Meniu Închide

WILLIAM M BRANHAMUNDE CRED CĂ AU GREȘIT PENTICOSTALII

11/11/1955, seara -

Slavă Domnului. Amin. Cred că se cuvine să aplaudăm. (Fratele Branham îndeamnă adunarea să aplaude. – Ed.). Aş sta toată noaptea să ascult astfel de cântări.

Tocmai mi-a spus un frate că s-au făcut înregistrări aici, în spatele cortului. Voi ştiţi că aceste cântări sunt la fel de cunoscute pe aici, cum este Big Crosby printre actorii de filme. Intenţionez să-mi procur toate casetele cu cântări ale acestor fraţi.

Când veţi merge în cer şi veţi dori să mă întâlniţi, vă spun unde mă veţi putea găsi. Acolo curge Râul Vieţii, pe ale cărui maluri cresc pomi cu frunze veşnic verzi, pentru tămăduirea neamurilor. Acolo se află un cor îngeresc care cântă neîncetat cu voci ca Waermo, Einar, Sankey şi toţi ceilalţi care au trecut dincolo.

Eu voi fi acolo, sprijinit de un copac, şi îi voi asculta. Da, acolo mă veţi putea găsi. (fratele Branham râde). O, dacă aş şti şi eu să cânt! Este o cântare ce-mi place foarte mult, şi pe care mi-am dorit întotdeauna să o pot cânta: „Har măreţ”, dar niciodată nu am ştiut să cânt.

Aşadar, dacă veţi pleca acasă înaintea mea, dacă, pe când veţi locui în palatele voastre strălucitoare, veţi auzi un ecou venind de dincolo de deal şi veţi privi într-acolo, veţi vedea căsuţa mea pierdută printre pomii veşnic verzi, şi pe mine stând în pridvor şi cântând: „Har măreţ”. Atunci veţi putea spune: „Slavă Domnului, căci până la urmă a învăţat şi bătrânul frate Branham să cânte!”

Când voi ajunge acolo, voi cânta doar despre harul Său, căci harul Domnului m-a adus până aici şi numai prin El voi putea merge mai departe. Eu mă încred numai în El şi cred că voi faceţi la fel.

O, ce mult îmi plac cântările vechi!

Nădăjduiesc că nu eu v-am adus acest val de frig.

Azi dimineaţă am fost aici, în oraş, la o adunare a Comercianţilor Creştini, la care au participat metodişti, baptişti, prezbiterieni, medici, avocaţi şi aşa mai departe. Dragii mei penticostali, eu zic că ar fi mai bine să vă grăbiţi, pentru că aceştia vă vor ocupa locurile. Am avut o părtăşie cu adevărat minunată, cu nişte fraţi dintr-un orăşel din apropiere, numit Glendale.

Mâine dimineaţă vom merge la Adunarea Comercianţilor Creştini ai Evangheliei Depline din Los Angeles, la Clifton, dacă nu mă înşel. Da, Clifton. Pot spune că cu adevărat, la aceste adunări, parcă ne băgăm mâinile în borcanul cu miere. Cred că toţi predicatorii ştiu asta.

Ştiţi ce vreau să spun prin expresia: „Aţi băga mâna într-un borcan cu miere?” Păi, să vă spun.

Câţi dintre voi îndrăgesc pescuitul? Ia să vedem câţi pescari avem printre noi? Bine. Nu e nimic greşit dacă un predicator pescuieşte, nu-i aşa?

Mie îmi place foarte mult să pescuiesc, şi în special păstrăvi. Odată am fost la pescuit cu cortul, la New Hampshire şi am stat vreo trei zile. Era primăvara devreme, în perioada când păstrăvii adulţi se prind foarte uşor.

Într-o dimineaţă am pornit în zori printre sălcii, croindu-mi drum cu un toporaş pe care îl aveam la mine. Am pescuit până la ora nouă, când mi-am zis: „Păi, cred că ar fi timpul să mă întorc şi să-mi pregătesc ceva de mâncare.” Adevărul este că nu sunt un bucătar prea bun, dar ştiţi cum este, nevoia te învaţă. Când m-am întors la cort, am constatat că nu mai rămăseseră decât nişte zdrenţe din el. Ce se întâmplase? O ursoaică şi cei doi pui ai ei, intraseră înăuntru şi-mi rupseseră cortul în bucăţi. Nu este problemă pentru că mănâncă tot ce găsesc, ci pentru că strică totul. Dacă ar da peste un burlan cu apă, l-ar zdrobi numai din răutate, doar ca să-l audă zăngănind.

Când m-am apropiat, ursoaica m-a simţit imediat şi a fugit chemându-şi puii. Unul dintre ei a urmat-o. Toate lucrurile zăceau împrăştiate pe jos. Ursoaica s-a îndepărtat puţin, dar s-a oprit ca să-şi cheme şi celălalt pui. Însă micuţul nu voia să plece. Stătea cu spatele spre mine, aşa că m-am apropiat încet de el ca să văd ce face.  Nu voiam să mă apropii prea mult, căci ştiţi, o ursoaică este în stare să te sfâşie pentru puiul ei. Aveam pe undeva o puşcă dar nu voiam s-o ucid şi să-i las ursuleţii orfani în pădure. Prin apropiere nu era nici un copac în care să mă pot urca şi oricum, ea ar fi putut să se caţere mai uşor şi mai repede decât mine. Deci nu aveam cum să fug din calea ei, aşa că nu doream să o supăr în vreun fel.

M-am apropiat foarte încet pentru că eram curios să văd ce face ursuleţul. Stătea pe loc şi făcea ceva cu o lăbuţă, dar nu-mi puteam da seama ce anume.

Întotdeauna când plec undeva, obişnuiesc să iau cu mine un borcan cu miere. Ştiţi, este nevoie de multă miere, dacă vrei să ai un bun baptist. Când îmi fac clătite, le fac cu adevărat baptiste, adică nu le stropesc, ci le scufund în miere. (Fratele Branham face aluzie la botez, pentru că metodiştii îi stropesc pe oameni, dar baptiştii îi botează prin scufundare). Da, îmi plac clătitele cu foarte multă miere pe ele.

Aşadar şi atunci îmi luasem un borcan cu miere, iar ursuleţul îl găsise. Voi ştiţi că urşilor le place foarte mult mierea. Îi desfăcuse capacul şi îl ţinea bine cu o lăbuţă, în timp ce pe cealaltă o vâra în borcan, apoi o scotea şi o lingea. Vă spun, când s-a întors să se uite la mine, nici nu mai putea să-şi deschidă ochii, căci până şi ei îi erau lipiţi cu miere. Din cap până-n picioare era numai miere şi continua să sugă şi să lingă înainte din borcan.

Când s-a întors şi m-a privit, m-am gândit:

„Băiete, câtă vreme mănâncă miere, n-are nimeni nimic cu tine. E ca la o adunare de modă veche, cu oameni plini de Duhul Sfânt.”

După un timp, pântecele ursuleţului s-a umflat şi atunci a aruncat borcanul şi a plecat la mama lui, care continua să-l cheme. Ştiţi ce a urmat? Când s-a dus la ei, atât ursoaica cât şi ursuleţul celălalt au început să-l lingă, fiindcă era plin de miere.

De aceea vă spun să vă băgaţi mâinile în borcanul cu miere şi să vă înfruptaţi, căci nu este nici o osândire pentru cei care mănâncă miere.

Ştiţi cum se întâmplă, întotdeauna vezi astfel de lucruri când nu ai un aparat de fotografiat la tine.

Asta am vrut să spun când am zis că ne băgăm mâinile în borcanul cu miere. Pentru aceasta nu există osândire. Mâncăm miere şi trăim clipe minunate.

Şi în această seară putem avea o asemenea adunare, nu-i aşa? Lăsaţi deoparte toate gândurile rele, iubiţi-L pe Domnul din toată inima şi slujiţi-L împreună cu toţii: metodişti, baptişti, prezbiterieni şi toţi ceilalţi. Daţi mâna unii cu alţii şi aveţi părtăşie sub sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care ne spală de orice păcat.

În urmă  cu câteva minute am stat de vorbă cu fratele Arganbright. Vom ţine adunarea duminică după amiaza şi vom încheia la timp ca să puteţi ajunge la biserică. Întotdeauna am spus că vreau ca fiecare să fie la locul lui, în biserică, pentru ca să-şi facă datoria atunci când vine vremea. Voi, care sunteţi de prin alte părţi, să vă găsiţi o biserică bună la care să vă duceţi. Păstorii lor se află aici, pe platformă. Poate că v-au fost prezentaţi. Mergeţi  la bisericile lor la sfârşitul săptămânii. Duminică seara vom încheia, astfel că fiecare va putea să meargă la biserica lui şi la locul lui de datorie.

Dacă va fi cu voia Domnului, duminică după amiază vom începe serviciul de vindecare. Băieţii vor împărţi numere de rugăciune pe la ora 1.30, iar adunarea va începe o oră mai târziu. Vom vorbi despre a-L pune la încercare pe Isus Hristos şi despre faptul că El trebuie să-Şi împlinească Cuvântul şi să-Şi respecte făgăduinţele.

Aşadar, dacă Domnul va voi, duminică după amiază voi începe să mă rog pentru bolnavi şi ne vom ruga în continuare, toată săptămâna. Am primit foarte multe telefoane şi am fost întrebat când ne rugăm pentru bolnavi, ca să ştie să-i aducă pe cei bolnavi şi neputincioşi. Ei bine, dacă va fi cu voia Domnului, vom începe duminică după-amiază.

Mergeţi pe la vecini şi găsiţi-i pe toţi cei bolnavi şi neputincioşi, sau care au tot felul de necazuri şi spuneţi-le să vină şi să creadă din toată inima că Domnul Isus îi va vindeca pe toţi cei care vin aici. Eu cred că El o va face, voi nu? O va face aşa cum a mai făcut-o şi altă dată. Tot ce trebuie să facem noi, este să-i convingem pe oameni să creadă. Atât.

Vedeţi, vindecarea este deja înfăptuită, la fel ca şi mântuirea. Dacă vă întreb când aţi fost mântuiţi, iar voi îmi răspundeţi că acum doi ani, acum cinci sau acum douăzeci de ani, să ştiţi că faceţi o mare greşeală, pentru că aţi fost mântuiţi acum o mie nouă sute şi ceva de ani, când Isus a murit la Calvar. Acum doi ani, sau acum zece ani, n-aţi făcut altceva, decât aţi acceptat mântuirea care vă fusese deja câştigată. Înţelegeţi? Tot preţul a fost plătit la Calvar. Acolo a fost rezolvată problema păcatului şi tot acolo s-a dat răspunsul la cererile lui Dumnezeu. Iar acum, toate binecuvântările pentru care a murit Isus sunt ale noastre, ale celor ce cred. Tot ce trebuie să faceţi este să credeţi că sunt ale voastre şi să le primiţi.

Când un om se naşte din Duhul Sfânt, Dumnezeu îi dă un CEC pe care îl va avea în tot timpul călătoriei din această viaţă. Fiecare CEC are semnat pe el Numele lui Isus, iar oamenii trebuie să scrie acolo orice binecuvântare doresc ei să primească. Aceste binecuvântări sunt deja ale noastre. Preţul lor a fost plătit. Desigur, nu trebuie să vă fie teamă că cecul nu ar avea acoperire. Dacă vă este teamă, puteţi sta liniştiţi cu el în buzunar, căci tot nu veţi primi nimic.

Au trecut 23 de ani de când sunt în slujba Domnului. În acest timp, am avut de-a face cu două categorii de oameni: fundamentaliştii şi penticostalii. Fundamentaliştii ştiu foarte bine pe ce stau, doar că nu prea au credinţă, în timp ce penticostalii au multă credinţă, dar habar n-au cine sunt şi pe ce stau.

Primii, sunt ca un om care are bani în bancă, dar nu ştie să completeze un CEC, în timp ce ceilalţi sunt ca unul care ştie foarte bine cum să completeze cecuri, doar că nu are nici un şfanţ în bancă. Dacă aceştia doi s-ar putea înţelege să lucreze împreună, atunci n-ar mai avea nici o problemă.

Dacă s-ar găsi învăţătura fundamentalistă printre penticostali, sau credinţa penticostală printre fundamentalişti, păi, o astfel de adunare aş vrea şi eu să văd! Atunci oamenii şi-ar da seama ce sunt; nu ce vor fi, ci ceea ce sunt chiar acum, adică fii şi fiice de Dumnezeu.

Toate aceste binecuvântări, voi le aşteptaţi cândva, în timpul Împărăţiei de o mie de ani, dar, dragii mei, ele sunt ale voastre chiar acum. În Împărăţia de o mie de ani nu vom mai avea nevoie de vindecare divină, ci acum avem nevoie de ea. Noi nu trebuie să aşteptăm vremea aceea ca să fim fiii lui Dumnezeu, ci chiar acum suntem fiii Lui, şi împreună moştenitori cu Isus. Toate binecuvântările pentru care a murit El la Calvar, se află în mâinile noastre.

Desigur, frate, Satanei nu-i place asta, dar dacă oamenii şi-ar da seama şi ar vrea să Îl creadă pe Dumnezeu pe Cuvânt, harul şi binecuvântările nu i-ar mai părăsi niciodată.

Mai demult am stat de vorbă cu un doctor care m-a întrebat:

„Dumneata eşti predicator?”

„Da, domnule.”

„Ştii, şi eu am cercetat aceste lucruri timp de patru ani”, a continuat el.

Mergeai bine, cine ţi-a tăiat calea?” l-am întrebat eu.

„Mi-am dat seama că toate acestea nu duc nicăieri. Am studiat timp de patru ani ca să devin predicator, dar după aceea mi-am dat seama că sunt mai încurcat şi mai nelămurit decât atunci când am început.”

