UN ABSOLUT

Mulţumesc, frate Hutchinson. Bună seara, Houston. Consider că este un mare privilegiu faptul că în seara aceasta sunt din nou aici, în Houston. N-am mai avut de mulţi ani plăcerea de a veni aici, aşa că am stat să-i ascult pe fiecare dintre cei ce au vorbit înaintea mea. Acum câteva zile mi-am aranjat să merg în altă parte, dar când am auzit că acei copii sunt aproape de moarte, mi-am zis că dacă ar păţi ceva, nu mi-aş ierta niciodată faptul că n-am venit să-mi spun şi eu părerea, să îi ajut cumva pe acei bieţi părinţi, şi să fac tot ce pot pentru salvarea vieţilor copiilor lor.

Pentru
mine, Houston este un loc al amintirilor. Am multe amintiri pe care
le păstrez cu drag de la prima vizită pe care am făcut-o cu mulţi
ani în urmă în acest oraş, aici la „Herald of Faith.” Îmi
amintesc de fratele Kidson, de fratele Raymond şi de ceilalţi
păstori din oraş. Desigur, domnul Ayers şi domnul Kipperman erau
şi ei în noaptea când aparatul de fotografiat a dovedit că nu
spuneam nimic greşit, ci era doar adevărul. Atunci, ochiul mecanic
al aparatului a captat imaginea lui Hristos, pe care noi Îl
propovăduim. Dragostea Lui era cu noi, conform făgăduinţei Sale
că va fi cu noi. Aparatul L-a fotografiat.

Eu
am vorbit de multe ori despre Lumina pe care o vedeam, dar oamenii
erau sceptici în privinţa aceasta, şi era de aşteptat să fie
aşa, dar în noaptea aceea a apărut dovada. Era pentru prima dată
când era fotografiat. De atunci, au mai fost făcute câteva
fotografii, ultima chiar recent, în Germania. S-a văzut cum Lumina
a intrat în sală în momentul ungerii, şi cum S-a ridicat din nou.
Lucrurile acestea nu se întâmplă pentru a slăvi o fiinţă umană,
ci pentru a legitima prezenţa lui Isus Hristos în mijlocul
poporului Său. Noi credem că acelaşi Domn Isus este aici în seara
aceasta, pentru a ne ajuta şi în situaţia aceasta, şi eu cred că
Lui Îi pasă de ceea ce se întâmplă chiar mai mult decât ne-ar
putea păsa nouă. Eu sunt alături de părinţii acestor copii, şi
umăr la umăr cu toţi cei care fac eforturi pentru a-i scoate din
ghearele morţii.

Ştiu
că aceasta nu este o adunare de trezire, ci doar o serie de
întâlniri de rugăciune pentru aceste suflete care stau în umbra
morţii, şi pentru că este târziu, nu voi vorbi foarte mult, ci aş
vrea să spun câteva cuvinte pe baza a două texte din Scriptură.
Cei care aveţi Bibliile la voi, deschideţi împreună cu mine la
Epistola
către Filipeni 1.20
:


aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu
nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu
îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea
mea.”

De
asemenea, aş vrea să deschideţi în Fapte
2.25-31
:

Căci
David zice despre El: „Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea,
pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin.

De
aceea, mi se bucură inima şi mi se înveseleşte limba; chiar şi
trupul mi se va odihni în nădejde:

căci
nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor şi nu vei îngădui
ca sfântul Tău să vadă putrezirea.

Mi-ai
făcut cunoscut căile vieţii şi Mă vei umple de bucurie cu starea
Ta de faţă.”

Cât
despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă
spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul
lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.

Fiindcă
David era proroc şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ
că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie,

despre
învierea lui Hristos a prorocit şi a vorbit el, când a zis că
sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor şi trupul Lui
nu va vedea putrezirea.”


ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.

Tată
ceresc, Îţi mulţumim pentru îndurarea Ta. Doamne, de fapt motivul
pentru care ne-am adunat în seara aceasta aici este să cerem
îndurare. Noi nu am cere aşa ceva dacă nu am avea credinţa că
vom şi primi ceea ce cerem. Au venit oameni din toată ţara, şi
toţi ne rugăm ca vieţile celor pentru care stăruim în seara
aceasta să fie cruţate. Doamne, vrem să cerem putere pentru
părinţii acestor tineri. Am aflat că tinerelul acela Ţi-a dăruit
viaţa lui şi vrea să Te slujească. Aşa cum am spus, unul dintre
ei voia să devină predicator al Evangheliei, aşa că Te rog,
Doamne, să-i acorzi această oportunitate. Iartă-ne păcatele şi
curăţă-ne inimile de gândurile rele şi de orice mai poate
împiedica rugăciunile noastre pentru aceşti oameni să fie
ascultate. Aşa cum am citit în Cuvântul Tău, „Cerul
şi pământul vor trece, dar Cuvântul Tău nu va trece.”
Te
rugăm să ne dai, prin Duhul Sfânt, Cuvântul hotărât prin voia
Ta divină pentru împrejurarea aceasta, în urma a ceea ce au spus
toţi cei care au vorbit înaintea mea. Te rugăm să ne arăţi ce
trebuie să facem în continuare. Care este următorul pas? Doamne,
noi suntem gata, aşa că fă-ne cunoscută voia Ta, prin Cuvântul
Tău, fiindcă Îţi cerem aceasta în Numele Fiului Tău, Domnul
Isus. Amin.

Citind
aceste versete, îmi dau seama ce ocazie deosebită este aceasta.
Când am auzit ce s-a întâmplat şi am citit telegrama acelei mame,
nu m-am putut gândi decât la cât aş fi fost de îngrijorat dacă
ar fi fost vorba despre fiul sau fiica mea. Vreau să dăm tot ce
putem pentru aceasta. Poate cineva ar putea spune: „Ai citit cam
puţin Cuvânt, frate Branham.” Probabil că aşa este, dar,
vedeţi, nu contează mulţimea cuvintelor, ci sensul lor. Este
făgăduinţa lui Dumnezeu.

În
seara aceasta aş vrea să vorbesc despre „Un
Absolut
.”

