniţi o făptură nouă, dar necredinţa vă împinge într-o parte.

Mulţi spun: „Noi credem în Duhul Sfânt, dar credem că L-am primit atunci când am crezut în Dumnezeu.” Vedeţi cât este de aproape de Adevăr?

Dacă după şase zile de aşteptare în camera de sus, Matei i-ar fi spus lui Andrei: „Ştii ceva? Eu cred că L-am primit deja, aşa că haideţi să-L acceptăm prin credinţă,” nu ar mai fi existat niciodată o cincizecime. Vedeţi? Dar ei aveau Scripturile care le spuneau cum va fi atunci când Îl vor primi. Aşa este, pentru că Ioel 2.28 spune:

După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii voştri vor avea vedenii.

Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.

Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ…” (Ioel 2.28-30).

Despre aceasta vorbeşte şi Isaia capitolul 28. El spune că se va întâmpla în zilele din urmă, când: „Toate mesele sunt pline de vărsături murdare şi nu mai este niciun loc curat.” (v. 8). Atunci Cuvântul va veni „învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă,” şi va arăta ce este bine, pentru că „Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia, Domnul…Dar ei n-au vrut să asculte.” (v. 11-12). Aceste versete arată clar că ucenicii erau învăţaţi în Cuvânt.

În zilele din urmă va trebui să fie o biserică bine învăţată în Scripturi, pentru că se va ridica o imitaţie firească. Biblia spune că „După cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa.” (2 Timotei 3.8).

Isus era Adevărul, pentru că este scris: „Cuvântul Tău este Adevărul.” (Ioan 17.17), şi: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1.1+14).

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4.12).

Noi suntem conştienţi de faptul că trăim în timpul când orice lucru poate părea adevărat, dar eu vă spun: dacă este contrar Scripturii, lăsaţi-l în pace! Indiferent ce senzaţii sau ce rezultate obţineţi, dacă nu este în Scriptură, depărtaţi-vă de el! Staţi exact pe Cuvânt!

Poate ziceţi: „Păi, prin aceasta îi aduci pe oameni la necredinţă!”

Nu! Dimpotrivă, încerc să-i aduc la credinţă.

Biblia spune că „credinţa vine în urma auzirii…” Ce trebuie să auzi, un crez? Acesta ar putea fi în Almanah, dar nu în Biblie, pentru că în Biblie scrie că „auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” (Romani 10.17).

Necredinţa nu-L împiedică pe Dumnezeu! Ea nu-I poate distruge planul făcut, nici lucrările Sale, ci îl nimiceşte doar pe cel necredincios. Da, necredinţa îl distruge numai pe necredincios.

Nu cu mult timp în urmă cineva mi-a zis: „Pastore, noi punem o mie de dolari în mâna oricărui om care poate face o vindecare.”

Bărbatul care spunea aceste cuvinte ştia că urmez după el la emisiunea radio din Jonesboro, Arkansas. Imediat după emisiune, m-am dus, am luat un medic din oraş şi l-am dus la un bolnav care avea cancer la gât. Şi în timp ce mă rugam pentru el, cancerul l-a părăsit şi a căzut jos de pe gâtul lui. (Ziarele au scris despre aceasta).

După ce omul a fost vindecat sub privirile medicului, care era prieten cu bărbatul care îmi spusese acele cuvinte, l-am întrebat:

„Doctore, îţi aminteşti discuţia?”

„Da.”

„A putut face ştiinţa ceva în cazul acesta?”

„Nu, domnule.”

„Înseamnă că a făcut-o ceva supranatural.”

„Aşa este.”

„Doctore, îţi voi plăti pentru timpul tău.” Făceam aceasta pentru că am vrut să obţin cei o mie de dolari pentru misionari. Astfel, ne-am dus la biroul acelui pastor şi i-am zis:

„Ai afirmat că eşti gata să dai o mie de dolari oricui poate aduce dovada unei vindecări divine.”

„Da, aşa este,” a răspuns el.

„În cazul acesta poţi completa deja cecul, pentru că medicul este aici ca martor.”

