UȘA DIN UȘĂ

Dumnezeu să te binecuvânteze, frate! Îmi place să aud că au fost salvate noi suflete, pentru că acesta este lucrul cel mai important. Mă bucur că suntem aici şi vedem atâţia prieteni din diferite părţi ale ţării. Este un frate care vine acum în oraş. Azi dimineaţă am auzit că materialele lui au fost deja descărcate, pentru un mare serviciu de trezire. Frate, mă rog ca El să-ţi dea o trezire mare, cu multe suflete din acest oraş.


bucur să-i văd în dimineaţa aceasta pe mulţi dintre prietenii
mei predicatori. Fratele Outlaw din Phoenix este acolo, l-am observat
când m-am ridicat. Mă bucur mult să te văd, frate Outlaw. Sunt
încântat că fraţii din Ierihon au venit aici, la Ierusalim. În
dimineaţa aceasta, ca întotdeauna, ne bucurăm să vă avem printre
noi.

Nu
demult am trecut pe la fratele Williams, în Phoenix, şi i-am spus:
„Ştii, acum locuiesc în Tucson, şi trebuie să întreţin locul
acesta de sus, din munte (înţelegeţi?), pentru că de aici pot
privi spre Ierihon, spre fraţii noştri de acolo.” Fratele Carl
spunea că vor veni aici mulţi oameni din Phoenix, de la sute de
mile depărtare. Câţi aţi venit din Jeffersonville, Indiana?
Ridicaţi-vă. Toţi cei din partea aceasta. Ei vin de la aproape o
mie două sute de mile depărate.


bucur că sunt aici, în această Lumină minunată. Vedeţi, noi
numim locul acesta „Oraşul soarelui,” şi chiar este pe
dinafară. Dar ce mă bucură pe mine cel mai mult este Soarele de
dinăuntru.

Toată
săptămâna m-am bucurat de aceste binecuvântări, asistând la
lucrarea de trezire a fratelui Bethany de la Primele Adunări ale lui
Dumnezeu. Apreciez sincer lucrarea acestui neînfricat ostaş al
crucii. S-au întâmplat atâtea lucruri săptămâna aceasta! Chiar
ziceam: „Eu şi fratele Bethany avem atâtea lucruri în comun,
chiar şi felul în care ne pieptănăm părul.” Mă bucur că ne
putem recunoaşte unul pe altul, oriunde am fi.

Suntem
recunoscători şi pentru ocazia de a fi aici împreună cu fratele
Tony. Nu-i pot pronunţa numele, aşa că îi spun simplu: „fratele
Tony.” Îmi cer scuze pentru aceasta. Pe Petru îl strigau „Petru”
şi pe Pavel, „Pavel”, aşa că tu eşti Tony, la fel cum eu le
spun tuturor să mă strige „frate Bill,” sau „fratele cum
vreţi voi”, fiindcă îmi place pur şi simplu ideea de a fi în
legătură cu voi şi de a vă fi frate.

Mi-a
plăcut micul dejun, doar că nu a fost destul sirop. Nu mi-a ajuns,
aşa că i-am cerut fiului meu, care s-a dus şi a împrumutat de la
un frate. Am primit o porţie în plus, dar tot nu mi-a ajuns. Vedeţi
voi, eu sunt baptist, aşa că nu cred în stropire, ci în
scufundare de-a binelea. Dar iată că în bolul meu nu a rămas
destul de mult sirop de zahăr cu care să-mi îndulcesc clătitele.

Îmi
amintesc că odată am fost undeva în sud, cred că în Alabama, şi
ţineam un serviciu de trezire cu Biserica Misionară Baptistă.
Dormeam pe o verandă deschisă şi nu puteam să mă trezesc
deoarece cu o seară înainte predicasem până târziu. O soră
bătrână de culoare a venit şi m-a trezit, zicând: „Hei,
reverendule! Haide odată, dragă, că ţi-am pregătit de patru ori
clătitele alea!” Îmi plac mult clătitele, iar ea mi le încălzise
deja de patru ori.


vă mai spun o povestioară pe care o ştiu. Bătrânul frate
Bosworth – câţi dintre voi l-au cunoscut? -a fost un bun prieten al
meu, iar odată m-a întrebat:

„Frate
Branham, ştii tu ce este părtăşia?”

„Cred
că ştiu,” am răspuns eu.

Dar
el mi-a zis: „Înseamnă doi oameni în aceeaşi barcă.” În
felul acesta se face apropierea, aceasta este calea; aceasta este
comuniunea, părtăşia apropiată unul cu celălalt.

Gândindu-mă
la clătite (noi le spunem „flapjack” în sud), îmi amintesc că
odată m-am dus într-o mică excursie de pescuit în partea de nord
a statului New Hampshire, unde este patria păstrăvilor. Aveam în
spate un cort mic şi bagaje pentru o călătorie de o zi şi
jumătate, pentru a merge într-o zonă unde fraţii cu picioare
sensibile nu puteau ajunge. Deci, m-am dus acolo ca să prind
păstrăv. Ce bine m-am simţit în cortul acela micuţ! Cu o zi
înainte găsisem un ochi de apă plin cu păstrăvi mari şi
frumoşi, şi îi prindeam unul după altul. Când prindeam unul,
dacă murea îl luam ca să-l gătesc, iar dacă nu-l răneam prea
tare, îi dădeam drumul înapoi în apă. Dar pentru că îmi agăţam
tot timpul cârligul de la lansetă în crengile unei sălcii din
spatele meu, m-am hotărât ca a doua zi să-mi iau toporul şi să
tai salcia aceea, ca să nu mă mai încurce la pescuit. Eram singur.
M-am trezit de dimineaţă, mi-am luat vechiul topor şi am doborât
salcia, după care am pescuit câţiva păstrăvi pentru micul dejun
şi m-am întors înapoi. Deodată am auzit un zgomot. Era o ursoaică
neagră. De altfel, mişunau o mulţime de urşi pe-acolo. Avea doi
pui cu care intrase în cortul meu şi-l sfâşiaseră. Nu mai
rămăsese nimic de el. Problema cu ei nu este că mănâncă, ci că
distrug totul. Dacă aud ceva zăngănind, au şi sărit pe el.
Astfel, mi-au călcat în picioare sobiţa… şi nu mai aveam ce să
fac, decât să plec. Când m-a văzut că vin, ursoaica a fugit, s-a
ascuns şi şi-a chemat puii la ea. Unul dintre ei s-a dus imediat,
dar celălalt a rămas acolo, aşa că mă întrebam ce face. În
cort aveam un pistol ruginit, dar puiul se aşezase chiar pe el, şi
oricum, nu voiam să împuşc ursoaica şi să las doi pui orfani în
pădure. Ştiam că dacă întâlneşti o ursoaică cu pui, rişti să
te atace, deoarece devine agitată la gândul că le-ai putea face
rău puilor ei.

Aşadar,
ursuleţul acela, care nu cântărea mai mult de zece kilograme,
stătea cu spatele la mine. Era foarte preocupat de ceva, iar eu mă
întrebam ce l-ar putea atrage într-o asemenea măsură. Ursoaica şi
celălalt pui se retrăseseră, iar mama continua să-l cheme pe
acesta, dar el nu-i dădea nici o atenţie. Eram foarte curios să
văd care era problema cu el, aşa că m-am uitat după un copac în
care aş fi putut să mă urc în cazul în care m-ar fi atacat
ursoaica, după care am început să mă deplasez încet, până când
am ajuns pe partea opusă. Să vedeţi ce se întâmplase. Ursuleţul
dăduse de vasul meu cu sirop de zahăr, din care mai erau vreo doi
litri. Ştiţi că urşilor le plac dulciurile. Reuşise să-i scoată
capacul, dar nu ştia cum să bea, aşa că îşi băga lăbuţa în
vas, apoi o ducea la gură şi o lingea. Am strigat la el: „Pleacă
de acolo!”, aşa că s-a întors spre mine. Era atât de murdar de
sirop încât nici măcar nu putea să-şi deschidă ochii ca să se
uite la mine. A lins vasul acela până la ultima picătură, iar eu
am stat acolo urmărindu-l şi râzând. N-aveam la mine un aparat de
fotografiat ca să-i fac o poză. După ce a terminat de „curăţat”
vasul, s-a dus la mămica şi la frăţiorul lui, iar ei au început
să-l lingă.

Privindu-i,
m-am gândit: „Aşa era la vechile adunări penticostale, când
intram până la coate în borcanul cu miere, apoi mergeam şi le
spuneam şi celorlalţi şi îi lăsam să ia şi ei câte puţin de
la noi.” Aceea era o adunare bună, aşa cum avea şi puiul de urs.
Câtă vreme mânca miere, nu aveai de ce să-l învinuieşti. Aşa
eram şi noi în acele adunări: fără formalism sau altceva de
felul acesta; doar stăteam şi lingeam. Atât.

Ştiţi
că în Biblie scrie că păstorii purtau o traistă în care aveau
întotdeauna miere, iar dacă se întâmpla să se îmbolnăvească
vreo oiţă, păstorul lua puţină miere şi o întindea pe o piatră
de calcar. Ştiţi că şi oilor le plac lucrurile dulci, aşa că
oiţa mergea şi lingea mierea de pe acea piatră. Dar lingând
mierea, lingea şi calcarul, şi acela o ajuta să se însănătoşească.

Iată,
şi eu am aici o traistă plină cu Miere, pe care o voi turna pe
Piatra Isus Hristos, iar voi, oile, nu trebuie decât s-o lingeţi.
Sunt sigur că toate suferinţele ne vor fi vindecate, dacă vom
linge Piatra, Stânca veacurilor, fiindcă El Se va îngriji de tot.
El ne va vindeca toate neplăcerile fizice şi spirituale. El este
Crinul din vale şi crinul conţine opiu, iar opiul linişteşte
toate lucrurile. Aceasta te duce într-o stare de ameţeală, la fel
ca la revărsarea Duhului Sfânt. Te eliberează de orice grijă, aşa
că nu te mai interesează ce se petrece în jur. Tot ce trebuie să
faci, este să laşi să iasă presiunea afară. Asta-i tot.

Odată
a fost umplută cu Duhul Sfânt o fetiţă. Era o micuţă metodistă.
Nu voi uita niciodată exprimarea ei sinceră şi neprelucrată,
foarte asemănătoare felului meu de exprimare. A spus: „Vreau să-L
laud pe Domnul pentru acest Duh Sfânt. Dacă ar fi fost numai puţin
mai bine, aş fi pocnit!”

Îmi
plac aceste întâlniri şi Convenţii ale Oamenilor de Afaceri ai
Evangheliei Depline. După cum ştiţi, eu am fost ordinat în
Biserica Misionară Baptistă, în urmă cu vreo treizeci şi cinci
de ani şi ani de-a rândul am încercat să fiu un predicator
credincios Evangheliei şi lucrurilor pe care le-am considerat
corecte. Apoi a venit măreaţa vedenie…

Până
atunci n-am auzit nimic despre mişcarea penticostală. Auzisem doar
că în oraş este o adunătură de holly-rollers, care se tăvălesc
pe podea şi fac tot felul de lucruri, dar nu le-am dat atenţie. Dar
când m-a chemat Domnul, am venit în mijlocul lor, iar acolo am
găsit lucrurile după care înseta inima mea. Mi s-a potrivit ca o
mănuşă pe o mână îngheţată. Era ceea ce trebuia şi chiar
mi-a plăcut. Stând însă printre fraţi, am văzut că şi ei erau
împărţiţi în tot felul de organizaţii, la fel ca baptiştii.
Unii călăreau o cămilă cu o cocoaşă, alţii pe una cu două
cocoaşe, alţii cu trei, iar alţii cu nici o cocoaşă. Atunci m-am
gândit în felul următor: „N-o să mă alătur nici unuia din
aceste grupuri, pentru că dacă o voi face, voi fi întotdeauna
asociat cu grupul respectiv. Voi rămâne între ei, şi-i voi numit
pe toţi „fraţi.”

Dacă
nu mă-nşel, Iacov este cel care a săpat o fântână, iar
filistenii l-au izgonit din locul acela. Din câte îmi amintesc, el
a numit fântâna aceea „Răutate”, sau ceva de felul acesta.
Apoi a săpat o altă fântână, şi filistenii l-au alungat din
nou, iar el a numit locul acela: „Ceartă.” Apoi a săpat încă
una şi a spus: „Este loc pentru toţi.” Aşa cred şi eu, că
este loc pentru toată lumea.

Singurul
lucru la care m-am alăturat de când am intrat pe deplin în
mişcarea pentru Evanghelie… sunteţi voi. Cred că acesta este
lucrul care ne apropie cel mai mult de cer. Dacă ar fi ceva care
m-ar duce şi mai aproape, aş căuta acel lucru, dar deocamdată am
găsit aceasta şi voi rămâne pe lucrul acesta până când va
apărea ceva mai bun. Cum spunea şi Petru în ziua Cincizecimii:
„Acesta este lucrul acela. Iar dacă nu este acesta, voi păstra ce
am, până când va veni lucrul acela.” La fel voi face şi eu, voi
păstra această părtăşie, pentru că este un lucru foarte bun.

Apoi,
am aflat că Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline se aflau
aproximativ în aceeaşi situaţie, prinşi între marile şi
rafinatele organizaţii, încercând şi luptând nu pentru a le
distruge sau a le uni, ci doar pentru a avea părtăşie. De aceea
m-am alăturat lor. Singura organizaţie de care pot spune că
aparţin este cea a Oamenilor de Afaceri a Evangheliei Depline,
deoarece aceasta face o mare lucrare pentru Dumnezeu şi Biserica
Lui, încercând să aducă printre noi sentimentul că nu suntem
despărţiţi. Suntem fraţi, pentru că toţi am primit Duhul Sfânt.

Dumnezeu
v-a dat Duhul Sfânt, la fel ca şi celui de lângă voi. De exemplu
la noi, în familia Branham, unii sunt graşi şi scunzi, alţii sunt
înalţi şi slabi, iar eu sunt undeva la mijloc. Suntem cu toţii
diferiţi: unii blonzi, alţii cu părul brunet, iar alţii fără
păr. Eu sunt din nou la mijloc. Dar, cu toate acestea, suntem fraţi.
Când mergeam în curtea din spate, ne adunam şi ne băteam între
noi, dar când ieşeam în curtea din faţă, atâta i-ar fi trebuit
cuiva, să se ia de unul dintre noi, că era de rău.

Cred
că aşa ar trebui să simţim cu toţii. Înţelegeţi? Uneori
Dumnezeu face lucruri care nouă nu ni se par corecte, dar dacă le
face Domnul, să spunem numai „Amin”, pentru că El face lucrarea
oricum. Aşteptăm cu nerăbdare un timp în care…

Duminica
trecută când fratele Bethnay a vorbit despre semnul fiarei, a atins
o notă care mi-a făcut sufletul să se înfioare. A spus că mai
avem puţin de mers până vom ajunge în ceva măreţ, ceva care ne
aşteaptă, ceva ce se pregăteşte Domnul să facă. Aşa cred şi
eu: ceva care să accelereze totul şi care să ducă Biserica în
slavă. Ce minunat! Haideţi deci, să nu mai fim leneşi!

Ţineţi
minte că Dumnezeu nu-Şi schimbă niciodată căile, ci rămâne
statornic, pentru că El este Cuvântul, iar Cuvântul Lui nu poate
cădea fiindcă este infinit. Aşadar, dacă Dumnezeu hotărăşte
ceva, totul va rămâne aşa cum a hotărât El. El nu poate să se
întoarcă şi să spună: „Am greşit.” Vedeţi, El nu poate
face aceasta. Tu poţi face aşa ceva, dar El nu poate pentru că
este infinit. Înţelegeţi? Prima Lui hotărâre rămâne pentru
veci.

În
grădina Eden, Dumnezeu i-a dat omului cea mai bună Fortificaţie
pentru a-l păzi şi apăra: Cuvântul Său. Dar Eva a făcut unul
din cele mai necugetate lucruri pe care le-ar fi putut face: a pus la
îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu punem Cuvântul la
îndoială, ci Îl credem. De altfel, Dumnezeu nu ne-a cerut
niciodată altceva decât să credem Cuvântul Lui. Da, Cuvântul
Lui. Aşa este. Noi trebuie să stăm pe Cuvânt.

Aici
aş vrea să fac o mică paranteză. Ştiţi că în Biblie se
vorbeşte despre un mare proroc care va strânge poporul Israel
laolaltă. Dar când a venit acel mare Proroc, oamenii nu L-au
cunoscut, deşi a fost în mijlocul lor. Într-o zi, Isus le-a vorbit
ucenicilor şi le-a zis: „Iată
că ne suim la Ierusalim, şi tot ce a fost scris prin proroci despre
Fiul omului se va împlini.”

Ei L-au întrebat: „Pentru
ce zic cărturarii că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze
toate lucrurile?”
(Matei
17.10-11). Prin cărturari, se referă la cei ce scriseseră Sfintele
Scripturi. Şi El le-a răspuns: „Este
adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou
toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au
cunoscut.”
Înţelegeţi?
A trecut pe lângă ei şi ei nu au ştiut că era el. La fel s-a
întâmplat şi cu Fiul omului. Ei au înţeles că Isus le vorbise
despre Ioan Botezătorul. Vedeţi? Pentru ei, el nu era decât un
ciudat care stătea în josul râului, un lunatic care băga oamenii
în apă să-i boteze şi care aducea un mesaj foarte ciudat. Dar
Ioan era mesagerul lui Dumnezeu, şi iată că a trecut pe lângă
ei, şi ei nu l-au cunoscut.

Apoi
a venit Isus. Cred că o treime din iudei nici măcar nu auziseră de
Ioan, iar când a fost Isus pe pământ, puţini iudei, şi poate o
sutime din populaţia globului au ştiut că El era aici. A venit şi
a plecat. Cât despre biserică… Voi, romano-catolicii îl veneraţi
pe sfântul Patrick, dar să ştiţi că el nu a fost romano-catolic,
cum nu sunt nici eu. Pe Ioana D’Arc, fetiţa aceea sfântă care avea
vedenii, aţi ars-o pe rug, spunând că este vrăjitoare. Întâi
aţi ucis-o, apoi aţi recunoscut-o ca sfântă. Vedeţi?

Ştiţi
ceva? Isus a spus: „Cum
s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la
venirea Fiului omului.”
(Matei
24.37). Atunci au fost salvate de ape doar opt suflete. Nu ar fi
îngrozitor dacă… Să zicem că răpirea ar veni astăzi, şi El
ar lua doi oameni din Tucson, unul din Phoenix, şi tot aşa în
întreaga lume, pentru că răpirea va avea loc pe tot pământul.
Atunci, cei care vor învia din morţi Îl vor întâmpina pe Domnul
în văzduh, un lucru tainic. Apoi, într-una din zile va veni
judecata.

Atunci
unii vor zice: „Păi, nu trebuia să fie întâi răpirea?” Şi
li se va spune: „Răpirea a avut deja loc, dar voi n-aţi ştiut
nimic.” Gândiţi-vă câţi oameni vor dispărea de pe pământ,
şi nu se va şti nimic. Nimeni nu va şti ce s-a întâmplat. Cinci
sute de oameni din lumea întreagă vor fi daţi dispăruţi, şi
nimeni nu va şti nimic. Trăim vremuri înfiorătoare, dar noi nu
avem candelele pregătite.

Nu
spun că va fi neapărat aşa, dar dacă va fi? Răpirea va fi
trecut, şi nu va mai rămâne decât judecata. Înţelegeţi? El va
fi plecat şi voi nu veţi şti nimic.

Aşadar,
când venim la aceste întâlniri, s-o facem cu un singur scop, şi
anume acela de a-L sluji pe Dumnezeu. Să ne punem vieţile la
treabă. La ce-ţi foloseşte să te prefaci? Şi de ce să acceptăm
un fals când cerurile sunt pline de putere şi de binecuvântări
adevărate, ca în ziua Cincizecimii? Cum am putea primi ceva fals?
Binecuvântările lui Dumnezeu sunt inepuizabile, aşa că poţi cere
din belşug. Imaginează-ţi un peştişor de nici doi centimetri,
care-şi spune deşi este în adâncul oceanului: „Cred că ar
trebui să beau apă mai rar, pentru că s-ar putea să se termine.”
Un gând absurd. Ei bine, este chiar mai absurd să te gândeşti că
ai putea epuiza bunătatea lui Dumnezeu.

Puţin
mai devreme i-am văzut pe părinţii lui Carl Williams. Cred că
este pentru prima dată când am ocazia să-i văd stând în
picioare. Au în jur de optzeci de ani, dar iată cum a avut Dumnezeu
grijă de acest cuplu. Domnul Williams arată mai degrabă ca fratele
Carl, nu ca tatăl lui. Tony spunea că mama lui s-a dat jos din
maşină, a trântit uşa şi a traversat în pas soldăţesc. Ei,
vedeţi? Cât de bun este Domnul cu noi!

Poate
că unii dintre voi nu sunteţi membri ai Oamenilor de Afaceri ai
Evangheliei depline. Dacă sunteţi baptişti, vă vorbesc ca
baptist, iar dacă sunteţi metodişti, sunt şi eu metodist.

Odată,
când predicam în Arkansas, un om care fusese vindecat şi scăpase
de cârje, a stat toată noaptea în picioare şi a acaparat
adunarea. Erau vreo cinci sau şase mii de oameni adunaţi la
Robinson Memorial Auditorium, în Little Rock, iar el zicea: „Lăudat
să fie Domnul, pentru că m-a vindecat.” Abia puteam predica de
el. S-a ridicat şi mi-a zis: „Frate Branham, vreau să-ţi spun
ceva.” Omul se simţea minunat, parcă era la un festin numai
pentru el. Fusese vindecat şi aceasta însemna totul pentru el.
Întâmplător, era nazarinean, aşa că mi-a zis: „Când te-am
auzit cum vorbeşti, am fost convins că şi tu eşti nazarinean.
Apoi cineva mi-a spus că ai fi baptist, însă majoritatea oamenilor
spun că eşti penticostal. Nu înţeleg cum vine aceasta.”

„O,
este foarte simplu,” i-am răspuns eu. „Sunt penticostal,
nazarinean şi baptist.” Aşa este. Noi suntem creştini născuţi
din Duhul Lui, spălaţi în sângele Lui şi aşteptăm venirea
Domnului nostru. Domnul să vă binecuvânteze. Indiferent că eşti
om de afaceri sau altceva, ascultă ce-ţi spun: Caută părtăşia!
Nu te mulţumi să ai părtăşie cu câţiva oameni cu care dai
mâna, ci caută să ai şi tu ce au primit ei, adică Duhul Sfânt.
Acesta aduce adevărata părtăşie.

Ştiţi,
nimănui nu i se cere să fabrice ceva; lucrul acesta nu este
posibil. Bisericii nu i se cere să fabrice roade, ci să poarte
roade. Înţelegeţi? Tu nu-i poţi spune unei oi: „Vreau să-mi
produci nişte lână.” Las-o să crească, şi lâna va veni de la
sine. Aceasta este problema, faptul că încercăm să fabricăm
totul. Nu faceţi aceasta, ci lăsaţi să vină totul din interior!

Imaginaţi-vă
o cioară care şi-a pus pene de păun în aripi, apoi spune: „Uite,
sunt păun!” Prin aceasta, încearcă să arate ceva ce nu a
crescut din ea. Acelaşi lucru îl găsim în mod repetat printre
grupările penticostale. Haideţi să fim penticostali adevăraţi,
originali, născuţi din nou. Este singurul lucru, din tot ce am
găsit pe acest tărâm, care îmi dă siguranţa că păcatele mele
sunt iertate şi că sunt născut din nou din Duhul lui Dumnezeu.
Când ai ancora înăuntrul tău, aceasta te menţine stabil.

Nu
intenţionam să vă răpesc atât de mult timp, fiindcă ştiu că
trebuie să plecaţi. Ştiţi că eu obişnuiesc să mă cam lungesc.
Îmi ia o oră să încep, apoi încă două ore ca să predic, şi
apoi vreo trei ore ca să mă opresc. Totuşi, în dimineaţa aceasta
nu voi face aşa. Acum locuiesc aici, în Tucson, în bătrânul
Ierusalim, dar, cu voia Domnului, voi mai veni la tine, frate Tony,
ca să te ajut şi să particip la toate adunările tale de trezire.
Cât despre fraţii predicatori, să ştiţi că nu am venit aici ca
să construiesc vreo biserică, ci am venit să ajut ceea ce este
deja construit, să pun umărul la tot ce faceţi voi pentru a
câştiga suflete aici, în Tucson. Nu am venit să organizez
întâlniri sau altceva, decât dacă este vorba despre adunări
comune, la care putem participa împreună. Deci, n-am venit să
înfiinţez o biserică. Nici vorbă, fiindcă oricum avem destule.
Ceea ce trebuie acum este să le umplem cu creştini născuţi din
nou. Da, domnilor.

Deci,
am venit să pun umărul la toate lucrurile pe care le faceţi, să
vă ajut aşa cum pot, oriunde pot, la orice uşă care mi se
deschide. Am venit să aduc mărturia harului salvator al Domnului
nostru Isus Hristos şi a umplerii cu Duhul Sfânt care m-a ţinut în
picioare în toţi aceşti ani.

Chiar
mai devreme l-am auzit pe Tony spunând: „Frate Branham, trebuie să
pun pe hârtie tot ce vreau să spun.” La fel trebuie să fac şi
eu. Vedeţi, când îmbătrâneşti, nu mai gândeşti la fel ca
înainte. Cineva m-a întrebat zilele trecute: „Câţi ani ai,
frate Branham?” „Abia am împlinit 25, i-am răspuns eu.

„Când
aceasta?”

„Păi,
tocmai i-am împlinit a doua oară.” Nu mai sunt un copil. Frate,
acesta este motivul pentru care ne pieptănăm părul cu cărare pe
mijloc. Aşa este.

Toţi
Îl iubim pe Domnul, nu-i aşa? Oh, minunat! Acum haideţi să punem
de-o parte orice grijă şi greutate care ne apasă. Şi, dacă nu vă
deranjează prea tare, haideţi să ne ridicăm pentru un moment de
rugăciune. Cât staţi în picioare, voi citi câteva versete din
Biblie. Vă rog să ascultaţi cu atenţie, fiindcă voi citi din
cartea Apocalipsei 3.14-22:

Îngerului
Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin,
Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu:

Ştiu
faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi
rece sau în clocot!

Dar,
fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs
din gura Mea.

Pentru
că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de
nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi
gol,

te
sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te
îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu
ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca
să-ţi ungi ochii şi să vezi.

Eu
mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de
râvnă, dar, şi pocăieşte-te!

Iată
Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.

Celui
ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie,
după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui
de domnie.”

Cine
are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”


ne plecăm capetele şi inimile şi să ne rugăm.

Doamne
Isuse, în dimineaţa aceasta Îţi mulţumim, Dumnezeul nostru nobil
şi îndurător, care L-ai înviat pe Domnul Isus din morţi şi ni
L-ai oferit sub forma Duhului Sfânt. Acesta ne cucereşte inimile şi
ne cheamă să păşim alături de El. Doamne, vedem că ziua se
apropie de sfârşit şi că timpul se scurge încet în veşnicie.
Ne apropiem de ţărm şi auzim cum se sparg valurile. O, Doamne,
este un ceas periculos, pentru că aşa cum citim aici, suntem în
ultima epocă, în Laodicea, timpul în care ne apropiem de ţărm.
Bogăţiile şi lucrurile acestei lumi au orbit ochii oamenilor, dar
noi ne rugăm, Doamne, ca ancorele noastre să se înfigă adânc în
Stânca veacurilor, şi astfel să aşteptăm răsăritul. Te rugăm,
Doamne.

Binecuvântează
această mişcare numită Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline,
şi Te rugăm să binecuvântezi în mod special adunarea de aici,
din Tucson. Fă-o, Doamne, să crească, până când hotelul Ramada
va fi nevoit să dărâme aceşti pereţi şi să ridice un cort în
care să încapă toţi creştinii născuţi din nou care vor veni.
Binecuvântează-l şi pe fratele care tocmai îşi instalează un
cort în oraş, pentru a ţine o trezire. Fă din el un instrument
prin care să aduci oamenii în biserici şi în Împărăţia Ta.
Binecuvântează-l şi pe fratele Bethany de la „Primele Adunări,”
împreună cu lucrarea pe care o face pentru Împărăţia lui
Dumnezeu. Te rugăm să continui lucrarea cu el şi cu celelalte
biserici din întreaga ţară. Cât suntem în aşteptarea Ta, fă ca
Duhul Sfânt să ne dea interpretarea şi să aducă lumină asupra
textului citit. Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Puteţi
să luaţi loc.

V-aţi
gândit vreodată că aceasta ar putea fi ultima noastră adunare
împreună? Ştiţi că unii dintre cei aflaţi aici, s-ar putea să
nu mai fie la următoarea întâlnire? Noi nu ştim ce se va
întâmpla, dar s-ar putea să fie ultima ocazie să ne adunăm în
felul acesta, să vorbim şi să mâncăm împreună pe acest pământ.
Nu uitaţi însă, că ne vom întâlni din nou, dar nu la micul
dejun, ci la o cină, la marele ospăţ pe care îl va da Domnul, la
nunta Mielului. Atunci scaunele vor fi aşezate dintr-o parte în
alta a cerului, iar cei răscumpăraţi din toate epocile vor sta la
masă, unul lângă celălalt. Va fi un timp glorios!

Acum
vreau să vă vorbesc despre textul din dimineaţa aceasta. Nu vă
voi ţine mai mult decât este absolut necesar, dar am aici câteva
versete şi câteva notiţe pe marginea cărora aş vrea să vorbesc
timp de câteva minute, iar subiectul meu se va numi „Uşa
din uşă
.”

Textul
citit în dimineaţa aceasta din Scriptură este foarte neobişnuit
în multe privinţe. Acesta este unul din cele mai dureroase texte
din Scriptură, şi vorbeşte despre epoca în care trăim noi acum.
Ne arată cum, în epoca aceasta Isus Hristos a fost dat afară din
propria Sa biserică, astfel încât acum stă şi bate, încercând
să intre înapoi. Bogăţiile şi plăcerile lumii L-au scos afară,
iar biserica a rămas căldicică. Este o privelişte jalnică.

Tocmai
am terminat de trecut prin epocile bisericilor, în adunarea mea din
Jeffersonville, iar când mă voi întoarce acolo, începând cu data
de 17 martie, vom începe să abordăm subiectul despre cele şapte
Peceţi. Noi am putut vedea că bisericile din toate celelalte epoci
L-au acceptat, dar în ultima epocă, în Laodicea, Hristos a fost
luat de la oameni. L-au scos afară, iar acum încearcă să intre
înapoi, aşa că stă şi bate la uşă. Sunt orbi… Este foarte
ciudat…

Dar
voi ştiţi că Dumnezeu intervine în situaţiile cele mai
neobişnuite. Dumnezeu apare în cazurile neobişnuite, pentru că El
însuşi este neobişnuit. El face lucruri extraordinare şi apare în
situaţii excepţionale; când nici nu-ţi trece prin minte că L-ai
putea vedea, El apare acolo. Foarte neobişnuit. Biblia spune: „Cât
de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt
căile Lui.”
(Romani
11.33). Şi: „El
lucrează pe căi nebănuite, minuni ca să-mplinească.”
Aceasta
Îl face neobişnuit.

Adesea
se întâmplă să intrăm într-un şir de lucruri obişnuite, şi
să trecem pe lângă Dumnezeu. Dar ceea ce-L aduce pe El este tocmai
ceva neobişnuit, ieşit din comun. Noi suntem atât de prinşi cu
anumite crezuri, sau cu propriul nostru fel de slujire, încât dacă
lucrurile nu ies aşa cum ne aşteptam noi, sau cum credem noi că ar
trebui, atunci dăm totul la o parte şi spunem: „Nu, aceasta nu
este de la Dumnezeu.” Facem o mare greşeală.

Dumnezeu
Se arată, apoi Se ascunde în acelaşi lucru în care S-a
descoperit. Înţelegeţi? El apare în ceva anume, după care Se
retrage şi Se ascunde. Ca o sămânţă care se află într-o floare
frumoasă, după care putrezeşte. De fapt, El Se ascunde pentru a Se
arăta din nou. Aşa lucrează Domnul. El lucrează în moduri ieşite
din comun, la momente neobişnuite, uneori cu cele mai mărunte
lucruri. Uneori nici nu reuşim să-L găsim pe Dumnezeu pentru că
El este în nişte lucruri care nouă ni se par prea mici.

Chiar
acum câteva minute, în timp ce vorbeam despre această adunare
mică, mă gândeam ce puțini suntem și ce adunare micuță avem. A
fost plăcerea mea să vorbesc în fața unor adunări imense. În
Bombay, India, erau cinci sute de mii de oameni într-o singură
adunare, iar în Africa de Sud au fost aproximativ două sute
cincizeci de mii de oameni. Dar adunările cele mai frumoase şi mai
binecuvântate s-au desfăşurat în case mici de rugăciune.
Dumnezeu este în lucrurile și în locurile cele mai neobişnuite.

Acum
câteva minute, când a vorbit fratele din Canada, mi-am amintit de
bunii mei prieteni de acolo.

Cu
câtva timp în urmă, am avut privilegiul de a mă ruga pentru
regele George al Angliei, care suferea de scleroză multiplă, iar
Domnul l-a vindecat. El a venit în Canada pe când era încă bolnav
de scleroză. Ce om curajos! Au participat toate şcolile şi au fost
prezenţi o mulţime de oameni când a venit la Vancouver. Toți
aveau în mână stegulețe britanice și s-au înclinat cu respect
în fața regelui, când acesta a trecut.

Eram
cu un bun prieten de-al meu, Ern Baxter, şi ascultam împreună
transmisiunea. Regele și încântătoarea lui regină erau acolo.
N-am să uit niciodată reacția lui Ern: era atât de emoționat
încât a sărit de pe scaun și m-a îmbrățișat plângând. Eu
l-am întrebat:

„Ce
s-a întâmplat, frate Baxter, de ce eşti atât de tulburat?”

„Frate
Branham, este regele meu…”

Când
l-am auzit ce spune, m-am gândit: „Dacă un canadian se simte așa
când știe că regele lui trece prin apropiere, oare cum ar trebui
să se simtă o adunare de oameni născuți din nou, când trece
Isus?”

Era
acolo, deşi suferea de scleroză multiplă. Stătea drept în
automobilul lui, cu toate că se spunea că suferă îngrozitor de
ulcere, și că îl durea foarte tare spatele.

Profesorii
își trimiseseră elevii să fluture stegulețe, iar după
închiderea paradei, toți copiii urmau să se întoarcă la școală.
La una din școli s-au întors toți copiii, mai puțin o fetiță.
Profesoara s-a alarmat când a strigat catalogul și a văzut că
fetița lipsește, așa că a plecat s-o caute. I-a luat cu ea și pe
ceilalți copii, și au pornit pe străzi în căutarea fetiței
dispărute. După o vreme, a găsit-o chiar profesoara. Fetița
stătea lângă un stâlp de telegraf și plângea în hohote.
Profesoara s-a dus la ea şi a întrebat-o:

„Ce
s-a întâmplat, puişor? N-ai apucat să fluturi steguleţul când a
trecut regele?”

„Ba
da,” a răspuns fetiţa.

„L-ai
văzut pe rege?”

„Da,
l-am văzut.”

„Atunci
de ce plângi?”

„Pentru
că sunt atât de mică, încât regele nu m-a văzut pe mine.”

Vedeți,
lucrul acesta poate fi valabil pentru regele George și pentru
oricare alt rege, dar nu și pentru Regele Isus. Oricât ar fi de
mică adunarea în care v-a pus Dumnezeu, oricât ar fi de mică
lucrarea pe care o faceți, că stați de vorbă cu băiatul care
aduce laptele sau cu cel care livrează ziare, orice ar fi, El vede.
Tu nu poţi face nimic pentru Isus fără ca El să ştie. Ţineţi
minte, El ştie tot ce faceţi, orice lucru, cât de mărunt, şi El
vă va răsplăti pe deplin, pentru că aceea a fost partea de
lucrare care v-a fost repartizată. Faceţi-o oricât ar fi de mică.
Dacă partea voastră este să fluturați stegulețul, atunci faceți
aceasta. Chiar şi în lucrul acela ciudat este El. Poate că în
felul acesta, El va câştiga un suflet în plus.

Dwight
Moody… sau n-a fost el? Este posibil să mă înşel. În orice
caz, cu vreo o sută cincizeci de ani în urmă, o bătrână
spălătoreasă avea o greutate pe suflet, fiindcă voia să câștige
și ea un suflet pentru Hristos. A economisit bani până când a
reușit să strângă trei dolari, cu care a închiriat un vechi
grajd de cai, pentru un dolar pe săptămână, apoi s-a dus și l-a
curățat cu mâna ei, iar din scândura ei de spălat, a improvizat
un altar cu amvon. A făcut rost de nişte pliante şi a început să
le împartă. Aceasta se întâmpla pe la începuturile Americii.
Toată lumea arunca o privire pe pliant, apoi îl arunca la gunoi
pentru că din întâmplare femeia era metodistă, iar în vremea
aceea metodiștii erau priviți la fel ca penticostalii acum ceva
vreme: ca o adunătură de fanatici. Se adunau prin şcoli şi ţipau
sub puterea lui Dumnezeu, îşi turnau apă pe faţă… Ştiu bine
cum este, pentru că am fost şi eu în adunările lor. Vedeți? Dacă
ar fi fost lăsați să meargă mai departe fără să fie opriți,
ei ar fi acum penticostali. Înţelegeţi? Atunci a început să
împartă această femeie bilețele pe stradă, bilețele pe care le
aruncau toți. Ea încercase din răsputeri să aducă în oraș un
predicator care să facă o trezire, dar nu dorea să participe
nimeni. Predicatorul urma să vină chiar în seara aceea. Pe când
se pregătea să plece, femeia a întâlnit un băiețaș cu părul
ciufulit, care purta bretelele tatălui său. Băiatul a venit la ea
şi a întrebat-o:

„Ce
împarţi acolo, doamnă?”

„Nişte
pliante, puişor.”

„Şi
ce scrie pe ele, pentru că eu nu ştiu să citesc.”

„Scrie
că deseară se ţine o adunare la vechiul grajd.”

„Mulţumesc.
Pot să iau şi eu unul?”

„Sigur
că da.”

Băiatul
a luat pliantul și l-a pus în buzunar.

La
adunarea din seara aceea n-au participat decât predicatorul și
femeia, dar, asemenea unui ostaș viteaz, fără să-i pese că are
în față numai o persoană, și-a scos textul și a vorbit acolo,
în fața femeii, ca și cum ar fi predicat în fața a zece mii de
oameni. La mult timp după începerea predicii, cine credeți că s-a
strecurat înăuntru? Băiețelul ciufulit. Nu știu cum, dar în
seara aceea s-a trezit la altar. Dacă nu mă înșel, băiețelul
acela era chiar Dwight Moody, care a câștigat o jumătate de milion
de oameni pentru Hristos. Vedeți? Sunt atâtea adunări mari și
împodobite, dar Dumnezeu este în lucrurile neobișnuite. El apare
în situaţiile excepţionale. Să ţineţi minte lucrul acesta.

Nu-mi
mai amintesc cum se numeşte artistul care a pictat tabloul cu Isus
cum bate la uşă. Parcă era un pictor grec, şi a lucrat toată
viaţa la tabloul acela. Vedeţi voi, înainte de a ajunge la
expoziţie, orice tablou trebuie să treacă mai întâi prin faţa
criticilor. Orice pictură importantă trebuie să treacă de această
etapă, de examinarea criticilor.

Oh,
cât aș vrea să pot aduce lucrul acesta așa cum trebuie! Fraţi
penticostali, vă daţi seama că Dumnezeu ne trece astăzi prin
examinarea critică? Înainte ca Biserica să fie ridicată în
slavă, ca Mireasă, trebuie să fie examinată. Sigur că da. Veţi
face faţă? Sunteţi pregătiţi să veniţi cu Scriptura și să
aduceți o mărturie neînfricată a dragostei voastre pentru
Hristos? Sau veţi da înapoi şi veţi merge pe căile lumii, la fel
ca cel despre care Biblia spune: „Dima,
m-a părăsit din dragoste pentru lumea de acum.”
(2Timotei
4.10). Noi am intrat în epoca Laodicea şi biserica este cântărită.

Când
tabloul despre care vă spun, a fost supus examinării criticilor, nu
i s-a găsit nici un defect. Totuși, un mare critic s-a ridicat și
a zis: „Este, totuși, o problemă cu tabloul tău. Este adevărat
că Isus vine noaptea, în întunericul păcatului, și cu felinarul
în mână. Este potrivită și postura și expresia feței, care
arată că Se așteaptă ca cineva să vină să-I deschidă ușa
atunci când bate. Până aici este minunat. Îmi place cum așteaptă
să audă mișcare înăuntru, dar, domnule, nu văd nici un mâner,
nici o clanță la ușă. Cum poate intra Isus, de vreme ce ușa nu
are clanță?”

„O,”
a răspuns artistul, „am pictat-o aşa pentru că mânerul este pe
dinăuntru. Isus nu poate intra doar prin voinţa Lui, ci trebuie
să-L laşi tu să intre.”

Iată,
Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva Glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”
(Apocalipsa
3.20). Acesta este tabloul spre care privim acum.

De
ce bate un om la uşă? Ce-l determină să bată? Faptul că vrea să
intre. El dorește să fie primit înăuntru. Poate vrea să-ți
spună ceva, poate vrea să vorbiți despre niște afaceri sau despre
altceva. Sau poate vrea să-ţi dea ceva. Trebuie să existe un
motiv, pentru că altfel nu ar bate. Înţelegeţi? Desigur, bunul
simț ne cere să deschidem și să vedem ce dorește persoana
respectivă. Aceasta ai de făcut ca om: să deschizi ușa și să
întrebi: „Cine ești și ce dorești?”

Poate
a venit într-o vizită scurtă, doar ca să-ți spună: „Sunt
prietenul tău și aș vrea să vorbesc puțin cu tine, în dimineața
aceasta.” Dacă îți este într-adevăr prieten, pune-l să stea
jos și stai de vorbă cu el, iar dacă vrea ceva de la tine,
înțelegeți-vă cumva. Vedeţi? De-a lungul vieţii lor, mulţi
oameni importanţi au bătut la uşi.

Desigur,
contează foarte mult cine este la uşă; trebuie să ştii cine
bate. Dar pentru aceasta trebuie să te deplasezi până la uşă.
Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să te duci să vezi
cine este. Când bate cineva la uşă, du-te și întreabă: „Cine
este?” Deschide ușa și întreabă-l: „Cine ești și ce vrei?”,
fiindcă s-ar putea să fie cineva important. Dacă este aşa? Ar fi
o mare onoare pentru tine să-i deschizi unei persoane importante.

Ce
crezi că s-ar fi întâmplat acum câțiva ani, când Adolf Hitler
era conducătorul Germaniei, dacă un flăcău oarecare ar fi auzit
într-o dimineață o bătaie în ușă, și, deschizând, s-ar fi
trezit cu Hitler în fața lui? Pe vremea aceea el era cel mai mare
om din Germania. Înţelegeţi? Era o persoană foarte importantă.
Știți ce ar fi făcut băiețașul acela? Aproape că ar fi
leşinat. Ar fi luat poziție, ar fi salutat în felul nemțesc și
ar fi spus: „Bine ai venit în umila mea casă, mare conducător al
Germaniei. Dacă este ceva ce pot face pentru tine, dacă ai nevoie
de ceva, trebuie doar să-mi spui, şi voi face cu bucurie orice
doreşti.”

O,
ce onoare! Ştiţi ceva? Fiecare ziar din Germania ar fi scris că
Adolf Hitler a intrat în casa sărăcăcioasă a unui servitor, că
a bătut la ușă și a cerut ceva de la acesta, că i-a onorat casa
cu prezența lui. Da, acesta ar fi fost un lucru măreţ, o mare
onoare.

Sau
dacă aţi fi mers în Italia în zilele lui Mussolini, care era
dictatorul Romei şi al Italiei. Cum ar fi fost dacă un om sărac ar
fi auzit într-o zi o bătaie în ușă și l-ar fi văzut pe
Mussolini stând în fața ușii lui? Desigur, inima lui ar fi bătut
cu putere și i-ar fi zis: „Poftește în casa mea, măritule
dictator, onorate domn.” Ar fi tremurat şi s-ar fi tulburat.
„Ce-aş putea face pentru tine? Doreşti ceva anume? Este ceva ce
ar putea face umilul tău slujitor pentru tine?” Pentru oricare
locuitor al Romei ar fi fost o mare onoare să-l aibă pe Mussolini
ca oaspete în casa lui.

Ce-aţi
zice dacă regina Angliei ar veni astăzi aici, în Tucson, şi de la
aeroport ar pleca într-una din casele voastre? Noi suntem oameni
obişnuiţi, dar dacă regina ar veni tocmai din Anglia, ar traversa
oceanul, ar lua un taxi de la aeroport şi ar bate la uşa ta? Ca un
gentleman sau ca o doamnă respectabilă, ai merge la uşă şi ai
spune: „Bună ziua, cine eşti?” Ea ar arăta ca o femeie
obișnuită și nu ai recunoaște-o până nu s-ar recomanda: „Sunt
regina Angliei!”

O,
ce onoare! Câtă onoare! Toate ziarele din Tucson și din Statele
Unite ar vorbi despre aceasta; ar fi o știre de importanță
națională că regina Angliei a venit tocmai până la Tucson,
Arizona și te-a vizitat pe tine, un om sărac. Regina ar câştiga
demnitate smerindu-se şi venind la uşa ta sau a mea. Chiar dacă nu
este regina ta, este totuşi o persoană importantă; este cea mai
mare regină din lume.

Ştii
ce ai spune? „Maiestatea voastră, fii binevenită în casa mea.
Dacă doreşti ceva, sau vrei să faci ceva, te rog să te simți ca
acasă.”

Desigur,
aşa ar fi, iar ziarele ar fi pline de articole pe acest subiect.

Cum
ar fi dacă în dimineața aceasta ar veni la ușa ta președintele
Kennedy? Poate nu eşti de acord cu el în ceea ce priveşte
politica, însă tot l-ai primi. De ce? Nu pentru că este un om
oarecare, ci pentru că este preşedintele Statelor Unite. Unii
dintre noi s-ar contrazice cu el pe teme politice – eu aşa aş
face -, dar tot ai fi onorat să-l vezi pe preşedintele Kennedy la
uşa ta.

Dar
dacă ar veni special ca să te viziteze pe tine? Peste tot, la
știri, s-ar vorbi numai despre aceasta: „Smeritul domn Kennedy,
președintele Statelor Unite, a zburat până la Tucson, Arizona,
pentru a-L vizita pe John Popescu.” Ce onoare ar fi pentru el şi
cu cât mai mult ar fi pentru tine? În nici un caz nu i-ai închide
uşa în nas, ci l-ai primi pentru că este un om important.

Dar
cine este mai important decât Isus? Cu toate acestea, este mai
respins decât orice dictator, rege sau şef de stat din lumea
întreagă. Da. „Iată,
Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”
(Apocalipsa
3.20). Oh, noi auzim aceste bătăi ușoare în ușă! Isus bate de
multe ori la uşa inimii noastre, fiindcă suntem în epoca bisericii
în care se întâmplă acest lucru. Fără îndoială că și voi
simțiți acele bătăi chiar acum. Cine este? Este Isus care
încearcă să intre, fiindcă vrea să fie primit în inima voastră,
vrea să vorbească puțin cu voi. Şi dacă l-aţi primi cu cinste
pe preşedinte, cu cât mai mult ar trebui să-L primiţi pe Isus?
Voi nu l-aţi respinge în nici un caz pe preşedinte. Atunci cum
de-L respingeţi pe Isus? Preşedintele este doar un om şi va muri
ca oricare altul, dar Isus este Dumnezeul vostru, este Judecătorul
vostru. Şi nu doar atât, dar Judecătorul este şi Mântuitorul
vostru.

Poate
că președintele vrea să vă cheme la armată; poate vrea să vă
pună să faceți un lucru îngrozitor. Poate vrea să ceară ceva de
la voi, să vă convoace undeva, să vă ia copiii ca servitori sau
mai ştiu eu ce. Ar putea face așa ceva, dar Isus nu dorește
aceasta. El vrea să vă dea ceva. De aceea bate. El vrea să vă
dăruiască ceva, un lucru mai minunat decât oricare altul: Duhul
Sfânt; El vrea să vă ofere Viața veșnică.

Cum
ar fi dacă președintele ar spune: „Am venit la tine ca să-ți
ofer funcția de președinte, pentru că am dreptul să fac lucrul
acesta!”? Într-o zi, mandatul de preşedinte s-ar încheia. Dacă
regina ți-ar oferi coroana regală, ai purta-o doar până într-o
zi, dar Isus ne dă cununa Vieții, o încununare care nu se termină,
nu este pentru o vreme, pentru că este cununa slavei Lui. Nu trebuie
s-o dăm înapoi, pentru că El ne-o dă ca o binecuvântare; El vrea
să ne încununeze viețile cu Duhul Sfânt. Cum putem fi atât de
indiferenți încât să refuzăm această ofertă? Ce purtare
nechibzuită din partea bisericii! Cât de necugetați pot fi
oamenii, încât să facă o asemenea greșeală, și să refuze să
ia în seamă acea bătaie de la ușă! Ar fi o nebunie pentru
fiecare dintre bărbații și femeile care sunt prezenți aici, să
nu primească vizita Vieții veșnice.

Noi
vedem cum se adună norii judecății; chiar și știința spune că
mai sunt doar trei minute până la miezul nopții. Aceasta spuneau
acum câţiva ani. Între timp, două din cele trei minute au trecut,
dar biserica este încă împrăştiată. Vedeţi ce se întâmplă?
Toate bisericile se organizează, toate se răcesc. Zilele trezirilor
se apropie de sfârşit, iar noi ne apropiem de momentul adevărului.

Gălăgie
este destulă: pianele cântă, oamenii sar în sus și-n jos;
femeile se tund bob, își vopsesc ochii cu albastru, și așa mai
departe, iar bărbații lor le lasă să facă ce vor. Aceasta este
contrar Scripturii. Ce privelişte îngrozitoare ne oferă străzile
noastre astăzi!

Copiii
mei au vrut să vadă parada de rodeo, aşa că ieri i-am dus acolo.
Tata a fost călăreț și mai călăream și eu din când în când…
este în ei dragostea pentru cai și au dorit să-i vadă. Când am
oprit pe stradă, mi s-a făcut rău, când am văzut felul în care
oamenii încearcă să retrăiască niște vremuri apuse.

Lumea
noastră se schimbă continuu. Eu mă trag din Kentucky: m-am născut
acolo și toate rudele mele trăiesc acolo. Acolo este Renfro Valley,
unde oamenii încearcă să trăiască la fel ca țăranii: folosesc
lămpi cu petrol, gătesc pe sobă, poartă îmbrăcăminte de-acum
două secole. Este o lume modernă, o lume în schimbare, dar ei
încearcă să meargă înapoi în trecut și să adopte un mod de
viață diferit, așa cum era atunci. De ce fac oamenii lucrul
acesta? Pentru că aşa trebuie.

Dar
când încerci să le aduci o Evanghelie neschimbătoare, nu o
primesc. Ei vor ceva modern și nou, care să îi liniștească,
spunându-le că este suficient să se alăture bisericii, și că
pot să trăiască așa cum le place, iar dacă vrei să-i duci
înapoi la Evanghelie, refuză. Ceea ce îi face să se întoarcă în
trecut, este chiar Evanghelia, dar ei își satisfac acea foame
întorcându-se într-un mod firesc și respingându-l pe cel
duhovnicesc. Vedeți cum vine diavolul și reușește să strâmbe
căile Domnului în fața oamenilor?

Nu
vreau să le supăr pe surori, dar dacă o femeie ar fi umblat în
trecut cu pantaloni, așa cum am văzut ieri, păcatul ei ar fi fost
evident. Mă întreb cum au ajuns femeile să poarte pantaloni. Cum
au ajuns să iasă așa pe stradă, când Biblia spune clar: „Femeia
să nu poarte îmbrăcăminte bărbătească, și bărbatul să nu se
îmbrace cu haine femeiești; căci oricine face lucrurile acestea
este o urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău.”
(Deuteronom
22.5). Dacă și-ar fi vopsit pleoapele cu albastru în zilele de
început ale Americii, doctorul ar fi internat-o în spital și ar fi
pus tot orașul în carantină, fiindcă ar fi crezut că a luat vreo
boală. Așa este. Și încă ce boală!

Și-acum
încearcă să se întoarcă și să trăiască altfel, dar refuză
să primească Evanghelia de modă veche a Duhului Sfânt, așa cum
era ea în ziua Cincizecimii, cu aceleași atribute pe care le avea
înainte: de a ne curăța și de a ne transforma în oameni noi.
Acum trăim în umbră, iar biserica este în epoca Laodicea; s-a
îmbogățit și nu duce lipsă de nimic.

Voi,
penticostalii, nu mai puteți râde acum de metodiști și de
baptiști, pentru că știți vorba aceea: „Râde ciob de oală
spartă.” Acum sunteţi şi voi la fel ca ei. Aşa este.

El
zice: „Iată,
Eu stau la uşă şi bat…”
Ţineţi
minte că Biblia spune că în această epocă El este afară din
biserică, și încearcă să intre înapoi. Voi nu puteţi
contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. Înţelegeţi? El încearcă să
intre, te roagă să-L primeşti. „Dacă
aude cineva glasul Meu
(Oh!),
şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el.”
Vedeţi?
El are ceva de vorbit cu voi, nişte lucruri importante, un plan de
salvare. Vrea să vă vorbească, dar unii s-au umplut de crezuri
într-o asemenea măsură, încât și-au înțepenit grumazul, au
devenit încăpățânați și indiferenți, și nu mai suportă să-L
audă vorbind. Aşa este. Dar iată, El stă la uşă.

Poate
spui: „Stai puțin, frate Branham, eu L-am primit deja.” Poate ai
făcut aceasta și L-ai lăsat să intre, dar aceasta-i tot ce ai
făcut? Vedeți voi, foarte mulți oameni sunt îngroziți de ideea
de iad, și știu că fără Hristos vor ajunge acolo, așa că zic:
„O să-L primesc.” Au făcut lucrul acesta acum douăzeci sau
treizeci de ani, dar n-au mai făcut nimic altceva.

Dacă
vin în vizită la careva dintre voi, bat la uşă, iar tu deschizi
şi-mi zici: „Intră, frate Branham.” Eu intru, dar tu spui: „Dar
să stai acolo lângă uşă. Să nu te plimbi prin casă, sau să
umbli de colo-colo.” Vedeţi?

Ştiţi
că inima omului are, dincolo de uşă, multe compartimente mici? Nu
vrem să recunoaștem, dar acesta este adevărul, fiindcă avem niște
cămăruțe mici și secrete. Da, domnilor. Noi Îl primim în inima
noastră, dar nu-L acceptăm ca Domn al nostru. Nu vrem să ajungem
în iad, așa că spunem: „Isuse, poți intra pe ușă, ca să nu
ajung în iad, dar nu poți fi Domnul meu.” „Domn” înseamnă
„stăpân”. Astfel, atunci când Îl primești ca Domn, El devine
Stăpân peste tine și controlează totul. Atunci El este acasă.

Dacă
aș veni la voi și aș bate la ușă, aș prefera să-mi spuneți:
„Pleacă de la ușa mea!”, decât să mă lăsați să intru, iar
după aceea să-mi spuneți: „Să nu începi să umbli prin casă.
Stai acolo şi spune ce doreşti.” Credeţi că dacă mi-ați vorbi
așa, m-aș simți bine primit? Aş putea să-ţi explic de ce am
venit? Sigur că nu. Dar aşa procedează biserica astăzi, prieteni.
Oamenii spun doar: „Intră, Doamne, dar rămâi lângă ușă și
spune ce vrei.” Înţelegeţi? Nu se poate în felul acesta, pentru
că aşa dăm de necaz.

Noi
trebuie să-L întâmpinăm cu bucurie și să-I spunem: „Doamne,
intră în casa mea, iar dacă dorești ceva, ia orice. Sunt al Tău,
Doamne, iar Tu eşti al meu. Mi-ai făcut o mare cinste bătând la
ușa mea, Tu, Creatorul cerului și al pământului. Doamne, vreau să
intri și să fii Domnul și Stăpânul meu. Ia-mă și transformă-mă
în ce vrei Tu. Scoate la lumină orice taină ascunsă a inimii
mele, orice lucru rău care este în mine. Deschide fiecare ușiță,
Doamne, cercetează-mă și vezi ce este în neregulă cu mine.
Arată-mi unde greşesc şi aruncă afară tot ce este rău. Vreau să
rămâi aici și să fii Domnul meu. Doamne, dă-mi binecuvântarea
Ta și curăță-mă acum.”

Dacă
nu-L poți primi ca Domn pe deplin, nu deschide ușa, iar dacă nu
poate fi Stăpân în inima ta, nu-L chema ca Mântuitor. Toată
lumea vrea să aibă un Mântuitor, dar nimeni nu vrea un Domn. Vor
Ceva care să-i scape de pedeapsa iadului, dar vor să trăiască în
continuare cum vor și să facă ce le place.

Haideţi
să facem acum un tur al inimii omeneşti, dacă mai aveţi răbdare
zece minute. Fiți atenți. Cum ajungi în fața inimii, pe partea
dreaptă este o ușă mică pe care scrie: „Viața personală.”
Sigur nu vreţi ca cineva să umble acolo, ci spuneţi: „Este
problema mea dacă vreau să fac ceva anume. Predicatorule, dacă
vrei, vin la biserică, mă înscriu, dar nu începe să-mi spui ce
să fac.” Vedeți? „Chiar dacă Biblia spune cutare lucru, eu nu
cred că-i așa.” Înțelegeți? Credeți că Isus poate rămâne
într-o asemenea inimă? Nu, cu siguranţă că nu! El vine ca să
fie Stăpân, dar viaţa noastră privată este un lucru important,
şi toţi vrem să ne fie respectată. „Dacă vreau să ies la un
pahar cu vecinul, este problema noastră. Dacă noi, femeile, vrem să
ne tăiem părul, este privilegiul nostru ca femei americane. Dacă
vrem să purtăm pantaloni scurţi, aceasta ne priveşte pe noi. Dacă
vrem să ieșim în oraș și să bem ca între bărbați, și suntem
de acord ca și soțiile noastre să facă același lucru, nu este
treaba ta să te bagi în problema aceasta.”

Dar
Biblia spune: „Nu faceţi aşa!” Cine are dreptate? Cuvântul lui
Dumnezeu.

Desigur,
toți Îl vrem pe Isus, și credem că Îl avem deja, dar dacă ar
veni răpirea și am fi lăsați pe pământ? Probabil ne-am întreba
unde sunt ceilalţi, ce s-a întâmplat cu ei, dacă totul va fi
tainic. El va veni ca un hoț noaptea și nouăzeci și nouă la sută
dintre oameni nici nu vor ști că a avut loc răpirea. Va fi trecută
și ei nu vor ști nimic despre aceasta, fiindcă Isus a spus că va
veni ca un hoț noaptea. Deci așa trebuie să fie. Înțelegeți?
Aşa vom fi răpiţi.

Odată
am citit o carte. Nu mai ştiu cum se numea… cred că era „Romeo
şi Julieta”. Băiatul a venit noaptea s-o ia pe fată. Înţelegeţi?
La fel va face şi Isus. Când biserica va fi cufundată în somn,
așa cum scrie despre epoca Laodicea, El se va strecura și Își va
răpi Mireasa.

Toți
cei adormiți de-a lungul epocilor vor învia, și vor fi luați ca
Mireasă, apoi va veni judecata. Atunci biserica va spune: „Stai
puţin, nu trebuia să fie răpită mai întâi Mireasa, la venirea
Domnului?” Răpirea a fost deja demult. A venit în taină şi voi
nu aţi ştiut nimic.

Atunci
veţi spune: „Dar eu aparţin bisericii. Sunt metodist, baptist,
penticostal…” Pentru Dumnezeu lucrul acesta nu înseamnă nimic.
Este ca şi cum un doctor ar spune că ai cancer în stadiu avansat.
Faptul că ştii numele bolii nu te va ajuta cu nimic. Cancerul este
un demon. Poți spune că este un porumbel, o acvilă sau un vultur,
fiindcă aceasta nu are nici o legătură cu boala. Nu o vindecă, nu
o extermină, ci doar o denumeşte.

Este
la fel cum spun unii: „Eu sunt creştin.” Poate chiar sunt ca și
confesiune, dar viețile lor nu aduc nici o mărturie prin faptele
lor, prin principiile lor morale.

„Ştiţi,
se ţine o trezire în cutare loc.”

„Cine
o organizează?”

„Baptiștii.”

„A,
noi n-avem nici o legătură cu ei!” Dar poate Dumnezeu are pentru
tine un mesaj pe care îl va transmite în adunarea aceea.

Poate
o organizează „Primele adunări”, sau „Numele lui Isus”, sau
„Adunarea lui Dumnezeu”, sau poate alții, dar oamenii spun: „Nu,
noi nu aparținem acelor grupări.”

Suntem
frați. Credeți că ar îndrăzni cineva să rupă moștenirea lui
Dumnezeu? Ei au Duhul Sfânt, la fel ca voi și fac aceleași lucruri
pe care le-ați făcut și voi când L-ați primit. Vedeţi de ce îmi
plac aceste adunări ale Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline?
Pentru că îmi dau libertatea să spun aceste lucruri. Înţelegeţi?
„Aceştia suntem, și suntem frați. Nu suntem despărțiți,
fiindcă toți formăm un singur trup,” vorba poetului. Vedeţi?


revenim la uşa aceea micuţă a vieţii personale. „Este în
ordine. Voi fi un membru al bisericii voastre. O să mă înscriu în
organizația Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, dar să
nu-mi spuneți că trebuie să primesc Duhul Sfânt și să mă port
în felul acesta.” Vedeţi? Aceasta înseamnă viaţa personală.
Dar dacă procedați așa, nu Îl veți avea niciodată pe Isus,
pentru că o să Se întoarcă și o să iasă. Voi ce aţi face dacă
aţi intra într-o casă şi acolo vi s-ar spune: „Stai lângă uşă
şi spune de ce ai venit!” Ați spune: „Mulțumesc,” și ați
închide ușa pe dinafară. La fel face şi Isus. Aşa este. De aceea
a rămas biserica rece. Înţelegeţi?

Oamenilor
de Afaceri ai Evangheliei Depline, să nu lăsați niciodată
adunarea voastră să ajungă așa! Dacă auziți un mesaj, dacă
auziți o bătaie în ușă, deschideți și spuneți: „Da, Doamne,
spune ce este?” Într-adevăr sunt mulți prefăcuți, dar când
vedeți un predicator adevărat… Ce este un prefăcut? Ce este un
dolar fals? Este copia unuia adevărat. Deci dacă a fost făcut un
fals, înseamnă că există și unul adevărat după care a fost
copiat. Așadar, trebuie să existe și un Duh Sfânt adevărat, o
putere de salvare adevărată, un Dumnezeu adevărat al iubirii. Să
nu vă mulţumiţi în nici un caz cu puţin!

Atât
despre ușa vieții personale, fiindcă trebuie să mă grăbesc să
trec prin toate aceste uși.

Mai
este acolo şi o uşiţă a mândriei. Oh, aici este complicat! Nu
vrem să stăm prea mult la ușa aceea, pentru că fiecare stă în
dreptul ei și spune: „Nu te băga, pentru că am și eu mândria
mea!” Aşa este, dar nu ar trebui să fie aşa.

Nu
demult, am ținut aici o predică intitulată „Mielul și
porumbelul.” Vedeţi voi, mielul, oaia, nu produce decât lână.
Dacă iei o oaie și vrei s-o tunzi, poți trece fără probleme
mașina de tuns dintr-o parte în cealaltă, fiindcă nici nu se va
mișca. Renunță la toate drepturile ei. Lâna este a ei, ea a
crescut-o, dar renunţă la ea de bunăvoie.

Când
îi spui unui om că trebuie să fie născut din nou, că trebuie să
renunțe la viața lui păcătoasă, să se lase de furat, de mințit,
de înșelat, de doctrine și de tot felul de alte lucruri, unii
explodează ca un balon. Aceasta este diferența dintre oaie și
capră. Înțelegeți? Capra se răzvrăteşte, dar oaia renunţă de
bunăvoie.

Nu
am nimic cu doamnele, doar sunt surorile noastre, dar sunt plin de
râvnă pentru biserica aceasta, iar atunci când văd că devine
lumească, precum Sodoma, nu pot să nu strig împotriva ei. Aceasta
îmi face inima să-mi sângereze, și atunci strig: „Nu vă luați
după Marilyn Monroe sau după celelalte femei pe care le vedeți
acolo, cum urmaţi exemplul Sarei din Biblie. Înţelegeţi?

Nu
încercaţi să fiţi ca domnul Cutare, să alergați pe platformă
și să jucați teatru, îmbrăcați neglijent și nepotrivit. În
mișcarea penticostală este prea mult spectacol de tip Hollywood.
Așa este. Avem nevoie de Duhul Sfânt. Poate nu vă place de mine și
n-o să vreți să mai vin, dar aceasta este șansa mea de a spune
adevărul, și acesta este adevărul. Cercetaţi şi vedeţi dacă nu
este aşa.

O
doamnă mi-a spus: „Dar este dreptul meu ca femeie americană.”

„Da,
dar renunţă la el!”

Cu
câtva timp în urmă, am fost la cumpărături împreună cu soția
mea, în Indiana, iar acolo am văzut un lucru straniu: o femeie
îmbrăcată într-o fustă foarte ciudată.

Soţia
m-a întrebat: „Dragule, nu este dintre cele care cântă în cor?”

„Ba
da,” am răspuns eu.

„Si
de ce se poartă aşa?”

„Pentru
că nu sunt din Împărăția noastră”

În
slujba mea de misionar, eu am cutreierat de multe ori lumea. Astfel,
în Germania, am întâlnit duhul german; în Finlanda am întâlnit
un alt duh; în Australia, un altul, și tot așa, iar America are și
ea duhul ei. Toate acestea sunt duhuri naţionale, şi toate sunt de
la diavolul. Isus a spus că toate împărățiile acestei lumi sunt
ale celui rău, El stăpânește peste fiecare dintre ele. Isus a
spus aceasta. Vedeţi, este vorba despre acel duh naţional.

„Dar
noi nu suntem americani?” m-a întrebat ea.

„Nu,
nu suntem, dar am putea fi. Oare ne purtăm noi ca ceilalți
americani? Nu se poate să urmăm acest grup de oameni bețivi,
gălăgioși și lipsiți de onoare. Nu. Noi suntem născuți din
Duhul Sfânt și venim de acolo de unde este sfințenia pură și
neîntinată, unde Îngerii neprihăniți stau pururi în fața lui
Dumnezeu. Noi locuim aici şi facem parte din acest popor, dar
aşteptăm Împărăţia Ta, când voia Ta se va face pe pământ, la
fel ca în cer.”

Așadar,
atunci când ne naștem de sus, și tot păcatul este aruncat afară,
Duhul lui Dumnezeu, Creatorul nostru, vine în inimile noastre și ne
modelează caracterul. Atunci nu mai mințim, nu mai furăm și nu
mai înșelăm, ci mergem drepți și cinstiți, ca niște locuitori
ai cerului, fiindcă aceasta și suntem, dacă suntem născuți din
Duhul lui Dumnezeu.

Mulți
dintre noi sunt confuzi, și astfel ajung să ia anumite senzații și
idei și să le numească Duhul lui Dumnezeu. De aceea întregul
sistem bisericesc este nesigur și ezitant în ziua de azi. Este
îngrozitor, dar cu toate acestea, Isus stă la ușă şi bate…


vrea să mai deschid o ușă, și anume ușa credinței, după care
voi încheia. Mai am aici cam o duzină de versete, dar voi sări
peste ele. Oamenii spun:

„Vrei
să vii la adunarea oamenilor de afaceri creştini?”

„Unde
să vin?”

„La
adunarea Oamenilor…”

„Aceasta
este împotriva credinței mele.”

Desigur,
există o singură credință: „Un
Domn, o credință, un botez.”
(Efeseni
4,5). De aceea spun ei: „Este contrar credinţei mele.” Poate
vrei ca nici măcar Isus să nu Se pună în calea credinței tale,
care își are rădăcinile într-un crez, într-o biserică, într-o
organizație. Credința ta s-a izolat singură într-o încăpere, și
nu-L primește pe Isus, care este Cuvântul. În Ioan 1 scrie: „La
început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul
era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre
noi.”
(Ioan
1.1,14).

El
este Dumnezeul cel veşnic.

Poate
credinţa ta spune că zilele minunilor au trecut, că nu există
prorocie şi vorbire în limbi, că ceea ce se întâmplă printre
penticostali este o absurditate. Poate ai lăsat un crez să blocheze
uşa credinţi tale, şi să-ţi spună că nu există astfel de
lucruri. Deschide acea uşă şi lasă Cuvântul lui Dumnezeu să
devină Dumnezeul tău. Spune: „Nu-mi pasă ce spune crezul meu.
Dacă Biblia spune aşa, Tu eşti Domnul meu.”

Trebuie
să te naşti din nou, iar după naşterea din nou, trebuie să fii
umplut cu Duhul Sfânt. Nu contează ce spune un crez sau altul,
fiindcă ele nu înseamnă nimic. Unii spun: „Eu cred că Isus este
Fiul lui Dumnezeu.”, dar şi diavolul crede aceasta. Trebuie să
fii născut din nou, lucru de care se teme toată lumea. Oamenii spun
că sunt deja născuţi din nou, dar vieţile lor vorbesc atât de
tare, încât mărturia lor abia se aude. Înţelegeţi?

Naşterea
înseamnă întotdeauna mizerie. Scuzaţi-mi expresia, dar aşa este,
fie că are loc într-un grajd, într-un coteţ sau într-o sală de
spital. La fel este şi naşterea de la altar: te face să putrezeşti
în propria gândire, să arunci lucrurile la care odată ţineai cu
toată inima şi să renunţi la tot pentru acea bătaie mică din
uşă.

Noi,
americanii, credem în lucrurile mari. Ne plac pălăriile mari,
maşinile mari, denominaţiunile mari şi crezurile lungi. Vrem numai
lucruri mari, dar Dumnezeu se află în spatele unui glas blând şi
duios.

Noi
nu vrem însă decât tărăboi şi gălăgie. Odată, un fermier a
ieşit cu căruţa pe câmp. Pe drum, căruţa scârţâia şi
trosnea, făcând mult zgomot. Când s-a întors, a trecut pe acelaşi
drum şi peste aceleaşi hopuri, dar nu s-a mai auzit nici un
scârţâit pentru că acum era încărcată cu bunătăţi.

Noi
vrem să avem un crez. „Biserica noastră este cea mai mare. Slavă
Domnului că i-am întrecut pe ceilalţi la adunarea banilor şi la
atragerea cât mai multor membri.” Eu n-am nimic împotriva acestor
lucruri, dar ceea ce vreau să vă spun este că nu-i suficient doar
atât. Este bine să aduceţi oameni în biserică, dar ce a spus
Isus despre prozeliţii care se luptau să aducă un membru în plus
în biserică? Ce se întâmpla cu acela? Devenea de două ori mai
rău decât fusese înainte. (Matei 23.15).

Noi
ascultăm emisiunile lui Billy Graham… Eu nu am nimic de zis
împotriva acestui mare evanghelist, este un om al lui Dumnezeu şi
Dumnezeu lucrează prin el, dar unde este el? În Sodoma. Vă
amintiţi tabloul? În Sodoma au coborât doi îngeri, iar Isus a
spus că la venirea Lui va fi la fel. Dar Unul a rămas cu Avraam cel
ales şi chemat afară. Priviţi ce au făcut cei doi îngeri şi
veţi înţelege mesajul.

Domnul
a spus că aşa va fi şi în zilele din urmă, dar nu este un lucru
curios faptul că din toţi trimişii: Moody, Sankey, Finney, Knox,
Calvin şi toţi ceilalţi, niciunul nu a avut un nume care să se
termine cu terminaţia „ham”,
cum este Graham?
Vedeţi cine este trimisul bisericii formale?

Biserica
duhovnicească, de tip penticostal, nu a fost de la început acolo.
Priviţi Mesagerul trimis la biserica aceea. El s-a aşezat să
vorbească cu Avraam. I-a schimbat numele din „Avram” în
„Avraam,” şi l-a întrebat: „Unde
este nevastă-ta, Sara?”
fiindcă
numele ei fusese schimbat din „Sarai,” în „Sara.”

„Este
în cortul de la spatele Tău.”

„La
anul pe vremea aceasta, Mă voi întoarce negreşit la tine; şi iată
că Sara, nevastă-ta, va avea un fiu. Dar de ce a râs când am spus
lucrul acesta?” Acesta este El. De ce trebuie să fie aşa? Pentru
că avem nevoie de un asemenea Duh în biserică, de un Duh profetic,
un Duh al deosebirii. Dar atunci când vine, oamenii Îl resping. De
ce? Pentru că suntem în epoca Laodicea, şi suntem atât de prinşi
în crezuri şi în alte lucruri, încât nu-L putem primi. Aşa
este. Înţelegeţi? „Eu
stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu…”

„Oh,
credinţa mea nu acceptă asemenea lucruri!”

Atunci
credinţa ta este greşită. Credinţa adevărată în Dumnezeu va
accepta fiecare promisiune a Lui cu „Amin”, printr-un Duh Sfânt
adevărat. De ce? Pentru că Biblia a fost scrisă de Duhul Sfânt,
El a spus aceste lucruri. Această Carte a fost scrisă de oameni din
vechime, sub inspiraţia Duhului Sfânt. Atunci cum este posibil să
ai Duhul Sfânt şi totuşi să-L negi? Nu se poate. Aceasta este
numai o formă de evlavie, cum spune prorocul, dar puterea este
tăgăduită, puterea de a-i elibera pe oameni, pe bărbaţi şi pe
femei deopotrivă, de păcat şi de lucrurile lumeşti. Dumnezeu să
aibă milă de noi. O, îndepărtaţi-vă de credinţa voastră
religioasă, care tăgăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul
Lui să fie găsit adevărat. Da, domnilor!

Observaţi
că El a spus: „…şi
nu ştii că eşti nenorocit, sărac, orb şi gol.”
Aceasta
este partea cea mai jalnică. Ne apropiem de încheiere, dar aş vrea
să reţineţi lucrul acesta: „nu
ştii…”
Dacă
ai vedea un bărbat sau o femeie mergând pe Stone Street, sau pe o
altă stradă principală, şi ai observa că este gol, că n-are
îmbrăcăminte, este sărac şi nenorocit, şi nici măcar nu-şi dă
seama de starea în care se află, – pentru că dacă şi-ar da
seama, ar încerca să facă rost de îmbrăcăminte, sau ar intra
undeva -, ai încerca să mergi la el şi să-i vorbeşti. Dar
probabil că ţi-ar spune: „Vezi-ţi de treaba ta!”

Exact
aşa a spus Isus Hristos că va fi biserica penticostală în zilele
din urmă: bogată, dar căldicică. Suntem la fel de bogaţi ca
ceilalţi. Erau cu adevărat bogaţi pe vremea când aveam misiuni,
când aveam mântuirea. Acum nu mai avem decât ierarhii, mai mulţi
membri şi lucruri scumpe. Unde suntem? Pe aceeaşi linie cu ei. Aşa
a spus Isus.

În
mijlocul acestor lucruri, Isus continuă să stea la uşă şi să
bată. „Dacă
aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina
cu el, şi el cu Mine.”
Însă
şi noi ajungem tot orbi şi goi. Oamenii sunt complet orbi din punct
de vedere spiritual, aşa că nu le mai poţi spune nimic.

Ştiţi,
eu am crescut în Kentucky, într-un mediu foarte sărac. Bunicul meu
era vânător, şi încă unul cunoscut, şi obişnuia să vâneze
ratoni. Nu ştiu dacă pe aici se practică lucrul acesta. În
Arizona sunt destul de puţine ape pentru a avea ratoni, dar acolo
sunt foarte mulţi, iar oamenii îi vânează. Câţi dintre voi ştiu
cum se vânează un raton? Ia te uită! Ce de lume din Kentucky este
prezentă aici!! Ei, aşa da! Mai înainte mă simţeam cam stingher,
dar acum mă simt chiar bine, pot să-mi scot haina şi să încep să
predic cu adevărat.

Câţi
dintre voi ştiu ce este o saltea de paie? Da, Tony, mulţumesc! Acum
mă simt ca acasă. Este foarte bine. Pâine de porumb, terci de
mălai cu fasole şi frunze de ridichi. Da, erau tare bune.

Bunicul
meu vâna ratoni, şi le aduna grăsimea într-o cutie de metal. Mama
păstra cutiile de la praful de copt, iar cu una tăia aluatul rotund
pentru biscuiţi. Făcea nişte biscuiţi atât de mari, încât
puteai să le dai capacul la o parte şi să-i umpli cu sirop de
zahăr şi puţin unt de casă. Erau atât de buni! Aş mânca şi
acum, mai ales că azi-dimineaţă nu mi-a prea ajuns siropul. Ar
merge tare bine.

Mama
folosea grăsimea de raton ca tratament pentru orice la noi în casă;
grăsimea şi uleiul se foloseau şi pentru vite, la zgârieturile
făcute de sârma ghimpată. Când ne tăiam ne dădea cu uleiul
acela şi cu terebentină.

Când
ne simţeam rău ne dădea grăsime de raton.

Casa
noastră era compusă dintr-o cameră micuţă şi un pod. Urcam
acolo ţinându-ne de o balustradă făcută din puieţi neciopliţi,
Toţi copiii dormeam acolo, pe o saltea de paie, peste care aveam o
saltea de pene. În şindrilă era o gaură prin care intra lumina
lunii, şi odată cu ea, şi zăpada, aşa că mama ne învelea cu o
bucată de pânză, ca să nu ne atingă zăpada. Dormeam doi la cap,
doi la picioare şi doi la mijloc. Găsisem nenumărate feluri în
care să dormim şi ne înghesuiam unii în alţii ca purceii, ca să
ne încălzim.

Dar
uneori se întâmpla ca vreunul dintre noi să iasă de sub
învelitoare când era ger, şi să răcească, aşa că a doua zi ne
trezeam cu ochii lipiţi de puroi, ceea ce mama numea „chestie din
aia.” Dimineaţa, ea mă trezea strigând: „Scularea, Billy, căci
este timpul să pleci la şcoală!”, iar eu îi răspundeam: „Nu
pot! Am chestie din aia în ochi.” Fratele meu, Humpy – îl chema
Edward, dar noi îl poreclisem Humpy, zicea şi el: „Mi-a intrat
chestie din aia în ochi.” Atunci auzeam cum mama pune pe sobă
cutia cu grăsime de raton, o topea, apoi venea şi ne ungea ochii cu
ea. Şi ca prin minune, chestia aia dispărea. Untura de raton era
medicamentul pentru ochii care sufereau de diferite „chestii.”


spun însă, că biserica a fost cuprinsă de o asemenea răceală,
încât grăsimea de raton nu are nici un efect. Dar Isus ne-a spus:
Te
sfătuiesc să cumperi de la Mine doctorie pentru ochi.”
(Apocalipsa
3.18), iar această doctorie este Duhul Sfânt. Biserica a devenit
atât de oarbă încât nu-L mai vede pe Dumnezeu, ci vede doar
propria organizaţie; vede doar ce are sub nas, dar nu priveşte în
faţă, ca să vadă apropiata venire a Domnului. Untura de raton nu
vă poate ajuta, dar alifia Duhului Sfânt vă va deschide ochii, şi
veţi putea simţi prezenţa lui Isus Hristos. El este Acelaşi ieri,
azi şi în veci; El este Dumnezeu, şi îţi poate unge ochii cu
Duhul Lui cel Sfânt. Atunci vei uita că eşti metodist, baptist,
unitarian, trinitarian, nazarinean sau mai ştiu eu ce. Vei fi doar
creştin, născut din nou în Împărăţia lui Dumnezeu. Atunci nu
va mai trebui să spui: „Trebuie să fac cutare lucru,” pentru că
te va împinge Ceva să-l faci. Îndemnul din inima ta te va duce în
rugăciune; dragostea divină va curge prin întreaga ta fiinţă,
până nu vei mai putea sta jos, iar rugăciunea va izbucni din tine
ca apa dintr-o fântână arteziană.

Timp
de câţiva ani am lucrat ca paznic de vânătoare, şi treceam mereu
pe lângă un izvor mare şi vechi. Apa ţâşnea în continuu din
el, o apă delicioasă. Într-o zi, m-am aşezat lângă acel izvor,
am luat o gură de apă şi l-am întrebat:

„De
ce eşti atât de vesel? Pentru că vin iepurii şi beau apă din
tine?”

Dacă
ar fi putut vorbi, ar fi spus: „Nu.”

„Pentru
că vin căprioarele şi beau?”

„Nu.”

„Pentru
că beau eu din tine?”

„Nu.”

„Dar
atunci de ce? Ce anume te face să gâlgâi aşa?”

Dacă
ar fi putut vorbi, izvorul mi-ar fi spus: „Nu eu gâlgâi, frate
Branham, ci sub mine este Ceva care mă împinge continuu şi mă
îndeamnă să ţâşnesc.”

Noi
ne străduim să facem tot felul de lucruri, dar când este Duhul
Sfânt în noi, le facem din dragoste divină. Nu este de mirare că
Pavel a spus: „Căci
pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig.”
(Filipeni
1.21).Aşa
este. Lăsaţi această ungere pe care v-o dă El, să vă atingă
ochii.

În
încheiere… Nu vreau să vă mai ţin, să vă obosesc de tot. Este
prima sau a doua oară când sunt aici cu voi, şi vă rog să mă
iertaţi dacă am vorbit prea mult, dar aş vrea să închei spunând
următorul lucru. În sud, aveam un frate penticostal de culoare
care era un adevărat slujitor al lui Hristos. Una dintre surori, o
femeie de culoare cu un caracter minunat, fusese umplută cu Duhul
Sfânt. Soţul ei se numea Gabriel, dar noi îl strigam Gabe. Era un
băiat bun, dar nu-l puteam aduce niciodată la biserică. Pur şi
simplu nu voia să vină. Băieţii din gaşca lui, cu care juca
biliard, spuneau că acolo, adică la biserică, sunt nişte
holly-rollers buni de nimic, aşa că Gabe îşi petrecea dimineaţa
de duminică fie cu tacul în mână, lângă masa de biliard, fie
umblând aiurea cu gaşca lui.

Dar
soţia lui era o creştină sinceră. Ea mergea la biserică şi se
ruga împreună cu păstorul ei şi cu întreaga adunare pentru Gabe,
fiindcă toţi ştiau că în inima lui, Gabe era un om bun. El avea
o mică afacere, se ocupa cu lustruitul pantofilor. De aici câştiga
destui bani ca să joace biliard. Îi plăcea biliardul, şi nu voia
nicicum să primească Evanghelia.

Lui
Gabe îi plăcea mult şi să vâneze, şi cum păstorul era şi el,
vânător, obişnuia să-l ia pe Gabe cu el la câte o partidă de
vânătoare. Odată, după ce au umblat o zi întreagă prin
sălbăticie şi prin mlaştini, se întorceau acasă. Vânaseră
atât de mult încât abia puteau căra iepurii şi păsările
împuşcate. Mergeau spre casă pe o cărare cunoscută şi aveau de
urcat un deal şi apoi coborau şi ajungeau în micuţul lor orăşel.

Era
într-o zi de sâmbătă, la apusul soarelui. Păstorul nu-l mai
auzise pe Gabe spunând nimic de ceva vreme, aşa că s-a uitat în
jur. Gabe mergea cu capul întors spre soarele care asfinţea în
zare. Nu spunea nimic, ci doar privea cum apune soarele. Păstorul nu
a spus nici el nimic şi a mers mai departe, dar după câteva
momente a simţit pe umăr o mână mare şi grea. S-a întors
surprins, şi l-a văzut pe bătrânul Gabe privindu-l cu lacrimile
şiroind pe obraji.

„Păstorule,”
i-a zis el, „mâine dimineaţă o să mă găseşti acolo, stând
pe banca plângerii. Apoi voi merge şi mă voi aşeza lângă soţia
mea credincioasă şi nu voi mai pleca decât atunci când mă va
chema Domnul.”

Uimit,
păstorul i-a zis: „Gabe, de ani de zile mă rog şi aştept să
aud lucrul acesta de la tine. Eşti sigur?”

„Da,
păstorule, sunt sigur. Dar vreau să primesc şi Duhul Sfânt. Mâine
dimineaţă am să vin acolo, pe banca plângerii, şi nu mă mişc
de acolo până nu-L primesc.”

„Gabe,
sunt foarte bucuros pentru aceasta, dar vreau să te întreb ceva. Ce
predică am ţinut, sau ce anume te-a determinat să iei această
decizie? Sau a fost vreo cântare care te-a inspirat?”

Bătrânul
negru l-a privit pe păstor şi i-a zis: „Păstorule, îţi
mulţumesc pentru tot ce ai predicat şi pentru tot ce mi-ai spus, şi
apreciez fiecare cântare a corului, dar nu acestea m-au făcut să
mă hotărăsc. Privesc spre apusul soarelui şi mă gândesc că şi
soarele nostru apune şi lumina din trupurile noastre este din ce în
ce mai slabă.”

Aşa
este. Lucrul acesta este adevărat şi în dimineaţa aceasta,
domnilor. Soarele apune peste vieţile voastre şi peste a mea; apune
peste întreaga civilizaţie. Se apropie sfârşitul. El stă la uşă
şi bate, aşteaptă şi doreşte să-i deschizi. Acel ciocănit slab
este Ceva în inima ta care spune: „Eu sunt, deschide-Mi!” Acela
este El, iar Gabe L-a ascultat şi s-a întors.

El
mi-a zis ceva: „Păstorule, ştii că eu nu ţintesc bine. Ştiu că
n-am împuşcat nimic, pentru că nu mă pricep, dar uite că aici am
atât de mult vânat, cât să ne ajungă, mie şi soţiei mele, pe
toată săptămâna. Şi m-am gândit… înseamnă că El mă
iubeşte, altfel n-ar fi atât de bun cu mine.”

Voi
vă daţi seama de lucrul acesta? Ştiu că astăzi, în India, sunt
mulţi copii care zac pe străzi cu burţile umflate şi guriţele
diforme, murind de foame. A doua zi, vin oamenii, îi adună pe tărgi
şi-i aruncă în râu. Ei nu ştiu de Ioan 14 şi mănâncă orice
găsesc: iarbă, coajă de copac, orice. S-ar putea hrăni cu ce
lăsăm noi pe fundul cutiilor de gunoi.

În
dimineaţa aceasta, noi stăm aici liniştiţi, plătim doar un dolar
şi jumătate pentru mâncare, avem haine frumoase, conducem un
automobil bun şi locuim într-o casă bună. Voi, oamenii de
afaceri, aveţi totul din belşug, după cum aţi şi mărturisit,
pentru că Domnul este bun cu voi. Vă puteţi da seama de lucrul
acesta? Ştiţi de ce? Pentru că vă iubeşte. Ştiaţi că vă
iubeşte? De aceea, vine, bate la uşă şi zice: „Iată
Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide
uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”

Este
posibil ca Glasul acela duios care aşteaptă la uşa inimii voastre,
să fi bătut de multe ori, astfel încât acum abia se mai aude, aşa
că haideţi să fim sinceri cu noi înşine şi cu Dumnezeu pentru o
clipă. Acea bătaie scurtă a însemnat: „Ar trebui să-mi schimb
căile şi să fiu altfel; ar fi bine să mă corectez. Ştiu că în
mintea mea sunt anumite lucruri… Iată, îmi examinez viaţa prin
prisma Cuvântului, şi văd că greşesc în multe privinţe.”

Uitaţi-vă
în jur şi vedeţi cât de bun este El. Bunătatea Lui bate la uşă.
Indiferent ce am făcut, cât am păcătuit, de câte ori L-am
respins, de câte ori am zis că-L voi primi mai târziu, El nu a
încetat să bată. Dacă cineva îşi va deschide inima şi Îl va
primi, El va intra şi va cina cu el sau cu ea. Să vedem ce doreşte
El în dimineaţa aceasta, în timp ce stăm cu capetele plecate.

O,
Isuse, eu Te iubesc, Te iubesc… Prin harul Tău, Te iubesc mai
mult, Doamne. „Ce este acel lucru din inima mea care îmi spune că
trebuie să mă apropii de Isus? Ce este?” Vreţi să-I deschideţi
uşa în dimineaţa aceasta? În timp ce staţi cu capul plecat şi
cu ochii închişi, fiţi sinceri numai un minut în inima voastră.
Este un ciocănit foarte slab. Mă voi ruga pentru o clipă. Aţi
vrea să ştiţi ce este acel lucru misterios din viaţa voastră?
Aţi vrea să-L lăsaţi să intre în dimineaţa aceasta? Spuneţi:
„Frate Branham, roagă-te să am harul şi credinţa pentru a-L
lăsa să intre. Vreau să ştiu ce este această bătaie la uşa
mea. Ştiu că este Cineva care vrea să intre. Poate este o
apropiere sau o slujbă diferită, poate vrea să mă predau Lui, sau
să primesc Duhul Sfânt… Vreţi să ridicaţi mâinile spre
Dumnezeu şi să spuneţi: „Sunt aici, Doamne!”? Dumnezeu să vă
binecuvânteze. O, oamenii au ridicat mâinile aproape peste tot! „Tu
baţi şi la uşa mea…” Şaizeci sau şaptezeci la sută dintre
oameni.


ne plecăm capetele.

Tată
ceresc, aşa cum spune şi cântecul:

„Există
o Fântână umplută

cu
sângele curs din venele lui Emanuel.

Păcătoşii
care se scaldă în acest Izvor

se
curăţă de orice pată.

Tâlharul
de pe cruce a văzut acest Izvor

şi
s-a bucurat,

Iar
eu, un nemernic la fel ca şi el,

vreau
să-mi spăl aici toate păcatele.”

Tată,
Îţi mulţumim pentru oamenii aceştia. Fără îndoială, că unii
dintre ei se consideră creştini de multă vreme, însă acum au
primit putere să ridice mâna. Dar dacă nu aveau această putere,
Tată? Atunci au respins răscumpărarea. Mă gândesc la un suflet
care umblă singur prin întuneric şi nu ştie că este sărac şi
orb. Şi deodată, aude cum Domnul bate la uşă, dar ignoră această
chemare până când nu se mai aude. Apoi adoptă un crez sau
altceva, şi trăieşte aşa pentru tot restul vieţii, dar în ziua
judecăţii va fi dezamăgit.

Doamne,
Îţi mulţumesc pentru oamenii aceştia care ridică mâinile şi
spun: „Doamne, ai milă de mine! Vino astăzi în inima mea, Doamne
Isuse, şi descoperă-Te. Iată-mă, Doamne. Îţi dau întreaga mea
viaţă, iar dacă este ceva greşit în mine… Oh, privesc spre
viaţa mea şi văd că este plină de greşeli. Iartă-mă şi
modelează-mă Tu, şi scoate din mine tot ce este lumesc şi
ne-duhovnicesc. Îţi mulţumesc, Doamne, că nu m-ai lăsat să trec
linia dincolo, de unde nu mai este cale de întoarcere, şi că am
primit Duhul Tău înainte ca El să bată pentru ultima dată şi să
plece.”

Iuda
Iscarioteanul L-a vândut pe Domnul pentru treizeci de arginţi, iar
noi facem la fel astăzi: Îl vindem pentru popularitate, pentru
grijile lumeşti, pentru organizaţii şi denominaţiuni religioase,
pentru crezuri; Îl vindem pentru orice.

Dar
Tu, Doamne, ai milă de inimile sincere. Pentru ele mă rog şi cer
cu toată fiinţa mea îndurarea divină; ascultă-mă, Doamne,
ascultă-mă, şi fie ca această dorinţă, cu credinţa că Domnul
este Cel care bate la uşă şi face toate aceste lucruri, să
deschidă acea uşă a inimii lor, iar Isus să intre şi să rămână
acolo ca Domn, scoţând afară tot ce este lumesc şi
transformându-i în oameni noi în Hristos.

Doamne,
vindecă-i pe cei bolnavi, fiindcă văd că sunt mulţi suferinzi.
Mă rog pentru ei, Doamne, ca Marele Medic să le atingă trupurile
şi să facă din ele locuinţa Lui, să-Şi poată întinde mâna la
simpla chemare a inimii noastre. Marele Medic lucrează în
continuare. Doamne, Te rugăm să asculţi rugăciunea noastră.
Binecuvântează-i pe toţi cei prezenţi, fiindcă Îţi cerem
aceasta în Numele Domnului Isus Hristos. Amin.

Acum,
cu capetele plecate, haideţi să cântăm încet şi cu smerenie
această veche cântare creştină. „Îl iubesc, Îl iubesc, căci
El m-a iubit întâi.” Să credeţi că veţi primi tot ce aţi
cerut şi că Isus va intra după acea bătaie în uşă.


cântăm încet:

Îl
iubesc, Îl iubesc,

Căci
El m-a iubit întâi

Şi
a plătit salvarea mea

Pe
lemnul Calvarului.

Cei
care vreţi să-L acceptaţi ca Domn al inimii voastre, spuneţi în
timp ce stăm cu capetele plecate: „Doamne, ia totul acum, fiindcă
acum, la această masă, Îţi fac o promisiune sfântă: că Te voi
întâlni din nou la măreaţa Cină de nuntă. În dimineaţa
aceasta Îţi predau viaţa mea, aşa că ajută-mă, Doamne. Dacă
nu am primit încă Duhul Sfânt, voi continua să caut până când
voi primi adevăratul Duh Sfânt, care să-mi cureţe viaţa şi să
mă facă o făptură nouă în Isus Hristos. La masa din dimineaţa
aceasta, îmi ridic mâinile spre Tine şi Îţi fac această
promisiune în Numele lui Isus Hristos.” Ridicaţi mâinile şi
cântaţi cu ochii închişi.

Îl
iubesc… (Vă predaţi Lui?), Îl iubesc,

Căci
El… (Doamne, ai milă de cei care au ridicat mâinile, şi
ascultă-le cererile, în Numele lui Isus).

Şi
a plătit salvarea mea

Pe
lemnul Calvarului.


vrea să vă întindeţi şi să daţi mâna cu cineva. Spuneţi:
„Domnul să te binecuvânteze, pelerine. Mă bucur că eşti aici
în dimineaţa aceasta.” Aşa este. Metodişti, baptişti,
catolici, prezbiterieni, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi.
Domnul să vă binecuvânteze. Uneori, mesajul este tăios şi dur.
Domnul să te binecuvânteze, frate. Domnul să te binecuvânteze,
soră. Domnul să fie cu voi, şi cu tine, frate. Dumnezeu să vă
binecuvânteze. La fel şi pe tine, frate Tony. Rămâneţi pentru un
minut în picioare.


ne ridicăm mâinile şi inimile, cu credinţă, spre Dumnezeu, Tatăl
nostru. Nu uitaţi că Isus a spus că atunci când vă rugaţi, să
credeţi că aţi primit ce aţi cerut, şi vi se va da. Credeţi
lucrul acesta? Spuneţi: „Amin! Cred că am primit ceea ce am
cerut. Mi-am predat viaţa lui Isus Hristos şi Îţi spun cu
sinceritate, Doamne, că începând de astăzi voi merge înaintea Ta
până când viaţa mea se va ascunde pe deplin în Isus Hristos.”

Cine
conduce cântările aici? Să cântăm cântarea: „Salvator divin,
credinţa mea priveşte spre Tine, Mielule de pe Calvar.” Sora de
la pian poate să ne dea tonul? Câţi dintre voi ştiţi cântarea
aceasta? Ridicaţi mâna. Să cântăm din tot sufletul. „Credinţa
mea priveşte spre Tine, Mielule de pe Calvar.” Haideţi cu toţii:

Credinţa
mea priveşte către Tine,

Mielule
de pe Calvar

Salvatorule
Divin;

Ascultă-mi
rugăciunea,

Spală-mi
păcatele,

Lasă-mă
ca de azi înainte


fiu numai al Tău!


ne plecăm capetele împreună.

Viaţa
este un labirint întunecos,

Doar
suferinţă este în jurul meu, (Nu uitaţi că urmează să ieşiţi
din nou în lume)

Călăuzeşte-mă,
Tu.

Alungă
întunericul,

Eliberează-mă
de orice frică,

Nu
mă lăsa vreodată


mă îndepărtez de Tine. (Să cântăm cu toţii).


Amin –