Am
ales textul acesta puţin mai devreme, în timp ce stăteam în
camera de motel, deoarece cred că avem nevoie de ceva pozitiv, de un
Absolut de care să ne ţinem şi despre care să ştim că este
adevărat. Într-un moment crucial ca acesta, trebuie să avem Ceva
despre care să fim siguri că este corect, Ceva pe care ne putem
sprijini, indiferent cum decurg lucrurile. Conform dicţionarului
Webster, „un absolut” este „o putere nelimitată şi
desăvârşită.” „Desăvârşirea” este de fapt, „Amin.”
Este absolutul, este sfârşitul; este totul. Orice realizare mare a
lumii s-a făcut în legătură cu un fel de absolut, fiindcă nu
poţi face nimic fără să ai un punct de sprijin.

Când
un bărbat se căsătoreşte, trebuie să ştie ce fel de caracter
are acea femeie, iar femeia trebuie să cunoască cum este caracterul
bărbatului, să ştie pe ce se va sprijini. Va fi acesta un soţ
cumsecade? Va fi potrivit pentru mine? Oare femeia aceasta îmi va
dărui ceea ce aştept de la ea: fidelitate şi aşa mai departe?
Trebuie să existe ceva pe care să-şi întemeieze jurămintele, să
ştie pe ce se bazează. Acesta este motivul pentru care îi aducem
la biserică, la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a lega acest absolut.

După
cum vedem, Pavel a avut un Absolut la care a rămas toată viaţa
lui, după ce s-a convertit. Aceea era o viaţă centrată pe
Hristos, o viaţă diferită de cea pe care o dusese până atunci.
De altfel, chiar el a spus: „Viaţa
pe care o trăiesc acum…
”,
prin aceasta arătând că avea o viaţă diferită de cea de
dinainte. Vedeţi? A venit un moment când Pavel a trăit o
experienţă care l-a făcut să se hotărască. El fusese un om mare
printre iudei, un mare teolog, dar nu era prea sigur pe ce se baza.

Într-o
zi, pe când se îndrepta spre Damasc, din cer a coborât o Lumină,
un Stâlp de Foc. Fiind iudeu, Pavel ştia că Lumina din Stâlpul de
Foc era Dumnezeul care-i scosese poporul din robia Egiptului. Ei
urmaseră acel Stâlp de Foc, şi pentru că era iudeu, Pavel L-a
întrebat: „Cine
eşti Tu, Doamne?”
El
şi-a dat seama că era Domnul, dar cu toate acestea a întrebat:
Cine
eşti?”
Atunci
din Stâlpul de Foc a răsunat un Glas care a spus: „Eu
sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi
cu piciorul într-un ţepuş.”
(Fapte
9.5). Din momentul acela, Pavel a ştiut că IaHVeH al Vechiului
Testament era ISUS al Noului Testament. Acum avea ceva pe care să se
sprijine, şi astfel a putut scrie acea minunată epistolă către
Evrei.

Dacă
în viaţa ta ai un absolut, atunci faci lucruri pe care în mod
normal nu le-ai face, mai ales dacă viaţa te se învârte în jurul
lui Dumnezeu. O astfel de viaţă îi face pe oameni să facă
lucruri ciudate, ieşite din comun. De ce este viaţa de creştin
atât de stranie şi de ciudată? Este aşa pentru că acei oameni
privesc spre Cuvântul lui Dumnezeu, care este aproape complet străin
pentru lumea de astăzi. Acum oamenii au biserici, au organizaţii şi
religii în lumea întreagă, dar eu nu despre aceasta vorbesc, ci
vorbesc despre un Absolut care să aibă legătură cu Hristos.
Atunci devii o persoană cu adevărat ciudată şi începi să faci
lucruri bizare. Felul tău de gândire este cu totul altfel decât
înainte, pentru că ai găsit Ceva în care ţi-ai ancorat credinţa:
pe Creatorul cerului şi al pământului, al cărui Cuvânt dă
viaţă, pe Dumnezeul care a făcut să existe lumea prin Cuvântul
Său. Nimic nu este prea greu pentru El. În felul acesta devii tu
însuţi un creator, pentru că iei Cuvântul Lui, iar Cuvântul este
un gând exprimat.

Pavel
a ajuns într-o postură în care nu avea nici un pic de experienţă
teologică, dar avea o mărturie personală pentru că-L întâlnise
pe Dumnezeu, şi ştia că fusese chemat de El, aşa că nimeni nu
avea ce să-l înveţe despre aceasta. El era absolut sigur că
Dumnezeu era, în continuare, Dumnezeu. O, dacă lumea ar putea face
acelaşi lucru astăzi, dacă acest grup adunat aici şi-ar aminti că
Dumnezeu este tot Dumnezeu şi că El poate răspunde astăzi la fel
ca întotdeauna, cu vindecare divină sau cu orice altceva! El este
tot Dumnezeu. Dacă noi am putea să ne punem speranţele, şi nu
numai speranţele, ci nădejdea deplină în ceea ce spune El, fiind
convinşi că acesta este adevărul…

Oamenii
reacţionează ciudat. Par să uite de partea negativă a lucrurilor,
pentru că ei au găsit un Absolut care este Cuvântul lui Dumnezeu.
Isus a spus: „Cerul
şi pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece.”
(Matei
24.35). Aşadar, dacă avem o promisiune în Cuvânt, ea nu poate să
nu se împlinească. Este imposibil. Cred că acesta este scopul
adunărilor de rugăciune de aici. Oamenilor evlavioşi din Houston
le pasă de viaţa umană. De aceea ne-am adunat aici: pentru a chema
o putere care este deasupra tuturor legilor şi stăpânirilor
omeneşti, ceva care poate schimba inimile oamenilor aşa cum a
schimbat-o pe a lui Faraon, în Egipt. El este Dumnezeu, de aceea
trebuie să încetăm să mai privim la partea negativă, şi să ne
uităm doar la cea pozitivă.