Atunci a început să spună că banii aceia sunt undeva în Texas şi mai ştiu eu ce. Apoi a adăugat:

„Voi aduce aici o fetiţă şi îi voi tăia mâna. Dacă o vei vindeca în prezenţa mea, voi crede.”

„Nu te supăra, dar tu ai nevoie urgentă de vindecare mintală, i-am răspuns indignat.

Desigur, nu oricine ar vrea să taie mâna unui copil, dar acolo era acelaşi diavol bătrân care odată i-a spus chiar Domnului nostru:

Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce şi Te vom crede!”

Desigur, El putea face aceasta, dar nu a vrut să asculte de Satan, aşa că a răspuns: „Eu nu fac decât ce-Mi arată Tatăl!” Aşa este.

Deci, când vin asemenea influenţe şi vă spun: „Fă asta sau cealaltă,” să nu le ascultaţi!

Pastorul acela mi-a mai zis: „Pe mine nu mă interesează câte lucruri poţi face, eu nu cred şi gata!”

„Sigur că nu poţi crede, pentru că eşti un necredincios, iar Dumnezeu nu a trimis aceste lucruri pentru cei necredincioşi, ci pentru credincioşi. Numai ei le pot vedea.”

Acesta este adevărul, pentru că Biblia spune: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea, pentru că sunt cu voi până la sfârşitul lumii.” (Ioan 14.19; Matei 28.20).

Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci, iar dacă este Acelaşi, nu va face oare aceleaşi lucrări? Dacă Viaţa Lui este în voi, nu va aduce la suprafaţă aceleaşi lucrări? Ba da.

Necredinţa îl distruge pe cel necredincios. Aceasta s-a întâmplat şi în zilele lui Noe.

Noe era un predicator al neprihănirii. El a auzit Cuvântul Domnului şi a pregătit o arcă pentru salvarea casei lui. Ce a făcut el în timpul cât a construit arca? A predicat necredincioşilor. Pentru ei, el era un critic, dar necredinţa lor nu a făcut decât ca judecata lui Dumnezeu să vină şi să-i nimicească. Şi vedeţi? Chiar judecata care i-a nimicit pe necredincioşi a însemnat salvarea lui Noe; chiar apa care i-a înecat pe necredincioşi a făcut ca arca lui Noe să plutească. Amin.

Vedeţi? Necredinţa îi distruge numai pe cei necredincioşi. Ea nu are nimic cu Dumnezeu, nu-L poate opri, ci El merge mai departe şi Îşi împlineşte planul. Da, domnilor.

Credinţa pare ceva ridicol pentru cel necredincios, dar Dumnezeu şi copiii Săi o au. Pentru Dumnezeu credinţa nu este ceva ridicol, deoarece chiar El este Creatorul ei. Ea nu pare ceva ridicol nici pentru cel credincios, deoarece el Îl crede pur şi simplu pe Dumnezeu.

Dumnezeu este Autorul credinţei, iar credinciosul o primeşte cu bucurie, ea fiind pentru el „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd,” nu se aud, nu se miros, nu se pipăie şi nu se simt, pentru că ştie că sunt acolo.(Evrei 11.1). Pentru el nu este ceva ridicol, ci totul este ca şi făcut. Înţelegeţi? El nu mai trebuie să se îngrijoreze pentru nimic, deoarece ştie că aşa a spus Dumnezeu şi aceasta este suficient. În ordine.

Aşadar, noi vrem să avem credinţă, iar Dumnezeu vrea acelaşi lucru.

Totuşi, să nu uitaţi: necredinţa nu-L împiedecă pe Dumnezeu, ci va merge înainte ca până acum.

Aş vrea să văd pe cineva care poate opri soarele prin necredinţa lui. O, dar credinţa o poate face! Iosua a făcut-o, nu-i aşa? Aceasta este dovada că credinţa poate obţine orice, în timp ce necredinţa nu ajunge nicăieri. Aşa este.

Poate spui: „Păi, credinţa ajută la ceva?” O, da! Credinţa o va face, dar necredinţa nu are nici o valoare.

Vedeţi, voi aveţi două posibilităţi: să credeţi sau să nu credeţi.

Haideţi să ne ocupăm puţin de necredinţă, ca să vedem ce face ea. Necredinţa nu vă ajută deloc, ci produce numai îngrijorări şi aduce apăsare, de aceea nu are nici o valoare.

Dacă ţi se spune că mâine în zori vei fi împuşcat, necredinţa nu te va ajuta cu nimic, ci te va face să te îngrijorezi; îţi va înrăutăţi situaţia, ceea ce dovedeşte că nu este bună de nimic.

Poate zici: „Bine, dar credinţa ce face? Cu ce mă ajută Cuvântul lui Dumnezeu?” El creează credinţa.

„Şi ce face credinţa dacă mâine voi fi împuşcat?”

Poate să te elibereze aşa cum a făcut-o de multe ori. Sigur că da.

Puteţi vedea că necredinţa nu poate avea nici o valoare? Singura care are valoare este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, luaţi-L pe Dumnezeu pe Cuvânt.

Odată, am urcat în Statuia Libertăţii. Am înţeles că acum nu se mai poate, dar eu am urcat sus, în mâna statuii. Acolo este un loc micuţ unde se află o fereastră prin care se vede oceanul. În timp ce priveam pe acea fereastră, mi-am amintit că vărul meu mi-a povestit că atunci când s-a întors din primul război mondial şi vaporul se apropia de port, cei sănătoşi au dus tărgile şi cărucioarele cu rotile în locurile cele mai înalte, ca să poată vedea până departe. În timpul acela, în New York nu fuseseră construite încă blocurile înalte de astăzi, de aceea, primul lucru care se vedea când te apropiai de mal, era Statuia Libertăţii care părea că se ridică din apă. Şi vărul meu povestea că în clipa în care au văzut-o, au început să cânte: „Ţara mea, tărâm al libertăţii…”

Da, veteranii de război, răniţii şi ologii de pe navele de război strigau şi plângeau de bucurie în momentul când vedeau acea statuie care părea că iese din apă. De ce? Pentru că în spatele ei îi aştepta o mamă, o iubită, o soţie sau copii.

Şi eu mă gândeam: „Dacă vederea acestei statui provoca o asemenea simţire în inimile acelor veterani, cum va fi când vom vedea vechea cruce zgrunţuroasă atârnând acolo? În ziua aceea, mă voi ridica pe puntea vechii corăbii a Sionului, voi ridica mâinile şi voi zice: „O, har măreţ, ce sunet scump!” sau: „O, cât Îl iubesc pe Isus!”

În timp ce priveam prin acea fereastră şi mă gândeam la aceste lucruri, am observat că pe partea din afară a ei erau o mulţime de vrăbiuţe moarte. Se părea că fuseseră omorâte, aşa că l-am întrebat pe ghid:

„Vrăbiuţele acelea au fost cumva otăvite?”

„Nu, domnule, nu au fost otrăvite.”

„Atunci din ce cauză au murit atât de multe?”

„Pentru că s-au lovit cu capul de fereastră,” a răspuns el.

„Cum adică?”

„Cu o seară în urmă a fost furtună, iar în timp ce-şi căutau un adăpost au văzut lumina acestui far. Dacă păsărelele ar fi folosit lumina ca să găsească un adăpost, ar fi fost bine, dar ele au zburat spre ea, iar când au ajuns aici au fost orbite de această lumină şi s-au izbit cu capetele de geam până au murit.”

Nu i-am răspuns nimic pe moment, dar m-am gândit: „Cât este de adevărat! În loc să încerce să ia Lumina Farului (Cuvântul lui Dumnezeu este o Lumină) şi să meargă în siguranţă la Hristos, necredincioşii se lovesc cu capul de ea şi mor în păcat şi în ruşine încercând s-o scoată de acolo, ceea ce este imposibil, pentru că nu există destui necredincioşi pe pământ, nici destui draci în iad, ca să poată scoate Lumina afară din lume, pentru că Isus a spus: „Eu sunt Lumina lumii.” (Ioan 8.12).

Prin urmare, trebuie făcut un singur lucru: Când această Lumină va străluci pe cărarea voastră, urmaţi-o!

Biblia spune că „Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost.” (Proverbe 18.10). şi: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7).

Acum aş vrea să vă spun ceva. Poate ziceţi: „Frate Branham cum se întâmplă aceste lucruri? Cum au loc?”

Doar rămânând în Hristos şi crezând Cuvântul Său. Dacă veţi face aceasta, El a promis că o va face şi aşa va fi.

În timpul când a venit Isus în lume, era o mare necredinţă, iar El a venit în aşa fel încât a făcut ca necredincioşii să nu creadă mai mult.

Dumnezeu este un Tată minunat. El L-a adus exact la timp şi nu L-a trimis la nici o şcoală, iar oamenii credeau că este un Copil nelegitim. Era un Băiat cam ciudat, dar tot ceea ce spunea era adevărat.

Şi aţi observat? El nu Şi-a acreditat Lui însuşi lucrările săvârşite, ci S-a conectat cu Dumnezeu şi a spus: „Nu Eu fac aceste lucruri…” Altă dată, Isus a zis: „Spuneţi că Tatăl vostru este Dumnezeu, dar dacă este aşa, de ce nu Mă credeţi? Iar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările pe care le fac, pentru că ele mărturisesc despre Mine, sunt acreditarea Mea, dovedind Adevărul. Cercetaţi Scripturile şi vedeţi ce trebuie să facă Mesia. Cercetaţi-le pentru că socotiţi că în ele aveţi Viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 10.37; 5.39 – parafrazare).

Deci El era Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Necredinţa nu L-a oprit niciodată, ci a continuat să meargă mai departe. A vindecat bolnavii, a înviat morţii, a curăţat leproşii, etc. Necredinţa nu L-a oprit pe Isus! Dimpotrivă, El a mers mai departe şi a făcut tot ce trebuia să facă. Ei nu L-au putut descuraja nici un pic.

Adevărul este că trebuie să existe şi necredincioşi, pentru că aşa a spus Dumnezeu că va fi. La un credincios vor fi zece necredincioşi, sau chiar mai mulţi. Poate vor fi chiar o mie la unu, pentru că Biserica este o minoritate: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” (Luca 12.32).

Prin urmare, să nu priviţi după ceva mare, pentru că numai diavolul este în ceva măreţ, în timp ce Dumnezeu Se face mic. Dumnezeu Copil într-un grajd; IaHVeH plângând; Vi-L puteţi imagina pe IaHVeH jucându-Se ca un copil? El era Dumnezeu, Dumnezeu era în El. Aşa este. El a venit să-L descopere pe Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…” (2 Corinteni 5.19).

Oare câţi oameni ar fi putut să adune Caiafa în jurul său? Uneori, păstorii bisericilor micuţe se gândesc: „Poate că Dumnezeu nu mă iubeşte atât de mult, pentru că nu sunt ca Billy Graham sau ca Oral Roberts.”

Să nu credeţi niciodată aşa ceva! Vă spun sincer că cele mai puternice adunări pe care le-am avut, au fost în bisericile mici. Mi s-a întâmplat să am adunări de şapte sau opt oameni, undeva într-o casă, dar am petrecut un timp minunat în rugăciune.

Vedeţi, indiferent cât de micuţă este biserica, este valabil Cuvântul care spune: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18.20). În ordine.

Prieteni, eu vă spun aceasta: necredinţa nu-L poate opri pe Dumnezeu; nu poate opri programul Său şi nici lucrarea Sa, ci îl opreşte doar pe cel necredincios. Da, îl opreşte doar pe el şi îl ţine în păcatele sale.

Necredincioşii de astăzi spun că nu mai există botezul cu Duhul Sfânt, dar aceasta nu-L opreşte pe El, iar credincioşii Îl vor primi în continuare.

Necredincioşii spun că nu mai este vindecare divină, dar cei credincioşi merg mai departe şi sunt vindecaţi la fel ca în trecut.

Necredincioşii spun că nu este bucurie, dar cei credincioşi merg mai departe strigând la fel.

Ei spun că nu mai există botez cu Duhul Sfânt, dar oamenii sunt umpluţi în fiecare zi cu El. S-ar putea ca cei credincioşi să nu poată explica aceasta, dar ei ştiu că-L au, acesta fiind cel mai important lucru.

Deci necredinţa nu Îl opreşte pe Dumnezeu.

Noi ştim că-L avem, iar eu sunt bucuros să mă unesc cu oamenii care-L au.

Îl iubiţi? Ridicaţi mâna. Haideţi să ne rugăm.

Tatăl nostru ceresc, în dimineaţa aceasta suntem atât de bucuroşi să ştim că Dumnezeu nu poate fi explicat. Noi nu putem să-L aducem jos, ştiinţific. Moise ar fi putut să ia frunze din acel rug şi să le ducă în laborator ca să vadă din ce cauză nu se mistuiau, dar nu a făcut aceasta, ci s-a aşezat jos şi a stat de vorbă cu El.

O, Dumnezeule, îndură-Te de aceste suflete sărmane din Phoenix, care umblă în sus şi-n jos pe străzi şi parcă nu au unde merge, nici ce să facă şi îngăduie să audă Glasul lui Dumnezeu din acest tabernacol. Lasă ca şi alţii din acest oraş să vadă Focul lui Dumnezeu peste credincioşi şi cum se poartă ei după ce L-au primit.

Vieţile lor sunt „ruguri” aprinse, de aceea, ajută-i să nu încerce să găsească o explicaţie ştiinţifică, ci să intre în capelă, să ia loc şi să stea de vorbă cu Tine, pentru că atunci vor găsi ceea ce a găsit Moise când i s-a spus: „Eu sunt Cel ce sunt!” „Eu sunt”, nu are nici început, nici sfârşit, ci a fost întotdeauna şi va fi pentru totdeauna.

Noi credem în Tine şi Te rugăm să ne măreşti credinţa că marea îndurare a lui Dumnezeu va continua să fie cu noi.

Binecuvântează-i pe cei adunaţi în dimineaţa aceasta aici. Sfinţeşte-i pe cei credincioşi, ca să fie epistole vii citite de toţi oamenii, iar Cuvântul lui Dumnezeu să poată trăi în inimile şi în vieţile lor.

Binecuvântează-l şi pe scumpul nostru frate, păstorul de aici. Te rog să împlineşti dorinţa inimii lui, a celor dragi lui şi a bisericii de aici.

Iartă-ne greşelile şi schimbă starea sufletelor noastre pregătindu-le pentru umplerea cu Duhul care vine în curând, pentru că vrăjmaşul a început să vină ca un puhoi.

Tu ne-ai spus că atunci când fecioarele neînţelepte încep să strige după untdelemn, timpul este aproape, de aceea, Doamne, ne facem chiar acum inventarul ca să vedem dacă suntem credincioşi sau nu, şi dacă credem cu adevărat întregul Tău Cuvânt.

Umple candelele noastre atât de mult, încât să putem lumina în întunericul de afară.

Binecuvântează adunarea din după-amiaza aceasta, care va fi cu oamenii de afaceri creştini şi salvează cât mai multe suflete.

O, Tată Dumnezeule, Te rog ca în seara aceasta să Te întorci în capela aceasta şi în alte locuri din oraş, unde oamenii se vor aduna ca să-Ţi asculte Cuvântul.

Te rog să faci ca atunci când această bandă va fi derulată în cerul lui Dumnezeu, iar cuvintele spuse pe ea vor fi auzite, noi să fim acolo fără pată şi zbârcitură, încrezându-ne doar în meritele lui Isus. Dă-ne aceasta, Doamne, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Îl iubiţi pe El? Înainte de a preda serviciul, fratelui păstor, aş vrea să faceţi ceva pentru mine. Ştiu că este ora 12.00 şi că trebuie să plecăm, dar ascultaţi-mă puţin, pentru că doresc să fac un comentariu despre un cor frumos, curat şi spălat. Poate mă credeţi nebun, dar nu sunt, sau dacă vreţi, sunt în Cuvânt.

Haideţi să cântăm din toată inima: „Îl iubesc pe Isus.”

Sora de la pian, vrei să mergi acolo?

Îl iubesc, pentru că El m-a iubit întâi.

O, cât îmi place aceasta, vouă nu?

Să cântăm cu toţii, din toată inima:

Îl iubesc… (O, ce bine sună!)

Pentru că El m-a iubit întâi

Şi a plătit salvarea mea

Pe lemnul Calvarului. Nu este minunat?

Am avut un predicator bătrân care a venit să mă vadă. El predica puţin, apoi alerga în spate, îmi strângea mâna şi zicea: „Laudă lui Dumnezeu!” După aceea, alerga înapoi, predica încă puţin şi venea din nou la mine. Este vorba de bătrânul frate Ryan.

Într-o zi, l-am întrebat:

„Frate Ryan, de ce alergi tot timpul în spate şi-mi strângi mâna?”

„Bateria mea slăbeşte şi am nevoie de puţină reîncărcare.”

Astfel, aceasta este reîncărcarea mea în după-amiaza aceasta.

Haideţi să cântăm cu mâinile ridicate.

Vă place să daţi mâna cu cei din jur? Vă place? Când eram baptist, îmi plăcea să dau mâna cu toţi, dar nu de acolo vine aceasta.

Soţia mea nu este aici, iar pe sora Sothmann o rog să nu-i spună ce zic.

Odată, am mers cu ea în oraş, iar o soră i-a zis:

„Bună, soră Branham,” dar eu nu am auzit-o răspunzând, aşa că i-am zis:

„Scumpo, doamna aceea te-a salutat.”

„Păi, i-am răspuns,” a zis ea.

„Sunt sigur că nu te-am auzit.”

„O, dar i-am zâmbit doar.”

Mie îmi place să strâng mâna fraţilor, vouă nu?

Cu câtva timp în urmă am fost în Florida, iar acolo era un cort mare în care s-au adunat o mulţime de oameni pentru vindecare. Şi unul dintre oameni mi-a zis:

„A venit ducesa să te vadă.”

„Cine?”, am întrebat eu, pentru că nu am înţeles despre ce vorbea. „Care ducesă?”

Mă gândeam că este o glumă, ceva de felul „olandezului zburător,” aşa că am adăugat: „Nu înţeleg la ce te referi.”

„Păi este femeia care deţine toate proprietăţile de aici,” a răspuns fratele.

„Uite ce este, afară mă aşteaptă cinci mii de oameni care-şi aşteaptă rândul să intre, aşa că nu am timp pentru ducesă.”

„Oh, dar femeia aceasta este ducesă, de aceea trebuie s-o primeşti.”

„Ea nu este mai importantă decât ceilalţi oameni, fiindcă este tot o fiinţă umană.”

„Când vei merge prin cort, ea va fi acolo în faţă.”

Femeia aceea a venit la mine, iar când a păşit în faţă, am văzut că avea o pereche de ochelari pe băţ. M-a privit peste ei şi a zis:

„Oh, tu eşti dr. Branham?”

„Nu, doamnă, eu sunt fratele Branham.”

„Sunt încântată,” a spus ea.

Mi-a întins o mână pe care avea atât de mult aur, încât cu siguranţă ar fi putut trimite o mulţime de misionari în lume. Îşi ţinea mâna destul de sus şi desigur, nu dorea o strângere de mână, dar eu am prins-o de ea, i-am dat-o în jos şi am strâns-o zicând: „Adu-o aici jos, ca să ştiu dacă te voi mai revedea.”

Mie îmi place o strângere de mână sinceră, vouă nu? Haideţi să dăm mâna unul cu altul, în timp ce cântăm: „Îl iubesc pe Isus!”

Dumnezeu să vă binecuvânteze până ne vom revedea.

– Amin –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *