Meniu Închide

WILLIAM MARRION BRANHAM – COMUNIUNE

04 Februarie 1962 – Jeffersonville, Indiana

… am avut cincisprezece adunări în Arizona. M-am simţit minunat, iar Domnul Isus ne-a binecuvântat din belşug. Ei au încercat să lucreze puţin din planul lui Dumnezeu, şi cred că aşa este corect, să tatonezi mai întâi terenul. M-am dus cu câteva zile mai devreme, şi am ţinut zece sau doisprezece cuvântări în toate marile biserici din Phoenix, Sunnyslope, Tempe şi Mesa, până am ajuns aici. Practic, am pornit dinspre margini, de jur-împrejur, până am ajuns la cele cinci seri ale convenţiei. A fost cea mai mare convenţie pe care am avut-o în America de Nord. A fost minunat. Cel mai bogat mic-dejun şi masă de seară.

Este imposibil de spus câţi au primit Duhul Sfânt. Cei care L-au primit sunt într-un număr covârşitor, şi la fel cei care au fost vindecaţi şi salvaţi. A fost într-adevăr minunat. Îi mulţumim Domnului pentru că vedem vremea apropiindu-se; şi ni s-au alăturat mulţi oameni importanţi.

Aceasta îi va prinde bine fratelui Neville. Am văzut un pastor prezbiterian, de la marele colegiu prezbiterian din această ţară, dansând în Duhul. A fost ceva deosebit când acel bărbat a primit Duhul Sfânt. Apoi mi-a spus: „Am făcut rost de una din înregistrările tale. Era cu întreruperi, dar am dus-o la colegiu şi am ascultat-o. I-am ţinut pe toţi în linişte şi am ascultat-o până la capăt.” Spunea că a început să danseze în Duhul în biserica sa, după ce a primit Duhul Sfânt, iar oamenii l-au întrebat: „Când vei învăţa şi nişte paşi noi?” „După ce oamenii din adunare îi vor învăţa pe aceştia,” le-a răspuns el. Mi s-a părut foarte drăguţ din partea lui să spună aceasta. Este un lucru bun. El era ca nou, ca un bebeluş nou-născut, deşi era profesorul de psihologie de la cel mai mare colegiu prezbiterian din Statele Unite, cel din Boston.

Eu l-am văzut pe unul dintre cei mai mari cardiologi ai clinicii Mayo predicând în Duhul şi vorbind în limbi. Am văzut şi un specialist în bolile de inimă şi de gât, un adventist de ziua a şaptea, un om bătrân care a primit botezul cu Duhul Sfânt. Într-o noapte mi-am pus mâinile peste el în adunare, şi Duhul Sfânt S-a revărsat peste el. Sunt atât de multe lucruri pe care le-a făcut Domnul şi pentru care trebuie să-I fim recunoscători, mai ales acum.

Eu l-am întrebat: „Ştii în ce timp începe fecioara adormită să ceară ulei de la celelalte?” Este timpul când soseşte Mirele, şi când cei care Îl aşteaptă şi sunt pregătiţi, merg înăuntru cu El. Sunt atât de bucuros pentru că trăim în aceste zile din urmă! Am convingerea că trăim într-unul din cele mai măreţe timpuri care au fost vreodată, chiar înainte de venirea Domnului. Nu-i aşa că este minunat? Gândiţi-vă că Scriptura este deja aproape împlinită, aşa că Îl aşteptăm să apară în orice moment. Noi trebuie să trăim în acea aşteptare, ştiind că se poate întâmpla în orice moment. Rugaţi-vă şi fiţi pregătiţi!

Astăzi am întâlnit la un interviu o femeie misionar foarte drăguţă, din Formosa. Avea şaptezeci şi trei de ani, dar părea de vreo patruzeci şi cinci. Este încă domnişoară şi mă gândeam că trebuie să fi fost foarte frumoasă în tinereţe. Ea mi-a spus că a fost crescută într-o casă de creştini, unde „da” era „da”, iar „nu” era „nu.” A crescut cu o educaţie foarte strictă şi mi-a zis: „Frate Branham, pe la vârsta de opt ani am crezut că mi-am dat viaţa Domnului Isus, iar pe la doisprezece ani, un pastor dintr-o biserică mi-a spus că trebuie să primesc o a doua binecuvântare. Am crezut această minciună, dar pe la şaptesprezece ani, am primit Duhul Sfânt cu adevărat.” Acum se întorsese şi încerca să trezească aceste biserici baptiste adormite. Spunea că dacă era ceva ce vedea mort, acelea erau bisericile baptiste. Deşi ea însăşi era baptistă, le numea „morgi.” „Da,” i-am răspuns eu, „aşa se vede de pe câmpul de luptă…” şi mă gândeam… „Eu am abia cincizeci şi doi de ani, iar ea şi-a început viaţa de misionar înainte ca eu să mă nasc. Iartă-mă, Doamne, fiindcă mi-a trecut prin cap că sunt deja prea bătrân ca să-mi mai continui misiunea. Ea era cât de poate de deşteaptă şi de coerentă şi mi-a povestit cazuri pe care le întâlnise, şi cum era nevoie de propovăduirea Bibliei în Formosa, în China, în Japonia şi aşa mai departe. Ea fusese trimisă acasă, pentru că după şaptezeci de ani nu mai avea voie să continue. Totuşi, ea nu s-a oprit, ci a început să meargă pe la toate bisericile baptiste şi mi-a spus: „Felul în care transmitea mesajul Billy Graham, îl făcea dator bisericii baptiste, deoarece nu le dădea suficientă Hrană ca să ajungă să primească Duhul Sfânt.” Aşa este, sora noastră avea dreptate. Povestea că nu îi putea părăsi pe chinezi după ce ziceau: „Credem în Isus Hristos,” ci stătea cu ei până când primeau un semn, şi abia atunci deveneau cu adevărat creştini. „Aceasta este calea, soră,” i-am zis eu. „Trebuie să le spui întotdeauna să stea şi să aştepte până când primesc un semn.”

Ce s-ar fi întâmplat dacă apostolii ar fi spus după nouă zile: „Credem că L-am primit. Haideţi să acceptăm lucrul acesta cu credinţă şi să ne întoarcem la treabă.” N-ar fi mers aşa. Ei au stat şi au aşteptat acolo până când s-a întâmplat ceva. Aceasta este problema noastră astăzi: nu stăm să aşteptăm suficient. De aceea, ne putem întoarce înapoi şi putem trăi orice fel de viaţă, putem face ce vrem fără să ne pese. De ce? Pentru că n-am aşteptat destul. Astăzi suntem sus, mâine suntem jos, şi pe-o parte şi pe alta. Dar dacă aşteptăm cât trebuie, până când intrăm şi închidem uşa după noi, atunci vom rămâne acolo: pecetluiţi până în ziua salvării. Ce bucurie mare!

Cum spuneam, la Phoenix ne-am simţit minunat, pentru că am întâlnit o mulţime de creştini, mulţi dintre ei foarte tari în credinţă. Într-o zi, le-am lăsat pe fetele noastre cu fratele Doc şi pe băiat cu fratele şi sora Wood, iar eu şi soţia mea am avut o a doua lună de miere. Atunci ea mi-a zis: „Ştii, Bill, luna aceasta de miere a fost mai bună decât prima. Prima dată când am fost în luna de miere, n-am făcut decât să stau într-un cort şi să aştept să te întorci de la vânătoare.” Atunci am folosit o mică strategie. Nu aveam prea mulţi bani adunaţi. Erau doar câţiva strânşi într-un borcănel, cât să-mi ajungă pentru o excursie de vânătoare, dar în toamna aceea urma să mă şi căsătoresc, aşa că m-am gândit să le fac pe toate împreună. Astfel, ne-am făcut luna de miere într-o excursie de vânătoare, şi legătura noastră s-a consolidat. Dar de data aceasta am putut plăti, aşa că ne-am simţit cu adevărat bine.

Ne-am dus pe Muntele Sudic, care este chiar la sud de Phoenix, şi am scăpat astfel de aglomeraţie, de agitaţia marilor oraşe. Nu-i de mirare că atunci când se înmulţesc oamenii, se înmulţeşte şi păcatul şi violenţa. De unde eram puteam vedea valea Phoenix, şi i-am zis soţiei mele: „Te-ai gândit de câte ori a fost luat Numele Domnului în deşert în oraşul acesta, în cele cincisprezece minute de când stăm aici?”

Cred că în zona aceasta metropolitană, între Tempe şi Sunnyslope, sunt cam un milion de oameni. Şi mă gândeam că acum trei sute de ani, în acea vale nu erau decât cactuşi şi coioţi, şi poate că în faţa Domnului era mai bine decât este acum. Ei au construit un oraş foarte frumos, cu case drăguţe, dar cred că ar fi mai bine dacă bărbaţii şi femeile de acolo ar merge pe străzi cu mâinile ridicate, şi L-ar slăvi şi I-ar mulţumi Domnului. Dar în loc să facă aceasta, ei blestemă, beau şi îşi fac de cap. Cum apare civilizaţia, cum vine şi păcatul.

Oare de câte ori s-a comis adulter aseară şi azi-noapte, în oraşul acesta? Câţi s-au îmbătat? Câte lucruri de neînchipuit s-au petrecut în oraşul acesta măreţ, numai în ultima oră? Şi soţia mea mi-a zis:

„Atunci de ce ai mai venit aici? De ce ai plecat de acasă ca să vii într-un asemenea loc?”

„Deşi majoritatea oamenilor sunt aşa cum sunt, acolo este şi o turmă mică. Câte rugăciuni sincere s-au spus aseară aici, doar venind la adunarea aceasta?”

El a fost atât de îndurător, încât în seara aceasta a adus această mulţime de oameni, aşa că înainte de apusul soarelui împrejurimile erau înţesate de oameni, de nu mai încăpea nici măcar un ac. Fără să ţină seama de organizaţii şi de alte lucruri, Domnul a turnat Duhul Său asupra lor şi i-a binecuvântat. Aceasta nu se face cu forţa, ci cu Biblia. Desigur, uneori este greu, dar este singura cale pe care o ştiu. Este greu aici, dar va fi mai greu la judecată, unde va trebui să stăm cu toţii, aşa că, până la urmă, este o muncă glorioasă. Aş vrea să-i mulţumesc bisericii care s-a adunat aici, pentru rugăciunile lor, şi pentru că au stat alături de noi şi ne-au ţinut lângă cruce.

Când m-am întors aici, m-am gândit că în dimineaţa aceasta mă voi ruga pentru bolnavi, fiindcă erau cazuri care aşteptau venirea mea de câteva luni. Alţii, încearcă să ajungă aici din diferite zone, iar dacă va fi cu voia Domnului, peste vreo două săptămâni voi merge la Tucson. Mie nu-mi place să fac nimic, până nu mă conving că aceea este cu adevărat voia Domnului. Următoarea convenţie ar trebui să se ţină în Modesto, apoi în statul Washington, apoi Zurich, Palestina şi în cele din urmă, Africa de Sud. Acesta este programul de acum până în iunie. Am fost invitat să vorbesc la toate aceste convenţii, aşa că am şansa să ajung din nou în Africa de Sud. În fiecare lună primim telefoane de la ei, prin care ne invită să mergem din nou acolo, dar…

Este o mare dezbinare între biserici, mai ales între cele penticostale, aşa că, dacă te alături uneia, cealaltă nu mai are nici o legătură cu tine. Nu există nici un pic de colaborare, aşa că m-am abţinut timp de vreo cinci ani, deşi inima îmi spunea să merg. Dar dacă mă vor lua cu ei oamenii de afaceri şi îmi vor asigura şederea, aceasta va fi din partea ambelor biserici, şi în felul acesta vor trebui să colaboreze. Aici sunt implicate finanţele ambelor biserici, aşa că vor trebui să se înţeleagă, ca să nu-şi strice reputaţia. Poate aceasta este voia Domnului. Mie mi se pare că sună bine, dar vom vedea.

Anul acesta, fratele Borders mi-a dat traseul invitaţilor, şi vă spun sincer că am primit de două ori mai multe de la Crăciun şi până acum. Era mult prea mult, aşa că n-am acceptat niciuna. Voi merge la o adunare, şi de acolo mai departe, unde îmi va spune Domnul, şi tot aşa. Voi rugaţi-vă pentru mine.

Îmi amintesc că anul trecut eram cu sora Cocs, când m-a sunat fratele Arganbright şi m-a chemat într-o excursie cu el în Anchorage. Cum ar fi fost dacă aş fi mers doar presupunând că aceasta este voia Lui? Odată am presupus că voi vorbi despre nişte subiecte pe care le mai abordasem, aşa că le-am spus băieţilor să nu se ducă după casete, pentru că nu voi spune nimic nou. Dar din toate acele predici, numai una a fost pe un subiect despre care mai vorbisem, toate celelalte fiind noi, iar fratele Maguire le-a înregistrat pe toate. Aşa că, dacă m-aş fi dus acolo, totul s-ar fi petrecut altfel şi nu s-ar fi împlinit vedenia. Dar ea s-a împlinit, şi ştiţi cu toţii cum ne-a binecuvântat.

Mai este un lucru care mă nelinişteşte de foarte multă vreme, şi aş vrea să vă rugaţi pentru aceasta. Voi ştiţi că încă de mic copil nu am fost mulţumit cum stau lucrurile în ţara aceasta, şi întotdeauna inima mea a tânjit după Vest. Şi îmi amintesc că într-o zi, pe când tundeam iarba în curtea soacrei mele, Duhul Sfânt mi-a vorbit şi mi-a spus: „Nu te pot binecuvânta câtă vreme nu mă vei urma în totalitate, aşa cum a făcut Avraam.” Da, Domnul i-a spus lui Avraam să iasă dintre ceilalţi şi să plece, iar când a făcut aceasta, i-a luat cu sine pe tatăl şi pe nepotul său. Dar făgăduinţa Domnului s-a împlinit numai după ce Avraam s-a dăruit cu totul Domnului. Una din cele mai puternice legături care m-a ţinut aici, a fost mama mea. Dar acum ea s-a dus la Domnul Isus, iar eu nu mai ştiu încotro s-o apuc şi ce să fac. Rugaţi-vă, deci pentru mine.

Cât despre serviciul fratelui Neville, m-am gândit: „Astăzi voi sta deoparte.” Apoi m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus: „Au o mulţime de treburi astăzi. Au predica, apoi cântările, rugăciunea, apoi se va strânge colecta, se va face spălarea picioarelor, Cina şi în final serviciul de botez.” Ştiam că fratele Neville predicase şi de dimineaţă, aşa că m-am gândit: „Hai să dau o fugă pe acolo, poate îi ajut cu Cina.” El m-a întrebat însă, dacă nu vreau să ţin şi o predică, sub călăuzirea Domnului. Astfel, am făcut repede rost de o Biblie, mi-am făcut câteva însemnări, şi nădăjduiesc că Domnul mă va îndruma să pot ţine o scurtă predică de vreo patru ore, după care vom avea spălarea picioarelor şi Cina. Apoi s-ar putea să mai am câte ceva de spus… Glumesc, desigur; predica va dura doar douăzeci sau treizeci de minute, după care va urma Cina şi botezul.

Mă bucur că unii dintre voi vor fi botezaţi. Dacă va fi cu voia Domnului, şi dacă păstorul şi oamenii sunt de acord, duminică dimineaţa voi veni şi mă voi ruga pentru bolnavi. Dacă va fi cu voia Domnului, voi veni duminica aceasta, deoarece până duminica viitoare voi fi plecat. Acum, dacă tot sunt aici, mă bucur că pot vorbi în faţa voastră, fraţilor. Eu şi fratele Neville suntem aici, plini de dragoste unul pentru celălalt, gata să ne ajutăm unul pe altul.

Ştiu că pentru unii sună ca un sacrilegiu, dar nădăjduiesc să nu interpretaţi greşit ceea ce tocmai am spus.

Odată, vindeam becuri pentru companie, iar fratele Cory a venit şi a cumpărat o mulţime de becuri, cât să-i ajungă pentru patru sau cinci ani. Ca să-i mulţumesc, am cumpărat de la el un Ford, iar fratele mi-a zis: „Nu facem decât să ne ajutăm unul pe altul, nu?” Aşa este. Acela a fost un ajutor venit la momentul potrivit. Noi ştim cum să ne fim de folos unii altora.

Dacă nu mă înşel, cred că acela din spate este fratele Beeler. Astăzi i-am văzut şi pe fraţii Junie Jackson şi Creech stând de vorbă în grădină. Din câte am înţeles, ei se ocupă de serviciul de botez. Fraţilor, noi vă asigurăm apa, iar voi trebuie să găsiţi doar un doritor pentru botez.

Având în vedere faptul că urmează să luăm Cina, m-am gândit să vorbesc câteva minute despre acest subiect. Înainte de a ne apropia de Cuvânt, să lăsăm totul la o parte, toate gândurile noastre copilăreşti, şi firea noastră, şi să ne apropiem de Domnul prin rugăciune. Să ne rugăm cu capetele şi cu inimile plecate, iar dacă cineva are o cerere către Domnul, şi doreşte s-o facă cunoscută ca să mă rog şi eu pentru cererea lui, să ridice mâna. Domnul să împlinească cererile tuturor.

Dumnezeule Atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care L-ai înviat din morţi şi L-ai aşezat la dreapta Ta, ca să fie Mijlocitor pentru noi, care credem în toate lucrurile pe care le-a făcut El pentru noi, şi care Îl mărturisim, ne rugăm Ţie, Doamne, în seara aceasta, să ne ierţi păcatele. Am vrea să stăm tot timpul sub sânge, pentru că nu ştim ce se va întâmpla. Noi simţim că lucrurile se apropie de final şi că a doua Ta venire este aproape, aşa că ne pregătim pentru călătorie. De obicei când ne gândim la călătorie, ne gândim la valize, haine, încălţăminte, dar călătoria acesta este total diferită, fiindcă nu cere nici un fel de bagaj, nu trebuie să împachetăm nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să ne debarasăm, să lăsăm totul în urmă. Slujitorul Tău, Pavel, a scris în Evrei 12: „Să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Nu mai putem proroci de bine pentru această lume modernă. Dimpotrivă, tot ce putem proroci prin Duhul, sunt dezastre, probleme, cutremure, valuri uriaşe, că soarele şi luna vor păli, şi că biserica se află în epoca Laodicea, cu Isus bătând la uşă, gata să intre. Oh, Doamne, este la fel ca atunci când prorocul Mica din vechime nu a putut să-l binecuvânteze pe Ahab, fiindcă prorocia era împotriva lui. Marele proroc Ilie mersese la el şi îi spusese: „Câinii vor linge sângele tău,” din cauză că luase viaţa neprihănitului Nabot. Cum ar fi putut Mica să-i prorocească de bine?

Cum ar putea copiii plini de Duh să prorocească de bine unei naţiuni indiferente şi păcătoase, care L-a dat pe Domnul afară? O, Doamne, în faţa noastră nu se vede decât amărăciunea judecăţii şi nu se aud decât strigătele către cei ce sunt încă în umbră: „Fugiţi către Domnul, căci El este o Stâncă în mijlocul mlaştinii; El este adăpostul pe timp de furtună. Numele Lui este un turn înalt, în care cei neprihăniţi intră şi sunt în siguranţă.” Cum puteţi crede că acele oraşe mari vă sunt adăposturi? Dacă intraţi în acel Turn atunci când vă încolţeşte duşmanul, nu mai puteţi fi atinşi de nimic. Să ne grăbim şi să alergăm cu toţii spre Domnul, fiindcă El este adăpostul şi puterea noastră; este ajutorul nostru în necaz. Acum vedem ca prin ochiul vulturului, cum se adună necazurile, cum se strâng norii, cum tunetul şi fulgerul judecăţii coboară pe pământ şi ştim că furtuna este aproape.

Doamne, în seara aceasta Te rugăm pentru cei care au ridicat mâinile. Eu nu ştiu ce doresc ei, dar Tu ştii. Te rog să îndeplineşti cererile sufletelor lor, pentru care şi-au ridicat mâinile. Doamne, vindecă-i pe cei bolnavi; alină-i pe cei deznădăjduiţi; revarsă bucurie peste cei întristaţi; dă pace celor necăjiţi, hrană celor flămânzi, apă celor însetaţi, veselie celor trişti, putere bisericii. Adu-L pe Isus în mijlocul nostru, acum când ne pregătim să luăm Cina, simbolul trupului Său frânt. Doamne, îngăduie ca El să ne viziteze într-un mod extraordinar.

Binecuvântează adunarea aceasta micuţă, pe păstorul ei, fratele Neville şi familia lui, pe diaconi şi administratori, şi pe toţi cei prezenţi. Binecuvântează-i şi pe ceilalţi, Doamne, din toate colţurile lumii, care aşteaptă venirea Ta cu candelele pregătite, lustruite şi luminând locurile întunecate cu Lumina Evangheliei. Acum ajută-mă, Doamne, cu aceste câteva cuvinte. Binecuvântează-ne în timp ce le citim, şi ajută-ne să le înţelegem, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus. Amin.

Acum să deschidem la Evanghelia lui Ioan, capitolul 6, şi ar fi bine ca fiecare dintre noi să citească tot capitolul când ajungem acasă. Aş vrea să citesc de la versetul 49 până la 57, inclusiv, pentru a dezvolta apoi subiectul Cinei. Isus vorbeşte aici despre Cină. Cât de minunate erau cinele pe care le luau ei! Apa o beau din pietre, ca să-şi amintească de Stânca din pustie; şi mâncau în amintirea manei care căzuse cu sute de ani în urmă. Era o Cină aşa cum o luăm şi noi acum.

Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are Viaţa veşnică.

Eu sunt Pâinea vieţii.

Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.

Pâinea care se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară.

Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.

La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?”

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă.

Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.

Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în El.

După cum Tată, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.

Astfel este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.”

Isus a spus aceste cuvinte în sinagogă, când învăţa pe oameni în Capernaum.”

Domnul să binecuvânteze Cuvântul acesta. Voi vorbi, pentru câteva minute, despre Comuniune sau Cină. Ce înseamnă de fapt cuvântul „comuniune”? „Comuniune” înseamnă „a vorbi, a comunica.” Comuniunea înseamnă a avea părtăşie, a vorbi unii cu alţii. Dacă vorbeşti cu cineva la telefon, dacă porţi o discuţie, înseamnă că ai părtăşie cu acea persoană. Sau dacă, după ce ieşiţi din clădire, vă opriţi să vorbiţi unii cu alţii, sau cu păstorul, aveţi părtăşie. Prin radio sau prin televizor nu poţi avea părtăşie cu cineva, deoarece prin aceste mijloace nu poţi răspunde. Dar la telefon se poate, pentru că acolo nu vorbeşte o singură persoană. De exemplu, eu nu am părtăşie cu voi acum, pentru că vorbesc numai eu. Deci nici a asculta predica unui păstor nu înseamnă a avea părtăşie. Ca să ai părtăşie cu păstorul, trebuie să-l iei deoparte şi să vorbeşti, să comunici cu el. Dar motivul pentru care comunicăm cu toţii este că vrem să avem părtăşie cu Hristos. Aceasta este adevărata părtăşie. Şi nu este suficient să vorbească numai cineva, sau să vorbim noi toţi, ci trebuie să aşteptăm şi să ascultăm ce are El să ne spună.

Aici greşim foarte mulţi dintre noi, fiindcă vorbim numai noi, şi nu-I dăm Domnului niciodată şansa să ne răspundă. Uneori spunem: „Doamne, aş dori să faci asta şi cealaltă şi cutare lucru pentru mine. Amin.”, după care ne ridicăm şi plecăm. Aceea nu se poate numi părtăşie cu El, ci doar I-am cerut o favoare. Dar când aştepţi suficient de mult, când aştepţi până când îţi răspunde, aceea se numeşte comunicare, părtăşie cu Domnul. O cale bună de a comunica este de a cădea de acord asupra unor lucruri. Poate părea ciudat, dar are legătură şi cu mâncarea. De exemplu, când oamenii de afaceri vor să încheie un contract, îşi invită partenerii de afaceri la cină. Se aşează şi mănâncă, după care stau de vorbă. Un vânzător bun nu va aborda niciodată o persoană pe stomacul gol, ci aşteaptă ca omul să se trezească şi să ia micul dejun. Nu se duce să-l ia din pat şi să-i spună că vrea să-i vândă ceva, ci aşteaptă până când omul se întremează.

Acum câteva zile, am ţinut o cuvântare în Canada şi am vorbit despre femeia care a spălat picioarele lui Isus. Am spus că un musafir avea de parcurs doar câţiva paşi pentru a intra într-o casă şi a avea părtăşie cu gazda. Orice vizită înseamnă părtăşie. Aşadar, întâi trebuia să fii invitat. Apoi, când ajungeai la uşă, servitorii îţi spălau picioarele, pentru că miroseau a animale şi orice altceva mai întâlneai pe drum, pentru că în vremea aceea, oamenii şi animalele călătoreau pe aceleaşi drumuri, aşa că praful avea un miros specific. Veşmintele palestiniene atingeau şi ridicau praful, care se aşeza pe picioare, pe faţă, pe mâini, pe orice nu era acoperit. Acesta este motivul pentru care servitorii aşteptau la uşă, unii ca să spele picioarele, iar alţii ca să le şteargă cu prosoapele şi să le ungă cu parfum faţa şi mâinile. Parfumul acela era revigorant, aşa cum este menta, şi îi făcea pe oaspeţi să se simtă mai bine.

Apoi, când intrau nu îşi mai luau încălţămintea urât mirositoare, ci călcau pe covoare cu nişte papuci de casă, iar gazda îi întâmpina cu o sărutare. Nimeni n-ar fi vrut să miroasă urât când îi ieşea gazda în întâmpinare, şi nici să calce pe acele covoare cu o încălţăminte murdară. Iar din clipa când primeau sărutarea gazdei, oaspeţii erau ca şi de-ai casei.

Şi Domnul are reguli asemănătoare. Pentru a fi pregătiţi să avem părtăşie cu Domnul, trebuie să fim spălaţi prin Cuvânt, prin apa de curăţire care ne separă de păcatele noastre. Tu nu poţi vorbi, nu poţi avea părtăşie cu Domnul, fără să te căieşti, mai întâi, de tot ce ai făcut, fiindcă nu există credinţă adevărată fără căinţă. „Doamne, iartă-mi necredinţa!” Aşa trebuie să spunem: „Doamne, iartă-ne necredinţa.” Dacă te căieşti, păcatele îţi sunt iertate şi poţi să te botezi, iar după botez, El a promis darul Sfântului Duh.

În timpul Cinei, a avut loc spălarea picioarelor, pe care trebuie s-o facem şi noi, ca semn al curăţiei noastre în Domnul.

Trebuie să existe şi un sentiment de afecţiune reciprocă. Dacă eşti certat cu gazda, nu poţi avea părtăşie, pentru că sunteţi în dezacord, dar dacă puteţi cădea de acord, veţi putea comunica unii cu alţii.

La fel este şi când venim la Cina Domnului: trebuie să fim conform Cuvântului Său. Trebuie să ne naştem din nou, iar Duhul Domnului să vorbească din noi şi să spună „Amin” la fiecare Cuvânt scris de El, şi atunci vom avea părtăşie.

Dacă inimile noastre nu ne condamnă, avem trecere înaintea Domnului, şi ştim că rugăciunile şi cererile noastre vor fi ascultate, fiindcă avem inimile împăcate. Dar dacă Domnul ne spune să ne naştem din nou, iar noi nu primim această naştere, va fi ciudat să mergem să-I cerem ceva, câtă vreme nu I-am îndeplinit cerinţele. Aceea este rugăciunea unui păcătos. Dar dacă suntem prietenii Lui, vorbim cu El, şi astfel avem părtăşie sau comuniune.

Aş vrea să explic puţin sensul comuniunii. Oamenii o numesc şi „împărtăşire” şi se referă la pâine şi vin. De-a lungul vremii i s-a pierdut atât de mult înţelesul şi importanţa, încât aproape că nu mai are rost să vorbeşti despre ea. Pâinea şi vinul nu înseamnă comuniune, ci este doar respectarea unei porunci. Termenul de „comuniune” vine de la biserica catolică, şi se referă la „sfânta euharistie, care reprezintă trupul şi sângele lui Hristos, în modul literal.” În realitate nu este cu adevărat trupul lui Hristos, ci doar o comemorare a trupului Său. Oricâţi preoţi, păstori, predicatori, etc., ar binecuvânta-o, va rămâne pâine şi vin. Ei spun că „Domnul este obligat să îl asculte pe preot şi să transforme comuniunea (ceea ce numesc ei comuniune) sau euharistia, în carnea şi sângele lui Isus. Credinciosul o înghite, şi aceea este împărtăşirea.” Lucrul acesta este greşit!

„Comuniune” înseamnă „a vorbi, a comunica, a spune cuiva ceva şi a ţi se răspunde.” Aceea este comuniunea. O turtă nu poate vorbi cu tine. Înseamnă că adevărata comuniune are loc numai atunci când Îţi răspunde Duhul Sfânt, când tu Îl întrebi, iar El îţi vorbeşte. Pâinea şi vinul se iau în amintirea răstignirii şi învierii Domnului, dar nu înseamnă părtăşie. Poartă acest nume, dar nu are acelaşi sens. Confuzia a fost produsă de biserica catolică, aşa cum am spus cu câteva zile în urmă în predica „Păgânism contra creştinism.”

Cum este posibil ca o turtiţă mică să fie trupul lui Hristos? Biserica catolică chiar crede aceasta. Aţi observat că atunci când trec prin faţa unei biserici, oamenii îşi fac cruce şi îşi ridică pălăria? Este din pricina acelei turtiţe pe care preotul a transformat-o dintr-o turtiţă obişnuită în trupul de carne al Domnului nostru, şi pe care şoarecii şi şobolanii ar da-o gata într-o clipă. Nu, nu este posibil ca cineva să trăiască şi să gândească civilizat, şi totuşi să creadă că acea bucăţică este trupul Domnului Isus. Nu se poate!

Comuniunea înseamnă a sta de vorbă, a da şi a primi un răspuns. Chiar sensul cuvântului „a comunica” este acela de a vorbi şi de a ţi se vorbi. Astfel, când Domnul îţi răspunde, aceea este comuniunea. Cu toate acestea, noi numim comuniune pâinea şi vinul.

Domnul Isus a spus aşa cum scrie aici: „Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (Ioan 6.55). Noi încercăm să ne gândim la Isus şi să ne dăm seama Cine a fost El. Ce este trupul Său? Cine este trupul lui Hristos? Este trupul credincioşilor care au făcut legământ cu El, prin Duhul Sfânt. Nu printr-un idol, nici printr-o bucăţică de pâine, ci prin Duhul care este în inima credinciosului, cu care a făcut un legământ, astfel încât omul şi Dumnezeu pot vorbi acum unul cu celălalt, pentru că au devenit fii şi fiice de Dumnezeu. Omul muritor a primit curăţirea de păcate prin vărsarea sângelui, aşa că acum orice bărbat sau femeie, băiat sau fată, sunt în părtăşie, în comuniune cu El, în trup.

Hristos comunică cu Biserica Lui, aşa cum se aşează şi discută soţul şi soţia, sau cum vorbeşte un băiat cu prietena lui. De aceea putem auzi cuvintele Lui, putem vedea lucrurile care urmează să se întâmple, şi ştim despre lucrurile viitoare: pentru că avem părtăşie cu Domnul, cu Cel care ţine veşnicia în mâna Lui. Noi, trupul duhovnicesc al lui Hristos, comunicăm unii cu alţii într-o formă duhovnicească, şi nu prin pâine, vin sau vreun idol.

Isus a spus acelaşi lucru. Dacă citiţi în Ioan 4, vedeţi că Isus vorbea cu femeia de la fântână, iar ea I-a zis: „Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui?” (Ioan 4.12). Ea a mai zis: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” (Ioan 4.20).

Isus i-a răspuns: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.

Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” Aceasta i-a spus Domnul femeii. Iar în altă parte zice: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17.17).

Vedeţi, Dumnezeu este Duh. „Hristos” înseamnă „Cel uns, Omul uns de Dumnezeu ca să fie Mesia.” Hristos a spus: „Eu sunt o mâncare şi o băutură.” Dar nu este vorba de un biscuite pe care îl mâncăm. Acela nu este Hristos, aşa cum nici vinul pe care îl bem la altar, nu este Hristos. Acestea Îl reprezintă în mod simbolic. Hristos este de fapt Duhul Sfânt cu care este unsă biserica, este hrana şi băutura Bisericii.

Cea mai mare suferinţă din lume, pe care sper ca niciunul dintre voi să n-o cunoaşteţi vreodată, este foamea. Când vezi o mamă cu bebeluşul în braţe, care este atât de slăbită încât nu mai poate să meargă, şi bebeluşul ei este pe moarte, cu burtica umflată din cauza foamei, când o auzi pe mamă suspinând şi vezi obrajii copilului supţi, doar piele şi os, cu gingiile lucioase, fără să poată scoate nici măcar un sunet şi cu ochii scoşi din orbite… Oh, nici o suferinţă nu este mai mare decât foamea şi setea!

Câţi oameni şi-au pierdut vieţile în deşert? Aş putea să vă ţin toată noaptea şi să vă povestesc întâmplări din deşert. Când ţi-e sete, diavolul vine şi te îmbie cu miraje. Aţi văzut aşa ceva şi aici, nu trebuie să mergi în Vest ca să experimentezi aşa ceva. Când conduci, ţi se pare că vezi apă pe şosea. Acesta este un fel de miraj pe care l-aţi văzut cu toţii. Acum trei sau patru ani, am citit despre un cârd de raţe care au aterizat pe şosea, crezând că este apă. Au murit lovindu-se de asfaltul pe care l-au confundat cu apa. Fusese un miraj.

Diavolul a folosit acelaşi procedeu pentru a înşela o mulţime de oameni, arătându-le ceva ce nu exista de fapt, ci era doar în imaginaţia lor. Mulţi oameni sunt prinşi în religii inventate, care încearcă să arate ceva acolo unde nu este de fapt nimic, sau să dovedească ceva greşit. Aşa cum spunea femeia aceea misionară, trebuie să aşteptăm până când primim un semn. Aşa trebuie să facem, pentru că nu mai avem a doua şansă; nu putem să ne întoarcem şi să mai încercăm încă o dată. Aceasta este şansa noastră, avem în faţă un Model, aşa că nu ne rămâne decât să păşim pe semnul dat.

Foametea este una din cele mai mari suferinţe pentru că este la limita morţii. O, dacă am putea, dacă ar putea această naţiune să fie din nou ca în zilele când flămânzea după Dumnezeu! Noi suntem mai flămânzi decât oamenii din India, unde este foamete cu adevărat, pentru că la noi este o foamete spirituală. Problema este că după ce flămânzeşti atât de mult, uiţi că îţi mai este foame.

La fel se întâmplă şi cu frigul. Când îţi este frig multă vreme şi simţi că îngheţi, deodată ţi se face cald. Acela este semnul că moartea este aproape. Aceasta este starea noastră de acum. Bisericile s-au răcit atât de tare, încât sunt pe punctul să îngheţe, dar se cred calde deoarece continuă să aibă membri. Dar duhovniceşte, sunt pe moarte; şi tu nu ştii când eşti pe moarte. Te întinzi să te odihneşti, şi atunci se termină totul. Sângele îţi îngheaţă în vene şi nu te mai trezeşti.

Despre sete, Isus a spus: „Sângele Meu este cu adevărat o băutură.” (Ioan 6.55).Dacă vrei să trăieşti, Isus are singura apă care îţi poate potoli setea: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi.” (Matei 11.26). Iar în Apocalipsa 22.17 scrie: „Celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.”

Astronomii din India prezic că undeva la începutul lunii viitoare, pe data de doi sau cinci, lumea va fi distrusă, va exploda în bucăţi, iar ziarele americane iau în râs previziunile lor. Eu nu cred că lumea va exploda, dar nici nu cred că este corect să-ţi baţi joc. Totuşi, este posibil să se întâmple ceva zilele acestea, când Marte, Jupiter şi Venus, se vor… (alinia?). Nu s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva, decât acum douăzeci şi cinci de mii de ani, după cum susţin oamenii de ştiinţă, dar cine a fost atunci acolo ca să ne povestească?

Eu cred că acest eveniment are implicaţii spirituale. Cred că oamenii se vor întoarce spre Domnul şi că în acest timp va fi deschisă marea descoperire a Cuvântului Său. Dacă Domnul Îşi va trimite puterea, o va face prin mila Sa, şi nu datorită ascultării oamenilor. Aşa cum spunea Isaia în capitolul 40.2: „Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.” Orice ne-ar trimite Domnul, este din mila Lui, şi nu pentru meritul nostru. Aşadar, eu cred că se va întâmpla ceva. Nu ştiu ce anume, dar cred că va fi o schimbare, iar noi ne apropiem de ea cu paşi repezi.

Dacă cineva este flămând, să vină la Hristos, şi la fel dacă îi este sete, fiindcă El potoleşte orice foame şi orice sete.

Cu câtva timp în urmă am auzit o povestire. Poate am mai spus-o odată în biserica aceasta. Dacă-i aşa, iertaţi-mă pentru că trebuie s-o repet.

Era odată un indian, un fel de supraveghetor al celorlalţi indieni. El călătorea prin Navajo şi s-a rătăcit. Numele lui era Coy. El mergea pe o cărare bătătorită de animale şi se gândea: „Dacă ţin drumul acesta, voi găsi cu siguranţă apă.” Calul lui era atât de însetat încât limba îi atârna afară din gură, nările i se înroşiseră şi i se umpluseră de nisip. Omul îşi ţinuse batista peste faţă în timpul unei furtuni de nisip, până când se umpluse şi ea de nisip, iar acum murea de sete. Dar când a dat de această potecă, a fost sigur că va găsi apă, aşa că a mers mai departe. Chiar şi calul ştia că vor găsi un loc de adăpost, pentru că Domnul a dat instincte chiar şi celor mai neînsemnate dintre animale. Mergând aşa, au dat de o cărare mai puţin bătătorită, care se desprindea din poteca lor. Calul a vrut să meargă pe acolo, dar Coy a vrut să meargă mai departe. Omul îl mâna, dar calul nu voia să se urnească din loc. Îl împungea cu pintenii, dar calul o lua tot spre cărăruia lui. Încerca să se lase pe spate, dar era prea slab ca să-şi poată trânti călăreţul. Astfel, omul a continuat să-l împungă cu pintenii, până când i-a făcut două tăieturi adânci în burtă. El încerca să ajungă la apă ca să-şi salveze viaţa, până când calul s-a oprit tremurând şi sângerând. Omul a privit în jos şi a văzut calul tremurând şi atât de slăbit încât era gata să se prăbuşească; a văzut rănile adânci pe care i le pricinuise. Fiind creştin, s-a oprit şi i-a zis calului: „Am auzit de multe ori că animalele ar avea un instinct. Eu nu cred că potecuţa aceea lăturalnică duce la apă, ci cred că poteca principală este drumul pe care merg animalele de obicei la adăpat, dar pentru că m-ai purtat atâta vreme, îţi voi urma instinctul.”

Aceasta mă duce cu gândul la Hristos. Drumul spre pierzare este larg şi este împodobit de la un capăt la celălalt, dar este o cale îngustă care duce la Viaţă, şi puţini sunt cei care o vor găsi. Spre această apă a Vieţii nu te poate călăuzi instinctul, ci numai Duhul Sfânt. Pe mine m-a adus până aici, şi mă voi descurca mai departe.

Ca să termin povestea, vă voi spune că nu au mai mers nici măcar o jumătate de milă, şi au dat peste o baltă plină cu apă. Calul ştia ce voise să-i spună stăpânului său, ce însemna încăpăţânarea de mai devreme. Omul a spălat botul calului, a băut apă, s-a îmbăiat şi a început să strige cât îl ţinea gura: „Suntem salvaţi! Suntem salvaţi!” în timp ce calul bea apă şi tremura. Atunci i-a văzut din nou rănile provocare de pintenii săi. Deodată a auzit o voce care i-a zis: „Ieşi din apă!” Când a privit, a văzut un cow-boy slab şi desfigurat. Simţind miros de fum, omul a ieşit din apă şi a văzut un grup de oameni aşezaţi în jurul unui foc. Îşi încercaseră norocul şi găsiseră nişte aur, iar acum, după ce îşi trimiseseră caii şi încărcătura înainte, se opriseră la izvorul acesta să se odihnească, dar între timp se îmbătaseră.

Aveau carne de căprioară friptă, şi au mâncat împreună. La un moment dat, unul dintre ei a zis: „Acum, ia o duşcă.” Omul le-a explicat că era Jack Coy, supraveghetorul indian, dar celălalt a insistat:

„Bine, dar acum bea!”

„Nu, nu beau!”

Oamenii s-au simţit jigniţi de refuzul indianului şi i-au zis: „Trebuie să bei cu noi!”

„Nu, eu nu beau,” a răspuns el.

Erau vreo şase oameni, toţi beţi. Unul dintre ei a luat ulciorul, l-a ridicat şi a zis: „Bea!”

„Nu, mulţumesc, băieţi.”

„Dacă ţi-a plăcut să mănânci friptura noastră, trebuie să-ţi placă să bei şi din whisky-ul nostru.”

„Nu.”

Atunci unul dintre ei a pus un glonţ în puşcă şi i-a zis: „Ba o să bei, că altfel…”

„Nu, n-o să beau.”

Puşca a fost îndreptată spre el, aşa că indianul a zis:

„Staţi puţin! Nu mi-e frică de moarte, dar întâi ascultaţi-mi povestea, ca să înţelegeţi de ce nu beau. Eu sunt din Kentucky, şi într-o dimineaţă, pe când mama trăgea să moară într-o baracă de scânduri, m-a chemat lângă ea şi mi-a zis: „Tatăl tău a murit la o masă de joc, cu cărţile de joc în mână şi beat. Orice ar fi, Jack, tu să nu bei!” Cu mâna pe fruntea mamei am jurat în faţa Domnului, deşi eram doar un băieţel de zece ani, că nu voi bea nici măcar o dată. Şi n-am băut niciodată până acum, aşa că dacă vrei să tragi, trage!”

Beţivul a ridicat din nou ulciorul şi i-a zis: „Bea sau te împuşc!” dar chiar atunci s-a auzit un foc de armă şi ulciorul s-a făcut cioburi. Cow-boy-ul cel bătrân şi slab stătea deoparte, în picioare, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. El a zis: „Jack, şi eu sunt din Kentucky, şi am făcut o promisiune în faţa mamei, dar nu am respectat-o. Acum aşteptam ca oamenii aceştia să se îmbete destul de tare ca să-i pot ucide şi să le fur aurul. Am fost un beţiv şi am făcut mult rău, dar focul acesta de armă trebuie că s-a auzit până în cer, iar mama a recunoscut că prin el am reînnoit jurământul de a nu mai bea.”

Prin mila Domnului, vieţile tuturor celor prezenţi acolo s-au îndreptat din clipa aceea spre Hristos.

Este ceva special în legătură cu apa, ceva spre înnoire. Şi ideea este că trebuie să ajungi la apă atunci când ţi-e sete.

Isus a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea…” (Ioan 14.27). Nu o pace în felul lumii, ci o pace aşa cum numai El o poate da. Pacea Lui ne potoleşte setea. Dacă dorim pace, să ne înnoim prin pacea Lui, ştiind că suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El ne dă pacea şi ne potoleşte setea.

După versetul care spune: „Trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură,” (Ioan 6.55), mai scrie şi aşa: „După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.” (Ioan 6.57). Cu alte cuvinte: „Tatăl M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin El. Şi fiecare om care vine la Hristos, trebuie să trăiască prin Hristos.” Aceasta este comuniunea, părtăşia adevărată pe care trebuie s-o afli trăind prin Hristos.

Corpul nostru are nevoie de hrană şi de apă în fiecare zi pentru a supravieţui, pentru că dacă nu-l hrănim şi nu-i dăm apă, va slăbi. Noi suntem făcuţi în aşa fel încât avem nevoie de mâncare. Hrana de astăzi nu-ţi ţine de foame şi mâine, de aceea, trebuie să te hrăneşti în fiecare zi ca să ţii acest corp muritor în viaţă. O poţi duce o zi fără hrană, dar vei slăbi. A doua zi vei fi şi mai slăbit, iar a treia zi abia te vei mai ţine pe picioare…

La fel se întâmplă de multe ori şi spiritual. Vedeţi, noi trebuie să avem în fiecare zi părtăşie cu Hristos. Trebuie să-I vorbim în fiecare zi, şi să nu treacă nici o zi fără să ne îmbrăcăm cu El. Pavel a spus: „În fiecare zi eu sunt în primejdii de moarte… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (1Corinteni 15.31; Galateni 2.20). Aşadar, dacă trupul tău are nevoie în fiecare zi de hrană şi de apă pentru a trăi, şi fiinţa ta duhovnicească are nevoie zi de zi de hrană duhovnicească şi de părtăşie cu Domnul pentru a supravieţui. Aşa este. Isus a spus: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4.4), aşa că trebuie să studiem Biblia în fiecare zi. Sunt oameni care nu o citesc niciodată, în timp ce alţii o deschid de două sau trei ori pe an. Dar un credincios adevărat, unul care are o viaţă duhovnicească activă, citeşte din Biblie şi vorbeşte cu Domnul. Da, aşa trebuie, fiindcă „omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

Un alt motiv pentru care mâncăm este ca să ne întărim şi să ne ferim trupul de boli. Dacă nu mănânci şi îţi laşi trupul să slăbească, eşti predispus la boli. Boala se va extinde în sânge şi eşti mort. Dacă sângele tău nu este puternic, nu va putea lupta cu boala. Aşadar, trebuie să consumi mâncare bună şi hrănitoare, pentru a te menţine în formă, pentru că altfel rişti să te îmbolnăveşti. La fel se întâmplă şi cu mulţi dintre creştini: ei sunt ca plantele de seră. Dacă iei o plantă crescută în seră, trebuie s-o îngrijeşti cu atenţie. Ea nu ştie cum este cu soarele puternic şi cu schimbările de temperatură, pentru că a stat tot timpul în seră şi a fost protejată. Aşa sunt şi aşa-zişii creştini, exact ca aceste flori de seră. Sunt vulnerabili şi la cel mai mic pericol, şi aceasta din cauză că sunt specii sensibile, hibride.

De pildă, dacă laşi o vacă sau un taur Hereford pe câmp, se va descurca. Este o rasă originală, pură, şi va şti cum să supravieţuiască, dar dacă procedezi aşa cu o vacă din rasa Brangus, sau cu o corcitură de Hereford, nu vor şti ce să facă şi vor muri. Sunt vaci mai frumoase, mai grase şi mai plăcute la vedere, dar dacă nu sunt protejate, nu se vor descurca.

Aceasta este problema noastră astăzi: avem credincioşi mai bine îmbrăcaţi, biserici mai mari, multă educaţie, multă teologie, dar trebuie să-i menajezi tot timpul. Trebuie să priveşti prin ochelarii lor, altfel nu vor înţelege nimic. Dar este nevoie de creştini adevăraţi, puri, născuţi sub sângele lui Hristos, care nu trăiesc din teologia bisericii, ci din Cuvântul lui Dumnezeu, în părtăşie cu Hristos. Spre deosebire de planta de seră, când un credincios primeşte Cuvântul, trupul lui duhovnicesc se întăreşte.

Astăzi, la o emisiune, am auzit un pastor care spunea că atunci când a venit în ţară avea probleme cu sinusul şi că ar fi trebuit să se opereze. Doctorii i-au spus că trebuie să facă aşa şi pe dincolo, că trebuie să-i scoată o parte din sinus, dar atunci i se va deforma faţa, şi aşa mai departe. Omul spunea că a luat pastile cu pumnul, dar a ajuns la un doctor creştin, care i-a spus: „Haide să lăsăm deoparte pastilele şi operaţiile şi să întărim trupul, ca să lupte el împotriva bolii.” Aceasta este calea.

Oare de ce oamenii de astăzi nu mai trăiesc atât de mult ca cei de altădată? Se vaccinează pentru una sau alta, se dau cu tot felul de alifii, apoi devin moi, graşi şi fără vlagă, buni de nimic. Nu mai sunt bărbaţii de altădată… Acum avem cu toţii alergii şi suntem sensibili aproape la orice. Am fost în Africa fără să mă vaccinez împotriva malariei, iar acolo am fost înţepat de un ţânţar şi m-am îmbolnăvit. Ţânţarii aceia nu bâzâie, deci nu te avertizează, doar te înţeapă şi gata! Ţi-au transmis boala. Dacă supravieţuieşti, rămâi sensibil timp de cincisprezece ani, dar în multe cazuri rămâi bolnav până la moarte. Eu am văzut localnici goi, care locuiau în colibe, plini de înţepături de ţânţari purtători de malarie, care n-aveau nimic. Nu îi deranjau ţânţarii, pentru că deveniseră imuni. Domnul le dăduse un vaccin.

Astăzi, acest lucru se întâmplă cu oamenii şi cu biserica: sunt injectaţi încă de mici cu teologie născocită de oameni, dar ceea ce ne trebuie nouă este vaccinul Domnului, prin Cuvântul Domnului Dumnezeu. Aceasta este Hrana de toate zilele a omului, care îi fereşte sufletul de bolile care bântuie prin ţară. Mi-am notat mai multe idei cu privire la subiectul acesta, dar va trebui să mă opresc.

Noi trebuie să ne întărim, să ne pregătim pentru botezul cu Duhul Sfânt; avem nevoie de lucrul acesta ca să putem trăi. Dacă nu-L avem, suntem predispuşi la tot felul de îmbolnăviri, iar Cuvântul Domnului, Îl credem şi-L acceptăm prin comuniune, pentru că „Cuvântul Tău este Adevărul.” (Ioan 17.17).

Unii spun: „În biserica noastră se spune că nu este nevoie să fim născuţi din nou, fiindcă este suficient să ne strângem mâinile şi să facem stropirea, şi totul în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.” Dar Biblia îţi cere să te botezi în Numele Domnului Isus Hristos. Dacă vei continua cu acele lucruri artificiale vei deveni un creştin artificial, şi nu cred că aceasta vrei. Numai prin Hristos putem avea Viaţă. Şi ce face Cuvântul Său? El ne zideşte o fiinţă duhovnicească puternică, astfel încât prin părtăşia cu El să putem ţine piept răului.

Veţi spune: „Cum adică, frate Branham? Să avem părtăşie cu Cuvântul?”

Exact, pentru că El este Cuvântul: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Noi trebuie să mâncăm din trupul Lui, iar trupul acesta este Cuvântul, pentru că El este Cuvântul. El a spus: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7). Aşa este! Trebuie doar să credeţi.

Deci ce-i de făcut? Să ne întărim şi să ne pregătim trupurile. Astfel, dacă vine cineva şi zice: „Biserica noastră nu crede în strigare,” tu eşti statornic pe Cuvânt şi eşti în părtăşie cu Cuvântul. Orice ar spune, dacă nu este din Cuvânt, ştii că este greşit. Oricât ar părea de real, nu-ţi pleca urechea dacă este contrar Cuvântului, ci treci pe lângă. Orice ar fi, trebuie să coincidă cu Cuvântul.

În cazul lui Mica, despre care am mai vorbit, la prima vedere totul părea logic. Pământul acela fusese al evreilor, iar străinii îl cotropiseră şi îşi construiseră acolo propriile lor case; pe pământul care le fusese dat de Domnul. Deci se părea că cei patru sute de proroci aveau dreptate. Dar Iosafat avea ceva pe suflet, aşa că a întrebat: „Nu mai este nici un proroc al Domnului, ca să-L putem întreba?” (1Împăraţi 22.7).

Atunci împăratul lui Israel i-a răspuns: „Mai este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul; dar îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău.”, după care a zis: „Trimite şi adu îndată pe Mica, fiul lui Imla.” (v. 8-9).

Şi Mica le-a răspuns: „Văd tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor.” Vedeţi? El le-a spus vedenia pe care a avut-o.

Cine a avut dreptate? La prima vedere am spune că cei patru sute de proroci şi învăţaţi care spuneau: „Suie-te căci Domnul este cu tine,” aveau dreptate. Chiar şi Zedechia îşi făcuse nişte coarne mari de fier şi spunea: „Cu acestea îi vei bate pe sirieni până îi vei nimici.” (1Împăraţi 11,12). Era absolut convins că avea dreptate, dar se înşela. De partea cealaltă, Mica era singur împotriva a patru sute, şi spunea că dacă vor începe lupta, Israelul va fi risipit ca nişte oi fără păstor. Din punct de vedere administrativ, cei care ziceau: „Suie-te căci Domnul este cu tine,” aveau dreptate pentru că pământul acela aparţinea într-adevăr Israelului. Dar Cuvântul Domnului îl condamnase deja pe Ahab, şi cum ar fi putut să binecuvânteze ceva ce blestemase deja?

Atunci, Cuvântul părtăşiei a venit prin Mica. Dacă astăzi vrei să ai părtăşie cu Domnul luând Comuniunea, dar duhul tău se împotriveşte Domnului, nu vei avea părtăşie cu El, ci cu cel rău, iar lucrul acesta este foarte înşelător. Biblia spune: „În zilele din urmă, …se vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24.24). Şi: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece,” iar Pavel spune: „Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1.8).Deci chiar şi un înger. Şi era vorba de biserica timpurie, de vremea oamenilor sfinţi ca Irineu, sau sfântul Martin, când diavolul lua chip de înger de lumină. Dar vedeţi, el va fi întotdeauna puţin pe lângă Cuvânt. Aşa i s-a arătat şi Evei şi i-a spus: „Sigur, aşa a spus Domnul, aşa a vorbit Domnul,” dar la sfârşit s-a abătut de la Cuvânt şi aşa a apărut falsa comuniune. Când oamenii cred că au comuniune cu Dumnezeu, dar nu fac voia Lui, aceea este o comuniune falsă.

Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7). Dar nu este posibil ca astăzi să mergem pe calea aceasta, iar data viitoare să mergem pe alta. Trebuie să rămâneţi în El, iar cuvintele Lui să rămână în voi. „A rămâne” înseamnă „a sta pe loc, a nu mai pleca.” Este ca un vaccin împotriva păcatului.

Aş vrea să închei spunând următorul lucru: trupul şi sângele Domnului sunt Duhul şi Cuvântul, şi împreună cu credinţa, ele aduc Viaţa veşnică. „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Ei îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6.54). Aici trebuie să ajungem, acesta este părtăşia cu Domnul. Şi aşa cum viaţa este în sânge, Cuvântul şi Duhul sunt Viaţa veşnică, prin credinţa în Domnul.

Aceasta este rugăciunea mea, fiindcă ştiu că sfârşitul este aproape, şi în fiecare clipă se va întâmpla ceva, pentru că Domnul va reveni în curând. În Numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, lasă-mă să iau Sabia, Cuvântul Tău, şi s-o mânuiesc cu credinţa pe care o am, pentru a-mi croi drum prin orice putere diavolească, până când Îl voi vedea pe Isus, prin părtăşie cu El.

Părtăşie cu Cuvântul Lui. ‚Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7) Ce frumos! Aceasta este adevărata părtăşie cu Cuvântul şi cu Duhul, prin credinţa care le uneşte: „Cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” Acum să ne rugăm.

Slăvite şi milostivule Tată sfânt, Doamne, marele Eu sunt, El Shadai al lui Avraam! Această măreaţă comuniune cu Domnul ne duce spre Viaţa veşnică, şi ne îndepărtează de mândrie, de necredinţă, de păcatul lumii. Este comuniunea cu dragostea divină a Tatălui nostru ceresc. Prin neprihănirea lui Isus Hristos, noi avem acum acces la această masă, şi Te rugăm, Doamne, să ne primeşti pe fiecare în parte la masa Ta, prin Duhul. Iartă-ne, şi fă ca trupurile noastre spirituale să crească, fiindcă nu vrem să ne asociem niciunei biserici sau denominaţiuni, ci vrem doar să ne zidim trupul duhovnicesc, pentru a ne feri de păcat, pentru a ajunge să nu ne mai dorim să facem rău, pentru ca Duhul Sfânt să poată vorbi prin gurile noastre aşa cum a vorbit în ziua aceea, pentru că este Acelaşi Duh care a fost în Domnul Isus. Tată, Te rog să ne dai lucrul acesta.

Timpul este pe sfârşite şi nu ştim clipa când va fi salvat ultimul om, dar Te rog, Tată, dacă sunt aici oameni care nu Te cunosc încă şi nu ştiu că Tu eşti Mântuitorul lor, să Te cunoască în seara aceasta, îndreptându-se spre apa botezului. Să mărturisească în faţa tuturor acestor credincioşi, că ei cred că Isus din Nazaret S-a născut din fecioara Maria, că a fost ucis prin răstignire de Pilat din Pont, că Domnul L-a înviat a treia zi şi că în seara aceasta stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.

Doamne, fă ca toţi cei care vor împlini ceea ce scrie în Biblie: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre,” „…căci nu este sub cer nici un Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi,” să vadă adevărul şi însemnătatea Cuvântului. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi,” decât Numele lui Isus Hristos. Apostolul a spus aşa: „… iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2.38-39). Doamne, cheamă cât mai mulţi în seara aceasta!

Şi Domnul mai spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6.44). „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine.” (Ioan 6.37). „Oile Mele ascultă glasul Meu.” (Ioan 10.27). Dacă un străin vine şi vorbeşte lucruri contrare Scripturii, oile vor observa imediat. Dar dacă este Glasul Tău, dacă este din Biblie, oile vor asculta, pentru că aceea este Hrana lor. Ele au avut părtăşie şi acum ştiu ce fel de Hrană le dă Tatăl lor. „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Luca 4.4). Doamne, fă ca mulţi dintre aceştia să vadă, să înţeleagă şi să vină la Tine în seara aceasta. Cât despre cei care nu au încă Duhul Sfânt, nu-i lăsa să mai zăbovească nici măcar un ceas, fiindcă s-ar putea ca peste un ceas să nu mai fie aici.

Tată, acum ne adunăm în jurul mesei pentru a lua din această reprezentare a trupului Tău frânt, şi Te rugăm ca, dacă mai este păcat în noi, să ne ierţi. Tu ai spus: „Când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii.” (1Corinteni 11.33). Doamne, dacă mai este păcat în această adunare, ne rugăm ca sângele lui Isus Hristos să îndepărteze păcatul de acel bărbat, femeie, băiat sau fată. Tată, Te rog să îndepărtezi şi de mine orice păcat, îndoială sau necredinţă, orice. Ştim că necredinţa este păcat, este, de fapt, singurul păcat. „Cine nu crede a şi fost judecat.” (Ioan 3.18). Singurul păcat pe care îl putem face este să nu credem în Cuvântul Domnului. Deci, Tată, dacă este necredinţă în mine, iartă-mă. Iartă şi mulţimea pe care ai adus-o aici, înaintea mea, şi hrăneşte-i pe toţi cu Cuvântul Tăi.” Amin. Luând aceste bucăţi mici în amintirea trupului frânt al Celui care a înviat din morţi şi este viu printre noi, Tată, Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus Hristos.

Cât despre voi, care trebuie să plecaţi şi nu puteţi să mai staţi încă cincisprezece minute, cât durează Cina… nu suntem mulţi care vom lua Cina aici, dar să ştiţi că nu este ceva restrâns, ci este liber să participe fiecare credincios creştin. Domnul nu trage linie între baptişti şi metodişti şi aşa mai departe. Suntem cu toţii botezaţi printr-un Duh, formând un singur trup, şi suntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu sunt de prea multă vreme aici, aşa că nu ştiu care dintre voi este credincios şi care nu, dar dacă este pe-aici vreun străin, trebuie să ştie că nu are nici o importanţă din ce biserică vine. Oricum, există o singură biserică, şi nu este ceva la care să te înscrii, ci în care te naşti, şi anume Biserica lui Hristos.

Ne rugăm ca toţi să-L primească în seara aceasta pe Hristos, să aveţi părtăşie cu El mâncând din trupul Său frânt, aceste bucăţele ale Cinei, iar Domnul să picure din sângele Lui pe inimile şi gândurile noastre.

Până va fi adusă pâinea, vom citi din 1Corinteni 12. Vom lua Cina imediat după aceasta, şi nădăjduiesc că Domnul vă va binecuvânta din belşug. Deci, dacă doriţi să plecaţi înainte să începem să citim, sau imediat după, sunteţi liberi s-o faceţi. Să veniţi din nou miercuri seara, duminică dimineaţa şi duminică seara, iar dacă rămâneţi cu noi la Cină, ne vom bucura din toată inima. Imediat după aceea vom face şi botezul, cam în cincisprezece sau douăzeci de minute.

Aşadar, 1Corinteni 11.23-33:

Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.

Şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.

Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel noi în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”

Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.

 De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului.

Fiecare să se cerceteze, dar, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.

Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.

Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini dorm.

Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi.

Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.

Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii.”

Acum, un moment de rugăciune în linişte, pentru fiecare dintre noi. Rugaţi-vă pentru mine, şi eu mă voi ruga pentru voi. Ascultă aceste rugăminţi, Atotputernicule Dumnezeu. Iartă-ne greşelile aşa cum şi noi iertăm celor ce greşesc faţă de noi. Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Aceste bucăţele au fost făcute fără grăsime, fără arome şi aşa mai departe, fiindcă reprezintă trupul lui Hristos. Nu este o bucată rotundă, pentru că a fost ruptă în mai multe bucăţele. Aceasta reprezintă felul în care trupul Domnului a fost rupt pentru noi. Domnul să-i binecuvânteze pe cei care mănâncă. Deci nu este trupul, ci doar un simbol al acestuia, şi nici eu, nici altcineva nu are putere să o transforme din pâine în altceva; nimeni în afară de Domnul, iar El ne-a spus să mâncăm din această pâine şi să bem din acest pahar de vin. Acum să ne plecăm capetele.

Doamne sfinte, noi, slujitorii Tăi, Te rugăm în Numele lui Isus Hristos să sfinţeşti această pâine pentru ca noi, primind-o, să ne amintim că Domnul nostru a fost răstignit, iar trupul Său sfânt şi nepreţuit, a fost străpuns de spini şi de cuie, şi bătut de bice pentru noi, ca prin trupul Său sfânt să putem primi Duhul Sfânt Dătător de Viaţă. Îndură-Te de noi în călătoria noastră, aşa cum Te-ai îndurat de Israel în cei patruzeci de ani, când niciunul dintre ei n-a căzut bolnav. Doamne, Te rugăm să binecuvântezi această pâine, această turtă pentru Cină, în Numele Domnului Isus. Amin.

Paharul Noului Testament, sângele, mă face să mă gândesc la versurile:

„De când am văzut şiroaiele de sânge

Ieşind din rănile Tale,

Cânt dragostea răscumpărării,

Şi o voi cânta până la moarte.”

Când văd acest vin, acest sânge al strugurilor, ştiu că reprezintă sângele care a curs din trupul Domnului Isus. Fie ca toţi cei care primesc acest pahar, să primească Viaţa veşnică, bolile să plece din trupurile lor, oboseala, slăbiciunea, teama, diavolul în toate formele lui să se îndepărteze de la ei, ca să fie puternici şi sănătoşi, şi să trăiască veşnic, iar Lumina lor să strălucească în mijlocul acestei generaţii adultere în care trăim, pentru a-L slăvi pe Domnul.

Tată ceresc, iată rodul viţei. Sfinţeşte-l în Numele lui Isus Hristos, ca să reprezinte sângele Fiului Tău Isus, fiindcă El „a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre… şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53.5). Doamne, fă ca Viaţa, Viaţa veşnică să vină la noi, ca să Te putem sluji mai bine, să avem putere şi sănătate să mergem dintr-un loc în altul pentru a Te sluji oriunde ne vei chema Tu. Te rugăm să ne dai aceste binecuvântări în Numele Domnului Isus. Amin.

– Amin –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *