Meniu Închide

WILLIAM MARRION BRANHAM – ABSOLUTUL

27 Ianuarie 1963 – Phoenix,Arizona

Să rămânem câteva clipe în picioare. Sunt sigur că într-o adunare atât de numeroasă sunt multe cereri, oameni bolnavi şi suferinzi, aşa că haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune. Văd că aici am multe cauze şi batiste.

Tată ceresc, venim în Numele Domnului Isus, fiindcă ştim că Tu ai promis că ne vei asculta şi vei răspunde la rugăciunile noastre. Te rugăm să fii plin de îndurare faţă de noi şi să ne uiţi păcatele. Scriptura ne învaţă că Tu ne ierţi toate păcatele şi ne vindeci de toate bolile, de aceea Te rugăm, Tată ceresc, să faci acelaşi lucru şi în după-amiaza aceasta, în Numele Domnului Isus, pentru aceste batiste şi cereri.

Tot Scriptura ne învaţă că luau batiste şi şorţuri de pe trupul lui Pavel, le puneau peste oameni, iar duhurile îi părăseau şi erau vindecaţi. Tu eşti şi astăzi Acelaşi Isus, iar noi ne-am adunat să Te rugăm să împlineşti aceste lucruri. În clădirea aceasta sunt o mulţime de oameni care au probleme şi cereri. Răspunde nevoilor lor, Doamne, atât cererilor trupeşti, cât şi celor sufleteşti, pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Da, mulţumesc frate.

Cu ani în urmă obişnuiam să cântăm un cântecel: „Vorbeşte cu Isus şi va fi bine.”…

Cred că fratele Williams v-a spus despre micul dejun de mâine dimineaţă. Nu cred că ştiu unde se va ţine cel de anul viitor. Tot aici? A, deci chiar aici, în acelaşi loc. Este foarte bine.

Oamenii trebuiau să se închine la Ierusalim, adică aici la Tucson. Înţelegeţi? Voi, cei din Phoenix sunteţi dincolo de deal. Ştiţi, Ierihonul este dincolo de deal, de Ierusalim. Deci în partea aceasta este Ierusalimul. Înţelegeţi? (Adunarea râde şi comentează). Aţi auzit?

Deci oamenii trebuie să se închine lui Dumenzeu oriunde, aşa cum a spus Isus. Nu la Ierusalim, sau aici, sau pe acest munte, ci trebuie să ¡ te închini în Duh şi Adevăr. Acesta este lucrul principal: în Duh şi Adevăr.

De obicei, eu sunt foarte încet la vorbire. Acum câteva seri, l-am admirat pe fratele Velmer Gardner, care a spus în cincisprezece minute mai mult decât pot spune eu în trei ore.

Nu ştiu dacă v-am povestit vreodată lucrul acesta. Tatăl meu a fost călăreţ. Îmblânzea cai, participa la rodeo şi obişnuia să tragă cu puşca, inclusiv la ţintă. Astfel, mă gândeam că după ce voi împlini vreo doisprezece ani, voi urma şi eu meseria tatălui meu. Astfel, la vremea aratului, când tata ara cu calul până când animalul era atât de obosit de nu se mai putea ţine pe picioare, noi aşteptam la marginea câmpului, acolo unde era un jgheab cu apă. Câţi dintre voi au văzut un astfel de jgheab pentru adăpat? Ia te uită, ce de oameni din Kentucky sunt aici!

Ne distram foarte bine punând în apă câte un fir de păr de cal. Îl numeam şarpe păr de cal, pentru că de îndată ce-l atingeai, începea să se unduiască. Eu şi fraţii mei ne adunam în jurul calului, îi scoteam hăţurile, îi puneam şeaua tatei, sub şa puneam o mână de scaieţi, apoi strângeam chinga şi încălecam pe el. Sărmanul cal bătrân şi obosit, nici nu-şi putea ridica picioarele de pe pământ, şi doar necheza. Eu salutam cu pălăria şi mă credeam un mare călăreţ. Mă şi gândeam că Arizona are nevoie de un om ca mine, pentru îmblânzirea cailor voştri. Astfel, pe la şaptesprezece sau optsprezece ani, am fugit de-acasă şi am venit aici, pentru că auzisem că se va ţine un rodeo. Mă gândeam: „Numai de-aş ajunge la acel rodeo! Aş călări câţiva cai şi aş strânge nişte bani.”

Îmi amintesc cum a intrat primul călăreţ. Încerca un cal numit „Haiducul Kansas-ului.” Era un cal mare şi negru, cam de 1,70 metri înălţime, zdravăn şi puternic. Eu îmi ziceam: „Dacă flăcăul acesta poate să-l călărească, atunci pot şi eu.” Deci, călăreţul acela a intrat în arenă.

Eu stăteam pe pajiştea din jurul ţarcului, cu ceilalţi călăreţi, toţi plini de cicatrice. Eu nu aveam aşa ceva, dar mă consideram un călăreţ bun. Mă gândeam că dacă putusem să-l călăresc pe calul acela bătrân de plug, de ce n-aş putea să-l călăresc şi pe acesta? Dar acesta era un cal care te trântea. A sărit de câteva ori, s-a arcuit şi l-a azvârlit pe călăreţ, aşa că el a zburat într-o parte, iar şeaua în partea cealaltă. Calul a fost luat de băieţii de la grajd, iar călăreţul a fost dus de ambulanţă.

Atunci mi-am dat seama că acela nu era nici pe departe calul de plug cu care eram obişnuit. Organizatorul a strigat: „Ofer cincizeci de dolari oricui reuşeşte să călărească acest cal câteva secunde.” Cincizeci de dolari erau foarte mulţi bani la vremea aceea. Omul a venit la mine şi m-a întrebat: „Eşti călăreţ?” Dar eu ¡-am răspuns tremurând: „Nu, domnule.”

Când m-am întors la Domnul, am fost ordinat de Biserica Misionară Baptistă şi obişnuiam să umblu de colo-colo cu Biblia în mână, şi abia aşteptam ca cineva să mă întrebe dacă sunt predicator. Astfel, întotdeauna când eram întrebat, răspundeam: „Desigur.”

Într-o zi am mers la Saint Louis împreună cu fratele nostru baptist, pe care tocmai îl cunoscusem. Atunci l-am auzit pe un predicator care se numea Robert Daugherty. Probabil că mulţi dintre voi aţi auzit de el. Era un frate penticostal şi ţinea o adunare într-un cort. Fratele acela predica până se albăstrea la faţă, până aproape leşina. Auzeai de la două blocuri depărtare cum îşi trăgea sufletul – şi nu avea microfon -, după care continua să predice.

De atunci, de fiecare dată când cineva mă întreba dacă sunt predicator, răspundeam: „Nu, eu doar mă rog pentru bolnavi.” Eu, de felul meu baptist, sunt mai domol, aşa că vă rog să aveţi răbdare cu mine. De altfel, şi Scriptura spune să-¡ sprijiniţi pe cei slabi, iar printre ei mă număr şi eu. Vă sunt recunoscător pentru că aţi încercat să faceţi lucrul acesta întreaga săptămână, şi v-aţi descurcat foarte bine. La zece seara trebuia să fim cu toţii acasă, în pat, iar eu vă ţineam aici… Dar în după-amiaza aceasta voi încerca să fiu iute şi să termin repede, pentru că am mult de condus, iar mâine dimineaţă trebuie să mă întorc aici. Eu vă apreciez foarte mult, şi, pentru că s-ar putea să nu mai am ocazia să spun lucrul acesta: vă mulţumesc mult fiecăruia dintre voi, predicatorilor, oamenilor de afaceri creştini. Pentru mine a fost o plăcere să vin aici, aşa că vă mulţumesc că m-aţi invitat să vin aici şi să am părtăşie cu voi, fraţilor. Frate Shakarian, frate Williams şi toţi ceilalţi, vă sunt sincer recunoscător.

Frate Tony, de ce nu ai spus „Amin” mai devreme, când am vorbit despre Tucson? Nici nu te-am auzit. Când sunt în Indiana, el este cel mai bun vânător din Arizona. Înţelegeţi? Ai văzut poza aceea din ziar? Trebuie să schimbăm lucrul acesta, Tony. Deci nu uita că mâine ne vedem la masă la fratele Oral Roberts.

În după amiaza aceasta am vrut să vorbesc despre „Numărătoarea inversă,” dar dacă începeam acest subiect şi la ora şapte am fi fost tot aici. Eu mă gândesc ce a reuşit să facă ştiinţa şi ce a putut să facă Domnul. Vedeţi? Trăim într-o altă epocă, atât fizic, cât şi duhovniceşte, şi ne bucurăm pentru propăşirea spirituală pe care am avut-o, aşa cum oamenii de ştiinţă se bucură pentru progresul tehnologic.

Ştiţi, se poate întâmpla să cântaţi prea mult, deşi nu văd cum s-ar putea aceasta, dacă aţi cânta aşa cum a cântat corul fratelui Outlaw mai devreme. Am stat şi ¡-am ascultat cum urcau tot mai sus, şi mai sus. De asemenea se poate să mâncaţi prea mult, să beţi prea mult sau să munciţi prea mult, dar nu cred că este posibil să vă rugaţi prea mult. Biblia spune: „Vreau dar, ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate.” (1Timotei 2.8). Aşadar, haideţi să ne plecăm capetele pentru o clipă.

Tată ceresc, ne place să vorbim cu Tine. Doamne, mă gândesc la oamenii care au venit în oraş doar ca să ne strângem mâinile şi ca să stăm de vorbă, dar cu cât este mai măreţ privilegiul de a vorbi cu Tine, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Inimile noastre tânjesc după prezenţa celorlalţi, dar cu cât mai mult înseamnă să stăm în prezenţa Ta divină! Noi ştim că Tu eşti aici, pentru că ai spus că „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi (oriunde în lumea întreagă) în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor,” şi noi ştim că Scriptura nu poate greşi, pentru că promisiunea aceea este dumnezeiască; a ieşit de pe buzele Mântuitorului. Poate că gândurile şi păcatul necredinţei noastre ne-au îndepărtat atât de mult, încât nu mai putem desluşi faptul că eşti aici; dar Tu eşti Acelaşi pentru că Îţi ţii promisiunea.

Tu ai spus că dacă cerem ceva cu credinţă, ne va fi dat. Tată, cel mai măreţ lucru pe care m-am gândit să-l cer în această vreme, pentru această audienţă, este ca Tu să ne hrăneşti cu Mana spirituală care vine de la Dumnezeul cerurilor. Doamne, Te rugăm să ne hrăneşti cu Cuvântul Tău. Cuvântul Tău este Adevărul, şi: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4.4). În timp ce se va citi, fă ca Duhul Sfânt să-L poarte către fiecare inimă şi să-L împartă fiecăruia după nevoi, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele Fiului Tău, Isus. Amin.

Aşa cum am mai spus, fie că suntem predicatori sau simpli ascultători, în timp ce ascultăm, luăm notiţe din ceea ce spune fratele care vorbeşte. Eu fac foarte des aceasta. Întotdeauna am lângă mine un carneţel sau o foaie de hârtie, iar atunci când îmi vine în minte un text din Scriptură, îl notez imediat. Toţi facem aceasta, nu-¡ aşa? Aşa este. Apoi, dintr-o dată, Duhul Sfânt îmi descoperă unele lucruri, aşa că trebuie să trag imediat pe dreapta ca să-mi notez gândul care mi-a venit. Iar atunci când îmi vine rândul să vorbesc, răsfoiesc acele notiţe, urmez câteva trimiteri din Scriptură, îmi aleg câteva versete şi încep să vorbesc de acolo. Cei mai mulţi dintre noi procedăm aşa.

Acum voi citi câteva versete din Epistola către Filipeni. Am mai citit din Filipeni acum câteva seri, când am fost la fratele Shores la Adunarea lui Dumnezeu. Atunci am vorbit despre identificarea cu El. Acum aş vrea să citesc din Filipeni 1.20-22:

Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic; ci că acum, ca întotdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.

Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig.

Dar, dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.”

Gândindu-mă la predica aceasta, m-am hotărât să folosesc ca titlu un singur cuvânt. Poate veţi zice: „Frate Branham, aici sunt în jur de o mie de oameni. Cum adică, un singur cuvânt?” Cu voia Duhului Sfânt, Cel care ne inspiră, aş vrea să construiesc un context în jurul textului citit şi să-l numesc „Absolutul.”

Privind în dicţionar la cuvântul „Identificat,” am găsit cuvântul „Absolut.” Conform dicţionarului Webster, cuvântul „Absolut” este definit ca „Perfect în el însuşi; cu puteri nelimitate; înainte de toate, desăvârşit.” Absolutul este folosit de multe ori, este cuvântul din urmă, este „Amin.”

Unii oameni spun: „Aşa este, absolut.” Este ultimul lucru, este nelimitat. Înţelegeţi? Se întinde în nemărginire, nu-¡ stă nimic în cale. Este suprem, este desăvârşit, şi ceva este desăvârşit numai atunci când a ajuns la sfârşit. Este „Amin”. Asta-¡ tot.

Fiecare mare realizare este legată de un absolut. Tot ce a făcut cineva, a avut legătură cu un absolut. Trebuie să fie ceva, un ideal spre care alergi. Omul nu poate atinge nimic până nu ajunge într-un punct în care să recunoască faptul că există un Absolut. Odată am fost în cabinetul unui medic şi am discutat, iar el mi-a spus:

Billy, eu chiar cred că un om poate aduna suficientă credinţă încât să se vindece chiar şi dacă se atinge de un copac.”

Doctore, dar cum poate să adune un om acea credinţă ca să se vindece doar atingând copacul? Nu există nici o dovadă că lucrul acesta s-ar putea întâmpla; nu îţi poţi pune nădejdea în aşa ceva, pentru că nu are bază biblică. Trebuie să ai ceva pe care să te sprijini, de care să fii sigur. Sunt multe lucruri mărunte care pot să te conducă spre acel ceva, dar acela este ultimul cuvânt, ultimul lucru. De aceea eu cred întotdeauna în Cuvânt.”

Am pe inimă o mărturie micuţă pe care aş vrea s-o împărtăşesc cu voi, şi sper că nu voi supăra pe nimeni prin aceasta. Soţia mea, care este aici, şi mulţi alţii ştiu că lucrul acesta este adevărat. În vremea când eram păstor la biserica baptistă din Milltown, Indiana, obişnuiam să mă întâlnesc cu o fată de acolo. Domnişoara respectivă fusese în adunări şi văzuse toate lucrările Domnului. Noi eram prieteni buni, doar prieteni, iar mai târziu ea s-a căsătorit cu un tânăr de treabă, m-am căsătorit şi eu, şi nu ne-am mai văzut câţiva ani de-a rândul. Tatăl ei şi cu mine eram prieteni apropiaţi. El era tâmplar şi se numea Lee Marrion.