„Tocmai asta este, i-am spus. Acum ai posibilitatea să faci radiografii şi să studiezi corpul omenesc, ceea ce este minunat. Acesta este pomul cunoştinţei care se afla în grădina Edenului, şi de atunci încoace, omul a tot mâncat din el, dar şi acesta are un sfârşit, în timp ce Pomul credinţei în Dumnezeu este nemărginit. Tu crezi în ştiinţă cât timp poate să dovedească ceea ce susţine, dar din clipa când nu te mai poate ajuta, nu îţi rămâne decât să crezi în Dumnezeu.

Vedeţi? Oricât ai încerca, niciodată n-ai să poţi epuiza dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.

Voi spuneţi: „Doamne, nu-mi place să Te tot supăr cu nevoile mele!”, dar El tocmai asta vrea: să fie „supărat” în felul acesta. Da, Domnul vrea să mergeţi tot timpul la El, de aceea, să nu vă treacă niciodată prin gând că aţi putea să Îi cereţi prea mult la Dumnezeu!

Scriptura spune: „Nu aveţi pentru că nu cereţi! (Iacov 4.2). Şi nu cereţi pentru că nu credeţi.

El vrea să cerem şi să credem, pentru ca bucuria noastră să fie deplină. Cereţi lucruri mari, nu vă mărginiţi la o sămânţă de muştar. Lucrurile mari sunt la fel de uşor de obţinut ca şi lucrurile mici. Trebuie doar să crezi. Atâta tot. Iar dacă ai credinţă, şi dacă ştii cum s-o foloseşti, cum s-o pui să lucreze, totul va fi perfect.

Ca să înţelegeţi ce înseamnă a te teme că epuizezi dragostea şi puterea lui Dumnezeu, închipuiţi-vă un peştişor mititel care stă în mijlocul oceanului şi zice: „Aş face bine să beau din această apă cu chibzuinţă, pentru că într-o bună zi aş putea s-o termin!” Şi totuşi este mult mai probabil să sece oceanul, decât să-I cereţi voi prea mult lui Dumnezeu. El este Izvorul Vieţii, care nu seacă niciodată. Cereţi-I orice şi credeţi! Credeţi că prin moartea Sa pe Calvar, El ne-a adus toate binecuvântările de care am putea avea nevoie în timpul călătoriei noastre pe acest pământ. Toate aceste binecuvântări sunt ale voastre, cu condiţia să le cereţi şi să credeţi. Desigur.

Închipuiţi-vă un şoricel în grânarele Egiptului, spunând: „Cred că ar fi mai înţelept să nu mănânc mai mult de două boabe pe zi, căci altfel, până la primăvară aş putea să mor de foame.”

Exact aşa fac şi creştinii. Se trezesc dimineaţa şi spun: „Doamne, binecuvântează familia mea şi în această zi şi ţine-ne la picioarele Tale. Amin.” Şi cu asta, gata închinarea pe toată ziua.

O, mie îmi place să mă aşez jos, să beau, să mă bucur şi iar să beau, până când nu mai pot. Vouă nu?

Cu toţii cultivaţi pomi fructiferi aici, în California. Cultivaţi portocali, dar aţi ştiut că atunci când micuţul pomişor are doar câţiva centimetri înălţime, în el se află fiecare portocală pe care o veţi culege vreodată de pe ramurile lui? Ştiaţi lucrul acesta? Dacă n-ar fi aşa, de unde vin portocalele? Cine le pune în el? Da, ele sunt în pomişor, de aceea tot ce trebuie să faceţi voi, este să-l plantaţi şi să-l udaţi, căci dacă faceţi aceasta, el va bea mai multă apă decât i s-ar cuveni, şi cu cât va bea mai multă apă cu atât va creşte mai repede. Îi cresc frunze, apoi îi cresc ramuri; apoi înfloreşte şi apoi produce portocale. El continuă să bea apă şi aduce tot mai multe portocale, flori şi frunze. Vedeţi? Pentru că bea, bea şi iarăşi bea.

Tot aşa, când un credincios se află în Hristos Isus, Izvorul Vieţii, care nu seacă niciodată, cu cât bea mai mult, cu atât rodeşte mai mult. Aşa este. Dar dacă tu nu crezi…

Poate ziceţi: „Ba da, eu cred că Isus mă mântuieşte!” Asta este bine, dar despre Duhul Sfânt ce părere ai? Crezi că El îţi dă Duhul Sfânt pentru că aşa a făgăduit? Crezi că îţi dă vindecarea divină pentru că şi ea a fost făgăduită? Fiecare binecuvântare îţi aparţine, aşa că tot ce trebuie să faci, este să bei, să bei şi să rodeşti. Atât. Tot ce ţi-ar trebui vreodată, este deja în tine. Dacă ai primit Duhul Sfânt, tot ce ţi-ar putea trebui din acel moment şi până când vei ajunge în slavă, este deja în tine. Nu de credinţă ai nevoie, căci dacă ai Duhul Sfânt, ai şi credinţă, căci El este credinţa ta, dar trebuie să ştii cum s-o foloseşti. Înţelegeţi ce vreau să spun?

Dacă veţi înţelege cum trebuie să o folosiţi (noi vom încerca să vă explicăm acest lucru în săptămâna asta), abia atunci veţi înţelege cât de mult întrece Domnul aşteptările şi convingerile voastre.

Să ne rugăm.

Tatăl nostru care eşti în ceruri, Tu eşti atât de bun, încât simţim că trebuie să ne plecăm capetele şi să Te lăudăm. Suntem atât de fericiţi că putem vorbi cu Tine oricând dorim, încât ne saltă inimile în piept de bucurie. Este ca la telefon. Ridici receptorul, chemi Centrala şi poţi vorbi peste mări şi ţări. Ce minunat este telefonul! Şi aşa cum a scris poetul, noi avem un telefon Împărătesc. Ridicăm receptorul, ne aşezăm pe genunchi şi chemăm Centrala: pe Isus Hristos care a zis:

Orice veţi cere în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14.13). Atunci putem cere orice, căci toate binecuvântările sunt ale noastre, şi de aceea suntem atât de fericiţi.

Acum Tată, Te rugăm să ne îmbraci inimile cu Duhul Tău cel Sfânt şi să ne smereşti, astfel încât să putem primi Cuvântul, să-L pătrundem şi să-L ducem mai departe, oamenilor. Lasă Duhul Tău să ia sămânţa Cuvântului şi să o sădească în inimile noastre, iar această sămânţă să se prefacă în grâne aurii, în snopi nepreţuiţi, pentru Stăpânul nostru. Îţi cerem aceste lucruri în Numele Preaiubitului Tău Fiu, Domnul Isus, Mântuitorul nostru. Amin.

Vă mulţumesc din inimă că aţi fost alături de mine în aceste seri de învăţătură din Cuvânt. Mâine seară voi încheia, dacă va fi cu voia Domnului. Veniţi şi mâine seară, dacă puteţi, căci după aceea voi începe să postesc şi să mă pregătesc pentru serviciul de vindecare ce urmează.

Aţi fost nişte ascultători minunaţi. Chiar dacă nu aţi fost mulţi la număr, Duhul Sfânt a fost cu noi şi ne-a binecuvântat. Sunt foarte fericit că pot să fiu în mijlocul vostru şi vă sunt recunoscător pentru aceste clipe minunate de bucurie şi de părtăşie în Cuvânt.

În această seară vreau să vorbesc despre o temă pe care v-am promis-o de ieri, şi anume: „Unde cred că au greşit penticostalii?”

Dacă greşesc, Domnul să mă ierte, şi vă rog să mă iertaţi şi voi. Dacă ştim unde am greşit, cel mai bun lucru este să ne întoarcem în acel punct şi să pornim corect. Atunci ştim că s-a întâmplat ceva.

Dumnezeu ne-a trimis în toată ţara oameni minunaţi, care ţin pretutindeni treziri de mare amploare: Billy Graham, Jack Schuller, Oral Roberts, Tommy Osborn, Tommy Hicks, domnul Allen şi mulţi alţii. Totuşi, se pare că toată truda lor este zadarnică; parcă nu-şi atinge ţinta.

Un anume evanghelist, nu-i voi spune numele, pentru că este o personalitate cunoscută, şi un frate minunat…. Probabil, dacă ne-am urca amândoi în maşină şi am începe să vorbim despre teologie, ne-am hârâi ca doi pui de lup, dar cu toate acestea îl iubesc mult. E un frate minunat şi un slujitor al lui Dumnezeu.

Nu demult, acest frate a ţinut o trezire, în cursul căreia cincisprezece mii de oameni, dacă nu mai mulţi, şi-au predat inimile lui Hristos. La vreo două săptămâni după aceea, abia dacă mai găseai vreo cinci sau șase care să meargă pe drumul pe care porniseră toţi cei cincisprezece mii.

Iată deci, prietene creştine, ce cred eu despre aceasta.

Sunt două lucruri care trebuie cercetate cu atenţie. Unul este religia intelectuală, sau credinţa intelectuală, iar celălalt este naşterea din nou.

Primul îşi are rădăcinile în cap, iar cel de-al doilea le are în inimă.

Desigur, ştiinţa a luptat împotriva acestei idei până anul trecut, iar când am găsit-o într-un ziar din Chicago, n-am putut să-mi înăbuş strigătul de bucurie.

Voi ştiţi că Biblia spune: „El este ca unul care îşi face socotelile în suflet.” (Proverbe 23.7). (în versiunea engleză scrie: „… ca unul care îşi face socotelile în inimă.”).

Până anul trecut, ştiinţa spunea: „Dumnezeu S-a încurcat aici, căci inima nu are facultăţi mintale. Ea nu poate gândi, ci tot ce poate face, este să pompeze sângele şi să-l purifice. Facultăţile mintale se află în creier.” Iată însă că acum ei se văd nevoiţi să îşi retragă cuvintele şi să recunoască faptul că Dumnezeu are dreptate.

Acum un an, s-a descoperit că în inima umană este o cămăruţă mică, în care nu există nici măcar o picătură de sânge. Această cămăruţă nu se găseşte şi în inima animalelor, ci doar în inima omului. Şi oamenii de ştiinţă au descoperit că acela este locul ocupat de suflet.

Vi s-a întâmplat vreodată să ştiţi că urmează să se întâmple ceva, fără să puteţi explica? Acest gând era în inima voastră. E ceva acolo, înăuntru.

Când Isus a spus că oamenii trebuie să se nască din nou, n-a vrut să spună că ei trebuie să se conformeze anumitor reguli, sau să îşi poată explica religia, pentru că intelectul nu are nici un amestec aici, ci este ceva care se întâmplă acolo, înăuntru şi care îl schimbă pe om, îi schimbă convingerile, îi schimbă viaţa.

Aşa cum spuneam aseară, când se întâmplă aceasta, omul intră în curtea dinlăuntru a Casei Domnului. Perdeaua Templului se coboară în jurul lui, şi din acel moment, el va trăi numai pentru Dumnezeu. Oriunde şi oricât te vei întâlni cu el, va avea acea mărturie în inimă, indiferent prin câte încercări va trece. Acesta este adevărul, prieteni, iar eu o ştiu din proprie experienţă.

Cred că vă amintiţi ce mi s-a întâmplat nu demult, când am stat prea mult în rândul de rugăciune, şi când am zăcut opt luni din pricina epuizării. M-au ţinut prea mult şi, ştiţi cât de mult mă slăbesc vedeniile… vă voi explica aceasta mai târziu, când vom vorbi despre vindecare.

Acum, voiam să vă spun altceva, şi anume că, după ce m-am restabilit, m-am întâlnit cu cineva care m-a întrebat:

„Ia spune, domnule Branham, ţi-ai ţinut religia şi în perioada când ai fost bolnav?”

„Nu,” am răspuns eu. „Nu eu am ţinut-o pe ea, ci ea m-a ţinut pe mine.”

Vedeţi? Nu contează ce ţin eu, ci contează numai dacă Domnul mă ţine, sau nu. Lucrarea a fost încheiată.

În seara aceasta vom vorbi despre o temă care se găseşte în Epistola către Efeseni, şi vreau să ştiţi că aceste versete nu sunt adresate necredincioşilor, ci doar celor credincioşi.

Vom citi o porţiune din capitolul 1, începând cu versetul 3:

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său…

Ce cuvinte minunate! Numai harul Duhului Sfânt vă poate ajuta să înţelegeţi ce văd eu aici şi cum se aplică la Biserica Penticostală.

Dacă observaţi, în versetul 1 scrie:

Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, către sfinţii…” (nu către lume, ci această Epistolă este adresată sfinţilor. Cuvântul „sfânt” vine de la „a sfinţi”) „…către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Hristos Isus.

Vedeţi cui îi este adresate aceste cuvinte? Nu celor de afară, ci sfinţilor care sunt în Efes.

O, ce clipe minunate a trăit Pavel printre cei din Corint! Ei toţi căutau binecuvântările şi darurile duhovniceşti, iar Pavel le vorbea ca unor copii. Dar când s-a dus în biserica din Efes, el nu a mai vorbit ca unor copii, căci biserica efesenilor era o biserică puternică, ce stătea tare pe Evanghelie.

Aici, el vorbeşte despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi înainte de întemeierea lumii.

Îmi dau seama că vorbesc în faţa unei mulţimi în care se află atât adepţi ai calvinismului, cât şi adepţi ai doctrinei armeniene, de aceea vreau să vă spun că atâta timp cât calviniştii rămân la Biblie, şi eu sunt un calvinist. Apoi sunt armenian, pentru că cred că harul lui Dumnezeu este Cel care-l ţine pe credincios. Da, credinciosul are nevoie de har pentru a rămâne lângă Dumnezeu.

Eu cred în siguranţa bisericii. Câtă vreme vă aflaţi în Biserică, sunteţi în siguranţă, deci rămâneţi acolo. Nu rătăciţi încoace şi încolo, mânaţi de orice vânt, ci rămâneţi în Hristos Isus.

Dumnezeu a hotărât mai dinainte că Biserica va fi sfântă, fără prihană, fără pată şi fără zbârcitură. Indiferent dacă noi vom fi acolo sau nu, Dumnezeu va avea o Biserică fără pată şi fără vină. Nădejdea mea este însă, că vom fi cu toţii acolo. Fiecare dintre noi trebuie să umble singur după mântuire, în frică şi cutremur.

Dacă ne întoarcem la Geneza, la facerea omului, vedem că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Deci, pentru că Dumnezeu este Duh, înseamnă că omul făcut de El era duh.

În versetul 5 din Efeseni 1, se spune că El „ne-a rânduit mai dinainte”. Aici aş vrea să spun că nu este recomandabil ca predicatorii şi evangheliştii să folosească cuvântul „predestinare”, pentru că aceasta îi încurcă pe oameni.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a predestinat pe nimeni, adică nu a spus: „Pe omul acesta îl voi face aşa, iar ce acela altfel!”, dar fiind Dumnezeu, El trebuia să ştie sfârşitul înaintea începutului; trebuia să ştie tot ce urma să se întâmple. În felul acesta, El a putut să hotărască dinainte anumite lucruri, pentru anumite epoci. Credeţi aceasta? Desigur, căci acesta este adevărul Scripturii.

Dacă tot vorbim despre acest subiect, haideţi să privim îndeaproape şi textul care spune: „Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi chemarea făcută.” (Romani 11.29).

Acestea (darurile şi chemarea) se află în cunoştinţa dinainte a lui Dumnezeu, fiindcă tot conform Cuvântului, nimeni nu poate să adauge sau să ia un centimetru de la statura lui. Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul înaintea începutului, ne-a făcut exact aşa cum vrea să fim. Da, El ne-a creat şi ne-a aşezat pe fiecare la locul lui.

Mie îmi plac oamenii naturali. Nu îmi plac cei care încearcă să-i imite pe alţii, dar problema este că astăzi există prea mulţi actori. Voi ştiţi că cuvântul „fariseu” înseamnă „actor”, iar astăzi avem prea mulţi actori care încearcă să-i imite pe alţii. Oamenii v-ar iubi însă mult mai mult dacă aţi încerca să fiţi voi înşivă. Atunci ar şti mai bine cum să se poarte cu voi.

Dumnezeu vrea ca oamenii să fie exact ceea ce sunt, nu să se prefacă a fi altceva. Dacă eu n-aş fi de partea lui Hristos, în seara aceasta aş vorbi împotriva Lui. N-aş avea timp pentru El şi aş citi numai cărţi care L-ar denigra. Dar eu Îl iubesc şi cred în El, de aceea mă aflu aici, încercând să-i conving pe oameni să creadă şi ei în El.

Prin urmare, dacă cineva pretinde că este creştin şi încearcă să se comporte ca un creştin, dar, în adâncul inimii lui nu are pace cu Dumnezeu, înseamnă că omul acela este doar un actor, un făţarnic, iar cei din jur îşi dau seama de aceasta imediat. Da, dacă faci aceasta, cel de lângă tine ştie că te prefaci numai.

Sigur că da. Dacă vecinii văd că te înfurii, că eşti lipsit de seriozitate, că ieşi în curte şi baţi câinele, că urli la soţ sau la soţie până se bagă sub pat, ei ştiu bine că acestea nu sunt faptele unui creştin.

Dar dacă ai primit mântuirea cu adevărat, atunci Domnul te schimbă. Nu mai trebuie să te chinui să te porţi frumos, ci o faci din fire, căci acela eşti tu.

Văzând totul dinainte, Dumnezeu a hotărât să se întâmple anumite lucruri. În felul acesta, El a putut să dea prorocilor darul cunoştinţei şi să le arate ceea ce avea să se întâmple. Astfel, ei puteau să vorbească pentru că Dumnezeu le dădea Cuvântul Său de înţelepciune. Şi pentru că Dumnezeu ştie toate lucrurile, prorocul, care primeşte Cuvântul Lui, poate să spună dinainte ce se va întâmpla.

Aceasta ar putea ridica o întrebare cu privire la Satana. Nu demult cineva m-a întrebat:

„Şi Satana este un creator, nu-i aşa?”

„Nu, domnule,” am răspuns. „Există un sigur Creator şi Acela este Dumnezeu”.

„Bine, dar dacă nu Satana este creatorul răului, cum a ajuns răul pe pământ?

„Răul nu este o creaţie. Satana nu poate să creeze, dar poate perverti ceea ce a creat Dumnezeu. Tot ce a creat Dumnezeu este bun, dar Satana a luat acest bun şi l-a pervertit, făcându-l rău.”

Dacă tu crezi că El este Acelaşi Domn Isus care a înviat din morţi, şi ai pace în inimă, dar, totuşi aparţii de o biserică, iar mintea şi inima ta nu se conformează Cuvântului lui Dumnezeu, atunci să ai mare grijă! Ceea ce ai tu ar putea fi o minte pervertită, şi nu o inimă schimbată. Este dur ceea ce vă spun, este greu, dar vă e de folos. Eu prefer să clarific totul aici, decât să aştept până voi ajunge pe malul râului.

Când am pornit pe calea acestei slujbe, m-am rugat: „Doamne, dacă vreodată mă voi rătăci, îndreaptă-mi Tu paşii, căci nu vreau să am necazuri în dimineaţa când voi ajunge la râu. Ar fi o zi îngrozitoare.”

Valurile mi-ar lovi sufletul şi aş şti că nu mai am nici o nădejde, fiindcă firul subţire al vieţii se rupe. Oh, eu nu vreau să am astfel de necazuri! Nădăjduiesc că pe atunci voi fi bătrân. În general, când cei din familia Branham îmbătrânesc, paralizează, dar eu nu vreau să trăiesc până în vremea când nu voi mai putea vestit Evanghelia, ci doresc să ajung la capătul drumului şi să privesc înapoi la toate piedicile şi obstacolele de care a trebuit să trec, să-mi văd urmele şi să ştiu că mai e puţin şi plec acasă.

Atunci aş vrea să îngenunchez pe malul nisipos al râului, să-mi scot coiful mântuirii, să-mi desfac platoşa, să ridic bătrâna Sabie şi s-o aşez în teaca veşniciei, să-mi ridic mâinile şi să spun: „Tată, trimite barca, pentru că în dimineaţa aceasta vin Acasă.”

Dacă mă încred în Mântuitorul

Mă voi ţine de mâna Lui.

El ne va trece peste râul morţii,

Ca să cântăm noul cântec din cer.

Ştiu că El îi va ţine de mână pe cei care se încred în El, căci David a spus:

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.” (Psalmul 23.4).

Dumnezeu a văzut dinainte şi a hotărât ca o Biserică să se înfăţişeze înaintea Lui.

Aşa cum v-am spus în ultimele două seri, eu cred în prima reformă. După 1.500 de ani de întuneric, Luther a păşit în faţă şi a propovăduit neprihănirea prin credinţă. Cei care au citit tratate de istorie ştiu aceste lucruri.

Luther a fost omul lui Dumnezeu pentru acel ceas şi el a purtat mesajul pentru vremea aceea.

Aici avem o imagine a călătoriei lui Israel prin pustie. Ei aveau Stâlpul de foc, pe care Îl urmau zi şi noapte. Astfel, când Stâlpul de foc se oprea, Israel îşi aşeza tabăra în Lumina Lui, şi rămânea acolo până când El pornea iarăşi. Atunci, Israel pornea împreună cu Focul.

Fraţilor, exact aşa cum a procedat cu Israelul în plan firesc, procedează şi cu Biserica în plan duhovnicesc.

Martin Luther a fost primul care a văzut Stâlpul de Foc şi a păşit în faţă cu mesajul: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”, iar oamenii l-au urmat. Dar greşeala pe care a făcut-o Luther a fost că a organizat o biserică, prin propovăduirea luteranismului.

Eu am un mare respect pentru toate organizaţiile, şi cred că toate sunt bune. Nu vreau să vorbesc împotriva lor, pentru că am prieteni foarte dragi în fiecare dintre ele. Mai mult, de câte ori am avut vedenii, pe platformă, nici măcar o dată nu s-a întâmplat ca Duhul Sfânt să provoace pe cineva şi să-i spună că se află într-o biserică greşită. Nu, niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. El le spune oamenilor din ce biserică fac parte, şi alte lucruri de felul acesta, dar niciodată nu a pus la încercare credinţa cuiva, spunându-i că aparţine de o biserică falsă.

Aşadar, Luther a înfăptuit prima reformă, apoi el a organizat biserica, dând naştere, în felul acesta, Bisericii Luterane. Atunci Stâlpul de Foc a mers mai departe, dar luteranii n-au putut să-L urmeze, pentru că deja erau prinşi în doctrina lor. Astfel, ei spun: „Noi credem asta şi asta. Punct.” Din cauza aceasta, când Dumnezeu a trimis o descoperire nouă, luteranii n-au mai putut să înainteze.

Atunci, un om pe nume John Wesley a văzut  Stâlpul de Foc înaintând şi a înţeles care era cea de-a doua lucrare a harului şi a propovăduit mesajul sfinţirii.

Luther n-a putut aduce acest mesaj, pentru că el nu primise această învăţătură, dar atunci s-a ridicat Wesley cu mesajul sfinţirii, producând o trezire care a cuprins întreaga ţară.

Reforma lui Wesley a salvat Anglia de la stricăciunea în care o cufundase biserica adepţilor lui Calvin.

Biserica devenise atât de coruptă, încât oamenii nici nu mai credeau în treziri, ci spuneau: „Ce mai contează? Dumnezeu face tot ceea ce vrea El să facă, aşa că oamenii se nasc pentru a fi mântuiţi sau pentru a fi pierduţi.”

O, ce stare jalnică!

Atunci Dumnezeu l-a trimis pe John Wesley, care a făcut însă aceeaşi greşeală, după ce a propovăduit sfinţirea. Şi el a organizat o biserică, pe care a numit-o „metodistă”, şi care şi-a stabilit, asemenea Bisericii Luterane, o doctrină: „Noi credem asta şi asta. Punct.” Urmarea? Stâlpul de Foc a pornit mai departe, dar biserica lui Wesley n-a putut să înainteze cu El, pentru că era deja prinsă în organizaţie.

S-a ridicat apoi un grup de oameni care şi-au zis „penticostali” (de la cuvântul „cincizecime” care, în limba engleză este „Penticosta”). Ei au văzut Stâlpul de Foc, au primit Duhul Sfânt şi darurile Lui – vorbirea în limbi şi toate celelalte daruri. Au înaintat şi au produs o trezire foarte mare, aşa încât chiar şi ziarul „Oaspetele nostru de duminică”, editat de  Biserica Catolică, a admis acum câţiva ani, că Biserica Penticostală i-a întrecut, înregistrând într-un singur an mai mult de un milion şi jumătate de convertiţi.

Adevărul este că Biserica Penticostală este una din bisericile care şi-au lărgit rândurile cel mai repede, din toată lumea.

Dar ce a făcut Diavolul? S-a strecurat printre ei şi i-a îndemnat să se organizeze, iar ei l-au ascultat şi s-au organizat, trasând graniţe între fraţi.

Acum Stâlpul de Foc înaintează iarăşi, dar penticostalii sunt atât de prinşi în organizaţia lor încât nu-L mai pot urma. Focul lui Dumnezeu înaintează aşa cum a înaintat în fiecare epocă.

În toată istoria, n-a existat niciodată o biserică ce a căzut şi apoi s-a ridicat iarăşi. Voi ştiţi aceasta. Cine a căzut, căzut a rămas şi rămâne.

Noi nu trebuie să trasăm graniţe, ci să spunem: „Noi credem aşa şi aşa”, însă nu trebuie să punem punct, ci virgulă. Astfel, vom putea spune: „Noi credem asta şi asta, şi orice va mai turna Domnul în inimă.”

Sunt atât de minunate tablourile din Vechiul Testament! O, dacă am avea timp să vorbim despre ele! Dar, desigur, în cele douăzeci de minute care mi-au mai rămas, nu putem să o facem. Totuşi, vreau să vorbesc despre unul din ele.

Ilie l-a găsit pe Elisei şi i-a zis să meargă după el. Mai târziu, Ilie i-a zis: „Rămâi aici, căci eu trebuie să plec în altă cetate!” însă Elisei, acela care trebuia să rămână proroc în locul lui, i-a răspuns: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” (2 Împăraţi 2.2).

Ilie era imaginea lui Hristos, care a plecat în slavă, iar Elisei este imaginea Bisericii, care a rămas în locul Lui, ca să sfârşească lucrarea, cu o îndoită măsură din Duhul Lui.

Mai târziu, Ilie trebuia să plece în cea de-a doua călătorie, aşa că i-a zis lui Elisei:

„Trebuie să mă duc la şcoala prorocilor. Rămâi aici.” Dar Elisei i-a răspuns: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.

Au mers deci împreună, iar după ce au plecat de la fiii prorocilor, Ilie i-a zis din nou: „Rămâi aici, căci eu merg să trec Iordanul.” Elisei i-a răspuns însă: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.

Îmi place mult această hotărâre de a merge înainte. Indiferent cât de mult te-ar costa, mergi înainte cu Dumnezeu! În felul acesta, vei ajunge în ape tot mai adânci, în experienţe tot mai adânci, într-o dragoste tot mai adâncă, pentru care nu există graniţe.

Iordanul simbolizează moartea. Până atunci, ei au mers în două locuri care nu aveau legătură cu moartea – la Betel şi la Ierihon, adică la neprihănire şi la sfinţire -, dar după aceea Ilie a trecut Iordanul şi întorcându-se spre Elisei, l-a întrebat: „Ce vrei să îţi fac?” Elisei nu a dat înapoi, ci a zis: „Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău.” Vedeţi? Cereţi din belşug!

Ilie i-a răspuns: „Greu lucru ceri, dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa ţi se va întâmpla.

Ce credeţi, l-ar mai fi putut convinge cineva pe Elisei să-şi ia privirile de la Ilie?

Acesta este necazul cu biserica de astăzi. Noi avem prea mulţi oameni care au făgăduinţa că vor primi Duhul Sfânt, dar care sunt cu un ochi la lume şi cu unul la Dumnezeu. În cazul acesta, sigur că veţi cădea. Luaţi-vă deci, privirea ori de la Dumnezeu, ori de la lume!

Sfatul meu este să vă luaţi privirea de la lume, de la vecini, de la organizaţii, şi să v-o aţintiţi numai asupra lui Hristos, după cum Elisei şi-a aţintit-o numai asupra lui Ilie.

După puţin timp, a coborât un car de foc, cu cai de foc şi Ilie a urcat în el. Pe când se înălţa la cer, i-a aruncat lui Elisei mantaua cu care lovise Iordanul, ca să croiască o cale liberă prin moarte. Elisei a ridicat-o de jos şi s-a îmbrăcat cu ea, simbolizându-L în mod minunat pe Hristos.

Când Isus mergea către Ierusalim, o femeie i-a zis: „Porunceşte, I-a zis ea, ca, în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” (Matei 20.21).

Atunci El le-a zis: „Puteţi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”

Da”, au răspuns ei.

„Este adevărat că puteţi”, le-a spus El.

Mantaua pe care I-o dăduse Dumnezeu era ungerea Duhului Sfânt. După ce Isus, simbolizat prin Ilie, a înviat din morţi, S-a înălţat la cer, iar ucenicii au aşteptat în camera de sus până le-a trimis Mantaua, căci acelaşi Duh Sfânt care fusese peste El, S-a revărsat peste Biserică.

El a spus: „…Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea…” (Ioan 14.12).

O îndoită măsură din Duhul care era peste Hristos este acum peste Biserică.

Elisei a luat mantaua, s-a dus la râu, a lovit apele cu ea şi a zis: „Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?” (2 Împăraţi 2.14).

Astăzi, oamenii pretind că sunt plini de Duhul Sfânt şi totuşi le este frică să se încreadă în Dumnezeu pentru o durere de dinţi! Aleluia! Frate, treci Iordanul! Treci dincolo! Treci, căci o măsură îndoită din Duhul care era peste Hristos Isus a fost trimisă peste Biserică, pentru a continua lucrarea până la venirea Sa, căci este scris: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu voi fi cu voi până la sfârşitul veacului.” (Ioan 14.19; Matei 28.20 – parafrazare).

El a înviat din morţi, iar în seara aceasta este, în formă duhovnicească, cu Biserica Sa. O, El vă dă toată puterea pe care o avea când era pe pământ, iar vouă vă este frică să o folosiţi! Oare aţi trecut Iordanul cu adevărat? Iordanul înseamnă moartea.

Aşa cum am spus aseară, trecând Iordanul, tu treci de perdea şi intri în Sfânta Sfintelor, iar acolo, Lumina pe care o primeşti nu mai are nimic în comun cu această lume. Atunci vei umbla în părtăşie cu Hristos, care va locui în tine: nădejdea slavei, Duhul Sfânt locuind şi lucrând într-o fiinţă muritoare.

Dacă v-aş spune că duhul unui mare pictor este peste mine, desigur, v-aţi aştepta ca şi eu să pictez ca şi el. Dacă v-aş spune că peste mine este duhul lui John Dillinger, vi s-ar părea normal să fiu şi eu un criminal înarmat; iar dacă v-aş spune că Duhul lui Hristos este peste mine, atunci trebuie să fac faptele lui Hristos.

Cine pretinde că este creştin, să se depărteze de păcat, de egoism, de ceartă şi de toate celelalte fapte ale întunericului, şi să trăiască aşa cum a trăit Hristos: o viaţă liniştită, smerită şi binecuvântată de Dumnezeu. Amin. Aşa este.

O, în aceste clipe mă simt cu adevărat aproape de Domnul! Acesta este Cuvântul pe care îl iubesc şi care ne sfinţeşte sufletele.

Observaţi ce spune versetul 5:

„… ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos…

Aici intervine marea problemă a înfierii. Poate că fraţii penticostali nu vor fi de acord cu ceea ce voi spune, dar îi rog să mă asculte cu atenţie în următoarele 10-15 minute.

Aş vrea să vă întreb ceva, pe voi, care citiţi Biblia. În Vechiul Testament există o lege a înfierii, despre care ni se vorbeşte şi în epistola către Galateni şi în alte locuri, după cum bine ştiţi. (Galateni 4.2).

Dacă într-o familie se năştea un copil de parte bărbătească, deşi el se năştea ca fiu al tatălui, era totuşi dat unui îngrijitor, care îl creştea şi îi dădea tot timpul de ştire tatălui despre felul în care se comporta copilul. Apoi, când ajungea la o anumită vârstă, soarta acelui copil depindea de comportamentul pe care l-a avut până atunci. Dacă se purtase în chip nevrednic, în ciuda faptului că era fiu, el nu primea nici o moştenire de la tatăl său, însă dacă se purtase bine, situaţia era cu totul alta.

Fiţi atenţi! Nu lăsaţi aceste lucruri să vă treacă pe lângă urechi.

Acel copil se născuse în familia lui ca fiu.

Când penticostalii, metodiştii liberi, baptiştii şi toţi ceilalţi au primit Duhul Sfânt, au spus: „Gata, acum Îl avem!” dar nu era aşa.

Metodiştii au spus: „Frate, dacă strigăm, înseamnă că avem Duhul Sfânt!” Cu asta, fiecare metodist a strigat şi a spus: „Frate, am Duhul Sfânt” , însă nu după multă vreme, şi-au dat seama că nu-L aveau.

Când penticostalii au primit vorbirea în limbi, au spus: „Avem Duhul Sfânt!” dar şi ei au dovedit că nu-L aveau. Aşa este. Viaţa fiecăruia mărturiseşte cine este cu adevărat.

Eu am văzut oameni care vorbeau în limbi, iar după ce ieşeau în lume înşelau, furau, minţeau şi făceau multe alte lucruri rele. Voi nu puteţi spune că un astfel de om are Duhul Sfânt. Eu cred în strigare, în vorbirea în limbi şi aşa mai departe, dar vreau să vă lămuresc câteva lucruri.

Poate că acum vă vine să mă strângeţi de gât, dar când vom trece dincolo, nu veţi mai gândi aşa. Acesta este adevărul.

Fiţi atenţi. Deşi copilul se năştea ca fiu în casa tatălui său, el nu moştenea nimic până când viaţa lui nu dovedea că este un fiu vrednic. Îngrijitorul, care în cazul nostru este Duhul Sfânt, dădea tot timpul de ştire tatălui despre felul cum se comporta copilul.

Noi însă, am vrut să sărim gardul. Am vrut să punem  carul înaintea cailor. Voi aţi vrut să pretindeţi şi să faceţi anumite lucruri înainte ca Dumnezeu să le facă şi în felul acesta nu aţi obţinut decât nişte manifestări ale cărnii. Acesta este necazul cu biserica.

Dacă adevărata credinţă de la Cincizecime ar cuprinde această sală, să ştii, frate, că întreaga California ar afla că în seara aceasta s-a întâmplat ceva aici. Aşa este.

Dar pe undeva este ceva putred.

Problema nu este cu Dumnezeu, ci cu credinţa voastră. Tot secretul este că trebuie să ştii bine ce faci, să ştii bine pe ce să-ţi întemeiezi credinţa, şi apoi să te supui voii lui Dumnezeu.

Observaţi! Când s-a născut acel copil, el era fiu.

Când penticostalii au primit Duhul Sfânt, ei s-au născut în …. oameni care cred în primirea Duhului Sfânt.

Când am venit aici, singura deosebire pe care am văzut-o între Biserica Baptistă din Kentucky şi Biserica Penticostală a fost că penticostalii credeau în vorbirea în limbi şi susţineau că ea este dovada botezului cu Duhul Sfânt. Aceasta este singura deosebire pe care am găsit-o între cele două biserici.

Nu demult am predicat într-o biserică baptistă. Nimeni nu spunea „Amin” sau altceva. O, fraţilor, pe vremuri vedeam bătrâne mame cu bonete croşetate, care strigau şi săreau pline de bucurie. Desigur.

Eu l-am întrebat pe pastorul acelei biserici:

„Aceasta este o biserică baptistă?”

„Da, domnule, a răspuns el înclinându-se politicos.”

„Cu siguranţă nu pare a fi”, am spus eu.

Am predicat în continuare cum am ştiut mai bine, dar cu toate acestea nimeni nu spunea „Amin”, ci stăteau cu toţii înţepeniţi şi scrobiţi. Atunci am spus:

„Ascultaţi-mă bine! Voi nu sunteţi baptişti, ci doar nişte membri de biserică. În biserica de unde am venit eu, baptiştii îngenunchează la altar şi se roagă împreună pentru cineva care vrea să primească mântuirea.”

Vă spun fraţilor, asta ne trebuie nouă astăzi: să îngenunchem la altar, ca în vremurile de demult şi să ne rugăm unii pentru alţii, până când primim mântuirea (Aleluia!), până când murim faţă de noi înşine şi faţă de păcat şi ne naştem din Duhul Sfânt.

Dacă ţi-ai pierdut portmoneul, El ţi-l va aduce înapoi. Dacă ai necazuri, El nu-ţi va întoarce spatele, şi îţi va fi frate. Îşi va întinde mâna şi te va ajuta să te ridici iarăşi. Amin…….………………………………………………………………………………….

          …Observaţi, când acel copil se năştea, el era un fiu în familia respectivă, dar moştenirea lui depindea de viaţa pe care o ducea.

Vreau să fiu sincer cu voi. Nu credeţi că am împins această moştenire mai departe decât ar fi meritat viaţa pe care am dus-o? Aceasta este problema astăzi. Acum ar trebui să fim departe, pe drum în sus, dar noi suntem tot jos. De ce? Din cauza vieţii pe care o ducem, din cauza lipsei de respect ce ne caracterizează.

Am fost la multe adunări şi am văzut ce se întâmpla în jurul meu. S-ar putea să primesc nişte scrisori foarte usturătoare după această predică, dar nu e nici o problemă. Eu tot voi continua să mă rog.

Am văzut oameni care aveau darul vorbirii în limbi şi vorbeau împotriva rânduielii. Predicatorul propovăduia Cuvântul, iar unii se ridicau şi vorbeau în limbi. Aceasta este împotriva rânduielii, căci „duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor.” (1Corinteni 14.32).

Cuvântul lui Dumnezeu este pe primul plan, niciodată pe al doilea. Da, aşa trebuie să fie Cuvântul Său.

De asemenea, am văzut oameni care se ridicau şi vorbeau în limbi, iar toţi ceilalţi îşi vedeau de ale lor şi nici nu-i băgau în seamă. Şi aceasta este împotriva rânduielii, deoarece voi trebuie să aveţi respect pentru aceste lucruri. Dacă credeţi în existenţa Duhului Sfânt, atunci lăsaţi-L să vorbească. Ascultaţi cu atenţie ce spune şi scrieţi. Dumnezeu nu va spune nimic nepotrivit şi nu va repeta ceea ce a spus. El ne-a spus să nu facem repetări inutile, şi nici El nu le va face, ci va spune clar ce se va întâmpla, când se va întâmpla, iar voi trebuie să luaţi aminte. Dacă nu se va întâmpla aşa, atunci omul prin care a venit prorocia trebuie să se ducă la altar şi să se pună în rânduială cu Dumnezeu, pentru că peste el a fost un duh necurat.

Noi trebuie să venim la biserică cu inima plină de frică şi de respect, pentru că biserica nu este o sală de spectacol, nici un loc în care se vorbeşte despre ce ai făcut în cursul zilei, ci este un loc de închinare. Necazul este că noi am făcut din ea o casă a neorânduielii.

Poate că ceea ce vă spun vă va produce crampe la stomac, dar vă va face bine, pentru că Dumnezeu are leac pentru aceste crampe, ştiaţi lucrul acesta?

Moise a călăuzit prin pustie două milioane de oameni, timp de patruzeci de ani şi când au ajuns la capătul călătoriei nu era printre ei niciunul neputincios.

Poate că în seara aceasta se află printre noi şi medici. Nu v-ar interesa să ştiţi ce reţetă prescria doctorul Moise copiilor lui Israel? Să ştiţi ce le dădea el acelor oameni?

Câţi copilaşi se năşteau în fiecare noapte? Câţi bătrâni erau printre ei? Câţi ologi şi şchiopi? Câte crampe şi câte boli aveau peste noapte? Iar doctorul Moise avea grijă de fiecare dintre ei.

N-aţi vrea să aruncaţi o privire în trusa medicală a lui şi să aflaţi ce medicamente le prescria? Aţi vrea să aflaţi? Iată despre ce Medicament era vorba: „Eu sunt Domnul care te vindecă.” (Exod 15.26). Amin.

Acesta era singurul leac pe care îl avea şi dădea rezultate pentru două milioane de oameni.

Atâta timp cât nu mureau şi cu cârteau, atâta timp cât umblau înaintea lui Dumnezeu, El mergea înaintea lor, îi ducea de mână şi îi purta pe aripi de vultur. Dar în clipa când s-au împotrivit rânduielii, Dumnezeu i-a părăsit. Aşa este. Nu aveau de mers decât vreo 40 de mile (cam 65 km), drum pe care l-ar fi parcurs în vreo două-trei zile, dar cu toate acestea, au rătăcit prin pustie timp de 40 de ani, mergând de jur împrejur şi încercând să ajungă la liman.

Exact aşa este şi cu biserica de astăzi. Totul este pe dos.

Să ne întoarcem la acel fiu, care se năştea. Este vorba despre ceea ce v-am spus aseară. Mulţi dintre cei care mâncau mană puteau rămâne afară. Mana cădea în fiecare noapte. Aşa este. Trebuia să cadă în fiecare noapte. Poate că uneori li se făcea foame între mese, pentru că mana nu ţinea prea mult, dar omul trecea de perdeaua templului şi trăia în Sfânta sfintelor.

Voi mă întrebaţi: „Frate Branham, noi locuim acolo?”

Aaron intra acolo o dată pe an şi pentru asta trebuia să fie uns ca mare preot, dar Hristos a înlăturat perdeaua, pentru ca fiecare credincios să poată intra în Sfânta sfintelor. Şi acela care a intrat acolo, nu trebuia să mănânce în fiecare zi o mană care se termină până seara (o scurtă rugăciune de dimineaţă), ci el trăieşte în permanenţă în prezenţa Domnului Isus, umblă cu El şi vorbeşte cu El.

Îmi amintesc de o femeie irlandeză care a pornit pe mare ca să ajungă până aici. Vaporul răsuna de muzica formaţiilor de jaz, dar după o vreme s-a pornit o furtună puternică şi au început să se transmită mesaje prin care se cerea ajutor.

Căpitanul a alergat pe punte şi a strigat: „Opriţi-vă o clipă, pentru că tocmai am primit răspuns de la New York. Dacă nu reuşim să rezistăm încă treizeci de minute, vom ajunge pe fundul mării. Schimbaţi muzica şi rugaţi-vă cu toţii!”

Au căzut cu toţii în genunchi, iar formaţiile au început să cânte: „Mai aproape Dumnezeul meu de Tine!”

Vaporul se înclina într-o parte şi-n alta, abia răzbind printre valuri, în timp ce bătrâna irlandeză, care era îmbrăcată cu o rochie lungă şi avea părul lung, umbla încoace şi încolo, strigând: „Aleluia! Aleluia!”

Văzând-o ce face, oamenii au întrebat-o:

„Tu de ce nu te rogi, femeie?”

„O, eu m-am rugat deja, iar acum sunt pregătită”, a răspuns ea.

Sigur că da. Umblaţi cu Hristos şi veţi fi pregătiţi asemeni acestei femei.

După o vreme, căpitanul s-a întors pe punte şi a întrebat-o:

„Doamnă, ce se întâmplă cu tine?”

„O, sunt foarte fericită”, a răspuns ea.

„Ai înţeles ce le-am cerut oamenilor?” a continuat el. „Dacă vaporul nu mai rezistă încă o jumătate de oră, vom ajunge cu toţii pe fundul oceanului.”

„Am înţeles, domnule. Aleluia!” a răspuns ea.

„Ce vrei să spui prin asta, femeie?”

„Îl laud pe Domnul.”

„Cum adică? Acum, când într-un sfert de oră ai putea fi pe fundul mării?”

„Sigur că da. Vin din Irlanda şi merg în America s-o întâlnesc pe fiica mea pe care nu am mai văzut-o de 30 de ani. Mai am o fiică plecată în slavă, aşa că dacă vaporul mai rezistă o jumătate de oră, îmi voi vedea fiica din America. Dacă nu, în scurt timp o voi vedea pe cea din slavă. Aleluia!”

Rugaţi-vă şi umblaţi pe calea Domnului, căci nu ştiţi când se poate auzi lângă voi un scrâşnet de frâne şi în clipa următoare să fiţi în slavă. Trăiţi la picioarele Lui! Nu ieşiţi afară de după perdea. A fi născut din nou este un lucru minunat, dar aceasta nu este totul, frate.

Amintiţi-vă că acel copil era înfiat. Toate imaginile din vechiul Testament trebuie să se oglindească în Noul Testament. Noi ştim că Vechiul Testament este format numai din imagini şi umbre ale Noului Testament. Dacă pe negativul unui film fotografic apare un om cu mâna ridicată, este imposibil ca el să nu apară şi în fotografie. Acolo trebuie să apară tot ce se află pe negativ.

Dacă îngrijitorul mărturisea despre copil că era interesat de treburile tatălui său, că era curajos şi priceput, desigur inima tatălui său tresălta de bucurie, pentru că îl iubea.

Atunci, când fiul ajungea la o anumită vârstă, tatăl anunţa o zi de sărbătoare, chema mai mulţi oameni care să fie martori, îl îmbrăca pe fiu cu o haină deosebit de frumoasă şi îndeplinea o ceremonie de înfiere. Deşi era copilul lui, omul îl înfia ca să fie fiu în familia lor. (cunoaşteţi aceste lucruri din Scriptură). Începând din acea zi, băiatul avea dreptul să se ocupe de afacerile tatălui său, pentru că ele erau moştenirea lui. Odată ce el era înfiat, el avea stăpânire peste toate bunurile tatălui şi nu mai avea nevoie de un îngrijitor ca să se ocupe de el.

          Când voi v-aţi întors şi v-aţi născut din nou, v-aţi gândit că asta este totul, dar prin aceasta v-aţi îndepărtat cu uşurinţă de cale, iar acum vă treziţi că aveţi crampe şi că nu vă ajunge mana şi rătăciţi de la o adunare la alta. De ce? Pentru că Dumnezeu a vegheat asupra purtării Bisericii Sale.

Fiţi atenţi! Dumnezeu a făcut acelaşi lucru cu propriul Său Fiu, ca să mărturisească aceasta în trei locuri, căci Biblia spune: „Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.” (Matei 18.16).

El i-a luat pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan (credinţa, nădejdea şi dragostea) şi au urcat împreună pe un munte înalt. Acolo, înfăţişarea lui Isus s-a schimbat şi hainele Lui au strălucit ca soarele, iar din cer s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi.” (Luca 9.35).

Dumnezeu Şi-a înfiat propriul Fiu, L-a înfăţişat înaintea martorilor într-un trup schimbat, proslăvit şi strălucitor, după care a depus mărturie despre El spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi.”

Nu este deci de mirare că Isus a putut spune: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28.18).

Frate, motivul pentru care biserica nu înaintează este că v-aţi tot plimbat dintr-un loc într-altul, i-aţi imitat pe cei din lume şi v-aţi certat unii cu alţii din cauză că nu aparţineţi de aceeaşi denominaţiune. Aţi făcut tărăboi şi aţi ridicat graniţe între voi, între fraţi, pentru că unul era unitarian şi altul trinitarian, pentru că unul fusese botezat cu faţa în sus şi altul cu faţa în jos, şi tot felul de astfel de lucruri. Acesta e motivul pentru care biserica nu înaintează. Da, acesta este adevărul.

Dacă aţi reuşi să dărâmaţi zidurile dintre voi, şi să-i acceptaţi pe ceilalţi aşa cum sunt, dacă aţi reuşi să daţi mâna cu ei şi să-i numiţi fraţi, luptând pentru aceeaşi cauză, atunci aţi mărturisi că sunteţi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă voi ajunge vreodată în situaţia de a nu putea să întind mâna vreunui frate care lucrează pentru Împărăţia lui Dumnezeu, atunci voi şti că m-am rătăcit de pe Cale. Amin.

Mi-ar fi frică să stau pe această platformă şi să înfrunt duhurile rele dacă aş şti că în inima mea se cuibăreşte invidia pentru vreun frate care încearcă să propovăduiască Evanghelia lui Isus Hristos, sau să trăiască o viaţă de creştin. Convingerile noastre religioase poate să difere ca cerul de pământ, dar, dacă el Îl iubeşte pe Domnul Isus, este fratele meu. Necazul este că oamenii au ridicat ziduri între ei.

Nu uitaţi însă că Biblia spune: „Cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4.20).

Frate, dacă ai dragoste, îl ai pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este dragoste. Şi încă ceva: fără dragostea dumnezeiască nu poţi ajunge nicăieri, pentru că aşa cum vă iubiţi unii pe alţii, aşa Îl iubiţi şi pe Dumnezeu.

Ascultaţi-mă. Am acasă un băieţel dolofan în vârstă de cinci luni. Cu toţii vă amintiţi prorocia despre el. Oamenii râdeau de mine şi spuneau: „Ha! Ha! Parcă spuneai că vei avea un fiu, Iosif!” dar el a venit. Dumnezeu a zis că va veni şi aşa a fost. Mai am un băiat de 19 ani, o fetiţă de patru ani şi încă una de opt ani.

Puteţi spune tot ce vreţi despre mine, fiindcă nu mă interesează, dar nu vă legaţi de copiii mei! Nu vă cer să fiţi buni cu mine, dar fiţi buni cu ei.

Vedeţi? La fel gândeşte Dumnezeu. Aceştia sunt copiii Lui, de aceea, trebuie să fim buni unul cu celălalt. Trebuie să fim cinstiţi unul faţă de altul, căci, cum este posibil ca cineva să nu fie cinstit cu aproapele lui şi totuşi să pretindă că este creştin? Aşa ceva este dincolo de puterea mea de înţelegere. Cum este posibil să-l înşeli pe fratele tău? Cum este posibil să joci teatru şi să-l denigrezi pentru simplul fapt că nu este de acord cu tine într-o anumită privinţă? O, frate!

Miel iubit, Sângele Tău scump

Niciodată nu-Şi va pierde puterea,

Până când Biserica răscumpărată a Domnului

Va fi salvată de păcat pe veci.

Din clipa când am văzut, prin credinţă,

Şuvoiul ce curgea prin rănile Tale,

Am cântat tot despre dragostea răscumpărătoare,

Şi voi cânta până voi muri.

Dumnezeu este dragoste, şi: „Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu.” (1 Ioan 4.7).

Dar aici este vorba despre dragostea dumnezeiască, nu despre cea firească, căci după cum ştim, există două feluri de dragoste.

Noi, oamenii, putem avea tot felul de simţăminte pe care le numim dragoste, dar aceasta nu este dragostea dumnezeiască, ci este o batjocură de-a Satanei. Voi ştiţi aceasta.

Există două feluri de dragoste: dragostea „phileo” şi dragostea „Agapao”.

„Phileo” este un cuvânt grecesc care înseamnă „dragostea pe care o am, de exemplu, eu pentru soţia mea.” Tu o iubeşti pe soţia ta cu o dragoste „phileo”, care provoacă gelozie. Astfel, dacă l-ai prinde pe vreunul că o jigneşte, ai fi în stare să-l omori. Aceasta este dragostea „phileo”.

În schimb, dragostea „agapao” te face să te rogi pentru sufletul lui pierdut. Aceasta este diferenţa, şi aceasta nu pot înţelege oamenii. Vedeţi voi, dragostea nu este o stare pe care să ţi-o impui în mod conştient, ci este pur şi simplu Duhul lui Dumnezeu care ne leagă inimile în părtăşie creştină şi în dragoste.

Îmi voi permite să lansez o provocare. Dacă fiecare metodist, baptist, prezbiterian, penticostal şi toţi ceilalţi de aici, aţi lăsa deoparte toate gândurile negre despre ceilalţi şi i-aţi iubi cu adevărat, tratându-i ca fraţi şi ca surori, atunci aţi vedea cea mai mare trezire de care s-a auzit vreodată în această vale. Nu se poate altfel.

Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”  (Evrei 12.6). Ştiaţi aceasta? Aceasta se întâmplă prin fiecare hotărâre pe care o luaţi. Prin asta Dumnezeu vă modelează, pentru că fiecare fiu care vine la Dumnezeu trebuie să fie pedepsit, încercat şi dovedit.

De îndată ce ai primit Duhul Sfânt, toată lumea începe să vorbească despre tine, să spună că ai înnebunit, că ţi-ai pierdut minţile şi că ai ajuns un „holly-roller” şi altele asemenea. Şi fii atent: dacă nu rezişti în faţa acestor încercări, Biblia spune că eşti un copil nelegitim.

Dar dacă eşti născut cu adevărat din Dumnezeu, nu mai contează ce spune lumea. Atunci tu ştii foarte bine pe ce stai şi toţi diavolii din iad nu te vor putea clinti. O, atunci, tu nu vei mărturisi cu vocea, ci prin roadele tale, prin faptul că trăieşti cum se cuvine.

Aţi văzut vreodată o pecete? Când pui o pecete pe hârtie, se cunoaşte pe ambele părţi. Deci, judecând după viaţa care merge înaintea voastră şi după lucrurile pe care le lăsaţi în urmă, oamenii vor şti dacă sunteţi fii şi fiice de Dumnezeu, sau nu, căci dacă sunteţi cu adevărat pecetluiţi cu Duhul Sfânt, dragostea dumnezeiască vă urmează pretutindeni.

Eu am spus adesea: „Fiţi săraţi şi pământului îi va fi sete!”, iar Isus a zis: „Voi sunteţi sarea pământului!” (Matei 5.13).

Fiţi săraci şi pământului îi va fi sete! Trăiţi în aşa fel, ca vecinii să poată spune: „Iată un creştin adevărat!”, căci aşa trebuie să fiţi.

Eu aş prefera să am aceasta în inimă, decât toate darurile despre care vorbeşte Dumnezeu în Biblie. Sigur că da, pentru că Biblia spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.

Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.” (1Corinteni 13.1,2).

Înţelegeţi?  Chiar dacă aş avea credinţă nu să vindec bolnavii, ci să mut munţii şi n-aş avea dragoste, nu aş fi nimic.

Însă, dragii mei penticostali, voi umblaţi după daruri în loc să umblaţi după Cel ce le dă. Înţelegeţi? Întoarceţi-vă la Dumnezeu! Umpleţi-vă inimile cu adevărata dragoste dumnezeiască! Iubiţi-L pe Domnul din toată inima şi darurile vor avea grijă de ele însele. Nu vă mai bateţi capul cu ele, fraţilor, căci până la urmă vin şi ele.

După ce Domnul te va înfia în Familia Lui, El te va aşeza în Biserică în locul unde ştie că eşti potrivit. Într-o zi te va chema dintr-o adunare de rugăciune, îţi va da o haină şi îţi va spune: „Fiule, te trimit să propovăduieşti Evanghelia!” Atunci toată lumea va şti despre aceasta. Sau, te va chema şi-ţi va spune: „Fiule, te trimit să te rogi pentru bolnavi!”, iar atunci vei vedea ce se va întâmpla. Dar nu uitaţi: voi nu puteţi forţa lucrurile! Nu puteţi fabrica aceste lucruri pe cale mintală, pentru că Dumnezeu este Cel care depune mărturie despre darurile Lui. Dar ce este un dar fără frică de Cel care îl dă? De problema aceasta se lovesc oamenii de azi.

Sunt biserici în care păstorul este ales prin vot deschis. Astfel, oamenii aleg păstori înalţi, chipeşi, cu părul creţ, bine îmbrăcaţi, croiţi după tiparul Hollywood-ului, dar acesta nu este un semn că a fost ales de Dumnezeu. Alegerea lor nu are nicio legătură cu chemarea Domnului. Spun aceasta, pentru că am văzut o mulţime de oameni care nu fuseseră chemaţi de Dumnezeu în slujbă, deşi fuseseră aleşi de oameni.

Necazul este că oamenii de astăzi aleargă după strălucire. Bisericile sunt pline de religie de Hollywood; de treziri de Hollywood, de modă, de bijuterii şi aşa mai departe. Vai, te apucă greaţa!

Eu cred însă în vechea religie trimisă de Dumnezeu, care te curăţă şi face din tine un om cu totul nou. Amin.

De la cel mai mic, până la cel mai mare, oamenii sunt cuprinşi de febra televizorului. Ca să vedeţi ce poate face Diavolul, în toată ţara nu este niciun copil care să nu ştie cine este David Crockett. Da, toţi ştiu că s-a născut în Tennessee şi că la vârsta de trei ani a omorât un urs. Voi ştiţi că aceasta este o minciună, dar cu toate acestea, copiii ştiu totul despre el.

Vedeţi? Diavolul se foloseşte de televiziune şi de toate celelalte ca să bage aceste lucruri în capul fiecărui copil din America. Dacă oamenii s-ar folosi de televiziune şi de celelalte lucruri ca să-L propovăduiască pe Isus Hristos, atunci n-ar mai exista delicvenţă juvenilă.

Aleluia! Nu vă speriaţi, căci „Aleluia” înseamnă „Slavă lui Dumnezeu”, iar „Amin” înseamnă „Aşa să fie”! Desigur, nu veţi păţi nimic dacă veţi spune aceste cuvinte din când în când.

Mai demult, am avut un câine bătrân. Mie îmi place să merg la vânătoare noaptea. Acest câine, de care vă spun, hăituia tot ce mişca pe câmp, însă, dacă găsea vreun dihor sub o tufă, nu se apropia de el, ci dădea târcoale şi lătra. Tot ce trebuia să fac atunci, era să dau tufa la o parte, să-l mângâi pe ceafă şi să zic: „Şo pe el, băiete!” iar câinele se repezea imediat şi-l apuca.

Fraţilor, cel mai mizerabil dihor pe care-l ştiu, este Diavolul. Oh, şi tot ce am de făcut este să zic din când în când „Amin” şi cu asta l-am răpus. Amin.

O, Dumnezeu este adevărat! El ne înfiază ca să intrăm în părtăşie cu credincioşii care formează trupul Lui şi pentru a depune mărturie prin Duhul Sfânt, despre slujba pe care ne-o dă. Noi nu trebuie să vorbim prea mult despre aceasta, pentru că vorbeşte Dumnezeu însuşi; El este Cel ce depune mărturie despre darurile Lui.

Toate aceste daruri sunt minunate şi desigur, le dorim cu toţii. Facă Domnul ca fiecare din noi să le aibă, însă vă spun sincer, că prefer să-L am pe Dătător, decât să am darurile Lui, pentru că Pavel ne-a spus ce înseamnă să ai daruri fără să-L ai pe Acela care le dă.

Dacă că noi L-am fi căutat pe Dătător, în loc să căutăm darurile, Biserica ar fi departe acum, nu sunteţi de aceeaşi părere?

Biserica ar fi ajuns departe dacă ar fi rămas la picioarele Domnului, dacă L-am fi iubit şi am fi trăit pentru El, fără să încercăm să forţăm lucrurile, dacă am fi dus o viaţă sfântă şi ne-am fi înnoit forţele în fiecare zi în rugăciune, pentru că oricum, Domnul s-ar fi îngrijit de restul.

El vrea să-i înfieze pe oameni în Trupul Său iubit, care este Biserica, iar când va veni răpirea, vom fi găsiţi fără pată, pentru că trăim în prezenţa Împăratului. Acesta este secretul, prieteni.

Încercarea vine atunci când eşti confruntat cu vrăşmaşul, când eşti pus faţă în faţă cu puterile iadului. Orice lanţ este tot atât de puternic ca cea mai slabă zală a lui. Aşa este.

Înainte ca să fii confruntat cu vrăşmaşul, trebuie să te asiguri că ştii bine despre ce vorbeşti.

Necazul este că în America întâlneşti tot ce vrei şi tot ce nu vrei. Nu demult am fost la o adunare unde se spunea că se ţine un serviciu de vindecare divină. Predicatorul sărea, bătea cu putere în amvon şi ţipa cât îl ţinea gura: „Doamne, Îţi poruncesc!”

O, îndurare! Auzindu-l ce spune, am zis în sinea mea: „Doamne, ai milă de fratele meu, căci el nu înţelege!” Cine suntem noi ca să-I poruncim lui Dumnezeu? El a făcut totul deja, aşa că noi trebuie doar să credem. Atât.

Acolo era un băiat bolnav de inimă, pe care îl puseseră într-un cearceaf şi îl scuturau încoace şi încolo. Îmi era tare milă de el.

Apoi a venit un alt om, cu reumatism. Predicatorul l-a scuturat bine, apoi l-a lovit cu toată puterea şi a strigat: „Urăsc reumatismul!” O, dar asta nu alungă duhurile rele! Satanei nu-i pasă cât de mult strigaţi voi. El nu este tare de urechi dar, cu siguranţă, ştie cine are credinţă, căci aceasta este singurul lucru pe care-l poate alunga.

Niciodată n-a existat pe pământ vreun om care să aibă o ungere mai mare decât ungerea lui Isus. Este adevărat?

Într-o zi, El s-a dus la templu, iar bătrânii i-au dat un sul. El a început să citească din Isaia, unde scrie: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns… să vestesc un an de îndurare al Domnului.” (Isaia 61.1-2; Luca 4.18-19).

După ce a citit, le-a dat sulul înapoi, şi S-a aşezat. O, ce cuvinte scumpe au ieşit din gura Lui! Cea mai puternică ungere care a existat vreodată în această lume, a fost peste Domnul Isus Hristos.

Metodiştii confundă ungerea cu gălăgia, dar gălăgia nu înseamnă ungere. Nu, nu! Eu am constatat că acolo unde este multă gălăgie, nu se găseşte credinţă nici pentru a vindeca o durere de dinţi.

Fraţilor, voi trebuie să vă apropiaţi de Tatăl cu o frică sfântă. Aşa este.

Nu demult, când am fost în Africa de Sud, am stat în faţa unor provocări foarte puternice. Trebuie să fii foarte atent ce faci când intri pe teritoriul acelor ţări, unde vrăjitorii te provoacă, sfindându-L pe Domnul Isus Hristos. Când apari în faţa lor, este de preferat să ştii bine despre ce vorbeşti, pentru că, frate, ei fac tot ce poate fi făcut. Aşa este. Merg prin foc, zornăie oase, îşi înfig sabia în pântece şi o scot fără să curgă nici măcar o picătură de sânge, ţipă şi urlă până intră în transă, şi apoi îşi bagă o sabie pe nas şi o scot fără o picătură de sânge, merg pe cioburi de sticlă, se culcă pe cuie şi multe alte lucruri de felul acesta. Acestea sunt puterile întunericului. Ele nu au nicio legătură cu Domnul Isus, dar când îi pui la încercare, când îl aduci în faţa lor pe Isus Hristos, toate duhurile o iau la goană. Niciodată nu a fost altfel şi nici nu va fi. Aşa este.

          Fraţilor, umblaţi cu Dumnezeu! Intraţi în Sfânta Sfintelor, pentru că Duhul Sfânt (Îngrijitorul vostru) Îi dă în fiecare zi de veste despre felul cum înaintaţi în Împărăţia Lui, despre cum vă purtaţi cu copiii Lui şi despre tot ce faceţi, până într-o zi când Tatăl va spune: „Acum Îmi găsesc plăcerea în el, de aceea îl voi ridica înaintea oamenilor!”

Atunci nu va fi nevoie să spuneţi nimănui că aţi fost aleşi de Dumnezeu, pentru că toţi vor recunoaşte aceasta privind la viaţa pe care o veţi trăi. Spun aceasta, pentru că mărturia voastră este bună, dar nu rezolvă mare lucru. Însă viaţa pe care o trăiţi vorbeşte fără dubii despre voi. Acesta este adevărul. Deci, singura mărturie care contează este însăşi viaţa voastră. Credeţi aceasta?

Necazul este că noi ne-am organizat şi am devenit indiferenţi, tratându-l cu indiferenţă pe aproapele nostru. Mai mult, am strigat: „Baptiştii sunt reci şi formali, iar penticostalii de la biserica aceea, nu au nimic! Omul acesta aparţine de „Adunarea lui Dumnezeu”, dar nu este nimic de capul lui şi, la fel este cu acela, care aparţine de organizaţia „Numai Isus”!”

Vedeţi? Unul vrea să facă ceva, iar altul vrea altceva, aşa că se iau la ceartă din pricina aceasta. Dar, frate, toţi au botezul cu Duhul Sfânt, sau cel puţin, pretind că-L au şi dovezile sunt aceleaşi la fiecare.

Ceea ce ne trebuie nouă astăzi este o viaţă închinată Domnului, o viaţă în care nu mai trebuie să spunem nimic, pentru că spune El totul şi dovedeşte cine suntem. Noi putem să avem părtăşie unii cu alţii numai atunci când Sângele lui Isus Hristos ne spală de toate fărădelegile şi ne sfinţeşte. Numai atunci vom putea intra în orice biserică şi să spunem: „Bună dimineaţa, frate!” Dar nu o vom face ca nişte făţarnici, pentru că şi-ar da seama imediat de aceasta, ci vom vorbi cu el din inimă şi-l vom întreba: „Cum o mai duci, frate?” Vedeţi? Aşa trebuie să ne purtăm, aşa trebuie să vorbim cu el şi să avem părtăşie, pentru că numai atunci vom fi sarea pământului.

Aceste lucruri nu se pot imita, iar dacă aţi încerca s-o faceţi, sunteţi nişte făţarnici. Dacă faceţi aceasta numai pentru că aveţi datoria s-o faceţi, mai bine nu faceţi nimic, ci rămâneţi cu Dumnezeu până când vreţi s-o faceţi din toată inima. Abia atunci veţi fi în rânduială cu Domnul. Credeţi ce vă spun?

Eu cred că aici a greşit biserica. Da, greşeala noastră a fost că am scos dragostea şi părtăşia dintre noi, şi ne-am avântat să facem lucruri pe care nu ni le-a poruncit niciodată Dumnezeu. Ştiţi ce ar trebui să facem acum? Să ne întoarcem la Dumnezeu şi să spunem: „Doamne, iată-mă! Nu am să-Ţi ofer nimic altceva, decât viaţa mea, şi Te rog, ajută-mă să trăiesc altfel încât să primesc trecere înaintea Ta.” Atunci ne vom apropia de Împărăţia lui Dumnezeu şi veţi vedea adevăratele servicii de vindecare.

Când veniţi la altar, nu spuneţi: „Slavă Domnului! Eu am primit Duhul Sfânt acum 40 de ani! Aleluia!” căci aceasta nu vă va ajuta cu nimic. Satanei nu-i pasă că spuneţi aceasta, de aceea, când veniţi, voi trebuie să fiţi pe deplin siguri, că ştiţi pe ce staţi.

Nu demult, am rămas foarte mirat de două femei care au venit pe platformă.

Ţineţi minte că eu cred în toate manifestările duhovniceşti, pentru că am primit botezul cu Duhul Sfânt şi ştiu bine despre ce vorbesc. Da, domnilor.

Aşadar, chemând rândul de rugăciune, am ajuns la cele două femei. Una dintre ele a început să danseze, învârtindu-se repede, aşa că i-am zis: „Fii amabilă şi stai liniştită, ca să pot vorbi!” Dar ea n-a putut să se oprească, ci dansa mai departe. Văzând aceasta, m-am gândit: „Ei bine, voi încerca cu următoarea!” Am chemat-o deci pe următoarea, i-am luat mâna şi i-am zis: „Aş vrea să vorbesc o clipă cu tine, soră!” dar când am spus aceasta, a început să danseze şi ea, învârtindu-se. Le-am spus că dansează frumos, că îmi place şi ştiu că şi Miriam a dansat în Duhul. Eu cred în astfel de manifestări, dar fiecare lucru îşi are vremea lui. Înţelegeţi? Înaintea lui Dumnezeu trebuie să venim cu o frică sfântă, fiind siguri că El îşi va ţine Cuvântul. Da, trebuie să ne smerim prin Duhul Sfânt.

Nu ştiam ce se întâmplă, dar ştiam sigur că una din ele avea cancer. Probabil că astăzi este moartă, deoarece datorită faptului că nu a putut sta liniştită, nu a înţeles nimic. Nu mă îndoiesc de faptul că era foarte cumsecade, dar fusese învăţată greşit. Era o penticostală.

A urmat apoi o femeie cu o fetiţă, care apaţinea de o denominaţiune pe care noi o numim formală. Ea nu se mişca deloc, ci aştepta liniştită, cu numărul de rugăciune în mână.

Când i-a venit rândul, s-a apropiat de mine, iar fetiţa m-a luat de mână şi întorcându-se spre mama ei, a spus: „Ia te uită, mămico!” Micuţa îşi ridica piciorul. Când a văzut aceasta, femeia a început să plângă şi a simţit că o părăsesc puterile. Mi-a spus cât se poate se simplu: „Ştiam că se va întâmpla aşa, frate Branham. Da, ştiam că aşa va fi, pentru că am crezut din toată inima.”

„Dar ce avea copila?” am întrebat-o.

„Era paralizată de ambele picioare” mi-a răspuns ea.

Vedeţi? Ea s-a apropiat de Domnul aşa cum se cuvine, cu frică, respect şi credinţă în făgăduinţele Lui.

Când a venit cealaltă, deşi era o femeie sfântă n-am putut să mă rog pentru ea deoarece primise o învăţătură greşită. Ea credea că e în Duhul, dar era în fire. Roadele noastre dovedesc ceea ce suntem cu adevărat. Când ne apropiem de Dumnezeu trebuie să venim cu sfinţenie, ca nişte oameni cu mintea întreagă, crezând şi cerând. Apoi, dacă Domnul vă vindecă, sigur, ridicaţi-vă mâinile şi  aduceţi-I laudă.

Când femeia aceea a coborât în sală, îmbrăţişându-şi fiica, soţul ei, tatăl fetiţei, a venit alergând şi mi-a zis: „Frate Branham, de ani de zile sunt un păcătos şi soţia mea este creştină. Aş putea să-L primesc şi eu pe Isus chiar acum?”

„Desigur, frate”, i-am răspuns. „Îngenunchează aici.”

Aşa vrem noi să se desfăşoare adunările. Nu am dreptate? Noi vrem o biserică sănătoasă şi înţeleaptă, pentru că de o asemenea biserică nu vă veţi ruşina niciodată.

Dacă preşedintele ar fi aici, aţi fi foarte fericiţi deoarece v-aţi gândi că cel mai important om al vieţii politice a Statelor Unite a venit în adunarea voastră, în prezenţa Dumnezeului Atotputernic, nu-i aşa? Asta vrem noi, nu să vorbim unul împotriva celuilalt cu ură, ci să ne iubim aşa cum ne-a iubit Hristos.

Haideţi să ne rugăm câteva clipe. Mâine seară vreau să vă povestesc despre un lucru foarte important pe care îl am pe inimă, şi anume, ce înseamnă să te porţi urât cu Isus şi ce rezultate are aceasta. Încercaţi să veniţi, aducând şi pe alţii cu voi.

Acum, când sunteţi cu capetele plecate, şi când cred că toţi creştinii se roagă, aş vrea să vă spun ceva din Cuvânt. Poate că sunt printre voi persoane care până acum s-au jucat de-a biserica, lăsându-se duse de val.

Voi ştiţi, cu Moise era o mulţime amestecată, ceea ce a adus necazuri în tabără. Acolo se întâmplau semne şi minuni, şi toată lumea mergea după ei.

Poate că şi tu te-ai dus la biserică numai pentru că ai văzut că cineva are o mare putere şi o mare influenţă. În cazul acesta, prietene, eşti numai o pricină de poticnire pentru alţii, de aceea, vino la Hristos şi lasă-L să îţi umple inima cu adevărata slavă şi cu binecuvântările Sale.

În seara aceasta se află printre noi vreun păcătos care nu a făcut niciodată o mărturisire, care nu L-a primit încă pe Domnul Isus, şi care ar vrea să fie amintit în rugăciune?

Aţi vrea să ridicaţi mâna? Domnul să te binecuvânteze, doamnă. Mai este cineva?

Domnul să te binecuvânteze.

Domnul să te binecuvânteze, domnule. Este bine. Poate mai este vreun păcătos care vrea să ridice mâna şi să spună: „Roagă-te şi pentru mine, frate Branham, căci cred din toată inima că ai spus adevărul şi întotdeauna m-am gândit că ceva nu este în ordine cu mine.” I-am urmărit pe oamenii care spun că sunt creştini şi am văzut tot felul de lucruri.

Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule. Îţi văd mâna. Domnul să te binecuvânteze, tinere, îţi văd mâna. Domnul să te binecuvânteze, soră, îţi văd mâna. Da, văd şi eu mâna fratelui de acolo din spate.

Spuneţi: „Am văzut biserica şi am ştiut că era ceva cu ea. Acum înţeleg că nu Dumnezeu este vinovat pentru aceasta, de aceea, frate Branham, vreau să fiu asemenea creştinilor despre care vorbeşti tu. Vreau şi eu viaţa aceea liniştită şi plină de pace. Vreau să am în inimă ceva care să mă întărească atunci când furtunile se înverşunează împotriva mea. Vreau să ştiu că am pace în inimă, că pot merge liniştit chiar şi prin valea umbrei morţii. Vreau să te rogi pentru mine în seara aceasta, frate Branham.” O voi face, dragii mei fraţi şi surori.

Domnul vă vede mâinile. Nu vă ajută la nimic dacă le văd eu, dar le vede El. Au ridicat mâinile cam opt sau zece oameni, mărturisind că sunt păcătoşi. Poate mai este cineva care vrea să ridice mâna şi să spună: „Roagă-te şi pentru mine, frate Branham, căci vin şi eu ca un păcătos.”

Domnul să te binecuvânteze, soră.

Domnul să te binecuvânteze, frate.

Te văd şi pe tine, şi pe tine din spate, de lângă stâlp. Domnul să te binecuvânteze, frate.

Mai este cineva care ar vrea să spună: „Roagă-te puţin şi pentru mine, frate Branham, căci mă simt ciudat, în seara aceasta şi aş vrea să fiu şi eu creştin adevărat.”

Este cineva printre noi care ar vrea să spună: „Frate, eu m-am jucat de-a creştinismul!”? Domnul să te binecuvânteze, frate.

Văd şi mâna ta, de acolo din spate, tu şi soţia şi copilaşul. Domnul să fie cu tine, frate.

Ce anume vă face să ridicaţi mâinile? Aţi vrea să vă spun eu? Iată ce este: Isus a zis:

Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl…” (Ioan 6.44).

Duhul Sfânt este Cel care vorbeşte, căci „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Voi, cei care aţi ridicat mâna, ascultaţi ce a spus Isus: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are (timpul prezent) viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” (Ioan 5.24).

Înainte de a ne ruga, aş dori să vă pun o întrebare. Ce este păcatul? Furatul nu este păcat; curvia nu este păcat; minciuna nu este păcat, ci toate sunt nişte atribute ale păcatului, căci există un singur păcat, iar acesta este necredinţa.

Astfel, în Ioan 3.18 scrie: „Cine nu crede a şi fost judecat.

Prin urmare, ori eşti credincios, ori eşti necredincios.

Dacă spui: „Frate Branham, de azi înainte n-am să mai beau,” aceasta nu înseamnă că eşti creştin, înţelegeţi? Dar dacă faptul că te-ai lăsat de băut este un rezultat al credinţei tale în Domnul Isus, atunci este cu totul altceva. Singurul lucru pe care poţi să-l faci, este să crezi, iar ca o confirmare a credinţei tale, Dumnezeu îţi va da Duhul Sfânt. Înţelegeţi?

Voi nu vă puteţi ridica mâinile către Hristos, înainte ca Dumnezeu să vă vorbească. Gândiţi-vă la ceea ce a spus Isus în Ioan 5.24, căci acesta este Cuvântul Lui nu al meu.

Cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, pentru că a crezut în singurul Fiu preaiubit al lui Dumnezeu.” (parafrazare).

Dacă crezi cu adevărat, atunci problema păcatului tău este rezolvată. „…şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Aceste cuvinte le-a spus Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru că acesta a fost planul mântuirii: „Cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis…a trecut din moarte la viaţă.” Credeţi acest lucru?

Ridicaţi mâna şi spuneţi: „Acum cred. Doamne, ajută necredinţei mele.”

Să vedem dacă mai este vreun păcătos, înainte de-a merge mai departe. Domnul să fie cu tine, soră. Sora spaniolă, Domnul să te binecuvânteze. Mai este cineva? Domnul să te binecuvânteze, soră. Doamna spaniolă de aici. Domnul să te binecuvânteze.

Ce lucrare minunată mi-a dat Domnul printre spanioli! Să aud toată noaptea acel „Gloria a Dios!” (Aleluia!).

Poate mai este cineva care s-a rătăcit de pe cale şi care ar vrea să spună: „Frate Branham, eu nu m-am purtat cu Isus aşa cum ar fi trebuit. Nu am făcut ceea ce este bine, căci nu am o viaţa pe deplin predată Lui. Roagă-te şi pentru mine în această seară, frate, ca Domnul să-mi dea acea viaţă predată pe deplin în mâinile Lui.”

N-aţi vrea să vă ridicaţi mâinile spre Dumnezeu, care vă vede? Domnul să vă binecuvânteze. De pretutindeni se ridică mâini.

Nu plecaţi, vă rog. Haideţi să ne ridicăm un moment în picioare, plini de smerenie.

Să cântăm puţin din cântarea „Aşa cum sunt”. Voi nu mă cunoaşteţi. Probabil că n-aţi mai fost niciodată la vreo adunare, de aceea, trebuie să ştiţi că acest lucru nu vă va mântui, dar vă va ajuta. Dacă doriţi, haideţi aici pe platformă, daţi-mi voie să vă prind de mână, apoi să ne întoarcem cu faţa către sală, să ne rugăm şi să-L primim pe Isus ca Mântuitor personal. Vreţi să faceţi aceasta?

În timp ce păcătoşii care vor să-L primească pe Isus vin aici, haideţi să cântăm „Aşa cum sunt”.

Voi, cei care aţi vrea să veniţi şi păcătoşii care îşi mărturisesc păcatele, n-aţi vrea să îl primiţi chiar acum pe Isus? El a zis: „Pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10.32-33).

Domnul să te binecuvânteze, soră.

Acum, aş vrea să vă rog ceva. Uitaţi-vă la prietenii voştri păcătoşi care stau aici cu capetele plecate şi care-L roagă pe Dumnezeu să-i ierte. Fără îndoială, El îi va ierta. Trebuie s-o facă, pentru că trebuie să-Şi respecte Cuvântul, care spune: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6.37), iar asta au făcut ei: au venit la El.

Domnul s-o binecuvânteze pe tânăra doamnă spaniolă care vine acum. Domnul să te binecuvânteze, soră. Probabil că ai făcut o mulţime de lucruri bune în viaţă, dar acum, venind să îl primeşti pe Domnul Isus, faci tot ce-ar putea mai bun un om, în toată viaţa lui.

Vă daţi seama ce se întâmplă? Întâi de toate, încerc să găsesc trecere înaintea lui Dumnezeu. Când El vede aceasta, în cer sună clopoţeii bucuriei. Când El vede că păcătoşii vin la picioarele Lui, veţi vedea ce serviciu de vindecare minunat ne va da în săptămâna ce vine.

Acum aş vrea să le spun câteva cuvinte celor care sunt membri în biserică. N-am intenţia să vă rănesc sentimentele, ci doresc să vă povestesc doar ceva ce s-a întâmplat acum vreo două săptămâni.

Era o doamnă foarte cumsecade care mergea la o biserică metodistă. Eu m-am îndoit întotdeauna de experienţa ei duhovnicească, întrucât mergea la biserică numai pentru că mergeau şi părinţii ei. Tatăl ei era diacon la acea biserică, iar ea a învăţat să cânte la pian şi era o pianistă foarte pricepută. Un tânăr din biserică, despre care cred că avea Duhul Sfânt, s-a îndrăgostit de ea şi s-au căsătorit.

Aceasta s-a întâmplat în Louisville, Kentucky, cu numai câteva săptămâni în urmă. Îl cunosc foarte bine pe păstorul de acolo.

După cum v-am spus, mă cam îndoiam de viaţa duhovnicească a acelei femei. Cât timp era cu mama ei, umbla pe o cale bună, însă credinţa pe care o avea era credinţa intelectuală.

Ascultaţi-mă cu foarte multă atenţie! Este o problemă serioasă, pentru că multe suflete sunt în primejdie.

Eu nu sunt judecătorul ei, dar am observat că purtarea pe care o avea, nu prea semăna cu purtarea unei creştine.

Acum câţiva ani s-a mutat în altă parte, iar biserica din locul acela îndrăgea foarte mult lumea. Femeile de acolo nu se îmbrăcau cum se cuvine, ci purtau fuste scurte şi pantaloni scurţi. Îmbrăcate aşa, ele ieşeau în grădină ca să tundă iarba.

Femeia de care vă spun, a început să se gândească: „Păi, dacă ele pot face aceste lucruri şi nimeni nu le zice nimic, de ce nu le-aş putea face şi eu? Nu sunt cu nimic mai prejos decât ele!”

O, cu nici un chip să nu îngăduiţi vreodată ca acest gând să vi se cuibărească în minte! Acest fel de a gândi arată că ceva este putred pe undeva. Prieteni, Duhul Sfânt nu v-ar învăţa niciodată aşa ceva!

Dar ea a început să judece. Noi însă, nu suntem chemaţi să judecăm Cuvântul lui Dumnezeu, ci suntem chemaţi să-L credem. Totuşi, o minte intelectuală va judeca Cuvântul lui Dumnezeu.

Voi spuneţi: „Mă tem că acesta este fanatism! Nu ştiu dacă e bine să mă bag în aşa ceva.”

Aveţi grijă, căci aceste lucruri au o temelie biblică, aşa că aţi face bine să cercetaţi Cuvântul. Cei care au Duhul Sfânt cercetează şi recunosc.

Ştiţi ce s-a întâmplat după o vreme? Femeia a început să se ducă pe la câte o partidă de cărţi şi la jocuri de societate!

Când s-a mutat lângă ei un tânăr chipeş, ea s-a îndrăgostit de el, şi-a părăsit soţul şi s-a căsătorit cu noul vecin. Motivaţia ei era: „Şi alte femei fac aceasta, deşi aparţin de biserică. Eu de ce n-aş putea s-o fac?”

Vedeţi, aceasta este judecata asupra Cuvântului.

Ea spunea: „Sunt o membră a bisericii la fel de bună ca oricare alta. Sunt o creştină la fel de bună ca şi până acum. Sunt şi alte femei care îşi părăsesc soţii şi se căsătoresc cu alţi bărbaţi, şi uite ce părere bună au oamenii despre ele!”

Pe voi nu trebuie să vă intereseze ce spun oamenii, ci numai ce spune Dumnezeu.

După un timp, noul ei soţ s-a dovedit a nu fi ceea ce părea. Desigur, un soţ care şi-a lăsat soţia pentru a se căsători cu alta, o va lăsa şi pe aceasta fără nicio problemă. Aşadar, el a părăsit-o şi ea s-a căsătorit din nou cu un alt bărbat care a părăsit-o, de asemenea. Apoi a trăit în concubinaj cu altul.

Toate acestea nu au rămas fără urmări. Femeia s-a îmbolnăvit de cancer la organele genitale.

La Jeffersonville este o biserică baptistă, dar păstorul de acolo este metodist – un frate de nădejde, care are Duhul Sfânt. El a absolvit Colegiul Asbury din Wilmore, Kentucky. Întrucât această femeie era metodistă, el era preocupat de calea pe care o apucase, aşa că s-a dus s-o viziteze. A găsit-o fumând ţigară după ţigară, iar concubinul ei o aştepta în pat. Medicul îi spusese că va muri.

Fratele Neville îşi zicea: „Dacă m-aş duce acolo şi aş vorbi cu ea, poate că aş convinge-o să se pocăiască, iar când va veni fratele Branham, îl voi duce şi pe el la ea, căci ştiu ce îi va spune. Poate că o vom aduce la credinţa necesară pentru vindecare.”

El şi-a dat silinţa, căci e un frate tare bun. S-a dus la ea şi i-a zis:

„Soră, înţeleg că eşti metodistă”.

„Da, sunt”, a răspuns ea.

„Aş dori să te întreb un singur lucru”, a continuat el. „Eşti pregătită pentru moarte?”

„Sigur că da”.

„Doamnă, nu vreau să-ţi rănesc sentimentele şi nici nu vreau să crezi că mă amestec în treburile tale, dar vrei să spui că eşti pregătită pentru moarte, când sticla de băutură te aşteaptă sub masă, când fumezi şi trăieşti cu un bărbat cu care nu eşti căsătorită? Ca păstor, am considerat că este de datoria mea să vin şi să-ţi spun că ceea ce faci tu numai creştinism nu se numeşte.”

„Eu cred în Domnul Isus Hristos şi asta rezolvă totul, a răspuns ea. Merg la biserică regulat, iar tatăl meu este diacon acolo. Ani de zile am cântat la pian în biserică şi mă simt la fel de neprihănită ca şi până acum!”

Ce înseamnă toate acestea? „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri!” (Ezechiel 18.4).

Sufletul ei murise; acea conştiinţă interioară care îi spunea că face rău, şi care poate, vă spune şi vouă acelaşi lucru în această seară, fusese înăbuşită total de înţelepciunea lumească, pentru că ea s-a limitat doar la ceea ce crede mintea. Astfel, L-a întristat pe Duhul Sfânt, care nu i-a mai vorbit, iar credinţa ei intelectuală o amăgea, spunându-i că totul este în ordine.

Atunci, fratele Neville a lăsat-o în pace şi a plecat. Când mi-a povestit despre ea, i-am spus: „Ai să vezi cum va fi când va ajunge la capătul drumului!”

S-a întâmplat ca ei să fie acolo atunci. Când moartea a început s-o cuprindă, ea spunea bancuri, cu ţigara în mână. Ochii i-au devenit sticloşi, şi a început să privească în jur.

Ce se întâmpla? Capacitatea ei intelectuală o părăsea. Înţelepciunea lumească mergea în acelaşi loc cu creierul, nu cu sufletul.

Prin urmare, aveţi grijă voi, cei care spuneţi:

„Ei, asta se întâmpla în alte vremuri. Aceste lucruri nu sunt pentru noi!” căci Duhul Sfânt depune mărturie despre fiecare cuvinţel din Biblie. Aşa este. Cine are Duhul Sfânt crede că Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci, şi că El este prezent în fiecare adunare, înţelegeţi?

Acea femeie Îl întristase pe Duhul Sfânt, aşa că El a plecat de la ea. Când a ajuns în pragul morţii, credinţa ei intelectuală s-a prăbuşit. Privind în sus, ea a strigat: „O, Doamne, sunt pierdută!” A venit păstorul de la biserica ei, însă când l-a văzut, femeia a strigat: „Nu vreau să-l văd pe acest înşelător!”

El a fugit după doctor şi i-a zis: „Doctore, şi-a pierdut minţile! Dă-i repede un tranchilizant.” Dar ea a strigat: „Nu vreau niciun tranchilizant! Sunt pierdută! Sunt pierdută!”

Ei i-au făcut o injecţie, dar ea continua să strige: „Sunt pierdută! Sunt pier…!” A urmat încă o injecţie: „Sunt pier… Sunt…” şi asta a fost tot. Un tranchilizant a pierdut acea mărturie, dar sufletul ei va trăi de-a lungul veacurilor şi va fi obsedat de regrete.

Frate, nu te lăsa dus de argumentele minţii. Ce-i spune Duhul Sfânt inimii tale în această clipă? Indiferent de câţi ani aparţii de biserică, locul tău poate fi aici, lângă aceşti păcătoşi. Dacă este aşa, atunci vino acum.

Haideţi aici, daţi mâna cu mine şi spuneţi lângă altar: „Frate Branham, vreau să mă apropiu şi eu de Domnul!”

Nu lăsaţi lucrurile să se oprească aici, pentru ca apoi să aflaţi prea târziu ca v-aţi înşelat. Faceţi pasul acum!

…Şi Tu mă chemi la Tine.

O, Miel al lui Dumnezeu, eu vin, eu vin!

Să ne plecăm capetele pentru un moment. Trei doamne şi şase domni şi-au plecat capetele cu căinţă lângă altar. Ştiu că în ziua judecăţii va trebui să stau înaintea lor şi să dau socoteală pentru ceea ce spun acum, dar nu voi avea de ce să mă ruşinez, dragii mei prieteni.

Voi n-aţi putea veni aici numai cu puterile voastre, pentru că Satana nu v-ar lăsa, ci veniţi pentru că Cineva v-a vorbit, iar Acela a fost Isus. El v-a adus aici, şi tot El a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Asta nu depinde de viaţa pe care aţi dus-o până acum, ci de ceea ce veţi face în continuare.

În timp ce ne plecăm capetele împreună şi ne rugăm smeriţi, mărturisiţi-vă păcatele, şi apoi credeţi că Dumnezeu vi le va ierta.

El a zis: „Veniţi… De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1.18).

Indiferent ce aţi făcut, spuneţi-I lui Dumnezeu că vă pare rău, căci El v-a chemat aici. Voi nu aţi venit pentru că aşa aţi vrut, ci pentru că v-a chemat El, Cel care a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Şi sigur n-o va face. Trebuie doar să credeţi.

Ne vom ruga cu toţii.

Tată ceresc, mă uit la aceşti oameni, la copiii Tăi aleşi care Ţi-au auzit Glasul în această seară şi au păşit înainte, voind să fie creştini. O, ce lucruri mari face rugăciunea! Ea poate să schimbe moartea în Viaţă.

Doamne, Te rog să-Ţi pui Tu mâinile peste fiecare dintre aceşti oameni. Tată, unge-i Tu cu binecuvântările Tale, şi spală orice păcat pe care îl mărturisesc, căci este scris:

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1.9).

Chiar acum, ei repetă în inima lor: „O, Doamne, ai milă de mine!” La fel a făcut şi vameşul şi apoi s-a întors acasă îndreptăţit. Te rog să Te înduri de ei, Doamne. Ştiu că o vei face pentru că ai făgăduit. Lasă binecuvântările Tale să se odihnească peste ei.

Fă-le pe aceste femei nişte pilde de creştinism printre vecinele lor, iar pe aceşti bărbaţi fă-i lumini unse cu Duhul Tău.

Îngăduie aceste lucruri, Tată.

Aici sunt bărbaţi tineri. Pune-Ţi Tu mâinile peste ei şi cheamă-i pentru lucrarea Ta. Ajută-i să trăiască astfel încât să-i scoţi din lume şi să-i înfiezi în Familia Ta, Tată. Unge-i ca împăraţi şi ca preoţi, care să domnească în Împărăţia Ta. Încredinţează în braţul lor slujba de a aduce şi alte suflete la Hristos. Priveşte cum au îngenuncheat aici smeriţi şi îngăduie toate acestea, Tată.

Tu ne-ai dat aceste făgăduinţe: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” „Dacă vă mărturisiţi păcatele, Eu sunt credincios şi drept ca să vi le iert.” „Cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică (acum) şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.

Tată, ei nu au venit aici bazându-se pe nişte emoţii, ci au ştiut foarte bine ce fac şi m-au privit drept în ochi, ca şi când ar fi spus: „Frate, cu adevărat vreau să mă apropiu de Domnul. Vreau să trăiesc ca un creştin adevărat; vreau să-mi pun viaţa în slujba lui Hristos.”

În Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Te rog să treci fiecare păcat sub sângele Său, în această clipă.

Prieteni, nu contează cât de mult vă rugaţi, ci dacă vă mărturisiţi păcatele, El este credincios şi drept ca să vi le ierte. Dacă le-aţi mărturisit, încredeţi-vă în Cuvântul lui Dumnezeu, care spune că vi le va ierta.

Dacă credeţi că Dumnezeu v-a iertat şi că numai prin harul Său aţi ajuns aici, în această seară, înseamnă că i-aţi închinat Domnului vieţile voastre şi că de acum înainte veţi trăi o viaţă creştină, o viaţă cât se poate de curată, până când moartea vă va elibera. Dacă credeţi în El şi-L primiţi ca Mântuitor personal, aţi vrea să vă ridicaţi mâinile? Voi, cei care sunteţi la altar. Slavă Domnului! Este foarte bine.

Toţi cei care şi-au ridicat mâinile L-au primit pe Isus. Acum aş vrea să vă întoarceţi cu faţa către sală, fraţi şi surori, şi să vă ridicaţi mâinile, ca oamenii să vadă că L-aţi primit pe Isus ca Mântuitorul vostru personal.

Ce a spus El? „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu şi înaintea sfinţilor îngeri.” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că numele lor sunt scrise în Cartea Vieţii Mielului şi că păcatele lor sunt iertate.

Câţi dintre voi ştiu că aceasta o spune Dumnezeu în Biblie? Ridicaţi mâna. Amin.

Ştiu că fiecare dintre voi doreşte să aibă puţină părtăşie cu ceilalţi, dar vreau să mai spun câteva cuvinte, fraţilor şi surorilor de la altar. Ştiu că v-am ţinut mult timp, dar e ultima seară în care pot să o fac. Mai demult, în sud exista încă sclavie. Bogătaşii aduceau din Africa oameni de culoare şi îi vindeau fermierilor din sud, care îi foloseau ca sclavi.

Fiind departe de casă, într-o asemenea situaţie, sărmanii oameni erau atât de disperaţi că nu mai ştiau ce să facă. Fuseseră luaţi din mijlocul celor dragi şi ştiau că nu se vor mai putea întoarce niciodată la ei. Aveau o viaţă foarte grea, căci supraveghetorii lor îi băteau cu biciul ca să-i facă să muncească tot mai mult.

Pe vremea aceea trăia un bogătaş care avea cam o sută de sclavi, printre ei aflându-se şi un sclav tânăr care era tot timpul bucuros să facă ce i se spunea şi care niciodată nu era văzut cu capul plecat în pământ.

Nişte comercianţi de sclavi care făceau afaceri cu stăpânul lui, l-au întrebat pe acesta:

„Ce anume îl face pe acest tânăr să fie atât de curajos? L-ai pus supraveghetor peste ceilalţi?”

„Nu, domnule. Este un simplu sclav,” a răspuns stăpânul.

„Îl hrăneşti mai bine decât pe ceilalţi sclavi?”

„Nu, domnule. Primeşte aceeaşi hrană ca şi ceilalţi.”

„Atunci de ce este atât de curajos şi se poartă cu atâta demnitate?”

„Am să vă spun, pentru că tocmai am aflat şi eu care este cauza. El este fiul unui şef de trib. Deşi se află departe de casă, el nu a uitat cine este şi ştie că trebuie să se poarte frumos, ca să ofere un bun exemplu celorlalţi.”

Dragi prieteni, şi voi veţi pleca în această seară de aici ca fii şi fiice ai Împăratului. Aici sunteţi străini, dar voi să vă purtaţi ca fii şi fiice de Împărat, şi atunci ceilalţi vor veni şi vă vor strânge mâinile.

Rămâneţi aici, să cântăm acea cântare veche şi frumoasă: „Când lupta e gata, vom purta cununa!” O ştiţi şi voi? Câţi dintre voi o ştiu?

M-aş bucura să vă văd pe toţi că veniţi să daţi mâna cu aceşti oameni, că le întindeţi mâna părtăşiei.

Haideţi să cântăm împreună:

Când lupta e gata, vom purta cununa,

/: Vom purta cununa :/

Când lupta e gata, vom purta cununa…

Întoarceţi-vă şi daţi mâna unul cu celălalt. Strângeţi-vă mâinile unii altora, în timp ce cântăm.

Vom purta cununa…..

                           – Amin –

EN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Skip to content