Înainte
de a putea avea credinţă, trebuie să existe Ceva în care să ai
credinţă. Şi în ce altceva îţi poţi ancora credinţa, decât
în Cuvântul Dumnezeului celui viu, Creatorul Atotputernic? În ce
lucru mai mare de atât ne putem pune nădejdea? Aceasta te face să
pari diferit şi să te porţi diferit. Aşteptaţi ca Domnul să-Şi
împlinească făgăduinţa! Atunci când apar necazuri, aşa cum se
întâmplă acum, avem o Ancoră, Ceva care ne ţine, Ceva de care
suntem legaţi. Este siguranţa că suntem legaţi de Cuvântul lui
Dumnezeu, la fel cum ancora este absolutul corăbiei în timp de
furtună. Corabia poate ieşi pe mare, în timp ce ancora se
odihneşte acolo, în faţă. Voi, oamenii din Houston, sunteţi
aproape de mare şi vedeţi cum vin vapoarele. Poate vă întrebaţi
de ce fiecare dintre ele poartă acea ancoră atât de mare şi grea.
Vedeţi voi, pe timp de furtună, când vijelia cutremură marea,
vaporul poate fi trântit undeva pe mal, sfărâmat de stânci sau
răsturnat, dacă ajunge în ape puţin adânci. Atunci scoate acea
ancoră imensă şi îi dă drumul în apa adâncă. Ea coboară până
pe fundul mării, pe creasta vreunui munte nevăzut, şi se fixează
acolo. Din acel moment poate să urle furtuna oricât; vaporul are un
absolut. Ancora este acolo undeva, legată strâns. Valurile se
izbesc de vapor, dar el are un absolut de care este legat.

La
fel se întâmplă cu un om când este legat de Hristos şi de
Cuvântul Lui, şi Îl crede: are un Absolut, Ceva care îl ţine.

Un
absolut este la fel ca Steaua Polară atunci când te rătăceşti.
Când te-ai pierdut şi încerci să găseşti drumul înapoi, Steaua
Polară este absolutul. Mai sunt şi alte stele, dar ele îşi
schimbă poziţia odată cu mişcarea pământului. Cum se mişcă
pământul, ele se îndepărtează. Ştiaţi că Luceafărul de
dimineaţă şi cel de seară sunt de fapt una şi aceeaşi stea?
Depinde de rotaţia pământului, când o vedem. Dar există o stea
care nu-şi schimbă poziţia, şi care se îndreaptă chiar spre
centrul pământului. Este o stea în care te poţi încrede. Dacă
ştii să găseşti Steaua Polară, vei găsi drumul înapoi. Dar
când un om s-a rătăcit şi nu mai ştie pe unde s-o ia…

Ei
ştiu o Stea care înseamnă mai mult decât Steaua Polară. Dacă
eşti legat de El şi vezi prezenţa Lui, indiferent unde eşti şi
cât de rău te-ai rătăcit, poţi găsi drumul înapoi prin călăuza
dată de El. Această Călăuză este Cuvântul Său. El este Calea
spre ieşirea din toate necazurile, Calea spre pace, spre biruinţă.
Această Stea, Domnul Isus, îţi arată Calea care duce spre Viaţă.
Dacă eşti legat de acea Stea, Duhul Sfânt este Busola care arată
întotdeauna spre Ea.

Busola
este magnetizată astfel încât să arate întotdeauna spre polul
nord. Indiferent dacă eşti în junglă sau într-o pădure deasă,
dacă eşti pe mare şi este ceaţă groasă, busola va arăta spre
Steaua Polară oricum ai întoarce-o. Când avem necazuri şi ne
încredem în Hristos, un lucru este sigur: Duhul Sfânt va indica
spre Cuvânt, care ne va călăuzi spre Stea, şi astfel vom primi
toate lucrurile de care vom avea nevoie. El este Absolutul nostru.
Pentru omul rătăcit prin sălbăticie, busola este obiectul care îl
ghidează în aşa fel încât să iasă la lumină. Când avem
probleme, ne trebuie un singur lucru, care este la fel de sigur ca
Steaua Polară. Câtă vremea rămâne la locul ei şi continuă să
se rotească, Steaua Polară nu-şi va schimba niciodată poziţia.

Câtă
vreme există veşnicia, Hristos rămâne Mântuitorul, Soluţia la
toate problemele şi neînţelegerile, la toate încercările şi la
orice altceva. Fiind legaţi de El, noi nu ne agităm şi nu ne
frământăm ca restul lumii. Dacă zicem: „Vai, ce vom face în
legătură cu lucrul acesta?” sau: „Cum ne vom descurca în
situaţia cutare?” dovedim că nu suntem ancoraţi. Dar un om care
şi-a legat sufletul de Isus Hristos, se încrede în El, fiindcă
ştie că orice va cere de la Tatăl în Numele Lui, aşa cum a spus
Isus, i se va da. Asta-i tot. Este Aminul! Este Absolutul,
Desăvârşirea. Când Isus a spus: „Orice
veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da,”
(Ioan
16.23), acolo era desăvârşirea. „Orice
lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi primit,
şi-l veţi avea.”
(Marcu
11.24). Este cât se poate de clar. Asta-i tot. Înţelegeţi? Dacă
sunteţi ancoraţi cu adevărat, credeţi, şi L-aţi ales să fie
Absolutul vostru, asta-i tot ce vă trebuie. El este Absolutul care
ne eliberează de orice teamă. Nu mai există nici o teamă atunci
când eşti legat de Stânca veacurilor.

Marinarul
nu se teme de nimic, oricât de tare ar fi izbită corabia de valuri.
El ştie că atâta vreme cât ancora este bine legată pe fundul
mării, corabia va rămâne în picioare. Nu se va izbi de stânci,
nu va ajunge în ape mici şi nu se va răsturna, deoarece este
ancorată în absolutul din vârful acelui munte. Când un om se
poate ruga cu credinţă şi îşi poate ancora sufletul în Cuvântul
lui Dumnezeu, ştiind că cerurile şi pământul vor trece, dar
Cuvântul Lui, nu, nu mai are nici o teamă. Poate să vină orice şi
să se spună orice, credinţa noastră este în Dumnezeu şi numai
în Dumnezeu. Pe El Îl credem.

Mai
demult era o femeie care stabilea ce se încadrează în codul
bunelor maniere la servitul mesei. Cred că o chema Emily Post şi
era absolutul în privinţa bunelor maniere. Astfel, dacă Emily Post
spunea că fasolea se mănâncă cu cuţitul, şi cafeaua se soarbe
din farfurioară, aşa era. Oricât ar fi sunat de anapoda, acesta
era absolutul în ce priveşte bunele mariere şi toată lumea se
supunea.

Indiferent
ce facem, noi trebuie să avem un absolut. Dacă vrem să obţinem
ceva, trebuie să ne stabilim un absolut.

A
fost o vreme când cuvântul lui Hitler era absolutul în Germania.
Nu conta ce spunea altcineva, cuvântul lui era absolutul. Dacă el
spunea: „Cutare trebuie să moară,” murea, iar dacă spunea să
fie lăsat în viaţă, trăia. Dacă el spunea: „Mergem la
război!” sau: „Nu intrăm în război,” orice ar fi zis,
cuvântul lui era absolutul. Italia a avut şi ea cândva un absolut:
cuvântul dictatorului Mussolini. Se spune că odată, şoferul lui a
venit cu un minut mai repede să-l ia, iar Mussolini l-a împuşcat.
De ce? El i-a spus: „Nu vreau să vii cu un minut mai devreme, ci
vreau să vii exact la timp!” Vedeţi, cuvântul lui era absolut,
şi Italia se supunea.

Faraon
a fost absolutul în Egipt, în timpul lui, dar vedeţi voi, toate
aceste decizii erau luate de oameni, şi toate au dat greş. De ce?
Pentru că nu erau în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu privitor la
viaţa omului. Sper să ţineţi minte ceea ce vă voi spune. Dacă
vrem să salvăm vieţi umane, trebuie să acţionăm conform
Cuvântului şi planului lui Dumnezeu privitor la viaţa umană. Poţi
afla despre aceasta din Cuvânt, dar trebuie să crezi ce vei găsi
acolo.

Cu
câtva timp în urmă am mers în Egipt. Acolo trebuie să se sape
vreo şapte metri în nisip până la locul unde Faraon stătea ca
împărat al pământului. Priviţi la Irod şi la ceilalţi împăraţi
mari care i-au urmat. Împărăţiile lor s-au destrămat, dar există
o Împărăţie care este mai mare decât toate, o Împărăţie care
este sus în ceruri, şi care nu va trece. Acolo este un Împărat
care, atunci când hotărăşte ceva, indiferent despre ce este
vorba, este un Absolut. Aşa va fi întotdeauna, indiferent ce spun
unii sau alţii.

Curtea
Supremă este un absolut. Acolo se sfârşeşte orice proces. Poate
uneori nu suntem de acord cu deciziile pe care le ia, aşa cum nu am
fost de acord cu Hitler şi cu ceilalţi, dar trebuie să avem acest
absolut. Absolutul acestei naţiuni în ceea ce priveşte procesele
este Curtea Supremă. Tribunalele locale pot da şi ele sentinţe,
dar Curtea Supremă domneşte peste toate acestea. Este necesară. Ca
naţiune, noi trebuie să avem această instituţie care să decidă,
şi orice naţiune este legată de acest absolut al Curţii Supreme.
Aşa este. Totul trebuie să aibă un absolut.

Ştiaţi
că şi un simplu joc cu mingea trebuie să aibă un absolut? Cine
este absolutul unui meci? Arbitrul. Dar dacă nu ar exista un
arbitru? Vedeţi, indiferent unde ai sta, şi din ce poziţie ai
privi, dacă spui: „A fost gol,” iar arbitrul spune: „A fost
ratare,” el are dreptate. A fost ratare. De ce? Pentru că
indiferent ce spun cei de pe margine, dacă el spune că a fost
ratare, rămâne ratare; el este arbitrul. Dacă nu ar fi arbitrii,
ar fi atâta agitaţie şi haos, încât jocul n-ar mai putea
continua. Trebuie să existe un absolut ca să se poată desfăşura
meciul. Aşa trebuie să fie.

Trebuie
să existe un absolut chiar şi în trafic, şi acesta este
semaforul. Dar dacă nu ar mai fi semafoare? Sau dacă n-ar mai
funcţiona niciunul, dar maşinile ar continua să circule pe străzi?
Cineva ar veni dintr-o parte, spunând: „Voi trece eu, pentru că
am ajuns primul.” Altul ar veni, zicând: „Am întârziat la
serviciu.” S-ar produce un blocaj. Dar semaforul este absolutul şi
el rezolvă problema. Dacă este verde, treci, iar dacă este roşu,
stai pe loc. Dacă n-ar exista semafoare, am avea numai blocaje.

Acelaşi
lucru se întâmplă astăzi cu credinţa creştină. Avem prea multe
blocaje în trafic; fiecare are absolutul lui, deşi există un
singur Absolut, iar acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. El stabileşte
totul, indiferent ce ar spune unul sau altul. Aproape că am ajuns
într-o situaţie asemănătoare celei din zilele judecătorilor.
Fiecare are absolutul lui, dar toate eşuează, la fel ca Faraonii şi
ceilalţi. Dar Absolutul lui Dumnezeu este Cuvântul Lui. El Îl dă,
şi „cerurile
şi pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece.”
Îmi
place lucrul acesta.

Ştiu
că nu avem mult timp, dar haideţi să privim doar la câţiva
oameni care au ajuns în situaţii de criză, când moartea era
aproape, la fel ca în seara aceasta, şi s-au încrezut într-un
Absolut. Să-i luăm pe rând.


ne întoarcem la o întâmplare veche, care ne este cunoscută
tuturor, din zilele când păcatul se răspândise atât de mult în
lume, încât Domnul S-a săturat de lume, şi a hotărât s-o
distrugă. Atunci Dumnezeu i-a dat lui Noe un Absolut: Cuvântul Său.
Acel Absolut era calea prin care se puteau salva oamenii. Noe ştia
că lumea urma să moară, dar el primise de la Dumnezeu un Absolut:
Cuvântul Său, pentru a-Şi salva poporul de la moarte. Care era
absolutul prin care oamenii se puteau salva în zilele lui Noe?
Cuvântul lui Dumnezeu; acela era Absolutul, indiferent ce ar fi spus
oamenii de ştiinţă sau altcineva. Ei spuneau: „Nu există apă
acolo sus! Putem verifica orice cu aparatura noastră, şi ştim că
nu este apă acolo. Cum spui tu că va ploua?” Dacă Dumnezeu a
spus că va ploua, înseamnă că putea să pună acea apă în cer,
ca să fie aşa cum a spus. Noe şi-a văzut de treabă liniştit şi
a pregătit o arcă pentru salvarea oamenilor. Ei primiseră un
Absolut prin care puteau să fie salvaţi dacă urmau calea hotărâtă
de Dumnezeu.

Uneori,
după ce am acceptat Absolutul… Spun aceasta pentru părinţii
acestor copii despre care voi vorbi peste câteva minute. După ce am
acceptat Absolutul, suntem încercaţi ca să vadă dacă chiar
credem. Aşa lucrează Dumnezeu. El nu Îşi poate schimba felul de
lucru, deoarece Cuvântul Lui este El însuşi: „La
început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul
era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre
noi… Acelaşi ieri, azi şi în veci.”

El este întotdeauna Dumnezeu.

Atunci
când El acţionează într-o anumită situaţie şi ia o anumită
decizie, acea decizie rămâne neschimbată. El nu o poate schimba
pentru că este infinit. Tu sau eu ne putem răzgândi pentru că
suntem limitaţi şi facem greşeli, dar Dumnezeu nu-Şi poate
schimba hotărârea, pentru că El este nemărginit, iar hotărârile
Lui sunt întotdeauna desăvârşite. El nu poate spune: „Am greşit
în privinţa aceasta, aşa că voi lua o altă hotărâre.” Dacă
ar face aşa ceva, aceasta ar arăta schimbare în Dumnezeu, când de
fapt El nu Se poate schimba. Nici Cuvântul Lui nu Se poate schimba,
ci este întotdeauna Acelaşi.

După
ce a acceptat Absolutul Lui, Dumnezeu l-a trecut pe Noe printr-o
încercare. Astfel, Noe a intrat în corabie, iar Dumnezeu a închis
uşa în urma lui. Fără îndoială că ei s-au gândit că a doua
zi dimineaţa vor apărea nori de ploaie, tunete şi fulgere, şi va
începe să plouă. Dar a doua zi, soarele a răsărit la fel de
strălucitor ca întotdeauna. Îmi închipui că cei care erau la
limita credinţei au spus: „Să mergem şi noi acolo. Poate
bătrânul are dreptate şi ştiinţa chiar se înşeală în
privinţa ploii. Poate chiar există ploaie acolo sus.” Dar ţineţi
minte că n-a plouat şi că a doua zi soarele a strălucit la fel.
La fel s-a întâmplat şi în a treia zi, în a patra, a cincea, a
şasea, până în a şaptea zi. Noe urcase în odaia de sus a arcei,
ca să poată privi cerul. În dimineaţa celei de-a şaptea zile,
după ce oamenii refuzaseră calea hotărâtă de Dumnezeu pentru
salvarea vieţilor lor, a început să cadă ploaia şi canalele s-au
umplut. Arca a început să se ridice, purtându-i pe Noe şi familia
lui în siguranţă, pentru că se încrezuseră în Cuvântul
Domnului, în Absolutul Lui, în făgăduinţa Lui. Indiferent cât
pare de rea şi de disperată situaţia, crede în Absolutul lui
Dumnezeu!

Moise
încerca să salveze vieţile acelor evrei sărmani, care erau
aproape la fel de pierduţi ca şi copiii aceştia pe care încercăm
să-i salvăm în seara aceasta. Ei erau sclavi şi erau ucişi la
întâmplare, după toanele celor care îi păzeau.. Moise a simţit
în inima lui că ceea ce se întâmpla nu era în voia lui Dumnezeu
şi a încercat mai întâi prin educaţie, prin propriile eforturi,
dar a dat greş. Ba chiar a făcut el însuşi rău, luând viaţa
unui om. Atunci s-a dus în pustiu şi a stat acolo patruzeci de ani.
Şi iată că într-o zi, pe când păzea turma de oi la marginea
deşertului, a văzut o Lumină într-un rug, iar când s-a apropiat
să vadă ce era acea Lumină, Glasul lui Dumnezeu i-a vorbit din
acel Stâlp de Foc şi i-a zis: „Moise, Moise…”

„Iată-mă,
Doamne!”

Şi
Dumnezeu a zis: „Nu
te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din
picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt. Am văzut
asuprirea poporului Meu, am auzit strigătele pe care le scot în
adunările lor de rugăciune, şi mi-am adus aminte de făgăduinţa
pe care am făcut-o.”

Oh,
aceste cuvinte ar trebui să aprindă inima oricărui creştin aflat
în seara aceasta aici! „Eu
sunt Domnul. Am făgăduit ceva.”
Cât
de biblic era acel Glas! Şi a mai zis: „Moise, te trimit pe tine
să-i eliberezi.”

Aşa
cum spuneam la început, când accepţi Absolutul Domnului, începi
să crezi şi să faci lucruri care pentru ceilalţi oameni sunt
ridicole. Imaginaţi-vi-l pe Moise, un om care fugise dintre
egipteni, a doua zi după ce s-a întâlnit cu acest Absolut.
Cuvântul lui Dumnezeu îi vorbise şi, dacă era Cuvântul, atunci
era şi o făgăduinţă. Marele Dumnezeu al întregii creaţii Se
legitimase făcând o minune în prezenţa lui Moise şi dovedise că
este El.

A
doua zi dimineaţa, Moise, acum în vârstă de optzeci de ani, chel,
cu mustăţile şi barba lungi până la piept, şi-a luat soţia şi
copilaşul, i-a suit pe un catâr şi, cu vechiul toiag în mână, a
pornit spre Egipt, strigând cât putea de tare.

„Unde
ai plecat, Moise?”

„Mă
duc să cuceresc Egiptul.”

„Să-l
cucereşti?” Un singur om a pornit să invadeze… Cum aşa? Avea
un Absolut; avea ceva, stătea pe Cuvântul lui Dumnezeu. Era doar un
bătrân de optzeci de ani, cu un băţ în mână. Atât avea. Era
ca şi cum un om se duce astăzi cu mâinile goale să cucerească
Rusia. Dar Moise a cucerit ţara pentru că avea Absolutul. El
vorbise cu Dumnezeu, Îi auzise Glasul şi, în final, a reuşit să
facă totul. De ce? Pentru că Absolutul a fost cu el în fiecare zi
a vieţii lui.

Nimeni
nu are voie să vină la amvon şi să propovăduiască Evanghelia,
fără ca el însuşi să fi călcat pe acel pământ sfânt, în
puterea supranaturală a lui Dumnezeu, aşa cum nu o poate explica
nici un necredincios sau ateu. Isus nu i-a lăsat pe ucenici să
predice. Indiferent cât de bine Îl cunoşteau, a fost nevoie să
meargă la Ierusalim şi să aştepte acolo până când au fost
umpluţi cu putere de sus. Era necesar să treacă prin această
experienţă.

Moise
ştia că este proroc şi că a crescut pentru scopul acesta, dar nu
se putea fără acel contact personal cu Absolutul, fără acel Ceva
care să-l asigure că atunci când va merge în Egipt, va avea
izbândă şi va elibera poporul. După aceea, n-a mai fost acelaşi.
El a pornit tocmai pentru că avea Absolutul, şi a făcut exact cum
îi poruncise Dumnezeu. Nu a simţit frică atunci când, după ce a
aruncat toiagul la pământ şi acesta s-a transformat în şarpe,
imitatorii au venit cu vrăjitoriile lor şi au făcut acelaşi
lucru. Tot ce putea să facă era să aştepte şi să vadă slava
lui Dumnezeu. Şi vedem că şarpele de la Dumnezeu i-a mâncat pe
ceilalţi şerpi. Aşa se face. El era sigur că Dumnezeul care îi
spusese ce să facă, putea interveni în acea situaţie dificilă.

N-am
putea rămâne şi noi în seara aceasta pe Absolut, la fel ca
tânărul acela care şi-a predat inima lui Hristos, astfel încât
Domnul să facă imposibilul să devină posibil? El poate schimba
inimile judecătorilor. De ce sărim atât de repede la alte lucruri?
Să începem cu Dumnezeu. Arătaţi-i promisiunea, fiindcă, dacă
Dumnezeu a promis ceva, Se va ţine de Cuvânt. Nu uitaţi că
motivul pentru care Moise a fost diferit tot timpul este că a crezut
Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă i s-a dat o făgăduinţă cu
legitimare.

Câţi
am putea chema? Nu este timp.

Astăzi
mi-am notat câteva idei legate de cartea lui Daniel. El a fost
condamnat la moarte pentru că a refuzat să se închine înaintea
altui dumnezeu. Dar el s-a apropiat de adevărul Dumnezeu şi a ştiut
că El putea să aibă grijă de el. Cei trei copii ai lui Israel au
fost aruncaţi într-un cuptor care a fost încălzit de şapte ori
mai tare decât fusese încălzit vreodată. Dar ei credeau în
Dumnezeu şi au spus: „Dumnezeul
nostru Căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins.”

(Daniel 3.17). De ce credeau aceasta? Pentru că aveau un Absolut,
aveau Cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu a putut să-i scape
pe copiii lui Israel de la moarte, scoţându-i din cuptorul încins,
cu cât mai mult îl poate elibera pe acest băiat iudeu care stă în
acea celulă a morţii? El este Acelaşi IaHVeH Dumnezeu
dintotdeauna, şi asemenea apostolului Pavel, noi ştim că Acelaşi
Dumnezeu este viu şi astăzi, şi este Acelaşi ieri, azi şi în
veci. Creştinii se pot încrede în faptul că braţul neschimbător
al lui Dumnezeu poate răsturna situaţia. Rugăciunea schimbă
lucrurile, iar noi aceasta vrem să facem.

Ce
putem spune despre Iosua? Cum putea el să treacă Iordanul? Se părea
că Dumnezeu era un Comandant ciudat, fiindcă îi punea să treacă
Iordanul tocmai în luna aprilie, când apele erau umflate. Dar El
i-a spus lui Iosua: „Ia chivotul şi du-te mai departe.” Atât
avea de făcut el, iar Domnul a trimis un vânt peste Iordan, şi
astfel apele s-au retras, iar poporul a trecut dincolo călcând pe
pământ uscat. Nu-i de mirare că Iosua a spus: „Cât
despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.”
(Iosua
24.15).

Am
putea vorbi şi despre marele patriarh David, dar nu avem timp. Mai
devreme a vorbit cineva, şi am auzit de multe ori despre David şi
păcatul lui. Aşa este, dar după ce a fost iertat, când urma să
plece într-o luptă grea, şi toată lumea era împotriva lui, în
timp ce stătea transpirat sub acel copac, a auzit un vâjâit pe
deasupra crengilor de dud, iar din clipa aceea lucrurile s-au
schimbat. David s-a ridicat şi a mers mai departe pentru că avea
Absolutul şi ştia că Dumnezeu mergea înaintea lui.

N-am
putea să ne rugăm şi noi cu atâta credinţă încât Dumnezeu să
fie în acea comisie pentru eliberare condiţionată? Sigur că
putem, dar numai dacă ne ţinem de acel Absolut.

Avraam
a chemat lucrurile care nu erau ca şi cum ar fi fost, pentru că
avea o promisiune desăvârşită din partea Domnului, care îi
spusese că va avea un copil prin Sara. Deşi el ajunsese la o sută
de ani, iar Sara la nouăzeci de ani, el nu a privit cu necredinţă
spre făgăduinţa Domnului, ci a fost puternic şi L-a slăvit. Iar
noi pretindem că suntem copiii lui Avraam. Din zilele lui Avraam
încoace, Biblia ne dă o mulţime de mărturii, arătând că
Dumnezeu Îşi ţine Cuvântul, şi că Hristos este Fiul lui
Dumnezeu, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Nu există nici un
alt Mijlocitor în afară de El, Cel care ne-a promis: „Orice
veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.”
(Ioan
16.23). Noi ne considerăm copiii lui Avraam, ai celui care chema
lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi, deoarece credea în
Dumnezeu. Categoric. Iar eu Îl cred din toată inima.

Cât
despre Pavel… Viaţa pentru Hristos era Absolutul lui; era legat de
El. Hristos este Absolutul învierii, aşa cum citim aici. Dumnezeu
i-a jurat lui David că nu va lăsa sufletul Lui în Locuinţa
morţilor. Orice conflict se încheiase printr-un jurământ, fiindcă
El a jurat că nu Îi va lăsa sufletul în iad, ci Îl va ridica din
nou. Aşadar, pentru că a crezut în Dumnezeu, El a fost răstignit,
a murit, a înviat şi S-a ridicat la ceruri. El ne-a dat un exemplu
despre cum să avem un Absolut. Dacă Hristos S-a bazat pe o singură
făgăduinţă, noi cum am putea să nu stăm liniştiţi, când avem
mii de făgăduinţe? Cu cât mai mult, ştiind că avem sângele lui
Isus Hristos care ne curăţă calea şi îndepărtează orice păcat
şi necredinţă care ne desparte de El, şi ne duce în prezenţa
lui Dumnezeu, astfel încât putem vorbi cu El.

Într-adevăr,
trebuie să avem un Absolut. În încheiere îmi mai vine în minte
un exemplu, şi anume: George Washington. Când America era tânără,
iar noi luptam pentru viaţa noastră, pentru viaţa acestei naţiuni
măreţe, George Washington era creştin, un om credincios. Am auzit
că atunci când au ajuns în Valley Forge, numai o treime din
soldaţii americani mai aveau încălţăminte în picioare. Era
iarnă şi era frig. Temperaturile erau negative, râul îngheţase,
iar englezii veneau din partea cealaltă, şi viaţa micuţei naţiuni
era în pericol. Ce a făcut el atunci? Fiind creştin, a ieşit
noaptea, a îngenuncheat în zăpadă şi s-a rugat până când a
fost ud până la brâu. A stat acolo până când a primit
Absolutul, răspunsul de la Dumnezeu, făgăduinţa că Dumnezeu îi
va da izbânda.

Astfel,
a doua zi, George Washington a înaintat ca şi cum nu i-ar fi stat
nimic în cale. A traversat ţinutul Delaware, l-a trecut cu soldaţii
săi, doar pe jumătate îmbrăcaţi şi desculţi. Nu s-a oprit nici
atunci când trei gloanţe i-au străpuns vestonul De ce? Se încredea
în Absolutul unei rugăciuni ascultate. Amin. La începuturile ei,
naţiunea noastră şi -a pus temelia pe asemenea lucruri.

Dar
ce se întâmplă cu oamenii de astăzi care pretind că sunt
creştini? De ce suntem tulburaţi într-un asemenea moment? Să nu
ne tulburăm, ci să fim ca soldaţii aceia. Da, domnilor. El s-a
rugat până când a primit un răspuns. După aceea, nu l-a
interesat ce râu îngheţat avea să treacă, câţi soldaţi erau
desculţi, ce obstacole urmau să apară, putea să suporte totul
pentru că Dumnezeu le spusese ceva. Nici gloanţele duşmane nu
puteau să-l ucidă. Sigur că nu. De ce? Pentru că avusese o
adunare de rugăciune şi primise un răspuns.

Ce
frumos a fost în noaptea aceea când apostolul Petru era în
închisoare, iar a doua zi urma să fie executat. Urma să primească
pedeapsa capitală, fiind în aceeaşi situaţie ca acest tânăr
iudeu. Dar ce a făcut el? Acelaşi lucru pe care încercăm să-l
facem şi noi aici, în Houston. Fraţii s-au adunat în rugăciune
în casa lui Ioan, zis şi Marcu. Şi în timp ce se rugau, Îngerul
Domnului s-a dus în închisoare, a deschis porţile şi l-a scos
afară pe Petru, care a venit direct la adunarea de rugăciune. Sigur
că da. Cum s-a făcut aceasta? Prin rugăciunea unor creştini
credincioşi, care au crezut că Dumnezeu îl va scăpa pe fratele
lor de pedeapsa capitală. Acei creştini au stat toată noaptea cu
feţele la pământ, plângând şi rugându-se.

L-am
auzit pe unul dintre predicatori spunând mai devreme, că o să
plângă toată noaptea. Problema în ziua de astăzi este că
oamenii renunţă prea repede; obosesc, adorm, abia reuşesc să
reziste unui serviciu de zece minute. Ceva nu este în regulă. Dacă
Îl iubim pe Dumnezeu trebuie să ne străduim. Trebuie să ne punem
nădejdile, dorinţele şi tot ce este în noi, în dragostea lui
Hristos. Amin. Dar am devenit atât de leneşi! Nu ne mai pasă că
lumea moare sub picioarele noastre. Aşa este. Oamenii mor fără
să-L cunoască pe Dumnezeu, iar nouă nu ne pasă. Ni se pare că
faptul că aparţinem bisericii face diferenţa.

Acum
câteva săptămâni am fost într-o biserică şi am vorbit despre
venirea lui Hristos, iar la sfârşit, cineva m-a aşteptat şi mi-a
zis:

„Frate
Branham, tu îi sperii pe oameni de moarte.”

„De
ce aş face aşa ceva?” l-am întrebat eu.

„Păi,
vorbeşti despre venirea lui Hristos. Eu nu vreau să aud despre
aceasta pentru că am un băieţel de crescut şi o fetiţă la
şcoală.”

„Dar
venirea lui Hristos este cel mai măreţ lucru la care mă pot
gândi.” Categoric.

Vedeţi,
Biblia spune: „Toţi
cei ce vor fi iubit venirea Lui…”
Oh,
ziua când acest muritor bătrân va intra în nemurire, când acest
cuib de boli va fi schimbat, într-o clipită de ochi, într-un trup
de slavă ca al Lui! Aceasta ar trebui să fie dorinţa de căpătâi
a bisericii. Orice bărbat sau femeie în clocot, ar trebui să iasă
pe străzi şi în orice loc, să predice şi să încerce să
salveze suflete. Aşa este.


întreb dacă chiar suntem legaţi de un Absolut, aşa cum susţinem.
Privim noi spre Steaua spre care trebuie să privim? Dacă doar ne
încredem în biserica şi denominaţiunea de care aparţinem…
odată cu schimbarea lumii, se va schimba şi ea, iar şi iar, dar
există o Stea, există Ceva care nu Se schimbă niciodată, iar
acesta este Dumnezeu. Dumnezeu nu Se poate schimba; Cuvântul Lui,
Biblia, nu Se poate schimba. Dacă un om se naşte din Duhul lui
Dumnezeu, şi Îl are pe Hristos în el, va accepta fiecare
făgăduinţă cu „Amin.” Sigur că da. Aşa este.

Sigur
că avem nevoie de adunări de rugăciune. Noi trebuie să fim
creştini şi toţi creştinii trebuie să folosească acest Absolut,
Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este temelia unui
creştin, şi Isus a spus în Cuvântul Său: „Dacă
rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele,
cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da.”
(Ioan
15.7). Gândiţi-vă la lucrul acesta. Ce absolut mai mare decât
acesta aţi putea avea? În ce v-aţi putea încrede mai mult
de-atât? „Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice.”

Trebuie
să-L rugăm pe Domnul să lucreze la inima judecătorului sau a
membrilor comisiei pentru eliberare condiţionată, ca acel tânăr
să iasă din celula morţii. Dacă cerem acest lucru, cu credinţă,
în cadrul acestor întâlniri, îl vom primi. Aşa cred eu în
Dumnezeu.

Eu
sunt în seara aceasta aici, prin credinţa pe care o am în
Dumnezeu. De aceea am anulat întâlnirea din celălalt loc unde
trebuia să merg, şi am venit aici. Am câteva sute de mile de
condus ca să ajung înapoi în Tucson, Arizona, deoarece am venit
până aici ca să-mi unesc credinţa cu a voastră. Acolo, undeva,
este un tânăr, un suflet aflat în necaz. Noi, creştinii, trebuie
să ne trezim la realitate şi la credinţa sinceră şi adevărată.
Legaţi acea credinţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi invocaţi acea
făgăduinţă. Da, domnilor. „Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice…”

Iar în altă parte, scrie: „Unde
sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul
lor.”
(Matei
18.20). Aici se referă la adunările de rugăciune.

Cred
că se poate discuta şi cu procurorii, cu avocaţii, cu judecătorii,
cu comisia de eliberare condiţionată, cu oricine. Aşa este. Frate,
dacă nădejdea ta nu este legată de ceva mai înalt decât mintea
firească a omului, vei fi extrem de dezamăgit, dar dacă îţi poţi
pune nădejdea în ceva de care eşti sigur, şi dacă poţi să stai
şi să te rogi până când Dumnezeu îţi va răspunde, vei simţi
în inima ta, şi vei şti că se întâmplă ceva. Eu am văzut
morţi înviind, ochii orbilor deschizându-se, urechile surzilor
auzind din nou; am văzut situaţii în care cancerul şi lepra
cuprinseseră trupul, dar puterea marelui Dumnezeu a adus vindecarea,
pentru că oamenii aceia au avut credinţă, şi nu s-au îndoit că
Dumnezeul care a făcut o promisiune, poate s-o şi împlinească.
Aceasta este credinţa adevărată pe care a avut-o şi Avraam.

Staţi
pe loc şi rugaţi-vă cu credinţă, spunând doar: „Doamne,
scapă-l pe băiatul acela şi adu-l acasă.” Ne-ar plăcea tuturor
să fie aşa. Haideţi deci, să rămânem aici până când se
întâmplă ceva. Când se întâmplă ceva, siguranţa va cuprinde
inimile acestei micuţe mulţimi care s-a adunat aici, iar credinţa
şi puterea lui Dumnezeu se vor revărsa peste noi. Dacă am putea să
ne rugăm până când vom obţine ceea ce ne dorim, până când
Absolutul va coborî, acelaşi Stâlp de Foc care a fost fotografiat
acum doisprezece ani aici, la Houston, de Ted Kapperman. El este în
seara aceasta aici, la fel de măreţ ca atunci, ca să-l elibereze
pe băiatul acela, dacă vom avea credinţă, fiindcă El este
Acelaşi ieri, azi şi în veci. Cred lucrul acesta din toată inima
mea, de aceea am venit aici să-mi înalţ rugăciunea împreună cu
voi, ca Dumnezeu să cruţe viaţa acelor copii. Dacă aţi putea să
vă rugaţi până primiţi un răspuns, până primiţi o asigurare
aşa cum a primit Washington, cei din casa lui Ioan Marcu, Daniel,
Moise… Rugaţi-vă până primiţi Absolutul în care să vă
puteţi ancora. „Pe acest Absolut Îmi voi zidi Biserica,” şi
nici vreun tribunal din lume n-o va birui. Aşa este.

Dumnezeul
care a putut să ia un bărbat ca Pavel, şi să-l transforme
dintr-un evreu cu nas coroiat, nervos şi hotărât să-i condamne pe
toţi creştinii la moarte, într-un creştin iubitor, este în seara
aceasta aici şi poate schimba într-o clipă Legea în har, dacă
aceasta este voia Lui. Aleluia. Oricum veţi spune că sunt un
holly-roller, aşa că pot să încep să mă port de pe acum ca
atare. Eu cred în Dumnezeul acela. Amin.

În
Marcu 11.22-23, El spune despre rugăciune: „Aveţi
credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva
muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă
nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va
avea lucrul cerut.”

Când te cuprinde acel Absolut, eşti uns cu Duhul Sfânt care vine
şi care este mai presus de puterea de înţelegere a ştiinţei.
Înainte să existe un atom sau o moleculă, a existat Ce care a
creat totul prin Cuvântul Său. Când sufletul tău este ancorat în
El, nu Îl mai poate opri nimic. Aşa este. „…dacă
va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în
mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce
zice se va face, va avea lucrul cerut.”

Dacă nici acesta nu este un Absolut de care să te ţii… dar este,
chiar este un Absolut.

După
cum am văzut, orice naţiune, orice viaţă, oriunde ar fi, are un
Absolut. Dacă vrei să obţii ceva, trebuie să ai un Absolut. Noi
îl admirăm pe acest avocat, pe toţi aceşti pastori şi pe cei
care au venit din California şi au adus un mesaj minunat. La fel şi
pe fratele care a strâns bani pentru a o ajuta pe femeia aceea
sărmană să-şi elibereze copiii. Noi apreciem şi susţinem aceste
lucruri.

În
încheierea acestei întâlniri, aş vrea să ştiţi, prieteni, că
dincolo de toate aceste lucruri este Ceva. Această adunare de
rugăciune, în care venim înaintea Domnului, a Aceluiaşi IaHVeH
Dumnezeu care dă eliberarea, trebuie s-o legăm de un Absolut. El
este Dumnezeu în aceeaşi măsură ca atunci. Aleluia! Credeţi
aceasta? Atunci, să ne ridicăm în picioare şi să rămânem în
picioare până când vom primi un Absolut Ridicaţi mâinile spre
Domnul şi rugaţi-vă până când primiţi un răspuns, până când
Absolutul vă va cuprinde inimile.

Doamne
Dumnezeule, trimite Duhul Tău cel Sfânt ca să-i elibereze pe
copiii aceia, fiindcă stau în umbra morţii. Urmează să se
întâmple ceva, Doamne, şi ne rugăm ca aceste întâlniri să ne
înflăcăreze. Eu cred în Tine, Doamne, nădăjduiesc şi cred că
îi vei elibera pe tinerii aceia. Te rugăm, Dumnezeule Atotputernic.
Noi, biserica Ta, Îţi cerem aceasta prin Isus Hristos. Amin.


Amin –