Îmi amintesc că avea o nelămurire cu privire la Scriptură şi mi-a zis: „Frate Branham, nu mă îndoiesc că ai dreptate, dar am fost învăţat că El era nazarinean, şi nu pot pricepe acest lucru.” Astfel, într-o seară am mers la el acasă şi fratele mi-a spus: „Haide să luăm o gustare cât timp Norma şi ceilalţi sunt sus, fiindcă am nişte lapte bătut şi pâine de porumb.” A fost foarte bine. În felul acesta pot aborda mai bine orice temă. Chiar şi de când sunt aici, în trei săptămâni n-am mâncat decât când şi când, ca să fiu în formă maximă pentru Domnul meu.

Aşadar, ne-am pus câte un pahar mare de lapte bătut rece, am luat câte o bucată de pâine de porumb, tot rece, şi ne-am aşezat să mâncăm. Atunci el mi-a spus: „Billy, eu nu pot înţelege nicicum ce vorbeşti tu.” În seara aceea am vorbit până la ora unu, aşa că am rămas să dorm la ei. Târziu în noapte, el s-a trezit, a venit la mine şi mi-a spus: „Am visat că trebuia să construiesc o casă în New Albany, iar proprietarul mi-a lăsat planul şi a plecat în Florida. În plan era inclus un balconaş închis, dar eu am zis: „Omul acesta sigur nu vrea un balconaş aici,” aşa că am ignorat partea aceea. Dar când s-a întors omul, mi-a zis: „Nu-ţi voi plăti lucrarea decât după ce-o vei dărâma şi o vei reconstrui conform planului pe care ţi l-am dat.”

Când a terminat de povestit, ¡-am zis: „Puţin mai jos, nu departe de aici, este un pârâu. Ar fi bine să nu te apuci de dărâmat tocmai când ajungi la capătul drumului, pentru că este posibil să nu mai ai timp.”

Este în ordine dacă vin să mă botez în pijama?” m-a întrebat el.

Şi eu merg tot în pijama. Haide!”, şi am pornit spre pârâu.

Fiica lui şi nepoţii au devenit cântăreţi celebri. Ei mergeau la biserica numită United Brethren, fiindcă fata s-a căsătorit cu păstorul sau cu fiul păstorului de la biserica aceea. Omul acesta era strungar pe un şantier naval, iar fiica lor cea mică încerca să ducă o viaţă pentru Hristos. Peste ei era o mare presiune!

Erau nişte copii foarte isteţi. Astfel, una dintre fete predă muzică la şaptesprezece ani. A absolvit deja şcoala fiindcă era o fată foarte deşteaptă. Băiatul nu suporta să tot fie tachinat şi îi tot spunea fetei că este demodată, şi tot aşa, până într-o zi când nervii fetei au cedat.

Au dus-o la „Doamna păcii noastre” un institut catolic de tratare a bolilor nervoase. Desigur a fost absolut inutil. Dacă este vreun doctor în audienţă, nu vreau să se supere pentru că spun aceasta, dar de multe ori oamenii ies de acolo mai rău decât au intrat. Aşadar, ¡-au administrat un tratament şoc, ceea ce a înrăutăţit starea fetei. Au trimis-o acasă, dar după câteva săptămâni au adus-o înapoi pentru că ajunsese într-o stare groaznică. Au internat-o şi au încercat s-o trateze o vreme, dar era din ce în ce mai rău. După trei zile, urmau s-o ducă la Madison, la ospiciul acela, şi s-o închidă într-o cameră capitonată. Atunci mama ei a zis: „Nu suntem învinşi. Poate reuşim să-l aducem pe fratele Branham să se roage pentru ea.” Astfel, au sunat şi s-a întâmplat să mă găsească acasă. Atunci au venit la mine şi m-au întrebat: „Frate Branham, vrei să vii să te rogi pentru ea?”

Sigur că da,” am răspuns eu.

L-au sunat pe doctor şi ¡-au spus că urma să merg acolo, iar el le-a zis: „O să vă spun când puteţi veni. Sunaţi-mă din nou după-amiază.” L-am tot sunat până la ora unu, dar răspundea tot timpul soţia lui, care spunea: „Doctorul nu este acasă.” Au sunat şi a doua zi, de dimineaţă, dar au primit acelaşi răspuns: „Nu este acasă.” A treia zi, fata urma să fie trimisă la ospiciu. Nu-mi place să spun aceasta, dar mi-am dat seama că doctorul încerca să evite vizita mea. Înţelegeţi? Tatăl ei era foarte agitat, pentru că a doua zi trebuia să plec… ceea ce însemna că ziua aceea era ultima pe care o aveam la dispoziţie. Părinţii fetei şi surorile ei au început să plângă şi au zis: „Ne evită!”

Da, aşa este,” am răspuns eu „dar haideţi să facem altfel. Nu le spuneţi că sunt predicator, ci voi merge în calitate de prieten.”

Aşa am reuşit să intru în ospiciu. Ştiţi cum este acolo? Încuie uşa după tine, apoi te urcă într-un lift şi încuie şi uşa liftului. Asistenta ne-a dus într-o cameră de sus şi acolo ne-am aşezat pe marginea patului. Acolo am văzut o tânără de vreo şaisprezece ani, complet pierdută. Privea în gol şi nu vedea nimic. Puteai să-ţi plimbi mâna prin faţa ochilor ei, căci nu te vedea.

Am întrebat-o: „Ruthie, îţi mai aminteşti de mine? Sunt fratele Branham. Obişnuiai să-mi spui Budder Bill. Te-am predat lui Hristos când erai micuţă, în coşuleţ. Îţi mai aminteşti de mine?”

Ea doar stătea şi privea. Ce fată frumoasă! Erau trei surori, un trio. Am încercat să-¡ atrag atenţia, dar n-am reuşit, fiindcă era pierdută, cu privirea aţintită în gol.

Patul nu avea stâlpi la colţuri, ca să nu se lovească pacienţii. Eu m-am aşezat pe o parte a patului, singurul din acea încăpere mică, iar mama ei stătea pe partea opusă. Fata stătea pe un scăunel care ieşea din perete, tatăl ei era lângă ea, iar sora ei stătea în picioare. Mama ei m-a privit plângând şi mi-a zis:

Vezi, Billy? Ce putem face?”

Ascultă-mă, Norma. Hristos este tot Hristos.” Înţelegeţi?

Aceasta era ultima noastră şansă. Ştii ce se va întâmpla dacă o duc acolo. Probabil n-o vom mai vedea niciodată, şi chiar dacă o vom mai vedea, ştii cum sunt trataţi pacienţii acolo.”

Nu fii tulburată, Norma. Mai aşteaptă câteva minute.”

Când am spus aceste cuvinte, am văzut-o pe fată într-o vedenie, sănătoasă şi privind zâmbitoare spre un tânăr. M-am întors să-l privesc pe tânăr, dar atunci vedenia m-a părăsit. Am întrebat:

Norma, ea are un prieten înalt şi brunet?”

Da.”

Ei cântau cumva împreună?”

Da, aşa este.”

Stai liniştită, fiindcă Îl am pe Aşa vorbeşte Domnul. Ea se va face bine.”

Norma şi-a întins mâinile şi m-a apucat de genunchi, apoi a privit spre soţul ei şi a zis:

Dragule, nu greşeşte niciodată. Niciodată!” Dar la fată nu se vedea nici un semn de schimbare.

Le-am spus: „Tu ştii că nu ţi-aş fi spus lucrul acesta dacă nu l-aş fi văzut, şi Dumnezeu nu poate minţi.” Vedeţi? Am plecat de la spital şi m-am urcat în maşină, iar ei au mai rămas.

După vreo două ore, tocmai mă întorsesem dintr-o vizită la domnul Wood, când a început să sune telefonul. Era tatăl fetei, şi mi-a zis:

Am să-ţi spun ceva, frate Branham. Nu au trecut nici douăzeci de minute de la plecarea ta şi fata şi-a revenit la normal. Toţi doctorii au examinat-o. Mâine dimineaţă o luăm acasă.” Acum cântă în tabernacol. Aici sunt bărbaţi şi femei din Jeffersonville care ştiu că este adevărat. Dacă sunteţi prezenţi în după-amiaza aceasta, ridicaţi mâinile. Câţi cunoaşteţi această întâmplare? Da. Vedeţi, peste tot sunt oameni care ştiu că este adevărat.

Ce s-a întâmplat de fapt? Tânăra a folosit acea vedenie ca pe un Absolut, o desăvârşire. Vedeţi, în orice faceţi, trebuie să aveţi ceva pe care să vă sprijiniţi. Eu am folosit întotdeauna Cuvântul Domnului în acest scop, pentru că nu ştiu să existe alt sprijin mai măreţ decât acesta, fiindcă Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24.35). Acesta, da, sprijin!

Viaţa lui Pavel s-a învârtit în jurul lui Hristos. Acesta a fost Absolutul lui. Pavel avusese un mare învăţător, pe Gamaliel, din partida fariseilor. Fusese învăţat, şcolit, şi avea un trecut măreţ. Mă gândesc că atunci când a primit Duhul Sfânt şi a plecat pentru trei ani în Egipt, s-a apucat să cerceteze Biblia, ca să vadă dacă este conform descoperirii pe care o avusese. Cunoaşteţi renumita Epistolă către Evrei. Nimeni n-ar fi putut s-o scrie mai bine decât Pavel, pentru că el ştia cum să se adreseze acelor soiuri de oameni. Ce lecţie frumoasă!

Pavel L-a întâlnit pe Isus, într-o zi, pe drumul Damascului. Pornise să-¡ prigonească pe creştini, ameninţând şi făcând prăpăd în Biserica Domnului, dar s-a întâlnit faţă în faţă cu El. Acesta este motivul pentru care Hristos a devenit sensul vieţii sale: prin faptul că L-a întâlnit personal, a putut să se lepede de toată învăţătura pe care o acumulase. Singurul mod în care poţi ajunge să-L cunoşti, este să-L întâlneşti tu însuţi. Înţelegeţi? A-L cunoaşte pe El este Viaţa. Pavel nu avusese înainte genul acesta de experienţă, de aceea la un moment dat a putut spune: „Viaţa pe care o trăiesc acum…”, ceea ce înseamnă că înainte trăise o altfel de viaţă. Dar viaţa lui a fost schimbată. Şi când se întâmplă lucrul acesta, faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai face şi spui lucruri care nu-ţi stă în fire să le spui.

Un om a cărui viaţă este centrată pe Hristos… Priviţi-l pe Pavel: a stat drept în faţa tuturor acelor evrei, fără un strop de teamă. El ştia în Cine crede. N-ar fi putut face aceasta dacă n-ar fi găsit Ceva adevărat în care să se ancoreze.

Cred că fiecare creștin, fiecare credincios, ar trebui să fie așa. Mai ales predicatorii; ei n-ar trebui să pășească la amvon fără să-L fi întâlnit pe Dumnezeu în acel mod neobișnuit pe care filozofii nu-l pot explica. Atunci când știi că L-ai întâlnit pe Dumnezeu, nu ți-L mai poate ascunde nimic.

Poate unii au o educație aleasă, nu am nimic împotriva acestui lucru, este în ordine, este un lucru bun, dar trebuie să-L întâlnești pe Dumnezeu personal, astfel încât să nu-ți mai poată răstălmăci nimeni Scripturile. Ai fost tu însuţi acolo şi L-ai întâlnit. Ai avut această experiență și acum Îl cunoști. Înţelegeţi?

Orice predicator şi orice credincios ar trebui să ia poziţia aceasta: să-L întâlnească pe Dumnezeu personal. Aşa cum am spus, aceasta te va determina să faci lucruri pe care altfel nu le-ai face şi să spui lucruri pe care nu le-ai spune. Este Ceva în jurul căruia gravitezi şi de care eşti legat. Este Ceva ce ştii numai tu, la fel ca Pavel; ştii că ai întâlnit Ceva diferit de orice ai văzut în viaţa ta.

Este ca o corabie. Înţelegeţi? Corabia are și ea un absolut, iar acesta este ancora. Atunci când corabia intră în ape agitate, poate fi trântită cu ușurință de stânci și scufundată sau poate eșua într-o zonă unde apa nu este adâncă. Valurile care se formează în apropierea țărmului pot răsturna ambarcațiunea, de aceea trebuie să rămână în ape adânci ca să poată pluti în continuare. Dar dacă acea corabie are o ancoră, o bucată de metal, de oțel, care cântărește câteva tone, va arunca ancora, care nu se va opri decât pe fundul mării, pe vârful vreunui munte. Atunci, valurile pot să legene corabia, sau să-și continue drumul până când se vor sparge de stânci, deoarece asigurată de ancoră, corabia are un absolut. Este ancorată. Valurile o pot mişca, dar corabia va rămâne pe locul ei, nemişcată, pentru că ancora este absolutul ei.

Dacă Absolutul tău este Hristos, orice ar spune cineva, oricât de mare ar fi prigoana, oricât de mare ar fi furtuna, oricât ar părea de imposibil, ești legat de El în același fel. Dacă ți se întâmplă ceva și Hristos devine Absolutul tău, dacă vreo promisiune din Biblie devine Absolutul tău, dacă ești bolnav și te rogi pentru vindecare, iar El împlinește rugăciunea ta, spune doar: „Îl am!” şi nimic nu te va mai dezlipi de El.

Vă amintiți ce v-am povestit despre fata aceea tânără acum câteva minute? Vedenia aceea a fost Absolutul ei. Știa că era adevărată, așa că a fost Absolutul ei. Dacă L-a făcut pe Domnul să-i vorbească și să-i spună: „S-a terminat!”, acesta a fost Absolutul ei, indiferent ce au spus doctorii. Ea era complet ancorată.

Un om, bărbat sau femeie, care se bazează pe filozofie sau pe mersul la biserică, nu este încă ancorat. Îți muți numele de la o biserică la alta, dintr-un registru în altul, dar dacă ai lua adevăratul Absolut, pe Hristos, și te-ai ancora în El, ai rămâne stabil indiferent ce s-ar întâmpla.

Ceea ce-i trebuie unui creștin în această eră atomică, în aceste vremuri nesigure, este ceva mai mult decât experiența aderării la o biserică. Este nevoie de o Ancoră, de un Absolut de care să fii sigur. Bisericile greşesc, oamenii greşesc, dar Hristos nu greşeşte. El este Absolutul credinciosului. Dacă Hristos este Absolutul tău, atunci eşti legat de El, iar când se întâmplă aceasta, eşti legat de Cuvânt. Aceasta ne spune dacă avem absolutul corect sau nu. Înţelegeţi?

Dacă citeşti în Scriptură că Hristos a poruncit să facem ceva anume, dar printr-o răstălmăcire, cineva îți spune că lucrul acela a fost numai pentru apostoli, sau pentru altcineva, iar tu pui deoparte ce ai citit și iei acea părere, dovedești că nu Hristos este absolutul tău, ci acea persoană. Dar dacă rămâi la Cuvânt, înseamnă că El este Absolutul tău. Înţelegeţi? Nu trebuie să lăsăm nimic să ne abată de la calea Cuvântului.

Ceea ce v-am spus se întâmplă tot mai des în ziua de azi. Pe măsură ce trece timpul, veți vedea că oamenii continuă tot așa, până când vor ajunge să aibă „doar o formă de evlavie.” (2Timotei 3.5). Aşa s-a întâmplat cu metodiştii şi baptiştii, ani de-a rândul, iar mai nou a pătruns şi la penticostali.

Când Dumnezeu i-a dat omului Duhul Sfânt, l-a întors cu fața la Calvar și i-a pus Cuvântul în față. Dar curând au început să răsară rădăcini mici, care au crescut și s-au înfășurat în jurul copacului. La început au părut inofensive, dar până să-ţi dai seama, au şi tras copacul în direcţia greşită și l-au făcut să se încline. Așa lucrează toate filozofiile și celelalte lucruri care au intrat între noi, până când ajung să ne tragă în lume. Dar trebuie să iei Sabia cu două tăişuri a lui Dumnezeu, şi să te eliberezi de toate acele lucruri. Atunci vei rămâne drept pe Cuvânt, pentru că aceasta este Desăvârșirea, Absolutul oricărui credincios.

Dacă un bărbat sau o femeie sunt umpluţi cu Duhul Sfânt, inima lor va accepta fiecare promisiune a lui Dumnezeu şi o va întări cu „Amin”. Aşa este. Iar dacă cineva îți spune: „Zilele minunilor au trecut, nu există vindecare divină, iar botezul cu Duhul Sfânt a fost pentru alte vremuri,” întoarce-te la Biblie și citește ce a spus Petru în ziua Cincizecimii, când toți au fost străpunşi în inimile lor. Atunci, oamenii au întrebat: „Ce să facem, fraţilor?” Dacă ar fi suficient să aderi la o biserică, atunci Petru ar fi spus: „Găsiți-vă o biserică și rămâneți acolo.” Dar nici vorbă de aşa ceva. Petru le-a dat instrucţiunile corecte cu privire la ce aveau de făcut și cât timp era valabil acel lucru.

Pocăiți-vă,” le-a zis Petru, „și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.

Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” Deci până când sunt valabile aceste instrucțiuni?

Isus a spus în Marcu 16: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Iată semnele care îi vor însoți pe cei ce vor crede…” (Marcu 16.15,17). Vedeţi pentru cine este Evanghelia? Pentru toţi oamenii din lumea întreagă. „Iată semnele care îi vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.” (Marcu 16.17-18). Vedeți, trebuie să găsiți acel Absolut care să fie adevărat și să vă identifice cu Hristos și cu Cuvântul Lui. Da, Cuvântul este Hristos și trebuie să vă asigurați că puteți spune „Amin” la tot acel Cuvânt, pentru că altfel absolutul vostru este greșit, este construit pe vreun crez. Voi ziceţi: „O, eu Îl cred pe Hristos, dar nu cred toate acele lucruri. Cred în Hristos, dar nu cred aceasta.” Atunci absolutul tău este greşit; absolutul tău este un crez și nu Hristos, pentru că Hristos este Cuvântul.

El este ca Steaua Polară pentru omul rătăcit. Eu am vânat în lumea întreagă şi am petrecut mult timp în sălbăticie. Era destul să privesc în sus și să găsesc Steaua Polară și știam încotro trebuie să mă îndrept. Când se pierd pe mare, oamenii trebuie să se ghideze după Steaua Polară, și își vor da seama în ce direcție să pornească. Când te rătăceşti, te uiţi după Steaua Polară.

Celelalte stele se mişcă, dar Steaua Polară este chiar pe centrul pământului. Înseamnă că oricum se mișcă pământul, Steaua Polară rămâne la locul ei, indicând Nordul. Este singura stea adevărată, care îţi poate indica drumul.

Aşa este Hristos pentru fiecare dintre noi. Dacă vrei să fii salvat și să ajungi în rai; să fii umplut cu Duhul Sfânt și să fii ca Hristos, atunci Hristos este Steaua ta Polară. Dacă te pierzi, nu te lua după un crez, pentru că El este Calea, Direcţia. Dacă Îl accepţi ca Steaua ta Polară, atunci Duhul Sfânt va deveni, în mod absolut, Busola ta. Amin.

Duhul Sfânt este Busola, iar Busola arată întotdeauna spre Steaua Polară. Astfel, dacă ai botezul cu Duhul Sfânt, te poți îndrepta numai spre Hristos, iar Hristos este Cuvântul. Numai așa poți găsi drumul înapoi. Înţelegeţi? Tu nu poți să-ți alegi o stea și să zici: „Uite, aceasta este aici și strălucește!” şi apoi după o vreme să fie în altă parte. Vedeți? trebuie să alegeți ceva care este absolut stabil.

Singurul mod prin care poți fi salvat este prin Hristos. Hristos este Steaua Polară, iar Duhul Sfânt este Busola care indică întotdeauna spre Cuvânt. Înțelegeți ce vreau să spun? Ce minunat! Cuvântul și Hristos sunt Unul și Același: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” (Ioan 1.1,14). Când El ajunge să fie Steaua ta Polară, este Absolutul tău.

Am luat-o pe ocolite fiindcă am încercat să vă spun ceva și poate veți înțelege ce am vrut să vă transmit. În vieţile voastre trebuie să existe un Absolut. Voi trebuie să-L găsiți cumva, pentru că trebuie să-L aibă fiecare om. Nu puteţi merge mai departe fără El, fiindcă trebuie să aveţi un absolut.

Într-o vreme, absolutul Americii în ceea ce privește bunele maniere la masă era o femeie pe nume Emily Post, dacă nu mă înșel. Astfel, orice spunea ea despre maniere, era literă de lege. Dacă spunea că mazărea se mănâncă cu cuțitul, atunci toți făceau așa. Dacă spunea că ar trebui să mâncăm pui, toată lumea mânca pui, indiferent ce ar fi zis unul sau altul. Vedeţi? De ce era aşa? Pentru că ea era absolutul. Astfel, orice spunea femeia aceea, se făcea întocmai.

A fost o perioadă când Adolf Hitler era absolutul în Germania. Nu conta ce spunea altcineva, Hitler avea ultimul cuvânt și trebuia făcut tot ce spunea el. Acesta era felul lui de conducere, şi indiferent ce ar fi crezut unii sau alţii, Hitler avea ultimul cuvânt. El era absolutul.

De asemenea, a fost un timp când Mussolini era absolutul Romei. Odinioară, faraon era absolutul Egiptului și orice spunea el trebuia adus la împlinire. Dar, vedeţi voi, toţi aceia au fost aleşi în mod greşit ca absoluturi, pentru că toţi au dat greş.

Cu câtva timp în urmă am fost în Egipt, și mă gândeam la vremea când Faraonii stăteau pe tronurile lor. Acum trebuie să sapi șapte metri în pământ ca să le găsești urmele. Înţelegeţi? Ce mai absolut! Distrus şi dispărut; iar oamenii care se bazau pe acel absolut, au pierit şi ei odată cu el. De ce? Pentru că aceia erau un absolut făcut de mâini omeneşti, şi tot ce este făcut de om, va pieri. Dar există un absolut care nu va pieri niciodată, iar acesta este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu. El nu va trece, așa că trebuie să rămâneți lângă El.

Noi ne dăm seama că avem nevoie de un absolut. De exemplu, dacă ai probleme şi eşti într-un proces, poţi fi purtat din tribunal în tribunal, pe la diferite curţi de judecată. Poţi ajunge chiar până la Curtea Supremă. Dar acolo se termină totul, pentru că decizia Curţii Supreme este absolutul. Acolo se încheie procesul şi nu poţi merge mai departe. Ultima curte este Curtea Supremă, şi este un absolut.

Uneori nu suntem de acord cu ei și nu ne plac hotărârile pe care le iau, dar aceasta nu schimbă situația cu nimic, pentru că națiunea este legată de această instituție. Înţelegeţi? Indiferent ce decide Curtea, chiar dacă eu spun că este o decizie greșită, nu înseamnă că întreaga instituție este greșită. Ea este bună pentru această națiune, și orice ar decide, este bine că există. Trebuie să avem un absolut, pentru că altfel procesele nu s-ar termina niciodată. Dar trebuie să existe un punct final, iar acesta este Curtea Supremă. Decizia lor este finală, nu poţi merge mai sus. Curtea Supremă este absolutul în ceea ce priveşte problemele judecătoreşti.

La orice joc trebuie să existe un absolut. Ştiaţi lucrul acesta? Jocul nu se poate desfăşura fără un absolut, iar acesta este arbitrul. Poate, uneori nu ne plac deciziile luate de arbitru, dar el rămâne un absolut. Degeaba spui tu că este gol, dacă arbitrul spune că ai ratat. Orice ai spune tu, rămâne aşa cum zice el. Nu te certa cu el pentru că aceasta este treaba lui. El este absolutul în acel joc, şi dacă el a hotărât că ai ratat, poţi să te enervezi, poţi să dai cu şapca de pământ, că tot ratare va rămâne. Amin!

Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi nici un arbitru în joc? Vă daţi seama ce zăpăceală ar fi, ce haos? Tu nu poţi juca un joc fără să ai un absolut. Şi dacă jocurile au nevoie de un absolut, cum rămâne cu viaţa? Trebuie să aibă şi ea un punct final, şi fiecare muritor prezent aici are undeva un absolut, ceva care să aibă ultimul cuvânt. Fără acest absolut, totul s-ar termina în haos, la fel ca la un joc.

În trafic, absolutul este lumina roşie a semaforului. Dar dacă lumina roşie nu funcţionează? Dacă este oprită atunci când ajungi la intersecţie? Un şofer spune: „Trec eu, pentru că am ajuns primul,” dar altul zice: „Trec eu, pentru că mă grăbesc la serviciu.” Aşa ar apărea blocajele…

În aceeaşi situaţie este şi biserica. Ea este în învălmăşeală; doar certuri şi neînţelegeri pe care nu le poţi clarifica. Dar undeva trebuie să existe un semafor, ceva care să spună: „Tu stai pe loc, iar tu treci mai departe,” şi astfel n-ar mai fi atâta confuzie.

Ei bine, între cele nouă sute de organizaţii diferite care există, undeva trebuie să fie un absolut. Dacă au dreptate catolicii, sunt greşiţi protestanţii; dacă au dreptate metodiştii, greşesc baptiştii; dacă au dreptate penticostalii, atunci sunt greşiţi toţi ceilalţi. Înseamnă că trebuie să existe undeva ceva; dar cum vei stabili care este acel ceva dacă nu accepţi Absolutul lui Dumnezeu, adică pe Hristos?

Isus a spus în Ioan 14.12: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu…” Această promisiune a lui Hristos este un Absolut; este Cuvântul Lui şi trebuie să-L credem. În Ioan 5.24 El mai spune: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are Viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Acesta este Absolutul. Vedeţi? Nu cel care se preface că crede, ci cel care crede cu adevărat. Înţelegeţi?

Noi avem un Absolut, iar acel Absolut este El; El şi Cuvântul Lui, Unul şi Acelaşi, inseparabili.

Imaginaţi-vă ce blocaje îngrozitoare s-ar crea dacă n-ar mai funcţiona semafoarele! Trebuie să existe un absolut. Dar vedeţi, problema este că aşa s-a întâmplat astăzi şi astfel am intrat cu toţii în această învălmăşeală imensă. Este un mod de exprimare destul de grosolan, dar voi ştiţi ce vreau să spun.

Fiţi atenţi! Motivul pentru care am ajuns aici, se datorează faptului că fiecare dintre noi şi-a făcut propriul absolut. Înţelegeţi? Fiecare are câte un absolut; fiecare biserică are absolutul ei, fiecare grup îl are pe al lui, şi fiecare spune: „Noi avem calea şi adevărul. Noi avem totul. Voi nu ştiţi nimic, sunteţi o minoritate. Noi suntem gruparea cea mai grozavă.” Aşa fac oamenii, dar nu se cuvine să facem aşa ceva. Acum este aproape la fel ca în vremea judecătorilor, când fiecare om făcea cum credea de cuviinţă. Vedeţi? Fiecare făcea ce considera el că este bine. Dar voi nu mai puteţi face aceasta; sunt prea multe puncte de vedere (înţelegeţi?), deşi există o singură Cale, şi anume Hristos. Hristos şi Cuvântul sunt Unul şi Acelaşi. Adevărul este că trebuie să existe Ceva spre care să arătăm şi să spunem: „Aceasta este!”, şi să putem dovedi că este într-adevăr aşa. Motivul pentru care în zilele judecătorilor fiecare făcea cum credea, este că Cuvântul lui Dumnezeu era foarte rar. Ei nu-L aveau. Printre ei nu era nici un proroc care să stea pe Cuvânt şi să îndrume poporul. Şi pentru că nu aveau Cuvântul, fiecare făcea ce ¡ se părea lui că este bine.

Aici am ajuns şi astăzi, fraţilor. Astfel, fiecare om face cum crede şi zice: „Eu mă port cu oamenii aşa cum vreau să se poarte şi ei cu mine. Eu fac cutare lucru. Religia mea spune să fac aşa şi aşa.” Aţi găsit aceste lucruri; toată lumea le-a găsit şi astfel spun: „Eu merg duminică dimineaţa la şcoala duminicală şi sunt la fel de bun ca ceilalţi.” Da, aceasta este foarte bine. Poţi merge la şcoala duminicală şi să fii un om bun, este în ordine, dar dacă nu ai ceva mai mult decât mersul la şcoala duminicală… Cineva spunea: „Eu respect cele zece porunci…” Altul ţine Sabatul, altul altceva, şi astfel am ajuns în punctul în care fiecare face ce crede că este bine. Dar nu este bine aşa; nu, nici pe departe, iar în următoarele câteva minute vom vedea de ce nu merge aşa. Domnul a creat o cale. Biblia spune: „Multe căi par bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.” (Proverbe 14.12). Nimeni nu vrea să moară, pentru că moartea înseamnă despărţire. Noi nu vrem să ne despărţim de Dumnezeu, ci vrem să trăim. Viaţa este cea mai mare comoară a omului. Să descoperim, deci, ce este viaţa. El a spus: „Cuvântul Meu este Viaţa.” Aceasta este Viaţa pe care ar trebui s-o aveţi: Cuvântul trăind în voi. Acum priviţi.

Eu am observat lucrul acesta, şi am ştiut că trebuie să avem un Absolut, încă de când eram doar un băieţandru şi m-am întors la Domnul. Am citit Cuvântul lui Dumnezeu şi am văzut că acest Cuvânt este Hristos, aşa că am dorit ca Acesta să fie şi Absolutul meu. Aşadar, am luat Cuvântul, şi acolo L-am văzut spunând: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” (Ioan 15.7). Ce făgăduinţă!

Dar unde suntem astăzi, fraţilor? Unde suntem? „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” Acesta este chiar Cuvântul lui Hristos, dar Cuvântul trebuie să locuiască în noi. „Dacă rămâneţi în Mine (adică în Hristos) şi rămân în voi cuvintele Mele…” Cum intrăm în Hristos? Prin botezul cu Duhul Sfânt. Aceasta este prima parte, dar zice: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.” Trebuie să-L aveţi pe Hristos, şi Cuvântul, şi n-aveţi cum să-L aveţi pe Unul fără să-L aveţi şi pe Celălalt, pentru că este Unul şi Acelaşi. Aşa este. Tu nu poţi să-L ai pe Tatăl fără să-L ai pe Fiul; şi nu poţi să-L ai pe Fiul fără să-L ai pe Duhul Sfânt. Este Unul şi Acelaşi Duh. Vedeţi? Înseamnă că nu se poate altfel decât acceptând Absolutul stabilit de Dumnezeu pentru viaţa noastră. Eu sunt legat de El prin Cuvântul Lui. El este Absolutul meu, şi am descoperit că viaţa alături de El este măreaţă şi de preţ.

Multe biserici au alt absolut. De exemplu, absolutul bisericii catolice este papa. Orice s-ar întâmpla, orice ar spune cineva, indiferent ce ar scrie Biblia, nu înseamnă nimic pentru ei.

Nu demult am avut o discuţie cu un preot. A venit să mă întrebe despre o fată care urma să se căsătorească cu un tânăr catolic, şi să treacă la catolicism. Voia să ştie cum am botezat-o, şi ¡-am spus. De aici a pornit discuţia, iar la un moment dat, el mi-a zis:

Ştii, şi biserica catolică a botezat mai demult prin scufundare.”

Când?” l-am întrebat eu.

În vremurile biblice.”

Vrei să spui că voi consideraţi că primii creştini, ca Petru, Iacov, Ioan şi ceilalţi, au fost catolici?”

Da, au fost.”

Atunci eu sunt mai catolic decât voi toţi. Sunt un catolic de modă veche (înţelegeţi?), nu unul care se ia după tendinţele zilei de azi şi numeşte acest lucru „religie”.”

Păi, vezi tu, Dumnezeu ¡-a predat puterea lui Petru, care a întemeiat biserica. Iar acum Dumnezeu este în biserica Lui.”

Nu scrie nicăieri în Biblie, aşa ceva. Nu există nici o făgăduinţă referitoare la acest lucru. Dimpotrivă, Biblia spune că Dumnezeu este în Cuvântul Său.”

Aşa este. Dumnezeu este în Cuvânt, iar Cuvântul este adevărat. Şi noi am văzut că Biblia mai spune: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.

Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cartea sfântă, scrise în cartea aceasta.: (Apocalipsa 22.18-19). Eu am învăţat că acesta este Absolutul, Cuvântul care nu Se poate schimba, şi am acceptat acest lucru. „Doamne, lasă-mă să-L păstrez ascuns în inima mea şi să fiu smerit în faţa Lui. Orice s-ar întâmpla, voi merge mai departe, iar Tu, Doamne, mă vei călăuzi.” Acesta a fost întotdeauna Absolutul meu.

De multe ori, într-o biserică protestantă cuvântul unui episcop, deşi contrar Cuvântului lui Dumnezeu, devine absolutul unui grup de creştini. Indiferent ce spune Cuvântul, ei rămân la ceea ce spune episcopul. Orice ar crede oamenii care merg la biserica anglicană, ceea ce spune arhiepiscopul de Canterbury rămâne bătut în cuie. Poate unii ziceţi: „Ce lucru rău!” Dar dacă vreţi, acum am putea privi spre penticostali. Nădăjduiesc să înţelegeţi ce vreau să spun.

Voi ziceţi: „Iată aici un frate umplut cu Duhul Sfânt, şi Domnul umblă cu el.” Dar mai întâi trebuie să mergeţi să-l întrebaţi pe prezbiter dacă putem să-l primim, iar el o să întrebe: „Din ce organizaţie face parte?” Vedeţi, acesta este absolutul acelei biserici. Aşa este. Spunem „Amin” când este vorba de catolici, de prezbiterieni şi aşa mai departe, dar ce facem când găsim acelaşi lucru în propria ogradă? Vedeţi? Aceasta arată că avem un absolut fals.

În nici o biserică nu este nimic mai important decât mai-marele acelei biserici. Duhul Sfânt lucrează după voia Lui în orice biserică; El locuieşte în mijlocul poporului Său, dar noi avem un alt absolut, un conducător general care ne spune ce avem voie să facem, şi ce nu. Dacă cineva nu se conformează părerilor lor, este dat afară, dar acest lucru nu este de la Dumnezeu. O, ce lucru oribil! În ce greşeală am intrat!

Nu-¡ de mirare că suntem aici şi strigăm după o trezire. Cerul este plin de puterea Cincizecimii, dar n-o putem atinge pentru că am respins Absolutul lui Dumnezeu, descoperirea lui Hristos. Aşa este. „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Este un Absolut. Cuvântul lui Dumnezeu este Absolutul Lui. „Nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.” (Matei 16.17-18). Vedeţi? Un Absolut adevărat…

Dar noi luăm altceva ca absolut. Dacă denominaţiunea voastră vorbeşte împotriva Cuvântului, voi alegeţi să credeţi ce spune denominaţiunea. N-ar trebui să faceţi aceasta.

Eu încerc să vorbesc clar despre convingerile mele, iar în încheierea acestei întâlniri, încerc să vă explic de ce am făcut toate aceste lucruri până acum; deoarece, cu mult timp în urmă L-am ales pe Hristos să fie Absolutul meu.

Prima biserică la care m-am alăturat a fost cea baptistă, şi pot spune că-¡ iubesc pe fraţii mei de acolo. Sunt oameni buni, dar când a trebuit să fac ceva contrar Scripturii, am pus Cuvântul lui Dumnezeu pe primul loc, pentru că eram legat de acel Cuvânt. Eu n-am putut accepta nimic contrar. Când a venit dr. Davis şi m-a pus să fac ceva anume, ceva total contrar Scripturii, eu ¡-am arătat Cuvântul, iar el mi-a zis: „Lucrul acesta a fost valabil în alte vremuri, nu şi acum.” Dar eu ¡-am răspuns: „Eu sunt legat de acest Cuvânt, pentru că este scris: „Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi.” (Romani 3.4). Acesta era Absolutul meu acum treizeci şi ceva de ani, şi stau încă pe Acelaşi Cuvânt. Aş vrea să trăiesc şi să mor cu acest Absolut. În felul acesta Îl accept pe Hristos.

Eu nu spun lucrurile acestea doar ca să fiu altfel. Ştiu că săptămâna aceasta am spus câteva lucruri usturătoare, iar dacă le-am spus numai ca să fiu diferit, ar trebui să-mi consult Absolutul, şi să mă pocăiesc la altar. Dar cum pot să mă căiesc, dacă v-am spus adevărul? Aşa este. Dumnezeu l-a sprijinit şi a arătat că acesta este Adevărul, conform Cuvântului celui viu. Vedeţi? Este adevărat.

De aceea am spus şi am făcut toate aceste lucruri. Poate este contrar diferitelor organizaţii şi doctrine, dar eu nu vreau să iau partea nici uneia, pentru că sunt dedicat unui singur lucru.

Când m-am întors la Domnul, şi Hristos a început să lucreze în inima mea, am mers la biserica catolică, pentru că strămoşii mei au fost irlandezi catolici, dar acolo am auzit ceva care mi s-a părut că nu sună tocmai corect, aşa că am mers mai departe. Catolicii spun: „Dumnezeu este în biserica Sa.” Păi, dacă Dumnezeu este în biserica Lui, atunci care este acea biserică? „Biserica noastră catolică.” Care dintre ele, pentru că catolicismul este rupt în mai multe grupări? Da, domnilor. Unii se căsătoresc, alţii, nu. Unii sunt greci, alţii ortodocşi, şi alţii sunt romani. Unii îl recunosc pe papa, alţii, nu. Sunt separaţi, de aceea întreb, care dintre acele biserici are dreptate? În care te poţi încrede? Dacă eşti catolic şi te încrezi în biserică, atunci care este biserica în care îţi pui nădejdea? Care dintre cele catolice?

Dacă eşti protestant, te întrebi: „Cine are dreptate? Metodiştii, baptiştii, luteranii, prezbiterienii, care dintre ei?”

Dumnezeu are dreptate. Cuvântul Lui are dreptate. Nimeni altcineva nu are dreptate, decât Cuvântul Lui. Astfel, ai dreptate cât timp stai pe Cuvânt, dar când te îndepărtezi de Cuvânt, te îndepărtezi de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu veghează asupra Cuvântului Său pentru a-L legitima. El trebuie să arate că este real, să Îl pună la lucru. Voi, oamenii tânjiţi după o trezire şi este vremea ca aceste lucruri să apară. Dacă aţi crezut vreodată că ştiu ce vorbesc, atunci veţi accepta lucrul acesta.

A sosit ceasul, dar problema este că avem atât de multe absoluturi încât nu ştim de ce suntem legaţi. Amin. Acum mă simt plin de râvnă. Înţelegeţi? Bine. Am vrut doar să spun lucrul acesta. În ordine. Noi suntem legaţi de atâtea lucruri, unele ne trag într-o parte, altele în alta şi se opun unele altora. Oamenii nici nu mai ştiu ce să facă, iar Duhul Sfânt coboară şi presează ca să găsească un loc unde să se aşeze, în care să poată lucra, Cuvânt cu Cuvânt.

Voi, penticostalii, aţi crezut în restituirea darurilor la pogorârea Duhului Sfânt, şi în vorbirea în limbi; aţi crezut aceste lucruri şi aţi rămas pe ele, ceea ce este foarte bine, dar de ce v-aţi oprit? Vedeţi? De ce v-aţi oprit?

Când Israel era în drum spre ţara făgăduită, s-au oprit în pustiu şi au rămas acolo patruzeci de ani, deşi erau la numai o zi de mers de ţara făgăduită. Când au trecut dincolo, Miriam şi ceilalţi au strigat şi au dansat de bucurie, dar, odată ajunşi în pustietate, au vrut o Lege. Harul se îngrijise de toate lucrurile, dar ei au vrut Legea. La fel s-a întâmplat şi cu penticostalii. Au vrut altceva, astfel încât să poată avea doctori în filozofie, doctori în drept, şi i-au avut, dar au rătăcit prin pustiu până când au murit cu toţii. Aşa este.

Dumnezeu a ales doi oameni pe care să-i trimită: pe Iosua şi pe Caleb, şi nu aveau de mers decât vreo patruzeci de mile (64 Km), adică o zi sau două. Dar au aşteptat patruzeci de ani până când s-au curăţat de toate acele lucruri, până când a murit toată generaţia aceea.

Acum este timpul pentru o schimbare. Noi am început să ne organizăm, să facem exact ceea ce au făcut cei din mijlocul cărora am ieşit. Ne întoarcem la aceste lucruri, ne legăm de ele şi ni le facem un absolut, iar oamenii nici măcar nu sunt înăuntru. Şi atunci ce aţi făcut? Aţi adunat membri.

Dar ce ştiu acei membri? Se uită la Cuvântul Domnului, văd că se întâmplă ceva conform celor scrise acolo, şi nu ştiu ce să creadă, aşa că îl întreabă pe unul dintre episcopi sau pe unul dintre bătrâni: „Ce este aceasta?”, sau: „Ce este aceea?”

Aceasta mă duce cu gândul la nişte pui abia ieşiţi din incubator. Întotdeauna mi-a fost milă de puii aceştia de incubator, pentru că ei piuie, dar nu au nici o mamă la care să se ducă, fiindcă au fost născuţi de o maşinărie. La fel este şi cu mulţi dintre aceşti predicatori: au fost născuţi artificial şi strigă spre Dumnezeu fără să-L cunoască, măcar…

El era absolutul. El era legat de Dumnezeu, iar Dumnezeu era Cuvântul, şi Dumnezeu a dovedit lucrul acesta prin El. Înţelegeţi? Şi iată-ne astăzi aici, având o mulţime de absoluturi, dar nimeni nu-L are pe Cel adevărat. Vedeţi? Există o singură Cale, iar aceasta este Isus, şi El a zis: „Eu sunt Calea…” (Ioan 14.6). Isus şi Cuvântul sunt Unul şi Acelaşi. Dumnezeu a vorbit despre ce se va întâmpla în zilele din urmă. El a promis aceste lucruri, atunci când Isus a spus: „Cum a fost în zilele Sodomei, tot aşa va fi şi când Se va arăta Fiul omului.” (Luca 17.28-30). Noi trăim în timpul împlinirii Scripturilor făgăduite pentru zilele din urmă. Dumnezeu, Duhul Sfânt Se mişcă pe deasupra oamenilor. Dar voi nu vreţi altceva decât să vorbiţi în limbi şi să dansaţi în Duhul. Doar atât ştiţi. Aceasta este singura sămânţă care s-a sădit, dar ce ne trebuie nouă este Evanghelia deplină care să locuiască pe deplin într-o inimă, lucrând cu putere deplină, astfel încât să devină un Absolut deplin. Care-i problema?

V-aţi gândit vreodată ce a făcut poporul Israel acolo, în pustiu? S-au căsătorit, au avut copii, s-au hrănit, au sărutat bebeluşii, au îngropat morţii, au cununat tinerii, şi aşa mai departe. Dumnezeu i-a binecuvântat şi au avut propăşire, dar n-au ajuns în ţara făgăduită. La fel este şi cu poporul penticostal de astăzi. Acum patruzeci de ani nici nu v-aţi gândit că… Părinţii voştri s-ar fi cutremurat la gândul că veţi ajunge aşa. Cu siguranţă. Oamenii de atunci erau legaţi de Absolut şi se ţineau de Cuvânt orice s-ar fi întâmplat. În vremea aceea nu exista denominaţiunea, prezbiterii, reprezentanţii, episcopii, care să le spună oamenilor una sau alta. Atunci aveau peste tot întâlniri ca cele din strada Azusa, dar acum nu mai găseşti nicăieri un om care să poată aduce o mărturie puternică. Vedeţi cum am ajuns? La fel ca Israel.

Dar la sfârşitul celor patruzeci de ani, când a sosit timpul ca Domnul să preia din nou controlul, s-a ridicat un om care a arătat spre acea ţară plină de binecuvântări; iar acum a sosit ceasul în care Domnul vrea să-Şi pregătească o biserică. Nădăjduiesc că ceea ce voi spune în continuare este o profeţie. Eu nu spun aceste lucruri în Numele Domnului, dar cred că sunt adevărate. Cred că veţi vorbi despre răpire, dar ea va fi trecută de multă vreme. Înţelegeţi? Veţi spune: „Slavă Domnului că a sosit clipa răpirii”, dar ea va fi deja trecută. Ştiţi ce a spus Isus despre Ioan, când ucenicii au mers şi L-au întrebat: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?”? El a zis: „Vă spun că Ilie a şi venit… şi au făcut cu el ce-au vrut.” (Matei 17.10,12).

Într-o zi va veni judecata, iar voi îi veţi vedea pe oameni aşteptând răpirea, la multă vreme după ce ea va fi trecută. Cei care o vor vedea, vor fi puţini, pentru că El a spus: „Cum a fost în zilele lui Noe… Cum a fost în zilele lui Lot, aidoma va fi şi la venirea Fiului omului.

Această mare mulţime de carne de tun, de cenuşă atomică, va pieri. Nu vor pleca decât cei care au Viaţa lui Hristos în ei. Aşa este. Doar pe aceia îi va învia, fiindcă va fi o răpire. Vor fi luaţi doi sau trei de aici, unul de dincolo, din altă parte cineva va fi dat dispărut; poate ceilalţi vor crede că a fugit de acasă… Aveţi grijă ca nu cumva ei să plece, iar voi să aşteptaţi răpirea după ce ea va fi trecută deja.

Nu, ceea ce spun nu este contrar Cuvântului, pentru că Biblia spune că El va veni ca un hoţ noaptea. Vedeţi? Vor pleca fără să vă daţi seama. Dumnezeu Îşi pune puterea în Biserică, dar pentru aceasta nu a ales o organizaţie mare, ci o minoritate. „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” (Luca 12.32). Vouă, care vă ţineţi de Absolut, şi în care lucrează confirmarea Cuvântului… Aşa este.

Aşadar, după cum vedeţi, trăim vremuri cutremurătoare, de aceea este pusă presiune pe biserică. Desigur, voi vreţi, doriţi să vedeţi ceva, dar cum poate să vegheze Dumnezeu asupra Cuvântului Său şi să-L împlinească, când persoana în cauză nu crede acel Cuvânt şi nu-L primeşte în inima ei? Cum ar putea soarele să strălucească asupra unei seminţe şi s-o aducă la viaţă, dacă acea sămânţă nu are viaţă în ea? Trebuie să fie o sămânţă germinată. Un crez germinează şi face mai mulţi membri, dar Cuvântul germinează şi face sfinţi, face credincioşi. Aşa este. Dumnezeu lucrează ca să-Şi împlinească cuvintele. El veghează şi le legitimează.

Desigur, şi biserica catolică are o ancoră, o stea a nordului, în lucrarea ei. Astfel, tot ce spune papa este infailibil pentru linia romană a catolicismului. Protestanţii au episcopul şi crezul: „Lucrul acesta contrazice ce scrie în crezul nostru. Lucrul cutare este împotriva doctrinei noastre denominaţionale,” şi aşa mai departe. În ce mă priveşte, simt aşa cum spune Pavel aici, în Fapte, în capitolele 20 până la 24: „Pe mine nu mă mişcă astfel de lucruri.” Amin. De ce? Pentru că el era ancorat, avea un Absolut. Dacă aş putea vorbi cu el, probabil că mi-ar spune: „Când L-am întâlnit pe drumul Damascului, El m-a întors din calea mea şi m-a făcut să pornesc pe Calea cea bună. Eu ieşisem din Cuvânt, dar El m-a adus înapoi în Cuvânt.” Aşa este. Ascultaţi-mă, fiindcă aşa mă simt şi eu; simt că Dumnezeu are un plan cu fiecare om născut din Duhul Lui, şi care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui.

Dumnezeu a avut un scop atunci când l-a întors pe Pavel. Nu a zis El: „Îmi voi arăta slava Mea.”? Şi pe mine, Dumnezeu m-a salvat cu un scop şi sunt hotărât să fac voia Lui, fără să adaug sau să scot ceva de la ea. În Apocalipsa 22.19 spune că oricine va face aşa ceva, îi va fi luată partea din Cartea Vieţii. Nu voi adăuga nici o părere de-a mea la acest Cuvânt, ci Îl voi citi întotdeauna exact aşa cum este, şi-L voi ajuta pe Domnul să mă ajute să-mi deschid inima şi să-L primesc. „Doamne, lucrează prin mine astfel încât să vadă şi ceilalţi. Adu Cuvântul Tău adevărat şi usturător, astfel ca ei să poată vedea.”

Dacă El este Absolutul nostru, noi nu putem avea încă un absolut. Nu poţi spune: „Şi biserica şi crezul ei este absolutul meu.” Dacă Absolutul tău este Hristos, atunci crezi Cuvântul Lui. Nu există altă cale!

Îmi amintesc de vremea când m-a salvat. Ştiţi de ce am luat această poziţie? Nu ca să fiu mai altfel, nădăjduiesc că lucrul acesta l-am clarificat deja, dar, când m-a salvat Hristos, milioane de oameni rătăceau încă în păcat. El m-a salvat cu un scop, pe mine, un om fără şcoală, deşi erau atâţia oameni deştepţi şi capabili pentru această lucrare. Totuşi, El m-a salvat pe mine, un om cu şapte clase, când erau oameni care învăţaseră în şcoli, îşi luaseră gradele şi erau doctori în filozofie, în teologie şi aşa mai departe. Dar dacă m-a salvat, a făcut-o cu un scop, pentru că altfel n-ar fi făcut-o deloc.

Ascultaţi-mă, fraţilor! Voi ştiţi că vă iubesc, dar vreau să ştiţi că am hotărât în inima mea că nu voi tăgădui niciodată Cuvântul acesta. Voi rămâne în El, pentru că El este Absolutul meu, de care am fost legat în toţi aceşti ani. El a avut un scop, şi eu vreau să văd acel scop împlinindu-se până la capăt. Voi sta pe Cuvânt nu ca să fiu diferit sau răutăcios, ci ca să fiu sincer şi cinstit în faţa lui Dumnezeu. Aşa este.

Voi ştiţi că însăşi moartea lui Isus a fost un Absolut. Toată lumea se temea de moarte, chiar şi marele proroc Iov. Oamenilor le-a fost întotdeauna teamă de moarte, dar când a venit Hristos şi a luat moartea asupra Lui, a devenit un Absolut pentru toţi cei care se temuseră de ea. În Evrei 2.14-15, scrie că El S-a făcut Om şi a murit ca un om ca plată a păcatului. Dar în dimineaţa de Paşti, El a păşit înainte ţinând cheile morţii şi ale iadului pe care le cucerise. De aceea a spus: „Nu vă temeţi! Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor.” (Matei 28.10; Apocalipsa 1.18). El este Absolutul nostru. Aşa este. El era Cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, atât de desăvârşit, încât atunci când vorbea Cuvântul, Acesta prindea Viaţă. Astfel, oprea vântul, înmulţea pâini şi peşti gata gătiţi, şi aceasta doar prin Cuvântul Lui. Vedeţi, nu exista nici o barieră; El era desăvârşit. El şi Cuvântul erau Una.

Conform Ioan 3.16, dragostea lui Dumnezeu a creat un trup, nu prin act sexual, ci prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu însuşi a locuit în acel trup şi a răspândit Cuvântul. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, creând un Absolut pentru fiecare credincios. El a coborât în mormânt purtând povara păcatelor noastre şi a plătit pentru toate, iar în dimineaţa învierii S-a ridicat având cu Sine cheile morţii şi ale iadului. El este un Absolut pentru oricine se teme de moarte.

Ascultaţi-mă! Nu ştiu câte mesaje voi mai avea înainte să plec. Să nu te temi de moarte dacă crezi cu adevărat în Domnul şi ai fost născut din nou! Aproape că acesta este cel mai bun lucru care ţi se poate întâmpla. Pavel a spus: „Pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig.” (Filipeni 1.21). Categoric. Să nu vă mai temeţi niciodată de moarte. În 1Tesaloniceni 4.17 scrie că noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună cu cei înviaţi, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Ce promisiune! Ce Absolut este acesta, care mă face să cred în Hristos şi să spun „Amin!” la fiecare Cuvânt din Cartea Lui.

Eu cred orice ar spune El, fiindcă ştiu că Duhul Sfânt este Busola mea care mă călăuzeşte spre Absolutul Lui (Înţelegeţi?), spre Steaua Polară, spre El. El este Absolutul meu, Soarele meu, Stâlpul meu, Steaua mea Polară; El este atât de diferit de tot ce văd în jurul meu. Aici dai tot timpul de uneltiri şi înşelăciune, dar în El nu vei găsi aşa ceva, ci este un singur lucru: Hristos, Absolutul meu, şi Acesta vă este adus şi arătat fiecăruia dintre voi.

Priviţi cât este de diferit Cuvântul Lui care a fost dat din vechime. Noul şi Vechiul Testament se potrivesc unul cu altul ca două scânduri îmbinate în coadă de rândunică. Nimic nu este nelalocul lui. Această Carte formată din şaizeci şi şase de cărţi, a fost scrisă de mai mulţi oameni. Ei au scris la distanţă de sute şi sute de ani unul de altul, fără să se cunoască. Şi ce a ieşit? NU poţi găsi nici măcar un cuvânt care să-L contrazică pe altul. Aşa este.

Am auzit oameni care spuneau că Biblia se contrazice. Vă ofer toate darurile de bunăvoie pe un an de zile de predicat în Statele Unite, dacă îmi arătaţi unde anume se contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. Am făcut timp de mulţi ani această ofertă, dar n-a profitat nimeni de ea, pentru că Biblia nu se contrazice nicăieri. Degeaba se tot străduieşte creierul vostru cât o alună să arate că spune altceva decât spune de fapt, fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu nu Se contrazice!

Denominaţiunile se contrazic. Ele sunt în continuă mişcare ca stelele cerului. Înţelegeţi? Ele se mişcă după cum se mişcă lumea, şi aceste mişcări ale lumii le dau peste cap. Dar Steaua Polară a Domnului, Cuvântul Său, nu Se mişcă niciodată şi Busola arată mereu într-acolo. „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.” Acesta este Absolutul, Acesta este Locul.

Priviţi la celelalte lucruri: astăzi sunt aici, mâine susţin altceva, iar poimâine le găseşti în altă parte. Sunt într-un du-te vino continuu, sus şi jos, sus şi jos. Dar dacă îţi pui inima în Cuvântul Domnului, cerurile şi pământul vor trece, dar Cuvântul nu va trece. El este Absolutul, este Temelia solidă. El este Busola mea, Cârma şi Călăuza. Viaţa mea se bazează pe Absolutul Cuvântului, sunt legat de El pe vecie. Amin. Alţii pot face ce doresc, este treaba lor, dar pentru mine, El este Absolutul. Vreau ca El să fie Absolutul meu. Totul se modifică, se schimbă, dar nu şi Cuvântul Lui. El rămâne mereu Acelaşi, credincios Cuvântului Său. Primiţi-L ca Absolutul vostru!

Când am trecut prin vremuri de necaz, când mi-am pierdut familia şi am fost pe punctul să-mi pierd propria viaţă… Fetiţa mea a murit în timp ce mă rugam pentru ea, după ce am colindat străzile zi şi noapte predicând şi rugându-mă, şi încercând să fac totul aşa cum trebuie. Cred că mulţi dintre voi aţi citit sau aţi auzit povestea vieţii mele. Mi-am văzut soţia stingându-se în timp ce o ţineam de mână, iar bebeluşul s-a îmbolnăvit la numai câteva ore după aceea. M-am dus la ea şi m-am rugat cu toată puterea mea, dar n-am văzut decât o pânză neagră care cobora, arătând că rugăciunea mea nu este ascultată.

Atunci Satan a venit la mine şi mi-a zis: „Vezi, n-ai decât douăzeci şi ceva de ani, şi uită-te la tot ce ai făcut. Te-ai ocupat de toate acele lucruri şi n-ai avut grijă de tine. Ţi-ai jertfit anii tinereţii, în loc să profiţi de ei ca ceilalţi tineri de vârsta ta. Ai stat la colţ de stradă şi ai plâns şi te-ai rugat; nopţi la rând, ceas după ceas, ai umblat prin spitale, iar când vine vorba de propria ta familie, El refuză să te asculte.”

Am fost ispitit dar dintr-o dată mi-am amintit că aveam un Absolut.

Şi dacă mă va ucide, indiferent ce s-ar întâmpla, eu tot mă voi încrede în El.”

Senatorul statului Indiana, Sam Isler, obişnuia să vină la tabernacolul meu. Era un om bun şi a murit acum vreo doi ani. Odată m-am întâlnit cu el pe stradă, pe când mergeam să mă rog la mormântul soţiei şi al copilaşului. Era chiar după inundaţiile din anul 1937. Eram încălţat cu o pereche de cizme şi mergeam pe drum plângând. Fiul meu, micuţul Billy, era şi el la un pas de moarte. Doctorii îmi spuseseră că nu se mai poate face nimic pentru el, fiindcă avea dizenterie, o infecţie pe care nu o puteau trata.

Eu plângeam şi mă rugam, şi nădăjduiam în continuare în Dumnezeu. Mergeam pe drum plângând şi gândindu-mă că voi ajunge sus pe deal şi voi rămâne acolo toată seara ascultând. Un porumbel bătrân venea întotdeauna acolo şi începea să cânte, iar vântul adia printre pini şi parcă zicea:

Dincolo de râu, este un tărâm

Unde se spune că este fericire veşnică,

Putem ajunge acolo doar prin credinţă;

Unul câte unul, vom ajunge la poartă,

Vom locui acolo, cu cei nemuritori

Şi, într-o zi, clopoţeii de aur vor suna pentru noi.

Stăteam acolo plângând, priveam în sus şi vorbeam cu soţia şi cu copilaşul: „Ştiu că nu sunteţi aici, fiindcă aici am îngropat trupurile pe care le-am ţinut în braţe, iar voi sunteţi undeva, dincolo de Râu.”

Deci, cum vă spuneam, în ziua aceea mergeam spre mormânt purtând acele cizme, iar din spate venea o maşină veche. A oprit lângă mine, iar din ea a coborât domnul senator Isler. A venit la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis:

Billy, îmi pare tare rău.”

Este în ordine, frate Isler.”

Nu trebuia să opresc…” Spunea aceasta pentru că văzuse că plângeam.

Este în ordine, frate Isler.”

Fiule,” a continuat el, „aş vrea să te întreb ceva.”

Întreabă-mă.”

Te-am văzut stând la acel amvon până când erai pe punctul să te prăbuşeşti. Te-am văzut postind până ai slăbit de-ţi plângeam de milă. Continuu, tot aşa, zi după zi. Acum, soţia şi copilul tău sunt acolo… Uită-te în jurul tău. Ce mai înseamnă acum Hristos pentru tine?”

Eu i-am răspuns: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea decât în Tine.” (Psalmul 37.25). Vedeţi, eu găsisem Absolutul, acel Ceva care mă ţinea drept în mijlocul furtunii.

Cineva m-a întrebat: „Billy, tu ai ţinut credinţa pe tot parcursul încercărilor tale?”

Nu,” i-am răspuns eu, „ea m-a ţinut pe mine.” Vedeţi? Aşa a fost. Eram legat de El în ceasurile când îmi pierdusem puterea şi nu mai puteam face nimic. Ancora mea era prinsă undeva în vălul Cuvântului Său. Uneori nu-l înţeleg şi mă întreb: „Ce mă face să fac aceste lucruri?” În mine este Ceva care pulsează, astfel încât nu mă pot opri, fraţilor.

Acum câteva zile am venit la Phoenix hotărât să nu mai spun nimic împotriva niciunei organizaţii, dar în prima noapte am avut o vedenie. Eram în deşert, iar Ceva m-a întors şi mi-a arătat o biserică mare, veche şi rece, şi mi-a zis: „Înainte să mergi în adunare, stai acolo!” Oh, este Ceva ce nu mă lasă să mă opresc din ceea ce fac! Înlăuntrul meu este un Absolut, care îmi este mai drag decât viaţa. Da. Şi nu pot schimba acest lucru, aşa cum nu-mi pot schimba culoarea ochilor. Nu pot. Prin harul Lui sunt legat de El, de Cel care, la fel ca în zilele lui Moise, a spus: „Eu sunt!”

Moise a avut şi el un absolut. Înainte, a încercat din răsputeri, prin teologia pe care o cunoştea cât se poate de bine. Era un militar, dar a privit afară şi, prin credinţă… Ţineţi minte că prin credinţă, Moise a preţuit ocara lui Hristos mai mult decât bogăţiile Egiptului. El credea din toată inima în ceea ce făcea şi ştia că fusese crescut cu un anumit scop. Dar a dat greş. Astfel, a rămas în deşert să aibă grijă de turme, dar nu a reuşit să facă nimic.

Însă, într-o zi, într-un colţ de deşert, el a întâlnit un Absolut, ceva cu adevărat real: un rug aprins care nu se mistuia. Moise nu s-a gândit să ia frunzele şi să le ducă în laborator, ca să vadă din ce cauză nu se mistuiau, ci doar s-a oprit şi a privit.

Atunci un Glas i-a zis: „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, Moise!”

Mă duc să văd ce zice pastorul meu despre lucrul acesta.” El n-a avut vreme de aşa ceva, aşa că şi-a scos pur şi simplu încălţămintea. Atunci a auzit Cuvântul Dumnezeului celui viu, care îi vorbea din acel rug şi i-a zis: EU SUNT CEL CE SUNT! Mi-am adus aminte de făgăduinţa pe care i-am făcut-o lui Avraam, şi de legământul meu, şi am venit să-mi eliberez poporul.”

Acum avea Absolutul. Era legat de El pentru toată viaţa lui, şi aceasta l-a dus în rai: legătura cu acel Absolut. Indiferent ce ar fi spus vreun teolog, el nu avea nevoie să-i explice nimeni nimic, fiindcă ştia. Îl întâlnise pe Dumnezeu şi auzise Glasul Lui, pe Marele Stâlp de Foc care i-a adus în ţara făgăduită şi care avea un Glas. Acela era Glasul lui Dumnezeu, care-Şi legitima Cuvântul. Amin. Sper că nu aţi adormit.

Fiţi atenţi! Stâlpul de Foc a vorbit Cuvântul şi L-a legitimat, ca să dovedească… Scrie în Scriptură: „Eu sunt Dumnezeul care am făcut o promisiune lui Avraam. Eu sunt Acela. Israel are necazuri, ştiu ce se întâmplă. Mi-am amintit de promisiunea făcută şi am venit s-o duc la îndeplinire.”

Dumnezeu nu lucrează prin organizaţii, ci numai prin om. El nu se foloseşte de mecanisme. Ar fi putut să facă aşa, dar l-a ales pe om. Aşa este. Ar fi putut alege stelele, vântul sau orice altceva pentru a predica, dar El a ales omul, şi nu Se schimbă, ci este întotdeauna Acelaşi. El a ales sângele pentru salvare. Nici educaţia şi nimic altceva nu poate înlocui sângele, pentru că aceasta este calea hotărâtă de Dumnezeu pentru salvare. Acesta este adevărul.

Vreau să observaţi lucrul acesta: El nu Se poate schimba. Când a vorbit cu Moise, i-a spus: „Moise, te trimit acolo, dar înainte să pleci, vreau să-ţi dovedesc că Eu sunt Dumnezeu. Ce ţii în mână?”

Un toiag,” a răspuns Moise.

Aruncă-l la pământ!” Şi toiagul s-a transformat într-un şarpe. L-a luat din nou în mână şi s-a prefăcut înapoi în toiag.

Mai târziu, Moise a ajuns în acel loc plin de vrăjitori, iar acolo şi-a aruncat toiagul zicând: „Uite, Faraon, ce mi-a poruncit Domnul să fac. Voi arunca acest toiag la pământ, şi el se va transforma într-un şarpe.” Şi a făcut cum a spus. Dar Faraon i-a răspuns: „Şi băieţii noştri pot face aceasta. Denominaţiunea noastră poate să facă acelaşi lucru.” Astfel, au chemat nişte scamatori care au imitat ce făcuse Moise.

Ce a făcut Moise atunci? A rămas acolo. De ce? Îl întâlnise pe Dumnezeu şi ştia că Acela fusese Dumnezeu. El îşi făcuse partea lui, iar acum era rândul lui Dumnezeu să acţioneze, aşa că a rămas pe loc.

Biblia spune că acelaşi lucru se va întâmpla în zilele din urmă: „Aşa cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise…” Aşa este. Înţelegeţi? Dar el a rămas neclintit, şi a văzut mâna Domnului coborând, şi şarpele lui înghiţindu-i pe ceilalţi. Aţi observat ce s-a întâmplat cu toiegele acelea? Erau acum în burta acestui toiag. Se pare că Moise i-a condus pe copiii lui Israel prin pustiu, cu acelaşi toiag care înghiţise şerpii vrăjitorilor. De ce? Ştiţi de ce? Când Moise s-a întâlnit cu rugul aprins, care S-a dovedit a fi Dumnezeu, la fel ca Lumina din Stâlpul de Foc, L-a văzut în puterea Lui creatoare şi faţa lui a strălucit de la acel Foc. Ştiţi unde vreau să ajung, nu? Sper că da. La cincizecime.

Observaţi că Moise avea focul. Focul era în Moise pentru că, orice ar fi făcut el, nu erau cuvintele lui, ci Domnul vorbea prin el. El a făcut acel semn datorită faptului că Stâlpul de Foc a părăsit acel rug şi a venit la Moise. Amin. Fraţilor, înţelegeţi ce vreau să spun? Acelaşi Isus care S-a înălţat, S-a întors în ziua Cincizecimii în formă de Duh Sfânt şi foc. Trebuia să fie în oamenii care făceau aceleaşi lucrări pe care le făcuse El, pentru că spusese că aşa va fi. Unde am ajuns? Înţelegeţi ce vă spun? Focul era în Moise. Părăsise rugul şi venise peste Moise.

Noi încercăm să aprindem focul în cuptor. Aceasta-i tot ce ne-a rămas. Ne trebuie focul Duhului Sfânt, acel Stâlp de Foc care l-a condus pe Israel. Sigur că da.

Probabil că ziceţi: „Frate Branham, eu aş avea grijă când vorbesc despre aceste lucruri.”

Priviţi! Pavel era un mare teolog, cu multă experienţă, dar pe drumul spre Damasc a fost lovit de Lumina Stâlpului de Foc. El a privit în sus şi a ştiut că Acela era Dumnezeu, aşa cum Îl văzuse legitimându-Se în Biblie, aşa că I-a zis: „Doamne.” El L-a întrebat: „Cine eşti Tu, Doamne? Ce vrei să fac?” Şi Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Isus.” Aceasta a fost de-ajuns. Pavel avea un Absolut; ştia că Dumnezeul Vechiului Testament era Isus Hristos al Noului Testament. El era ancorat în acest lucru şi nu putea fi clintit de nimeni şi de nimic. Sigur că nu. El avea legitimarea. De ce? Pentru că Acelaşi Stâlp de Foc care condusese poporul din Egipt în Palestina, stătea acum în faţa lui, spunând că este Isus Hristos. Atunci şi-a dat seama unde se afla, şi, de-ndată ce a fost vindecat şi umplut cu Duhul Sfânt, a fost gata pentru lucrare. Vedeţi, Pavel avea un Absolut care a fost lângă el când s-a aflat în faţa lui Agripa şi a celorlalţi oameni însemnaţi, bărbaţi şi femei.

El a stat acolo de partea Cuvântului. De ce? Deoarece ştia că Dumnezeu este Cuvântul. Cine a scris Epistola către Evrei? Pavel, desigur. El a fost inspirat s-o scrie. Dar de ce el? Pentru că Stâlpul de Foc care Îl întâlnise era acum în el. De aceea a putut scrie.

Tot de aceea a scris Moise primele patru cărţi ale Bibliei. Cum ar fi putut să ştie altfel cum s-a desfăşurat creaţia? Cum putea şti despre toate celelalte lucruri? Pentru că Acelaşi Stâlp de Foc care fusese în rugul aprins, ieşise din rug şi venise în el. Acesta îl legitima şi dovedea cine era. Core şi ceilalţi au încercat să facă o organizaţie care să i se împotrivească lui Moise, dar nu au reuşit. Au dat greş.

Moise avea acel Absolut, iar Pavel avea Acelaşi Absolut, Acelaşi Stâlp de Foc, acelaşi Duh Sfânt. El nu-L avea pe „Eu am fost,” nici pe „Eu voi fi,” ci pe „Eu sunt.” Da, întotdeauna la timpul prezent.

Iosua avea un Absolut. El a întâlnit-o pe Căpetenia oştirii Domnului, care i-a spus să mărşăluiască în jurul cetăţii întărite. Oh, cât le-ar fi fost de greu să intre în acea cetate! Nu putea ţine o trezire acolo, pentru că nu l-ar fi lăsat nimeni să intre. Toate uşile erau închise, dar el L-a întâlnit pe Comandantul suprem şi Acesta i-a spus ce să facă: să îmbrace toată armura lui Dumnezeu şi să mărşăluiască. Amin. Şi atunci zidurile vor cădea.

Când oamenii au strigat şi trâmbiţele au sunat, s-a întâmplat absolutul. El şi-a putut începe campania, intrând direct în Ierihon. Desigur. Iosua avea ca Absolut Cuvântul Comandantului Suprem.

Când era tânăr, Ioan ştia că trebuie să se pregătească, pentru că urma să-L prezinte pe Mesia. El nu ştia Cine era Acela, dar era undeva. Ioan ştia că nu era suficientă experienţa unui seminar şi că avea nevoie de un Absolut, de ceva care trebuia să fie adevărat şi absolut.

Aş vrea să vă întreb ceva, fraţi predicatori. Nu vreau să fiu diferit şi nu vreau să vă supăr, dar, sincer, nu credeţi că în mijlocului haosului în care trăim astăzi, trebuie să fim şi noi siguri de acest lucru? Sunt prea multe diferenţe.

Ioan ştia că trebuie să fie absolut sigur, aşa că nu s-a dus la şcoala la care mersese tatăl său. Nu scrie nicăieri că Ioan s-a dus să înveţe ca să fie preot, cum a mers în pustiu şi a rămas acolo până când a fost chemat. Atunci a venit în faţa mulţimilor, fiind sigur că Mesia va veni în zilele acelea, pentru că el fusese ales să-L prezinte, conform Maleahi 3.1: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea.” Ioan ştia pe ce stă. Nu conta câţi preoţi i-ar fi spus: „Vrei să spui că jertfa necurmată, pentru care ne adunăm aici, va fi întreruptă?”

El le-a spus clar: „Va veni o vreme când Mielul lui Dumnezeu va veni şi va înlocui acea jertfă.” Iată-l, un bărbat murdar de noroi şi nebărbierit, care te-ar fi făcut s-o iei la fugă. Vedeţi, Dumnezeu nu lucrează cu lucruri atrăgătoare şi în strălucire, aşa cum ni-L închipuim noi. Dumnezeu este în smerenie.

Iată-l stând acolo, privind şi vorbind despre El. Era atât de sigur că El era acolo, încât a spus: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.” (Ioan 1.26). Ce mustrare! „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.” Oare ar fi o batjocură dacă l-aş imita puţin? Mai bine nu.

În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. Pretindeţi că-L cunoaşteţi, dar vă înşelaţi.” Pe Golgota, ei L-au omorât chiar pe Dumnezeul pe care pretindeau că-L slujesc. De ce? Pentru că nu L-au cunoscut. Ioan a spus clar: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.” În altă zi, privind în sus, Ioan a văzut o lumină, ca un porumbel, coborând din cer şi a auzit un Glas. Nimeni altcineva n-a văzut lumina şi n-a auzit Glasul, nici profesorul Cutare şi nici altcineva, dar Ioan a văzut-o. Categoric! Lui i se spusese: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.” Era legitimarea divină, pe care Domnul o împlinea întocmai, aşa că în mintea lui Ioan nu era nici un semn de întrebare. Se întâmpla exact ceea ce spusese Domnul, era chiar acolo. Lumina aceea ca un porumbel deasupra acelui Om obişnuit era Absolutul lui Ioan. El ştia că acesta era adevărul.

În încheiere vreau să vă mai spun câteva cuvinte.. Nu credeţi că avem nevoie de un Absolut, de ceva real? Sigur că da. Avem nevoie de ceva despre care să putem spune: „Acesta este!” Să punem degetul şi să zicem: „Acesta este!” Cum vom face aceasta, pentru că după cum vedem, toată lumea spune: „Acesta este!” „Acesta este!”, dar trebuie să fie un Absolut biblic.

Înainte de a încheia am să vă mai spun un lucru personal. Frate şi soră, când a trebuit să aleg între a rămâne în biserica baptistă şi a pleca… Ei sunt la fel de buni ca ceilalţi, un grup de oameni care se adună împreună, ceea ce este un lucru bun. Dar a venit un moment când mi-au spus că trebuie să fac compromis cu Cuvântul. N-am putut face aşa ceva. Nu! Înţelegeţi? Cuvântul este pe primul loc. Înţelegeţi? „Păi, dacă nu vrei să faci aşa, nu poţi să mai aparţii bisericii baptiste.” Dar eu le-am răspuns: „Nu biserica baptistă m-a salvat, ci Isus Hristos. (Vedeţi?). El este Desăvârşirea mea; El este Stâlpul meu, Absolutul meu, Sprijinul meu şi eu stau acolo.”

Dacă aş fi ales greşit, Dumnezeu nu ar fi adus legitimarea. Dar dacă ai ceea ce trebuie, Dumnezeu este obligat să legitimeze acel lucru. Aceasta este dovada. Înţelegeţi? Dacă este corect, Dumnezeu este obligat să arate că este corect, dar dacă este greşit, El nu Se va implica deloc.

Îmi amintesc că eram la râu şi botezam după prima trezire pe care am ţinut-o. Eram la a şaptesprezecea persoană. Soţia mea, o fetiţă la vremea aceea, era pe mal. Încă nu mă căsătorisem cu prima mea soţie, care mai târziu a murit. Ea era acolo, pe mal, cu ceilalţi oameni. Cred că erau prezenţi în jur de patru sau cinci mii de oameni, în acea după-amiază toridă de iunie.

Am ieşit la mal şi am luat o persoană, cam a şaptesprezecea, ca s-o botez. Erau vreo cinci sute de oameni care aşteptau să fie botezaţi, în urma trezirii pe care o ţinusem. Am intrat în apă cu persoana aceea, mi-am ridicat mâinile şi am spus: „Tată ceresc…” Atunci am fost cutremurat de Ceva şi m-am gândit: „Unde este?” Am privit în jur şi din câte vedeam, toată lumea stătea cu capetele plecate. Departe, pe maluri, erau maşini şi oameni căţăraţi pe ziduri. M-am uitat din nou şi atunci am auzit o Voce care-mi zicea: „Priveşte în sus!” Mi-a fost frică să privesc… Eram doar un copil. Înţelegeţi situaţia. Am zis: „Tată…” iar Ceva mi-a spus din nou: „Priveşte în sus!”

Tânărul care aştepta să fie botezat, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Ce este, frate Bill?”

Ai auzit ceva?” l-am întrebat.

Nu,” a răspuns el.

Tată ceresc…”

Priveşte în sus!” a spus El din nou.

M-am uitat în sus şi am văzut Stâlpul de Foc coborând din cer ca un vârtej, iar din El se auzea un Glas care spunea: „Aşa cum a fost trimis Ioan Botezătorul să vestească prima venire a lui Isus Hristos, tu eşti trimis…” O, Doamne! Am văzut acea Lumină. O văzusem de mic copil. Am încercat să le spun oamenilor despre Ea, dar ei au spus că mi-am pierdut minţile. Iată însă că ştiinţa, prin fotografia examinată de răposatul George J. Lacy, a arătat că era exact cum am spus. Lumina aceea apărea în fotografia care fusese făcută, dovedind că este adevărat. Ea nu a fost arătată pentru mine, ci este exact ca în Scriptură. Eu am văzut Lumina şi am auzit ce a spus, apoi oamenii au început să ţipe, să leşine şi să se prăbuşească, arătând spre acea Lumină. Ziarul de Louisville a scris un articol care a fost trimis apoi la Associates Press, în Canada şi peste tot: „O Lumină misterioasă a apărut deasupra unui predicator baptist în timp ce boteza.” „Misterios”, greu de înţeles. Câte copii s-au făcut? Cred că fiecare dintre voi aveţi fotografia aceea acasă. Originalul este în Washington D.C. şi este singura fotografie a unei fiinţe supranaturale.

Ce era aceea? Aceeaşi Lumină, acelaşi Glas care a spus: „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.” Pentru mine este acelaşi Glas şi acelaşi Stâlp de Foc de odinioară, pentru că face aceleaşi lucrări. Isus a spus: „Eu vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu. Peste puţină vreme lumea nu Mă va mai vedea.” Când era pe pământ, El le-a spus: „Eu sunt Cel ce sunt.” Dar ei I-au zis: „N-ai nici cincizeci de ani, şi zici că ai văzut pe Avraam?”

Mai înainte să se nască Avraam, sunt Eu,” le-a răspuns El.

El era acolo. Cine? Lumina, Stâlpul de Foc, Dumnezeu. Duhul… Dumnezeu este un Foc mistuitor. El este o Lumină. Acolo, El S-a manifestat în Isus Hristos, şi S-a întors la El când Isus S-a ridicat din mormânt. Dar în ziua când l-a întâlnit pe Pavel, pe când acesta mergea la Damasc, Se întorsese deja la Dumnezeu, pentru că a spus: „Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti.” Nu dormiţi, fraţilor! Nu vedeţi că Acelaşi Dumnezeu este acum în mijlocul nostru, dovedind că Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci? Acesta este Absolutul meu.

El nu mi-a spus niciodată ceva contrar Scripturii. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, cineva ar fi venit să mă contrazică, dar n-a venit nimeni. Un tânăr a spus că va face aceasta, dar n-a făcut-o, n-a mai apărut. A avut mai multă raţiune decât am crezut, şi astfel a ştiut că nu poate face aşa ceva. Ştiţi că băiatul care s-a ridicat odată în adunare ca să mi se pună împotrivă a rămas paralizat, şi aşa l-au scos din adunare. Eu nu a trebuit să mă îngrijorez pentru nimic, fiindcă cred că Absolutul meu este Cuvântul lui Dumnezeu manifestat. Pe Aceasta îmi odihnesc sufletul şi trupul.

De ce? Pentru că El nu mi-a spus niciodată ceva care să nu fi fost complet biblic. Şi vă întreb pe fiecare în parte: v-a spus El vreodată ceva în Numele Domnului, şi nu s-a împlinit? Niciodată. Aşa este. Ce este aceasta? „Pe această piatră,” pe acest Cuvânt… Acolo primesc descoperirea. El mi-o arată. Eu nu am educaţie, nu studiez, nu încerc să cunosc, ci fac doar ce-mi spune El. Când El îmi arată ceva, doar privesc şi asta-i tot. Eu nu văzusem nimic, dar iată-L aici, manifestându-Se. Acesta este Absolutul meu. El m-a ţinut în picioare în toţi aceşti ani şi m-a ajutat când nu am avut nici un alt ajutor, de aceea vreau să mor lângă El.

Nădăjduiesc că atunci când va veni vremea să mor, voi privi Stânca stând acolo, aşa cum a făcut Moise. Vreau să păşesc pe ea, şi cei ce-mi vor purta sicriul pot să mă ducă. Dar până atunci, voi trăi sincer pentru acest Cuvânt care este Absolutul meu, fără răutate, plin de dragoste şi îndurare faţă de fiecare. Dacă n-ar fi aşa, Domnul ar putea să mă ucidă chiar acum, în timp ce stau la amvon. Nu vreau să supăr pe nimeni, pentru că vă iubesc pe toţi. Aţi citit vreodată în 1Ioan 4.17, unde scrie că „dragostea este desăvârşită în noi, pentru că avem deplină încredere în ziua judecăţii,” şi că este nevoie de mustrare? Eu nu fac aceste lucruri ca să fiu diferit, ci din iubire, fiindcă dragostea mustră şi pedepseşte.

Un bărbat care îşi lasă nevasta să iasă noaptea cu nişte beţivi, iar dimineaţa când ajunge acasă, o întreabă: „Scumpa mea, te-ai distrat bine?”, nu este bărbat! Orice bărbat care îşi lasă soţia să meargă în asemenea locuri, să poarte pantaloni scurţi, costume de baie, bikini şi alte lucruri ca acestea, este puţin probabil să fie un bărbat adevărat. Aşa este. Cât eşti de bărbat se vede după caracter, nu după muşchi, după bicepşi. Acesta este adevărul. Caracterul se formează prin Cuvântul lui Dumnezeu, nu prin altceva. Orice om care se consideră predicator, dar tăgăduieşte Cuvântul, dovedeşte că de fapt caracterul lui este în mică măsură de la Dumnezeu. Amin. Înseamnă că mai sunt ceva speranţe dacă vin acasă.

Nu vreau să vă critic, fiindcă vă spun sincer că vă iubesc, dar Absolutul meu este acest Cuvânt, „Aşa vorbeşte Domnul.” Ştiţi că acesta este Adevărul.

Mă uitam să văd dacă fratele Carlson este aici, dar cred că a plecat. A vorbit aici acum câtva timp. El a fost cu mine la Chicago când a avut loc incidentul cu oamenii de la Marea Asociaţie Pastorală din Chicago. Peste două sau trei zile urmau să mă pună la zid şi să mă interogheze cu privire la lucrurile pe care le învăţ. Cu trei nopţi înainte de aceasta, Duhul Sfânt m-a trezit şi mi-a zis: „Du-te şi stai lângă fereastră.” M-am dus şi am văzut un fulger. Duhul mi-a zis: „Oamenii aceia ţi-au pregătit o capcană, dar nu refuza să te duci, fiindcă Eu voi fi cu tine.” I-am luat pe fratele Carlson şi pe fratele Tommy Hicks, pe care îi ştiţi cu toţii, şi a doua zi dimineaţa, ne-am dus să luăm micul dejun la restaurantul Town and Country. Mă gândeam să-l conving pe Tommy să meargă în locul meu, fiindcă el este un prieten bun şi un frate scump.

I-am zis: „Tommy, trebuie să mă întâlnesc cu pastorii aceia. Tu eşti doctor în divinitate, pe când eu nu ştiu să leg două vorbe. Nu pot să-i înfrunt, aşa că n-ai vrea să mergi în locul meu pentru că şi eu am făcut multe pentru tine.”

O, frate Branham, nu pot face aceasta,” a răspuns el.

Fratele Carlson şi ceilalţi s-au uitat unul la altul, iar eu am zis: „Crezi că poţi ascunde ceva de mine? Ştiu de ce nu vrei să mergi. Ascultă! Nu vrei s-o faci din cauză că asociaţia aceea vrea să mă întrebe ceva anume.” Amândoi arătau ca şi cum ar fi vrut să intre sub podea, aşa că am continuat: „Aşa este, desigur, dar uite ce este, frate Hank…” Cred că este şi fratele Hank pe-aici, pe undeva. Poate să depună şi el mărturie despre aceasta. Am vorbit cu el puţin mai devreme. „Frate Hank, uite ce este. Tu ai rezervat sala aceea de hotel, nu-i aşa? Dar „Aşa vorbeşte Domnul: ei te vor refuza şi nu ţi-o vor da!”

Frate Branham, dar au intrat deja banii,” a spus el.

Nu ştiu ce a intrat, dar nu vei obţine sala. Sala aceea are pereţii verzi, dar noi vom merge într-o sală cu pereţi maro. Dr. Meade va sta acolo, şi se va întâmpla cutare şi cutare lucru.” Le-am spus exact cum va arăta totul. „Nu vreau să mă menajezi în nici un fel, doar prezintă-mă publicului şi mai departe mă ocup eu.”

A doua zi când am ajuns la masă, toată lumea era aşezată exact cum spusesem. Rezervarea fusese anulată, dar reuşiseră să închirieze sala de la Town and Country, care avea pereţii maro, iar dr. Meade şi ceilalţi erau aşezaţi exact cum spusesem. M-am întors spre Tommy Hicks. El se uita la mine şi mi-a zis: „Frate Branham, cred că o să leşin.”

Stai liniştit,” i-am zis eu.

Fratele Carlson s-a ridicat şi a zis: „Ştiu că mulţi dintre voi nu veţi fi de acord cu fratele Branham, cu ceea ce va spune, dar un lucru este cert: nu se teme să stea aici, iar acum îi voi ceda cuvântul.”

Eu le-am zis: „Ştiu ce aveţi împotriva mea,” după care am enumerat cele patru sau cinci subiecte. „Vreau ca unul dintre voi să-şi ia Biblia şi să vină aici, lângă mine, ca să-mi dovedească unde greşesc. Înţelegeţi? Bine. Dacă nu puteţi face aceasta, atunci nu mă mai contraziceţi!” Aşa este. Da, domnilor.

La Bombay, în India, am avut pe platformă un om orb. Se adunaseră acolo înţelepţi, mahomedani, budişti şi mulţi alţii. Eu am avut o vedenie în care am văzut că omul va fi vindecat, aşa că am spus: „Trimiteţi-l pe unul dintre oamenii voştri ca să-i redea vederea acestui orb. Am văzut aici oameni din şaisprezece religii diferite, şi toţi Îl resping pe Isus Hristos. Dacă religia voastră este aşa grozavă, veniţi aici şi redaţi-i vederea acestui om!” Voi ce-aţi fi zis? Unii erau închinători la soare, şi ziceau că lucrez prin telepatie şi că le citesc gândurile. Înţelegeţi? Atunci mi-am zis: „Dacă un om vrea să facă binele, Dumnezeul întregii creaţii îl va aduce în starea corectă.” N-aş fi putut spune lucrul acela dacă n-aş fi văzut în vedenie ce urma să se întâmple. Vedeţi, să nu vă bazaţi pe ceva din imaginaţia voastră. Voi trebuie să fiţi absolut siguri că aveţi dreptate, iar atunci nu mai trebuie să vă îngrijoraţi pentru nimic. Ce mai contează ce se întâmplă, când El este cu voi? Voi ştiţi ce s-a întâmplat mai departe: omul şi-a recăpătat vederea.

Acum vreo două sau trei luni eram în cameră, şi deodată am auzit un glas care vorbea într-un colţ. Am încercat s-o trezesc pe soţia mea, ca să vadă şi ea ce era acolo. Cu o zi înainte văzusem un lucru oribil stând lângă marginea patului şi acuzându-mă. Era un mamba uriaş – un şarpe african -, care urmărea oamenii ca să-i omoare. Acum era pe urmele fratelui meu, iar eu strigam: „Ce să fac, Doamne?”

Ţi s-a dat putere să-l legi,” mi-a răspuns El. „Îndrăzneşte!”

