PE DRUMUL ACESTA AVEA SĂ TREACĂ

Baton Rouge – Los Angeles

Să rămânem câteva momente în picioare ca să citim din Cuvântul lui Dumnezeu.

M-am gândit la introducerea care s-a făcut şi la faptul că trebuie să ai o viaţă cu adevărat curată, ca să poţi ajunge într-un asemenea punct, nu-i aşa?

Vom citi din Evanghelia după Luca 19.1-10:

„Isus a intrat în Ierihon şi trecea prin cetate.

Şi un om bogat, numit Zacheu, mai marele vameşilor,

căuta să vadă care este Isus; dar nu putea din pricina norodului, căci era mic de statură.

A alergat înainte şi s-a suit într-un dud ca să-L vadă; pentru că pe drumul acela avea să treacă.

Isus, când a ajuns la locul acela, Şi-a ridicat ochii în sus şi i-a zis: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta.”

Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie.

Când au văzut lucrul acesta, toţi cârteau şi ziceau: „A intrat să găzduiască la un om păcătos!”

Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor; şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi împătrit.”

Isus i-a zis: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam.

Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.”

Să ne rugăm. Tatăl nostru care eşti în ceruri, în dimineaţa aceasta Îţi suntem recunoscători pentru  că şi acum îi mai cauţi şi îi mai mântuieşti pe fiii pierduţi ai lui Avraam.

Tată ceresc, Te rugăm să primeşti rugăciunea noastră smerită şi să binecuvântezi adunarea de astăzi. Îngăduie să nu fie în zadar, ci lasă Duhul Tău cel Sfânt să ne înveţe calea vieţii, ştiind că într-o zi va trebui să stăm înaintea Ta, ca să dăm socoteală pentru tot ce am făcut cu această viaţă.

Binecuvântează-ne pe toţi, pentru că ne încredem în Tine, în Numele lui Isus. Amin.  Puteţi să vă aşezaţi.

Sunt foarte fericit că am asemenea prieteni buni, oameni care cred şi care depun toate eforturile.

Dacă aş fi avut un alt scop, sau ceva puţin diferit, aş fi fost un mare păcătos, dar scopul meu este să-L preamăresc pe Isus Hristos. Adevărul este că atunci când auzi acest mesaj de la Dumnezeu, în tine este Ceva care pulsează şi nu te lasă să te opreşti. Nu poţi nici să-l încetineşti, nici să-l opreşti, nici să-l porneşti, ci El este Acela care te opreşte, te porneşte sau te încetineşte. Înţelegeţi? Cel care deţine controlul este Mesajul.

Le mulţumesc acestor fraţi cumsecade, pentru mărturisirea Domnului Isus Hristos, fiindcă ei nu vorbesc despre mine, ci despre El. Sigur că da.

Nu demult, am citit un articol despre domnul Moody, unde scria că urma să se scrie un editorial despre el, aşa că au trimis pe cineva să se intereseze de ce se adunau oamenii să-l asculte. Moody era ca mine: nu avea suficientă educaţie ca să citească editorialul, aşa că a fost nevoie să i-l citească directorul. La început, el a fost cizmar, iar mai târziu a fost chemat de Dumnezeu să vestească mesajul acelui ceas.

Aşadar, directorul citea editorialul şi spunea: „De ce ar merge cineva să-l asculte pe Dwight Moody? În primul rând, este cel mai urât om pe care l-am văzut vreodată. Este chel şi are favoriţi; se miorlăie  când vorbeşte, iar gramatica lui este cea mai proastă din câte am auzit vreodată.” Tot acel articol era numai o batjocură la adresa lui! Se spune că domnul Moody ridica din umeri şi zicea doar: „Sigur că nu. Ei vin să-L vadă pe Hristos!” Şi eu cred că acesta este răspunsul corect: noi toţi venim să-L vedem  pe Hristos, pentru că este scris: „După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” (Ioan 12.32).

După ce am văzut cât de drăguţi au fost oamenii de aici, m-am gândit că avem o adunare minunată la Liceul „Denham Springs,” şi că oamenii de aici se aseamănă cu cafeaua, adică: „Nu contează cantitatea, ci calitatea,” deoarece câteva căni de cafea de un anumit tip, fac cât o ceaşcă de alt tip.

Vă amintiţi când am venit pentru prima dată pe aeroportul din acest oraş? Fratele care a venit să mă aştepte este aici. Acolo era o tânără franţuzoaică, iar eu i-am cerut un hamburger şi o ceaşcă de cafea. Eu nu am băut cafea până la vârsta de treizeci şi opt de ani, şi cred că şi atunci ar fi trebuit să mă gândesc mai bine. Cred că este prezent şi fratele Brown, în dimineaţa aceasta. Da, stă chiar aici. Lui îi plăcea foarte mult, aşa că am luat un mic dejun ministerial la ora 7.00, unul la ora 8.00 şi unul la ora 9.00. N-am putut să mănânc tot, aşa că mi-am turnat cafea şi am început să sorb din ea. Cum v-am spus, am rugat-o pe fată să-mi aducă o cafea şi un hamburger, dar când am văzut cât era de mică ceaşca în care mi-a pus cafeaua, m-am gândit: „În mod sigur pe aici nu se prea găseşte cafea!” dar vă spun  sincer, că după prima înghiţitură a trebuit să mă străduiesc să pot respira. Când m-a văzut, tânăra mi-a zis: „Fără îndoială că eşti yankeu, aşa că o să-ţi fac o cafea pentru yankei.”

Aşa cred şi despre oameni: poate că mulţimile în faţa cărora am vorbit aici, nu au fost prea mari, dar au fost de calitate, iar eu sunt foarte bucuros când văd că cineva mă ascultă cu atenţie. Dorinţa mea este să cercetaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu tot ce spun oamenii, iar dacă nu este adevărat, păi atunci chiar nu este cum spun şi asta-i tot. Dar dacă este Cuvântul lui Dumnezeu, El trebuie să depună mărturie pentru Cuvântul Său, deoarece aşa a făgăduit. Aceasta este calea pe care ne place să cercetăm toate lucrurile.

Am înţeles că în dimineaţa aceasta trebuia să fie un mic dejun al Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, grupare din care fac parte şi eu, însă nu au venit toţi. Poate trebuie să se ocupe de afacerile lor.

Eu v-am spus o glumă… Desigur, acesta nu este un loc pentru glume, dar puţin simţ al umorului… Când vorbeşti aşa cum vorbim noi, poate îi faci pe oameni să aibă simţul umorului.

Îmi amintesc de Wilmer Snyder, cu care am fost prieten şi coleg de şcoală. Fratele lui este predicator baptist şi are o rubrică în revista „Camera de sus.” După cum am spus, am fost colegi de şcoală, iar mai târziu eu am devenit predicator, iar el este agent de asigurări. Într-o zi, Wilmer a venit la mine acasă… Poate printre noi sunt şi agenţi de asigurări, de aceea n-aş vrea să creadă cumva că am ceva împotriva agenţilor, fiindcă nu am. Nădăjduiesc că nu veţi gândi nimic rău, ci veţi înţelege scopul cu care spun aceste lucruri, deoarece şi fratele meu vinde poliţe de asigurare „Prudential.” Odată, am avut nişte probleme cu o companie de asigurări, deoarece nu mi-au citit bine poliţa şi a fost interpretată greşit.

Aşadar, într-o zi, Wilmer a venit la mine acasă şi m-a întrebat: „Ce mai faci, Billy?”

„Bine,” am răspuns eu.

„Am auzit că ai fost plecat pe la adunări.”

„Da, am fost.” Şi i-am povestit despre un bărbat care mi-a zis: „Ascultă! Dacă eşti predicator ce legătură ai cu aceşti oameni de afaceri?”

„Păi, sunt şi eu un om de afaceri.”

„I-auzi! Ce fel de afaceri faci?”

„De asigurare,” i-am răspuns eu.

Nu a înţeles, aşa că am repetat: „Nu am spus „Afaceri cu poliţe de asigurare,” ci doar „Asigurare.”

„Oh, înţeleg,” a spus el, „dar ce fel de poliţe de asigurare vinzi?”

„Eu vând Asigurarea pentru Viaţa veşnică.”

O vând şi acum aşa că dacă vreunul dintre voi este interesat, ne-ar face plăcere să discutăm după adunare despre ea.

„Viaţa veşnică?” m-a întrebat mirat bărbatul acela. „Nu cred că am auzit vreodată despre compania aceasta.”

„Chiar nu ai auzit? Frate, dar este foarte cunoscută! Este o Instituţie veche.”

„Da? Şi unde îşi are sediul?”

„În slavă,” am răspuns eu,” iar  Wilmer mi-a zis: „Billy, m-am gândit să vin să-ţi vând şi ţie o poliţă de asigurare, deoarece am aflat că nu ai niciuna.”

„Ba da, eu am o Asigurare.”

„A, îmi pare rău… Probabil ţi-a vândut-o fratele tău.”

„Nu, nu el.”

Soţia mea mă privea de parcă îmi spunea: „Cred că spui poveşti,” deoarece ştia că nici eu şi nici ea nu avem vreo poliţă de asigurare. Dar eu am spus clar: „O asigurare,” nu o „Poliţă de asigurare.”

„Ce poliţă de asigurare ai, Billy?” m-a întrebat el.

„Am o Asigurare sfântă: „Isus este al meu!”

Oh, ce arvună a slavei divine!

Sunt moştenitor al mântuirii lui Dumnezeu,

Născut din Duhul Lui, spălat în sângele Lui.

„Billy, ceea ce spui este foarte frumos,” a continuat el, „dar aceasta nu te va duce la cimitir când vei muri.”

„Nu, dar mă va scoate de acolo! Eu nu-mi fac griji cum să ajung acolo, ci cum să ies!” Şi ştiu că aceasta este singura cale pe care poţi ieşi de acolo, aşa că, dacă sunteţi interesaţi de ea, haideţi să discutăm.

În dimineaţa aceasta nu vă voi ţine prea mult. Am avut pregătit un text din care am vrut să predic, dar apoi m-am gândit că este mai bine să nu o fac, aşa că ne vom imagina o scenă cu un personaj biblic.

Cred că cei mai mulţi dintre voi sunt creştini, dar v-aţi gândit vreodată că s-ar putea ca aceasta să fie ultima dată când luăm micul dejun împreună? V-aţi gândit vreodată la aceasta? Şi vă daţi seama că în ziua judecăţii Dumnezeu îmi va cere socoteală pentru puţinele cuvinte pe care trebuie să le spun aici? Înţelegeţi? Chiar dacă suntem un grup micuţ, aici sunt suflete scumpe, iar când voi ajunge sus, va trebui să răspund pentru cuvintele pe care le spun. Aşadar, este posibil să nu mai luăm niciodată micul dejun împreună, dar nădăjduiesc că într-o zi vom lua Cina împreună. Mă refer la ultima Cină, pe care o vom lua împreună cu El, sus în cer. Aceea va fi prima Cină de acolo.

În dimineaţa aceasta privesc peste oamenii de aici şi îmi dau seama că unii dintre ei sunt predicatori renumiţi, oameni cu studii, calificaţi pentru a predica, doctori în teologie, în timp ce eu sunt un om sărac și fără educaţie. Mă simt cu adevărat foarte mic şi mi-e greu să mă ridic şi să vorbesc în faţa unor astfel de oameni. Totuşi, va trebui să spun ceea ce simt, de aceea vă spun sincer, fraţilor, că apreciez bunătatea lor şi le sunt recunoscător pentru că mă lasă să vorbesc şi să mă implic în bunul mers al adunării. Sunt aici ca să vă ajut, şi prin harul lui Dumnezeu voi face tot ce-mi stă în putinţă, pentru fiecare dintre voi.

Când totul se va sfârşi şi nu vom mai putea lua micul dejun împreună, vom sta cu toţii la masa de sus, fiindcă acesta este momentul pe care-l aşteptăm cu toţii, nu-i aşa? Fără îndoială că lacrimile ne vor curge pe obraji când vom da mâna unii cu alţii, deoarece va fi ceva deosebit. Haideţi deci, să lucrăm câtă vreme se mai poate şi cât timp soarele mai este sus, pentru că în curând va coborî la asfinţit, şi a şi început deja. În timp ce vom sta acolo plângând şi ţinându-ne de mână, va veni marele Împărat, înveşmântat în hainele Lui minunate, ne va şterge lacrimile şi ne va spune: „Bine, robi buni şi credincioşi. Intraţi în bucuria Domnului, care v-a fost pregătită încă înainte de întemeierea lumii.” Haideţi deci, să lucrăm câtă vreme soarele este sus şi mai este lumină.

S-ar putea ca pentru unii, textul acesta micuţ să pară ridicol, dar eu voi vorbi din el despre subiectul: „Pe drumul acesta avea să treacă.

Cu siguranţă, pentru Zacheu fusese o noapte îngrozitoare. Nu reuşise să doarmă, aşa că tot timpul s-a sucit şi s-a învârtit în pat, până s-a făcut ziuă. Noi ştim cu toţii ce înseamnă acele nopţi albe, când nu poţi dormi din pricina unui gând care nu-i place.

Bărbatul acesta se ocupa de afaceri, poate chiar în Ierihon, ca voi, bărbaţii şi femeile care sunteţi oameni de afaceri aici. Fără îndoială, afacerile lui erau în continuă creştere, deoarece era în relaţii bune cu toate cluburile; era un membru al bisericii şi poate al sindicatului şi avea un preot bun pe care îl credea.

Ceea ce era deosebit în cazul acestui om, era soţia lui. Vom spune că se numea Rebeca, iar Zacheu era de părere că ea apucase pe o cale greşită. Desigur, această părere era împărtăşită şi de preot. Rebeca mergea după un Om despre care se spunea că ar fi proroc: este vorba de Isus din Nazaret.  Săracii credeau că acest Isus era un proroc sau Mesia cel făgăduit, dar El nu îndeplinea condiţiile sinedriului.

Este ciudat, dar uneori Dumnezeu procedează altfel decât ne-am aştepta noi. Astfel, după părerea preoţilor, Omul acesta era un bastard, deoarece mama Lui Îl născuse înainte de a se căsători. Şi încă ceva: nu avea nici o educaţie. Niciodată nu ştia ca El să fi mers vreodată la vreo şcoală; nu era nici preot şi nici cărturar, ci Se ridicase singur, invocând tot felul de pretenţii.

Aşa cum a spus atât de frumos fratele Don, era o vreme de răscruce, pe care ei nu au recunoscut-o, pentru că aşa se întâmplă de obicei.

Dar într-un fel sau altul, soţia lui Zacheu fusese convinsă de cineva că Isus era Prorocul care trebuia să vină, aşa că Îl urma cu credincioşie. Încercase să-i spună şi soţului ei, dar el era prea ocupat cu afacerile lui, şi apoi, era şi membrul bisericii. Nu era de-ajuns?

Într-un fel, Zacheu se asemăna cu tânărul bogat, fiindcă şi el era prins de afaceri, dar spre deosebire de el, celălalt şi-a dat seama că deşi era un membru al bisericii, nu avea Viaţa veşnică. El a înţeles că Isus poseda ceva ce ceilalţi oameni nu aveau, de aceea a venit la Isus şi L-a întrebat ce să facă pentru a primi Viaţă veşnică.

„Ţine poruncile!” i-a răspuns Isus.

Am făcut aceasta încă de când eram copil,” a zis tânărul. Vedeţi, aceasta arăta că era credincios. Mai mult, tânărul a înţeles că Isus poseda Ceva ce preoţii şi cărturarii nu aveau. Vedeţi, când un om se întâlneşte cu Isus Hristos, se schimbă. Odată ce L-ai văzut şi ai simţit o firimitură din Dumnezeu, nu mai eşti acelaşi. Rebeca Îl găsise pe acest Isus, iar în inima ei credea că El este exact împlinirea făgăduinţei pentru acea zi, adică a făgăduinţei pe care o aşteptau toţi evreii. Şi iată că  s-a răspândit zvonul că acest Isus urma să vină în Ierihon pentru a lua masa acolo. Ea s-a rugat foarte mult pentru soţul ei care era ocupat cu afacerile.

Astăzi avem nevoie de mai multe femei ca ea, deoarece rugăciunea schimbă mult. Astfel, dacă îl încredinţezi pe soţul tău (sau pe altcineva care nu este mântuit) în mâna Domnului, El va găsi o cale, deoarece a făgăduit că o va face.

Fiind o credincioasă neclintită şi o ucenică a Domnului Isus Hristos, Rebeca era, desigur, o femeie foarte bună şi blândă, care se ocupa cu dragoste de familia ei. Cred că acest lucru se reflectă şi astăzi în vieţile celor care cred în El: din momentul în care Îl descoperi cu adevărat în inima ta, te interesează nu numai familia ta proprie, ci şi familia lui Dumnezeu de pretutindeni; eşti interesat ca şi ceilalţi să-L cunoască pe El, iar a-L cunoaşte pe El înseamnă Viaţă.  Ţineţi minte! A-L cunoaşte cu adevărat pe El, nu a şti să citeşti Cuvântul, înseamnă Viaţă.

Aşadar, Rebeca se rugase fierbinte pentru soţul ei. Şi iată că a sosit ziua când Isus trebuia să intre în cetate. Cu siguranţă, cu o zi înainte de acel eveniment, Rebeca a ştiut poziţia soţului ei, deoarece i-a zis: „Zacheu, te duci şi tu la micul dejun al oamenilor de afaceri?”

„Oh, sigur că nu! Eu am cel mai bun restaurant din oraş, iar ei se duc la Levinski. În loc să vină la restaurantul meu, au ales locul acela.”

Atunci ea a început să se roage cu disperare, astfel că în seara care a urmat, omul n-a putut să se odihnească deloc.

Să ştii că aşa se întâmplă. Dacă te rogi cu disperare pentru ceva, Dumnezeu lucrează în ambele părţi. Înţelegeţi? El va răspunde negreşit.

Probabil că în noaptea aceea Zacheu s-a gândit: „Ce ar fi dacă m-aş duce şi eu să-L ascult pe Omul acela? Rebeca spune că este proroc, dar noi ştim că de sute de ani nu am mai avut nici un proroc. L-am întrebat şi pe preot despre aceasta, dar el spune că sunt prostii. Dacă s-ar ridica un proroc, oare nu ar veni din biserică? Aşa ar trebui să fie: ori vine de la noi, fariseii, ori nu este un proroc.”

După cum ştiţi, mentalitatea aceasta persistă şi astăzi printre oameni. Astfel, cred că dacă ceva nu vine de la ei, nu este în ordine.

Rebeca a crezut, dar Zacheu s-a dus să-l întrebe pe preot, iar acesta i-a zis: „Ascultă-mă, zilele prorocilor au fost cu mulţi ani în urmă. Acum avem Legea şi totul este sub control, este în mâinile noastre. Avem cunoştinţă despre aceste lucruri.” Totuşi, Zacheu nu a privit la ceea ce i-a spus preotul, ci a îndrăznit, considerând că are dreptul să se convingă singur. Cuvântul „a îndrăzni” înseamnă „a risca fără a avea dreptul s-o faci.” El s-a gândit că nu este nici o problemă din moment ce aparţine de biserică.

Odată cu lăsarea serii, în inima lui îşi făcea loc o dorinţă neaşteptată: „Poate că Omul acesta nu va mai veni niciodată în oraş, de aceea ar trebui să mă duc să văd cum stau lucrurile; să văd cu ochii mei ce se întâmplă.” Aceasta este o idee bună, la care ar trebui să vă gândiţi şi voi. Nu începeţi să criticaţi, ci luaţi Cuvântul şi cercetaţi totul prin prisma Lui.

Rebeca încercase (atât cât putea ca femeie) să-i explice ce au zis prorocii, cum a vorbit Moise despre acest Om şi despre momentul când va veni El. Cu siguranţă, ea a încercat să-i explice, dar preotul avea o influenţă mai mare decât ea asupra lui Zacheu.

Îmi imaginez că spre dimineaţă, Rebeca l-a întrebat pe Zacheu: „Tot nu vrei să mergi acolo?”

„Nu, nu vreau să am nici o legătură cu aşa ceva.”

Nu fii dezamăgită, Rebeca, pentru că uneori, faptul că nu vrea să vorbească despre aceasta este un semn bun.  Rebeca se făcea că doarme, dar de fapt se ruga. Apoi, Zacheu s-a strecurat uşurel din pat şi a început să se îmbrace cu cele mai bune haine pe care le avea, în timp ce ea îl urmărea cu coada ochiului, ca să vadă ce face. Ştia că Dumnezeu îi ascultase rugăciunea şi că urma să se întâmple ceva.

Curând Zacheu a fost gata şi a plecat fără să-i spună soţiei sale unde se duce, dar ea a alergat jos din pat, a ridicat perdeaua şi privind după el, a zis: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că acum totul este bine.” Ea a făcut ca Ilie când a zis: „Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om.” După ce a primit această dovadă mică, a ştiut că urma să se întâmple ceva.

În timp ce umbla pe străzi, Zacheu se gândea: „Rebeca a spus că El va intra pe poarta de Sud, aşa că ar fi bine să merg acolo şi să-mi caut un loc bun de unde să-L pot vedea când vine, ca să-mi dau seama ce fel de proroc este. Am să-I ies înainte, am să-L iau de guler şi am să-I dau o lecţie să mă ţină minte. Da, am să-I cer socoteală pentru minciunile pe care i le-a băgat în cap soţiei mele, căci m-am săturat de aceste adunări de rugăciune. Îi spun eu Lui! Apoi, rabinul mă va bate pe umăr şi îmi va spune: „Zacheu, eşti un membru foarte bun al bisericii noastre.” Să mă grăbesc deci, să ajung cât mai repede acolo!”

Apropiindu-se de poarta de Sud a cetăţii, Zacheu a constatat că locul era ticsit de lume. Mulţimea se căţăra pe ziduri şi peste tot, deoarece, în ciuda celor spuse la adresa lui Isus, existau oameni care doreau să-L asculte.

Văzând mulţimea aceea de oameni, Zacheu se întreba îngrijorat: „Cum voi putea să-L văd când va intra pe poartă?” deoarece, dacă vă amintiţi, Biblia spune că era mic de statură.

„Sunt prea mic,” se gândea el, şi a început să-şi facă loc prin mulţime, zicând: „Hei, faceţi puţin loc şi pentru mine!”

Văzându-i comportamentul, înţelegeai cu uşurinţă că nu este creştin, deoarece creştinii nu se poartă aşa.

„Daţi-vă la o parte! Nu ştiţi cine sunt eu? Eu sunt Zacheu, proprietarul restaurantului de acolo. La o parte din calea mea!” Toţi oamenii ştiau că el nu este creştin, dar desigur, unii ştiau că Rebeca se ruga pentru el.

„Ba tu trebuie să te dai la o parte!” îi replicau unii dintre ei, aşa că Zacheu a înţeles curând că nu are nici o şansă să-L vadă pe Isus, şi nici să-I spună ce gândeşte despre El.

„Ce să fac? Poate am să mă întorc acasă şi voi uita totul.”

Dar vedeţi voi, atunci când te-ai hotărât să-L vezi pe Isus, nu te mai poate opri nimic; vei merge înainte, indiferent ce piedici ţi se vor pune în cale, aşa cum a făcut şi femeia siro-feniciană care avea fetiţa îndrăcită.

Da, când te hotărăşti să te întâlneşti cu El, nu-ţi mai poate sta nimic în cale, dar ţineţi minte un lucru: din clipa în care ţi-ai pus în gând să-L întâlneşti pe El, diavolul va face tot posibilul să te împiedice. El este foarte hotărât să te împiedice să înţelegi şi să vezi, de aceea îţi va pune în faţă câte paravane negre va putea.

Astfel, Zacheu s-a izbit de prima sa piedică. Curând şi-a dat seama că se afla în faţa unora dintre adversarii săi. El îşi bătuse de multe ori joc de acest Isus din Nazaret, iar acum se afla tocmai în faţa ucenicilor Lui şi nu avea unde să se ascundă, era descoperit.

Voi ştiţi cine face parte din grupul nostru, iar dacă vine cineva străin, vă daţi seama imediat.

Aşa au spus şi ei despre Zacheu: „Omul acesta nu este de-al nostru.”

Aşa sunt oamenii. Fiecare ştie că vine de undeva şi merge undeva. Oamenii vor să ştie în permanenţă, de unde vin şi încotro se îndreaptă, dar răspunsul la aceste întrebări Îl are numai Dumnezeu. Toţi oamenii ar vrea să privească dincolo de perdeaua timpului, însă din toată literatura existentă, din milioanele de tone de cărţi care s-au scris, o singură Carte îţi poate spune cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepţi: Biblia. Nici o altă carte nu-ţi poate da răspunsul la aceste întrebări, iar Cuvântul este Dumnezeu.

Zacheu se simţea stânjenit în mijlocul acelor oameni care se comportau ca nişte nebuni: unii plângeau, alţii ţipau, iar el era una cu ei şi trebuia să-i suporte.

Dacă am ajuns până aici, va trebui să aştept până când Îl voi găsi,” îşi zicea el.

Aceasta este o idee bună, Zacheu. Dacă ai ajuns până aici, du-te mai departe.

„Dacă rămân aici, n-am să văd nimic, pentru că sunt prea mic de statură. Mai bine aş ieşi din mulţime şi m-aş duce după colţ, să stau singur pe marginea drumului, iar când va veni, Îi voi ieşi înainte şi Îi voi spune ce părere am despre El. Am să-i arăt eu Lui!”

Astfel, a ieşit din mulţime şi a pornit mai departe, întrebându-se pe unde avea să vină Isus

A început să coboare pe strada „Aleluia,” locul pe unde umbla Isus de obicei şi a ajuns la colţul „Amin.” De acolo ajungea imediat în locul unde se dădea masa.

Voi ştiţi că este aşa: cobori pe strada „Aleluia,” ajungi la colţul „Amin,” şi atunci eşti gata să mănânci Cuvântul.

Ajungând la colţ, Zacheu s-a gândit: „Nu este nimeni, aşa că voi rămâne aici, iar când va veni, voi vedea ce fel de proroc este. Îi voi ieşi înainte şi Îi voi spune tot ce am pe inimă. Sunt prea mic şi probabil că mulţimea aceea va merge după El oriunde se va duce. Nu vreau să-mi urle nimeni în urechi când voi vorbi cu El, pentru că vreau să audă bine ce Îi voi spune. Dar dacă ei vor striga într-una: „Amin,” „Slavă lui Dumnezeu,” „Osana prorocului care vine în Numele Domnului,” nimeni nu va auzi ce spun. Se vor strânge toţi în jurul meu şi nici măcar nu voi reuşi să-L văd.”

În timp ce se gândea la aceste lucruri, Zacheu a observat un dud, aşa că şi-a zis: „Dacă aş reuşi să mă urc pe creanga aceea, aş fi mai sus şi atunci aş putea să-I vorbesc când va veni.” A alergat repede la dud, dar era prea mic pentru a ajunge la creangă.

„Oh, există un singur lucru pe care-l pot face…” În colţ se afla lada de gunoi a oraşului… „Dacă aduc aici lada de gunoi şi mă urc pe ea, voi putea ajunge la creangă.”

Gunoierii nu veniseră încă în dimineaţa aceea, aşa că lada era destul de grea, iar el era mic şi nu putea s-o ridice. Singura posibilitate era s-o ridice în braţe, dar era îmbrăcat cu hainele cele mai bune.

Voi ştiţi că atunci când vrei să-L vezi pe Isus, te loveşti de tot felul de obstacole, însă pentru Zacheu nu conta dacă hainele lui erau bune sau rele: voia să-L vadă pe Isus şi asta era tot. Astfel, a apucat lada cu braţele şi a ridicat-o, vărsând tot gunoiul pe el. Dar ce conta? El voia să-L vadă pe Isus.

Pe când se chinuia cu lada, a auzit pe cineva râzând, iar când a privit în jur, a văzut că era  Levinski, concurentul lui, care zicea: „Ia uitaţi-vă, Zacheu a renunţat la cârciuma lui şi şi-a luat o slujbă mai bună: acum lucrează ca  gunoier.”

Vedeţi, diavolul îţi aruncă în faţă tot ce este mai rău, ca să te împiedice să-L vezi pe Isus. Îţi va spune că cei care Îl urmează sunt doar o adunătură de holly-rollers, o adunătură de idioţi; îţi va spune că sunt drojdia societăţii; îţi va spune tot ce este mai rău, dar dacă eşti hotărât să te întâlneşti cu Isus, Dumnezeu îţi va pregăti o cale.

Ţineţi minte aceasta: dacă inima ta flămânzeşte după El, trebuie să se întâmple ceva şi te vei întâlni cu El negreşit.

Nici pentru Zacheu n-a contat prea mult. S-a înroşit la faţă şi s-a simţit puţin stânjenit, dar a dus lada mai departe, s-a urcat pe ea şi s-a căţărat în copac, iar acolo a găsit două crengi care porneau împreună din trunchiul copacului şi s-a aşezat pe ele.

Acesta este un loc foarte bun: acolo unde se întâlnesc două drumuri: al tău şi al lui Dumnezeu, gândurile tale şi gândurile Lui. Acesta este momentul prielnic să stai jos şi să te gândeşti: ce crezi tu despre El şi ce spune Cuvântul Lui despre El; ce crezi tu despre mesajul acestui ceas şi ce zice Cuvântul Lui despre mesajul acestui ceas.

Zacheu s-a aşezat acolo şi a căzut pe gânduri. Fără îndoială, Satan s-a aşezat pe umărul Lui şi a început să-i spună: „Ştii ce? Eşti foarte caraghios cum stai aici scoţându-ţi aşchiile din mâini şi cu cele mai bune haine ale tale pline de gunoi. Tot oraşul va afla acest lucru, iar oamenii vor face tot felul de glume pe seama nesăbuinţei tale.”

De fiecare dată când te porneşti să faci ceva, Satana îţi va spune că greşeşti.

Zacheu se gândea: „Rebeca a spus că El este un proroc.. Ei bine, am să-L pun la încercare şi voi vedea ce fel de proroc este. Când va trece pe aici, o să mă ascund după frunze, iar El nu va bănui că sunt în copac. Am să-L privesc cu atenţie, după care voi sări din copac şi mă voi duce să-I vorbesc. Dacă este proroc, aşa cum spune soţia mea, va şti că am fost în copac. În felul acesta, am să-L încerc şi voi şti dacă este adevărat sau nu, ce se spune despre el.

A tras o mulţime de crengi înfrunzite în jurul lui, astfel ca nimeni să nu-l poată vedea, dar el putea vedea tot ce se petrecea jos.

După o vreme a auzit zgomotul unei mulţimi care se apropia. Este ciudat că întotdeauna acolo unde Se află Isus este gălăgie. Vedeţi, gălăgia este un semn al prezenţei Vieţii. Dacă vă amintiţi, în vechime când marele preot intra în Sfânta Sfintelor, pe marginea veşmântului cu care se îmbrăca, avea o rodie, un clopoţel, o rodie, un clopoţel. Zgomotul făcut de clopoţei era singurul semn după care cei de afară ştiau că preotul mai trăieşte, aşa că dacă nu se mai auzea nimic, ştiau că este mort.

După părerea mea, acesta este necazul cu bisericile noastre de astăzi: nu este destulă gălăgie în ele; nu este destul entuziasm.

Acolo unde se află Isus este întotdeauna gălăgie. Astfel, odată când a intrat în Ierusalim, oamenii strigau: „Osana Împăratului care vine în Numele Domnului!” Când au auzit aceste cuvinte, preoţii au zis: „Vai, faceţi-i să tacă! Liniştiţi-i!” Dar Isus le-a răspuns:

„Dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele.” Da, ceva trebuie să forfotească atunci când El este prin apropiere.

Când a auzit zarva care se apropia, Zacheu s-a gândit: „Probabil că se apropie.” A dat puţin frunzele la o parte, atât cât să poată vedea şi şi-a zis: „Gata, acum voi afla ce fel de proroc este.”

Oamenii au început să treacă deja pe sub copacul în care era ascuns el. Probabil că primul care a apărut de după colţ a fost apostolul Petru, pentru că  era un bărbat puternic, corpolent. Parcă îl văd împingând mulţimea înapoi şi zicând: „Prieteni, îmi pare rău, dar Învăţătorul nostru a avut o adunare grea aseară şi a ieşit multă putere din El. Vă rog să-L înţelegeţi şi să-I faceţi loc să treacă.”

După Petru au urmat, Matei, Marcu şi ceilalţi ucenici, fiecare dintre ei spunând la fel: „Nu vrem să ne purtăm urât cu voi, deoarece nu pentru aceasta am venit, dar Învăţătorul nostru este foarte obosit şi nici n-a avut timp să mănânce de dimineaţă. Vă rugăm să vă daţi la o parte.”

Curând, Zacheu a recunoscut pe cineva în mulţime. Cu câteva zile în urmă, medicul îi spusese acelui bărbat că fetiţa lui este atât de bolnavă, încât el nu mai poate face nimic pentru ea şi va muri. Privind printre frunze, Zacheu l-a văzut pe omul acela venind de după colţ cu fetiţa învelită într-o pătură. „Ce om nechibzuit! Aleargă după acest aşa zis proroc şi ţine fetiţa afară pe vântul acesta, când sărmana are aşa temperatură mare.”

Dar când crezi cu adevărat, nu te poate opri nimic, ca şi pe Zacheu. Omul voia să-şi ducă fiica la Isus. La fiecare cotitură, mulţimea îi împingea înapoi, dar el era hotărât să nu renunţe. În cele din urmă, soţia lui a luat-o pe fetiţă în braţe, a alergat înaintea lui Isus şi căzând cu faţa la pământ înaintea Lui, I-a zis: „Oh, Doamne, ai milă de copilaşul meu!” Tatăl fetiţei, care era prieten cu Zacheu, plângea şi el.

„Ce a produs această schimbare?” se întreba Zacheu. Nu vedea prea bine din pricina mulţimii, dar deodată a observat o mână întinsă peste pătură, după care fetiţa s-a dezvelit şi a început să sară pe drum. Cu siguranţă, aceasta a însemnat ceva pentru Zacheu.

Într-un târziu, L-a observat şi pe Isus. I-a fost de-ajuns o singură privire  ca să-şi schimbe părerea. Oh, parcă nu era la fel ca ceilalţi oameni… avea ceva deosebit: era smerit, bun şi blând. Se părea că dacă va scoate un singur cuvânt, lumea se va prăbuşi. Da, era cu totul altfel decât îşi imaginase Zacheu. Şi în timp ce-L privea, îngâmfarea lui a început să dispară. Privea atent printre frunze, ca să vadă ce se va mai întâmpla, fiindcă Isus ajunsese chiar sub copacul în care stătea ascuns el.

„Totuşi, s-ar putea ca Omul acesta să fie un proroc. Poate Rebeca are dreptate, pentru că desigur, cunoaşte mai bine Scriptura decât mine.”

Isus mergea cu capul plecat, smerit şi blând, cum era întotdeauna, iar ucenicii Îi făceau loc prin mulţime. Dar când a ajuns sub dud, El S-a oprit, a privit în sus şi a zis: „Zachee, dă-te jos!”

Oh, nu numai că ştia că este în copac, dar îi cunoştea şi numele! Zacheu a coborât din copac mai uşor decât se urcase, pentru că minunea se înfăptuise: Isus îl cunoştea.

„Doamne, am greşit, dar sunt gata să mărturisesc  totul. Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, sunt gata să-i dau înapoi, şi jumătate din avuţia mea o dau săracilor.”

„Astăzi a intrat mântuirea în casa ta,” i-a răspuns Isus.

Ce anume a produs schimbarea lui, frate şi soră? Gândiţi-vă puţin. Faptul că a văzut ceva evident, l-a schimbat. El auzise toate făgăduinţele despre care vorbeau preoţii, făgăduinţe care se refereau la un viitor extraordinar, dar ei ignorau ceea ce se petrecea în prezent. Zacheu a văzut însă cu ochii lui ce se întâmplase, deoarece minunea se petrecuse chiar cu el, iar aceasta dovedea că Isus era cu adevărat un proroc, pentru că nu îl cunoştea şi nici nu ştiuse că era ascuns în dud, dar cu toate acestea, când a ajuns acolo, S-a oprit şi i-a zis: „Zachee, dă-te jos. Astăzi mântuirea a intrat în casa ta.”

Fraţilor, ceea ce schimbă gândurile şi atitudinea oamenilor sunt faptele evidente. Desigur, uneori treci prin presiuni mari până ajungi aici, dar ia încercaţi să vă apropiaţi de Isus, în dimineaţa aceasta, şi spuneţi-I: „Nu vreau să fiu critic, ci voi studia Scriptura şi voi vedea cum a fost El,” apoi fiţi atenţi ce se va întâmpla. Înainte de a veni, cercetaţi şi vedeţi cum a fost El, pentru că nu uitaţi: indiferent cum a fost atunci, astăzi trebuie să fie la fel, pentru că Dumnezeu nu Se schimbă niciodată. Da, El trebuie să rămână la fel, pentru că este Acelaşi ieri, azi şi în veci, şi orice bărbat sau femeie care se teme cu adevărat de El, are în inimă dorinţa de a-L cunoaşte.

Dar nu v-am spus ce s-a întâmplat mai departe cu Zacheu. A devenit un mădular al bisericii „Evanghelia deplină” din Ierihon, pentru că, fără îndoială, nu putea merge în altă parte, decât acolo. Aceasta propovăduise Isus, aşa că s-a dus şi el acolo, iar voi ar trebui să-i urmaţi exemplul.

El dorise să vadă o dovadă concretă, confirmată de Scriptură, și când a văzut-o, a fost pregătit, pentru că ceea ce contează sunt dovezile concrete.

Înainte de încheiere aş vrea să vă mai povestesc ceva. Câţi dintre voi sunt vânători? Să vă văd mâinile, fraţilor. O, ştiam eu că nu sunt singurul! Mie îmi place foarte mult să vânez, iar înainte mergeam în pădurile din nord, de la New Hampshire, pentru că acolo este patria cerbilor cu coadă albă. Oh, cât îmi place să merg la vânătoare!

Mergeam în fiecare an cu Burt Caul, unul dintre cei mai cumsecade oameni cu care am umblat la vânătoare. Voi ştiţi că întotdeauna pădurea a fost cea de-a doua casă a mea. M-am născut în pădure şi tot acolo am crescut şi nici chiar întoarcerea la Dumnezeu nu mi-a scos din sânge dragostea pentru ea. Dar nu este vorba doar de vânătoare, ci îmi place să stau în pădure, deoarece cred că şi Dumnezeu este acolo. Îmi place să-L văd cum se mişcă şi îmi place să văd cum moare natura pentru ca apoi să învie din nou. Soarele se ridică dimineaţa, ca un copilaş nou-născut. Pe la ora 9.00 merge la şcoală, iar pe la ora 10.00 o termină. La ora 12.00 este un om matur; la ora 2.00 după-amiaza este cam de vârsta mea, iar pe la ora 5.00, are optzeci de ani, se apropie de sfârşitul vieţii. Apoi apune, după ce tot timpul a slujit cauzei lui Dumnezeu. Dar nu este mort, ci se va întoarce în dimineaţa următoare. Prin aceasta, Dumnezeu depune mărturie despre existenţa morţii, îngropării şi învierii.

Observaţi viaţa copacilor. Toamna, înainte de venirea primului îngheţ, seva coboară în rădăcină. Ce semnificaţie are acest lucru? A coborât în mormânt. Ce se întâmplă apoi? Ea nu moare, ci coboară în pământ, pentru a reveni o dată cu primăvara. Dacă ar rămâne în ramuri, îngheţul ar ucide copacul, înţelegeţi? Acea sevă nu coboară în rădăcini datorită propriei inteligenţe, ci urmează rânduiala lăsată de Dumnezeu: coboară, se ascunde de iarnă şi revine în anul următor cu o viaţă nouă, depunând astfel mărturie că există viaţă, moarte, îngropare şi înviere. Acest lucru se întâmplă peste tot, deoarece Dumnezeu depune mărturie despre Sine Însuşi prin minunata Sa creaţie.

Omul despre care v-am spus era un vânător foarte bun, numai că era cel mai crud bărbat pe care l-am întâlnit vreodată. Îşi bătea tot timpul joc de mine şi îi plăcea să împuşte căprioare. Nu mă refer la faptul că aceasta ar fi o ilegalitate, pentru că şi Avraam a ucis o junincă şi a adus-o jertfă. Nu mă refer nici la sexul sau mărimea animalului, ci la motivul pentru care le omora, deoarece acest bărbat împuşca acele căprioare numai pentru că ştia că acest lucru mă supăra.

Astfel, tot timpul îmi spunea: „Eşti un laş, la fel ca toţi preoţii, Billy. Dacă n-ai fi predicator, ai fi un vânător foarte bun, dar eşti prea slab; eşti laş ca toţi ceilalţi predicatori.”

„Iar tu eşti prea crud, Burt,” îi răspundeam eu.

„Ba tu eşti prea laş,” îmi replica el. Împuşca o căprioară, o lăsa acolo şi mergea mai departe. Apoi omora alta, şi tot aşa, numai ca să mă supere pe mine.

„În scurt timp am să te fac să te laşi de pocăinţă,” îmi spunea el.

„Nu vei reuşi aceasta, Burt. Nu. Nu!”

Într-o toamnă, ne-am dus în munţi mai târziu, pentru că fusesem ocupat, iar sezonul de vânătoare era deja început cam de o săptămână. Eu eram paznic pe terenurile de vânătoare ale statului Indiana, aşa că am fost ocupat tocmai în sezon. Mi-am luat concediul, dar am ajuns puţin cam târziu, iar în perioada aceea, cerbii cu coadă albă stăteau ascunşi. Erau nopţi cu lună plină, iar zăpada avea cam cincisprezece centimetri, numai bună pentru urmărit vânatul.

Venind la cabană, Burt mi-a zis:

„Hei, Billy, anul acesta am pregătit ceva extraordinar pentru tine.”

„Ce?” l-am întrebat eu. A băgat mâna în buzunar şi a scos un fluier micuţ, al cărui sunet imita plânsul unui ied de căprioară.

„Oare până unde poate merge cruzimea ta, Burt? Doar n-ai de gând să faci aşa ceva!”

„Ha, ha, predicator laş!”

Am pornit la vânătoare şi am ajuns până la Cheile Jefferson. Nu trebuia să-i porţi de grijă, pentru că ştia cum să găsească drumul înapoi. Am urcat până la amiază, apoi ne-am despărţit şi am luat-o pe căi diferite. Dacă vedeam vreun cerb, îl împuşcam, apoi mergeam cu caii şi îl luam.

În ziua aceea se făcuse însă ora 11.00 şi nu am găsit nici măcar o urmă, deoarece cerbii se ascundeau prin tufe sau în spatele grămezilor de buşteni. Erau speriaţi pentru că fuseseră hăituiţi în timpul sezonului de vânătoare.

Pe la ora 11.00, Burt s-a oprit şi s-a aşezat jos într-un luminiş, cam de mărirea acestei încăperi sau poate de vreo două ori mai mare. Mă gândeam că vrea să-şi scoată termosul din buzunarul hainei, deoarece obişnuiam să luăm cu noi ciocolată fierbinte. Este cel mai bun „combustibil.” Apoi mâncam câte un sandvici şi ne despărţeam.

Ne apropiam de linia de demarcaţie, de aceea am crezut că Burt vrea să mănânce, aşa că mi-am sprijinit puşca de copac şi am băgat mâna în buzunar ca să-mi scot şi eu sandviciul. Dar el nu intenţiona să-şi scoată sandviciul, ci fluierul, şi a început să sufle în el.

Aţi auzit vreodată cum plânge un pui de căprioară? Este un sunet foarte jalnic. Imediat ce a început să fluiere, spre marea mea surprindere, în capătul celălalt al luminişului s-a ridicat o căprioară mare. Ochii ei mari şi căprui scrutau poiana, iar urechile ciulite ascultau atente. Înţelegeţi? Credea că puiul ei este în pericol. Burt a fluierat din nou, şi imediat am văzut cum căprioara a ieşit în luminiş, privind atentă în jur. Voi, vânătorii, ştiţi aceasta. Puteam să-i văd ochii mari, pentru că era la mai puţin de cincisprezece metri depărtare de mine.

L-am privit pe tovarăşul meu şi m-am gândit: „Oh, Burt, nu este posibil să faci aceasta! Nu se poate s-o ucizi pe această mamă îngrijorată pentru puiul ei. Nu se poate s-o înşeli în felul acesta.” Dar el şi-a încărcat arma zgomotos şi căprioara l-a auzit. Privind atentă în jur, ea l-a văzut, şi-a ciulit urechile şi în mod normal ar fi trebuit să fugă, fiindcă era ceva anormal pentru ea să iasă în luminiş la acea oră din zi. Însă, vedeţi voi, era mamă, iar în inima ei era ceva extraordinar. Ea nu se prefăcea, ci era o mamă adevărată şi singurul lucru care conta era faptul că puiul ei era în pericol.

Burt m-a privit cu ochii lui de şopârlă şi a început să rânjească, dar eu i-am zis: „Să nu faci asta! Te rog nu face aşa ceva!”

Continuând să rânjească, el şi-a îndreptat arma spre ea. Ştiam că dacă va trage, glonţul va trece drept prin inima ei de mamă. Era la vreo cincisprezece metri depărtare, iar glonţul lui de 180, i-ar fi intrat prin inimă şi ar fi trecut dincolo. Mă gândeam: „Vai, cum poţi fi atât de nemilos încât să ucizi o mamă care-şi caută puiul? Cum poţi face aceasta, Burt?”

I-am văzut degetul încordat pe trăgaci… Oh, nici nu puteam să mă uit! Pur şi simplu nu puteam, aşa că m-am întors cu spatele spre el. Nu puteam să privesc cum stătea acolo acea mamă adevărată. Nu era o făţarnică şi nu se prefăcea, ci era o mamă adevărată. De aceea stătea acolo. Moartea nu însemna nimic pentru ea din moment ce puiul ei era în pericol. Se gândea mai mult la el, decât la propria ei viaţă, iar vânătorul n-avea decât s-o împuşte dacă voia. În ea bătea o inimă credincioasă datoriei de mamă. Puiul ei plângea şi o chema, iar în inima ei era ceva ce pulsa cu putere. Cum ar fi putut vânătorul acesta nemilos să oprească bătăile unei asemenea inimi? Nu puteam privi o asemenea scenă, aşa că mi-am întors capul gândindu-mă:

„Oh, Doamne Dumnezeule, nu-l lăsa să facă o asemenea faptă!”

Nu voiam să aud zgomotul împuşcăturii, fiindcă era prea mult… Aşteptam încordat, dar pentru că nu am auzit nimic, m-am întors spre Burt, iar atunci am înţeles că nu putea trage. Se întorsese şi el şi se uita la mine cu o privire schimbată, în timp ce lacrimile i se rostogoleau pe obraji, iar buzele îi tremurau. Apoi, şi-a aruncat puşca în zăpadă, m-a prins de picior şi mi-a zis: „Gata, Billy, ajunge! Condu-mă la acest Isus despre care vorbeşti!”

L-am condus la El, chiar acolo, pe troienele de zăpadă. De ce? Pentru că văzuse o dovadă concretă. Înainte fusese pe la tot felul de biserici şi văzuse numai prefăcătorie, dar de data aceasta a văzut ceva adevărat.

Prieteni, putem  avea tot felul de reguli bisericeşti, canoane, teologie şi orice altceva, dar există un Isus adevărat. Haideţi să privim la El, acum, când ne plecăm capetele pentru rugăciune.

Aş vrea să vă pun o întrebare în timp ce staţi cu capetele plecate. Câţi dintre voi ar vrea să fie creştini în aceeaşi măsură în care era mamă acea căprioară? Câţi dintre voi ar vrea să aibă în inimă dorinţa pe care a avut-o ea, dincolo de propria viaţă şi de orice altceva?

Spuneţi: „Frate Branham, eu sunt membrul unei biserici, dar aş vrea să fiu un creştin care să pună toată lumea deoparte şi să treacă de batjocuri şi de toate celelalte piedici. Vreau din toată inima să fiu creştin, aşa cum căprioara aceea era mamă din toată inima.”

În timp ce stăm cu capetele plecate şi cu ochii închişi, acum când suntem la sfârşitul vremii, vă întreb înaintea lui Dumnezeu şi în Numele lui Isus Hristos: aţi vrea să vă ridicaţi mâinile?

Nu pot face o chemare la altar pentru că nu avem loc, dar puteţi spune: „Roagă-te pentru mine, frate Branham, ca să pot fi creştin, aşa cum căprioara aceea a fost mamă.”

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Peste tot se ridică mâini.

Zacheu, dacă ridici mâna, aceasta este dovada că ai fost găsit de Isus. De ce nu te dai jos din copac? Astăzi, Isus vrea să mănânce la tine acasă şi să rămână cu tine pentru tot restul zilelor.

Tată ceresc, Îţi suntem recunoscători pentru prezenţa Domnului Isus în mijlocul nostru. Ne dăm seama că ceva a mişcat inimile bărbaţilor şi ale femeilor de aici, deşi mulţi dintre ei spuneau că sunt creştini de câţiva ani. Da, există Ceva care-i cheamă, deşi au avut impresia că sunt creştini, asemenea lui Zacheu. Totuşi, când Hristos i-a atins, şi-au ridicat mâinile şi au mărturisit că au fost îndemnaţi s-o facă, de Ceva din inimile lor. Încredinţează-i chiar acum, Doamne, că Acesta este Isus.

Pe drumul acesta avea să treacă El în dimineaţa aceasta şi iată că a trecut. Cred că s-au ridicat cam o sută cincizeci de mâini.

Doamne, Te rog să mergi la fiecare dintre ei şi să le dovedeşti ce înseamnă să fii creştin cu adevărat. Indiferent cât încearcă lumea să ne descurajeze, descoperă-ne faptul că trebuie să luptăm dacă vrem să fim biruitori; că trebuie să depunem eforturi. Dar din momentul în care primim dovezi concrete, suntem nişte oameni schimbaţi.

Te rog să schimbi fiecare inimă, Doamne, să-i ajuţi pe toţi să-Ţi simtă prezenţa şi să laşi Duhul Sfânt să lucreze în vieţile lor, ca să fie şi ei cetăţeni ai Împărăţiei Tale, aşa cum era mamă căprioara aceea. Ea s-a născut să fie mamă.

Îngăduie ca şi ei să se nască din Duhul lui Dumnezeu şi să devină adevăraţii ucenici ai lui Isus Hristos.

Ajută-i, Doamne, să coboare din dud. Te rog să ne însoţeşti pe fiecare din noi pe drumul spre casă şi să locuieşti cu noi până în clipa când vei veni să ne iei Acasă, în veşnicie, pentru că Îţi cerem aceasta în Numele lui Isus. Amin. Vă mulţumesc foarte mult. Domnul să vă binecuvânteze.

V-am ţinut prea mult. Trebuia să plec la ora 10.00 şi este 10.45.

Nădejdea mea este că Dumnezeu va lua aceste cuvinte lipsite de pricepere şi le va preface în hrană pentru sufletele voastre.

Ţineţi minte că Hristos nu este doar o poveste.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi. Amin.

– Amin –