Atunci i-am vorbit, iar şarpele şi-a ridicat coada în aer, s-a răsucit precum mânerul unui urcior, şi s-a sufocat. Din el a ieşit un fum albastru. A doua zi dimineaţa, m-am trezit şi m-am ridicat să mă pregătesc să duc copiii la şcoală. Creatura aceea oribilă era tot acolo şi arăta ca Alley Oop din benzile desenate, cu două coarne ieşind din el. Scotea un sunet ca cotcodăcitul unei găini, când iese din coteţ. Mă uitam la el încercând s-o trezesc pe Meda, dar ea continua să doarmă. Apoi m-am gândit: „S-ar speria de moarte dacă ar vedea creatura aceea,” aşa că am rămas un minut în aşteptare.

Oamenii vorbesc despre diavoli, însă nu ştiu ce sunt ei de fapt. Aşa este. Dar îi întâlnim în fiecare zi. Observaţi. Şarpele acela mă acuza strigând: „Tu n-ai nici o putere de la Dumnezeu. Eşti doar o păcăleală, n-ai nici o putere!”

Satan, tu mă insulţi. Pleacă din calea mea în Numele lui Isus Hristos!” am spus eu şi a plecat. Am mai stat puţin întins pe pat, apoi m-am ridicat. Atunci m-a copleşit un simţământ foarte plăcut şi m-am gândit: „Oare este pe-aproape Duhul Sfânt?” Vă spun cu Biblia pe inimă că Vocea cea mai plăcută pe care mi-a fost dat s-o aud în viaţa mea, mi-a spus: „Nu te teme să mergi oriunde ar fi să mergi şi să faci orice trebuie să faci, fiindcă prezenţa lui Isus Hristos va fi negreşit cu tine!” De atunci, m-am liniştit. Oricât s-ar supăra unii, eu am un Absolut. Ancora mea mă ţine acolo, pentru că ea este Cuvântul Dumnezeului celui viu. Amin.

Îl credeţi? Să ne plecăm capetele pentru o clipă. Dacă nu aveţi încă acel Absolut, primiţi-L. Dacă doriţi să aveţi acel Absolut, acea siguranţă a Duhului Sfânt în inimile voastre, ridicaţi mâna şi spuneţi: „Vreau acel Ceva care să-mi arate Cuvântul Domnului, ca să-L pot vedea manifestat.” Domnul să vă binecuvânteze. Oamenii din întreaga clădire au ridicat mâna. Mulţumesc.

Fraţilor, vă spun adevărul, aşa că nu-L lăsaţi să treacă pe lângă voi. Eu nu pretind că aş fi cineva, fiindcă nu sunt nimic altceva decât fratele vostru. Nu priviţi la mesager, ci la mesaj. Nu vă uitaţi la mesager, pentru că Domnul îl va lua într-o zi dintre voi. El nu-Şi împarte slava cu nimeni. Aşa este. De aceea vă spun: nu priviţi spre mesager, ci priviţi spre mesaj. Dacă ar veni aici un om şi ţi-ar aduce un cec în valoare de un milion de dolari, nu te-ar interesa dacă omul este negru, galben sau maro, nici dacă este zdrenţos sau îmbrăcat bine. Contează ce are să-ţi spună. Nu priviţi la gramatica mea şi la celelalte lucruri, fiindcă eu vă vorbesc despre Isus Hristos, care acum este aici. Credeţi-L pe El din toată inima. Nu ezitaţi să-L credeţi!

Acum voi încerca să văd ce doreşte să-mi spună. Rămâneţi cu capetele plecate şi rugaţi-vă. Aveţi credinţă şi nu vă îndoiţi.

Tată ceresc, totul este în mâinile Tale. Te rog să-i ajuţi pe bărbaţii şi femeile de aici, să realizeze că nu-i uşor să fac aceste lucruri, fiind muritor şi trăind aici, printre oameni. Tată, Te rog să-i ajuţi să înţeleagă aceasta şi să ştie că slujitorul Tău încearcă să vorbească despre Tine. Doamne, eu am văzut că Tu Te ţii de Cuvânt şi am găsit lucrul acesta adevărat: că Tu şi Cuvântul Tău sunteţi Unul şi Acelaşi.

Tu m-ai adus atât de departe, Doamne, şi acel Înger a Cărui Lumină au văzut-o oamenii, acel Stâlp de Foc… Tată, eu cred din toată inima că Domnul nostru Isus… Cred că este Duhul Lui, Duhul Sfânt Căruia ne închinăm cu toţii şi în Care credem.

Doamne, ajută-ne să-L recunoaştem acum, să-L înţelegem şi să ne întoarcem. Ajută biserica să se cureţe. În ce priveşte toate aceste denominaţiuni, Doamne, nu mă rog ca ele să se destrame, ci mă rog ca Duhul Sfânt să pătrundă în ele, ca să vadă lucrurile diferit şi să devină una în frăţietate. Te rog, Tată, şi Îţi mulţumesc pentru cooperarea lor, fiindcă fără Tine nu m-ar fi primit nimeni. Dar Tu mi-ai făcut trecere în faţa acestor păstori, aşa că Te rog să-i binecuvântezi, Doamne. Mă rog în mod deosebit pentru fiecare dintre ei.

Te rog pentru fratele Williams. Doamne, împlineşte dorinţa inimii lui. Ajută-l, Doamne, pe el şi pe sora Williams să primească ceea ce-şi doresc. La fel pe fratele şi sora Shakarian, şi pe toţi administratorii din acest grup pe care l-ai chemat în aceste zile din urmă ca să primească un mesaj care să-i adune pe fraţi laolaltă. Doamne, ajută-i să nu ajungă niciodată un cult. Ajută-i să se ferească de toate acele lucruri, să-şi deschidă braţele şi să-i primească pe toţi fraţii născuţi din Duhul.

Binecuvântează toate aceste grupări. Binecuvântează-i pe unitarieni, pe trinitarieni şi pe toţi ceilalţi, care au ideile lor. Orice ar crede ei, ajută-i să înţeleagă că există un singur Dumnezeu adevărat, şi că Isus Hristos este Fiul Lui. Doamne, fă ca ei să înţeleagă aceste lucruri, să ştie că nu avem patru sau cinci dumnezei, ci Unul singur, în trei manifestări, acelaşi Dumnezeu ca Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Îngăduie ca ei să primească astăzi această descoperire.

Fă să înceteze această agitaţie, iar bărbaţii şi femeile să poată intra în legătură frăţească şi să fie una în Hristos. Vremea este prea târzie ca să mai avem timp de aceste certuri şi dispute mărunte. Eu cred în Tine, Doamne, şi cred că toţi cei care au fost hotărâţi mai dinainte să primească Viaţa, vor auzi Glasul Tău şi vor veni. „Oile Mele ascultă glasul Meu.” (Ioan 10.27). Doamne, cred că Tu ne vei asculta rugăciunea şi-i vei binecuvânta acum.

S-au ridicat în jur de două sute de mâini, care vor să Te accepte ca Mântuitor, ca Absolut al lor pe care să-şi întemeieze credinţa, astfel încât inima lor să încuviinţeze fiecare Cuvânt şi să-L facă să lucreze. Tată, Te rugăm aceasta în Numele lui Isus Hristos.

Aş vrea să vă rugaţi cât timp suntem aici, adunaţi în acest grup micuţ. Până acum n-am mai făcut lucrul acesta, dar acum mă simt îndemnat să-l fac. Continuaţi să vă rugaţi. Ridicaţi mâinile toţi cei care mă cunoaşteţi, care sunteţi bolnavi şi aveţi cereri pentru voi sau pentru alţii. Câţi dintre cei care sunt aici mă cunosc? Ridicaţi mâinile oriunde vă aflaţi. Văd că peste tot s-au ridicat mâini. Lăsaţi-le jos.

Acum aş vrea să ridice mâinile cei care nu mă cunosc şi ştiu că nici eu nu-i cunosc. Vedeţi? Din nou s-au ridicat o mulţime de mâini. Nu pot face diferenţa între cele două grupuri.

Vreau să vă rugaţi sincer. Nu vă îndoiţi, doar rugaţi-vă. Voi ştiţi foarte bine că este imposibil ca eu să cunosc problemele voastre, să ştiu cine sunteţi sau altceva despre voi. Dar nu a promis Isus aceste lucruri pentru zilele din urmă? Nu a spus El că va fi ca în zilele Sodomei, când Dumnezeu S-a manifestat într-un trup? Acel Om a venit ca un om simplu, a mâncat carne de viţel şi pâine, şi a băut lapte. Apoi a întrebat: „Unde este Sara?”

Este în cortul de la spatele Tău,” a răspuns Avraam. În continuare, El i-a spus ce se va întâmpla şi că îl va vizita din nou. Avraam L-a numit Elohim, adică Domnul Dumnezeu. Sara a râs în sinea ei, iar El a spus: „De ce a râs, Sara?”, deşi era întors cu spatele spre ea.

Isus a spus că va fi la fel.

Vedeţi, aceea era biserica firească, formată din Lot şi ai lui. Şi ei au avut un Billy Graham care a mers la ei, şi un Oral Roberts care să-i cheme afară. Ei au propovăduit Evanghelia şi i-au lovit cu orbirea.

Ceilalţi erau sodomiţii şi ştiţi ce au făcut. Întotdeauna sunt trei feluri de oameni.

Dar cei aleşi, să le zicem penticostali, erau din Avraam. Ei părăsiseră deja Egiptul, Sodoma, şi poposiseră în pustiu. Vedeţi ce fel de mesaj au primit aceştia?

Priviţi la ziua de astăzi. A fost vreun timp în care cineva a mers în Sodoma? Ţineţi minte că acela era Avraam (în limba engleză: „A-b-r-a-h-a-m.”). A fost vreun mesager care să meargă la bisericile denominaţionale, şi al cărui nume să se termine cu terminaţia „h-a-m”? G-r-a-h-a-m. Cât despre grupul penticostal, nu a fost niciunul în istorie. Am descoperit lucrul acesta recent, în timp ce căutam nişte nume.

Poate ziceţi: „Numele nu înseamnă nimic.” Atunci de ce numele lui Saul a fost schimbat în Pavel? De ce Simon a fost numit Petru? De ce Iacov a fost numit Israel? Sigur că înseamnă. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu treceţi peste lucrurile pe care El încearcă să vi le arate, ci rugaţi-vă şi spuneţi: „Doamne Isuse, ai milă.”

Dacă nu mă înşel, aşa cum stăm cu capetele plecate, cred că o văd pe sora Williams stând acolo, în dreapta. Tu eşti, soră Williams? Priveşte încoace. Mi se părea că este ea, dar nu eram sigur. M-a auzit? Bănuiesc că nu este ea. Mă uit în jur şi încerc să văd pe cineva cunoscut. Sunt aici fratele şi sora Dauch, dar ei sunt din biserică. Aici în stânga este doamna Outlaw? Am crezut că vă cunosc pe toţi cei de acolo. Doamnă Outlaw, pe tine te cunosc. Vreau să te întreb ceva. Uită-te la mine. Crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Crezi că ceea ce învăţ este Adevărul? Doamnă Outlaw, n-am mai vorbit cu tine de mai mult de un an, de când am fost ultima dată aici. Acum câteva zile te-am zărit în restaurant şi ţi-am făcut cu mâna. Uită-te la mine.

Tu ai o apăsare pe inimă, dar nu pentru tine, ci pentru altcineva. Este vorba de o femeie tânără, de nora ta. Crezi că Dumnezeu poate să-mi spună ce problemă are? Are o problemă cu sinusurile şi este nervoasă, foarte nervoasă. Aşa este. Nu-ţi face griji, pentru că starea aceasta o va părăsi. A simţit chiar acum lucrul acesta, în timp ce stă aici. Crede şi o va părăsi.

Tu crezi? Aici în faţa mea este o doamnă pe care nu o cunosc. Nu vedeţi Lumina care S-a oprit deasupra ei? Ea suferă, are o slăbiciune în trupul ei. Nu este de aici, ci din California. Nu mă cunoaşte, dar ştie că vorbesc despre ea. Vedeţi Lumina de deasupra ei? Eu n-o cunosc, dar numele ei este Elliott. Dacă crezi din toată inima, du-te acasă şi fii sănătoasă. Crezi? Bine. Ridică mâna dacă ştii că-ţi sunt străin. Vedeţi? Ridică mâna şi crede din toată inima.

În faţa ei este o doamnă, iar cel de lângă ea este soţul ei. Ea are probleme cu muşchii, are spasme. Da, aşa este. Doamnă Darwich, dacă crezi din toată inima… Cum? Foarte bine. Eu nu te cunosc, nu te-am mai văzut niciodată şi nu-ţi ştiam numele. Dar acesta este, nu-i aşa? Tu stăteai acolo şi ziceai: „Doamne, fă să fiu eu.” Vedeţi? Dacă este aşa cum spun, mişcă mâna înainte şi înapoi. Aşa. Eu n-am mai văzut-o niciodată, dar Tatăl ceresc ştie că acele lucruri sunt adevărate. Aşa este.

Cine este? Isus Hristos. Ce face? Exact ceea ce a spus că va face în zilele din urmă. Dacă este aşa, şi Domnul lucrează arătând că este aşa, atunci şi Cuvântul pe care Îl predic este corect, pentru că este Acelaşi Dumnezeu care Îşi ţine Cuvântul. Credeţi în Domnul! Întoarceţi-vă de la căile voastre căldicele! Îndepărtaţi-vă de lucrurile acestea care vă trag în jos, la fel ca pe celelalte biserici. Mă refer la Hollywood. Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi găsiţi un Absolut care să fie o Ancoră pentru inima voastră.

Câţi dintre voi ar vrea să trăiască o asemenea experienţă cu Hristos? Ridicaţi-vă în picioare chiar aici, în prezenţa Lui, ştiind că El este aici. Dumnezeu să vă binecuvânteze. Dumnezeu să vă binecuvânteze. O, ce bine, este minunat! Nu ştiu ce să spun.

Dacă fiecare dintre cei ce sunteţi aici, acceptaţi acest mesaj, că Isus Hristos este aici… „Peste puţină vreme lumea (necredincioşii) nu Mă vor mai vedea. Dar voi Mă veţi vedea, pentru că Eu voi fi cu voi şi în voi. Şi lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.” Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci, nu-i aşa? Îl vedeţi făcând exact ceea ce a promis.

El este aici, de aceea tot ce trebuie să faceţi este să vă smeriţi şi să spuneţi: „Doamne Isuse, ştiu că din acest moment sunt al Tău, iar Tu eşti al meu. Vreau această tărie în inima mea, ca să pot vorbi Cuvântul Tău. El să fie viu în inima mea şi să cred că ceea ce cer se va face întocmai.”

Vreţi lucrul acesta? Atunci să ridicăm mâinile spre Dumnezeu şi să ne rugăm cu toţii, împreună. Apoi vreau să ridicaţi o mână, iar pe cealaltă să o puneţi pe cineva de lângă voi. Foarte bine. Oamenilor de afaceri, Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să fie cu voi.

– Amin –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *