Meniu Închide

WILLIAM M BRANHAMPARADOX

Va urma
18/04/1964, dimineata -

Tampa- Florida

Domnul să vă binecuvânteze. Cu siguranţă este un mare privilegiu să fiu în dimineaţa aceasta aici. Este o binecuvântare neaşteptată, pentru că nu am crezut că voi avea privilegiul să vorbesc aici, în faţa unui grup atât de select de predicatori şi fraţi care cooperează pentru ca această întâlnire să poată avea loc. Am dorit să am această oportunitate, pentru că aici am ocazia să explic unele lucruri pe care nu le-aş putea explica de pe platformă din cauză că vorbesc în faţa unei audienţe amestecate.

În dimineaţa aceasta am întâlnit un avocat, pe unul dintre fraţii de la Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline. Aseară am vorbit despre Zacheu şi am arătat că abia a crezut că Isus este un profet. Dar când Isus S-a oprit sub copacul în care se urcase, S-a uitat în sus şi l-a chemat pe nume, s-a dat jos. Eu nu v-am spus niciodată ce s-a întâmplat cu Zacheu. Ştiţi ce s-a întâmplat cu acel individ? A devenit un mădular al Evangheliei Depline. Aşa este. Desigur că Isus nu putea să aibă nimic altceva decât o Evanghelie deplină, aşa că lui Zacheu ¡ s-a părut potrivit s-o urmeze, fiindcă era un om de afaceri.

Data trecută am spus că aş vrea să aduc un subiect despre un proces de judecată. Îl vom aduce în instanţă pe Isus, pe Dumnezeu, şi Îl vom acuza de încălcarea Cuvântului Său. Cred că mulţi dintre voi aţi auzit de aceasta. M-am gândit că poate voi aduce acest subiect duminică după-amiaza şi poate că acest avocat ar putea să mă corecteze în unele proceduri pe care vreau să le aduc în discuţie.

Este cu adevărat un privilegiu să stau în dimineaţa aceasta aici. Am privit în jur şi am văzut o mulţime de prieteni. Acolo este un băieţel schilod care m-a chemat deoparte şi mi-a zis: „Frate Branham, tot ce vreau să faci este să-mi spui că pot umbla şi eu.”

Auzindu-l ce spune, m-am gândit: „Cât de înduioşător!” dar vedeţi voi, aceste lucruri sunt puţin diferite de felul cum gândiţi voi că ar putea fi. Acesta este locul în care cred că deviază mulţi fraţi. Uneori, Dumnezeu le spune să facă ceva cu o credinţă mică, aşa că au impresia că în orice situaţie ajung, nu trebuie decât să vorbească şi se împlineşte. Cum pot să spun: „Aşa vorbeşte Domnul!” dacă nu-mi vorbeşte El mai întâi?  Eu trebuie să am mai întâi aceasta, pentru că altfel aş putea spune: „Aşa vorbeşte William Branham,” dar nu ar ajuta la nimic. Vedeţi, mai întâi trebuie să spună El aceasta.

Odată a venit la mine, de pe o ambulanţă, un om cu un bebeluş, iar eu eram foarte ocupat. El mi-a zis: „Dacă ai veni şi ai spune că totul va fi în ordine cu copilul meu, aceasta este tot ce vreau să ştiu.”

Este foarte înduioşător, dar cum aş putea spune aceasta, dacă nu ştiu?” De multe ori, oamenii au impresia că Domnul le-a spus să facă una sau alta, dar aceea este numai părerea lor. Tu trebuie să vezi înainte de a şti. Dacă fratele Fox de aici ar spune: „Fratele Branham a spus asta şi cealaltă,” iar eu nu aş fi spus aşa ceva, el m-ar învinui de ceva ce nu am spus. Dar dacă am spus acel lucru, trebuie să stau în spatele a ceea ce am spus. Deci, când Domnul spune un lucru, El stă în spatele acelui lucru.

Nu demult am întâlnit un baptist. De fapt nu este baptist, ci cred că este baptist-penticostal, ca mine. El este un alt bun sudist, iar eu l-am urmărit cum mânca acea îngheţată de Georgia. Era unul din tipii insistenţi, fuma ţigări şi aşa mai departe, un bun baptist.

Lăsaţi-mă să mă opresc puţin aici şi să vă spun ceva. Vedeţi, voi, Hristos vine la Trupul Său, ceea ce înseamnă că nu sunt eu, ci este El. Eu nu sunt acel Trup, ci sunt doar un mădular al Trupului, iar voi sunteţi mădulare ale aceluiaşi Trup. Vedeţi? Voi faceţi parte din acel Trup. „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup.” (1Corinteni 12.13). Noi toţi suntem mădularele aceluiaşi trup, fie că suntem metodişti, baptişti, luterani, unitarieni sau orice altceva. Vedeţi? Prin acel Duh, noi suntem cu toţii în acelaşi trup.

Dacă Dumnezeu îi acceptă pe unitarieni cu ideile lor particulare; biserica lui Dumnezeu cu ideile ei particulare, metodiştii cu ideile lor particulare, sau Adunarea lui Dumnezeu, cu ideile lor, este partea Lui. Eu am nouă fraţi şi fiecare dintre noi suntem diferiţi unul de celălalt, dar cu toate acestea avem aceiaşi părinţi. Vedeţi, toţi suntem Branham. Eu sunt vânător, îmi place să vânez şi să pescuiesc, dar la restul fraţilor mei nu le pasă de vânătoare sau pescuit şi le place să joace golf. Aceasta este particularitatea mea, dar tatăl meu este şi tatăl lor. Toţi suntem de acord în ceea ce-l priveşte pe tata, pentru că este tatăl nostru. Acesta este felul în care procedăm noi.

Fiţi atenţi. Biserica creşte. În seara aceasta am vrut să vorbesc despre „Descoperirea singurului Dumnezeu adevărat,” dar cred că îmi va lua prea mult şi am observat că oamenii devin nerăbdători după ora nouă. Acesta este motivul pentru care voi aştepta până când voi ajunge acasă, în tabernacol, şi voi vorbi acolo despre acest subiect. Pentru deseară m-am gândit la o altă temă, aşa că voi aduce un mesaj de mântuire.

În ce priveşte vindecarea divină, fraţilor predicatori vreau să ştiţi că aşa cum spunea bătrânul doctor Bosworth, „Vindecarea divină este momeala pe care o pui în cârlig. Tu nu îi arăţi niciodată cârligul la peşte, ci îi arăţi momeala, dar odată cu momeala, el prinde şi cârligul.” La fel este şi cu vindecarea divină. Ea atrage atenţia oamenilor, dar noi alergăm de fapt după mântuire. Noi căutăm puterea Trupului lui Hristos. Vedeţi?

Eu am fost baptist, dar când am auzit de penticostali, am zis: „Ce-o fi şi aceasta?” Apoi mi-am zis: „Mă voi alătura acestei grupări!” dar când am venit aici, am văzut că sunt la fel de împărţiţi ca baptiştii, că au diferenţe mari între ei şi aşa mai departe.

Atunci mi-am zis: „Ei bine, nu mă voi alătura nici uneia dintre grupări, ci mă voi pune între ei, îmi voi pune braţele în jurul lor şi le voi spune: „Noi suntem fraţi.” Vedeţi, eu sunt împotriva sistemului care ne opreşte să facem acest lucru şi nu a oamenilor. Acesta este motivul pentru care sunt cu un grup, şi acesta este grupul oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline şi vrem să întindem cortul atât de mult, încât să-i poată cuprinde pe toţi, pentru că toţi suntem fraţi în Hristos.

Unul dintre sponsorii mei este „Adunarea lui Dumnezeu,” gruparea United, Foursquare şi Biserica lui Dumnezeu. Toţi aceşti fraţi s-au dovedit a fi bărbaţi adevăraţi.

Ce se întâmplă acum? Hristos vine la Trupul Său. Hristos este Cuvântul. Noi toţi ştim că Hristos este Unsul şi El vine în Cuvânt şi-L face viu, nu-¡ aşa? Aceasta este ungerea.  Hristos este Unsul, Duhul care vine peste Cuvânt, Îl împlineşte şi-L face viu. Acum, Cuvântul este în inima ta şi astfel, crezi în vindecarea divină şi aşa mai departe.

Hristosul, ungerea, vine în Trupul Său (vedeţi legătura aici?) întocmai cum soţul şi soţia devin una. Astfel, Biserica trebuie să ajungă la acea slujbă în care devine una cu Hristos. Atunci, El poate să vă binecuvânteze cu fiecare binecuvântare din Biblie pentru că toate sunt ale voastre. Dar dacă lăsaţi ceva afară…

Voi folosi un exemplu ca să mă înţelegeţi. Există o învăţătură numită „învăţătura piramidei.” Să nu credeţi cumva că cred şi eu această învăţătură a piramidei. Eu cred în Biblie, dar cred  că și piramida are partea ei.

Eu cred că Dumnezeu a scris trei Biblii. El a scris una în ceruri: Zodiacul. Toată lumea ştie aceasta, iar Iov chiar a vorbit despre aceasta. Priviţi zodiacul: începe cu fecioara şi se termină cu Leul. Aşa vine şi El. Mai întâi a fost fecioara, iar la următoarea Sa venire va fi Leul din seminţia lui Iuda. Toate celelalte semne zodiacale: peştii, zodia cancerului, vorbesc. Uitaţi însă toate acestea, pentru că ele nu sunt în Biblia voastră.

Apoi vine piramida, exact aşa cum a fost desenată, dar Piatra din capul unghiului a fost respinsă. Dar nici aceasta nu este Biblia voastră, pentru că Dumnezeu a scris apoi Biblia în cuvinte.

Isus vine de trei ori. Odată a venit să-Şi răscumpere soţia; a doua oară vine să o ia la cer şi a treia oară vine împreună cu ea. Trei veniri. Totul este în trei: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Matematica Bibliei este perfectă. Dacă păstrezi această matematică în mod corect, poţi avea restul corect, dar dacă deviezi de la regula matematică, vei avea un tablou în care o vacă paşte iarbă pe vârful unui copac. Vedeţi? Nu va arăta bine. Staţi în matematica Bibliei şi veţi avea un tablou corect.

V-am povestit despre tânărul acela de aici care tot venea să vorbească cu mine. El venea mereu şi mereu, iar eu îi treceam numele pe listă pentru un interviu privat. Când făceam aceasta, el trebuia să aştepte mult timp până când îi venea rândul. Interviul privat nu este ca întâlnirile pe care le avem noi aici. Acolo trebuie să aştepţi până când îţi vorbeşte Domnul şi îţi arată ce trebuie să faci. Timpul acestui tânăr expira, dar el nu s-a descurajat, ci îşi trecea numele pe listă pentru tura următoare. Astfel, au trecut câteva sute de persoane, după care a venit şi rândul lui. El a încercat să se lase singur de ţigări, prin psihologie şi aşa mai departe, dar nu a reuşit, dar într-o zi a venit „Aşa vorbeşte Domnul,” iar aceasta a pus capăt acelei situaţii. În dimineaţa aceasta el este aici, iar noi suntem recunoscători Domnului pentru aceasta.

Daţi-mi voie să vă povestesc ceva. Eu privesc tot timpul ceasul de acolo şi cred că ar trebui să terminăm la ora zece. Eu sunt ca un tren de marfă cu multe vagoane, vorbesc cam mult. Îmi amintesc cum eram când am început să predic pentru prima dată. Eram predicator baptist, îmi purtam Biblia sub braţ şi credeam că sunt un predicator adevărat. Cineva m-a întrebat: „Eşti predicator?” „Desigur,” am răspuns eu, „da, domnule, eu sunt cu adevărat predicator.”

Aceasta îmi aminteşte de vremea când eram doar un băiat la fermă. Tata era călăreţ şi obişnuia să formeze cai cu care să meargă la întrecerile de rodeo şi aşa mai departe. El era un călăreţ foarte bun, şi pentru că eram fiul lui, mă gândeam că şi eu sunt un călăreţ bun.

Tata obişnuia să meargă cu caii în spatele fermei, iar eu luam gloaba aceea bătrână, calul acela ţeapăn, obosit şi bătrân. Noi aveam un bazin mic scobit într-un lemn, în care ţineam apă. Câţi dintre voi aţi văzut aşa ceva? Din ce parte a statului Kentucky sunteţi? Noi obişnuiam să mergem acolo şi eram înţepaţi de albine pentru că le luam apa. Deci, aşteptam până când pleca tata în câmpul din spate, apoi mergeam, luam şaua, puneam o mână de buruiene sub ea, strângeam cureaua, apoi o puneam pe cal şi încălecam. Bietul cal bătrân…

Fraţii mei mai mici stăteau în jurul meu şi strigau: „Călăreşte, Billy, călăreşte!” Bietul cal era atât de obosit, încât nici măcar nu putea să-şi ridice picioarele de pe pământ. Mă gândeam: „Sunt un călăreţ.” Citisem prea multe poveşti western.

Într-o zi, în vremea când aveam vreo optsprezece ani, m-am gândit că cei din vest au nevoie de mine ca să le pregătesc caii pentru călărit. Ei aveau nevoie de serviciile mele, aşa că am luat-o spre vest, iar când am ajuns acolo am încercat să-mi cumpăr o pereche de protectori din piele. Eram un tip micuţ, iar ei aveau în magazin o pereche de protectori de piele foarte frumoşi. Aveau o inscripţie tare frumoasă: „Arizona” lângă un cap de bizon. Privindu-¡, m-am gândit: „Oh, ce frumos!” dar când ¡-am pus pe mine arătam ca găinile acelea de spectacol, ştiţi voi, cu penele umflate. Nu puteam nici să umblu cu ei, aşa că în final mi-am cumpărat numai o pereche de blugi Levis.

Apoi m-am gândit: „Voi călări pe o şa  argintie. Mă duc să-mi cumpăr una.” Şi am aşteptat până când au adus caii aceia nărăvaşi. Câţiva oameni fuseseră deja aruncaţi din şa, aşa că voiam să le arăt eu cum se călăreşte, doar tatăl meu era un călăreţ…

M-am urcat deci pe gard şi priveam cum încercau să călărească acei cai sălbatici. Erau atât de sălbatici că nu puteai nici măcar să le arunci ovăz să mănânce.

Privindu-¡ m-am gândit: „Nu ştiu ce să zic, pentru că nu arată ca gloaba aceea bătrână pe care am călărit-o.” După o vreme au adus un cal care se numea „Kansas nelegiuitul.” Era un cal mare şi puternic, un cal pe cinste.

S-a pregătit să-l călărească un tip foarte priceput, cu o uniformă arătoasă pe el, iar fetele îi făceau cu mâna. Era un star. L-am privit când a coborât din maşină şi toţi spuneau: „Bărbatul acesta va călări calul acela.” Ei au aranjat calul în îngrăditura aceea mică de aşteptare, apoi când a fost gata, au deschis poarta. Oh, din două răsuciri şi o învârtitură, ţi-ai dat seama că acel cal putea arunca şaua aceea peste lună. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Ei bine, organizatorii au luat calul, iar ambulanţa a luat călăreţul.

După toate acestea, crainicul a anunţat: „Dau cinci sute de dolari la oricine poate să rămână timp de şaizeci de secunde călare pe acest cal.” El a venit pe rândul acela de jos, şi nu ştiu cum se face, dar m-a luat pe mine primul. Eu stăteam printre acei cowboy bătrâni care sunt pe cale de dispariţie. Nici măcar picioarele nu-mi erau încovoiate de la călărit, dar eu credeam că sunt un călăreţ adevărat şi stăteam acolo cu ei, aveam părtăşie cu ei, ştiţi voi, cu pălăria dată pe spate. Cred că aveam în jur de şaptesprezece sau optsprezece ani.

Crainicul a venit şi m-a întrebat: „Eşti călăreţ?”

„Nu, domnule,” am răspuns eu.

Când eram un tânăr predicator baptist, mă gândeam că Dumnezeu m-a chemat să-I apăr Cuvântul. Într-o zi când eram în Saint Louis, Missouri, şi am mers la o adunare care se ţinea într-un cort, am cunoscut un bărbat care se numea Robert Daugherty, un predicator penticostal, şi m-am dus pe platformă cu el. Vai, bărbatul acela a predicat până când ¡ s-a făcut faţa albastră. El îşi prindea genunchii ca să-şi tragă suflarea, încât puteai să-l auzi de la o distanţă de două blocuri, apoi începea să predice din nou.

Cineva m-a întrebat: „Eşti predicator?” Şi eu ¡-am răspuns: „Nu, domnule,” pentru că atunci când eram în mijlocul penticostalilor nu prea spuneam că aş fi predicator. Aveam aceeaşi problemă ca în cazul cailor. Vedeţi? Astfel, spuneam: „Domnul m-a chemat numai ca să mă rog pentru copiii Lui bolnavi.”

Noi suntem bucuroşi pentru că ne aflăm în dimineaţa aceasta aici. Vorbind despre călărie, vreau să spun şi faptul că iubesc natura, şi că acolo L-am cunoscut pe Dumnezeu. În vremea aceea îngrijeam vite sus, în Colorado. Mergeam pe marginea cirezii şi o adunam sus, pe râul Troublesome. În valea aceea păşteau vitele de la Asociaţia Hereford. Dacă puteai să aduni două tone de fân, aveai dreptul să ai ferma ta şi să trimiţi o vită în pădure. Unii fermieri aveau sute de vite, pentru că reuşeau să-şi irige păşunile şi aveau toate fânaţele acelea sălbatice.

În fiecare primăvară ei mânau vitele acolo sus, la pădure, iar pădurarul stătea acolo, număra vitele şi le verifica marca, fiecare dintre ele fiind însemnate. Grupul pentru care lucram eu, nu avea prea multe, poate în jur de o sută cincizeci sau două sute de capete şi aveau un semn triunghiular, în timp ce vitele de la Grimes aveau un semn în formă de diamant şi erau în număr de o mie cinci sute.

Când am fost acolo, eu am observat că pădurarul stătea în poarta aceea mobilă ca să oprească vitele să meargă din nou pe proprietatea privată, iar eu mă ridicam în şa ca să-l pot privi. El urmărea atent vitele care veneau şi le inspecta pe fiecare în parte. Nu dădea mare atenţie semnului care arăta de care fermă aparţinea vita, ci privea după rasa de sânge, pentru că aceea trebuia păstrată curată. Nici o vită nu putea intra pe acea păşune dacă nu era din rasa Hereford, aşa că fiecare trebuia să aibă o etichetă de inspecţie a sângelui ca să arate că a fost examinată şi că era o Hereford.

Cred că la fel va fi şi la marea întâlnire. Atunci El nu ne va întreba dacă venim de la Adunarea sau de la Foursquare, ci va căuta Eticheta de inspecţie a sângelui. El va privi după acea Etichetă, fără să dea atenţie apartenenţei noastre, şi va spune: „Văd sângele!”

Sunt foarte încântat pentru că în dimineaţa aceasta pot să am părtăşie cu astfel de oameni. Domnul să vă binecuvânteze din belşug. Eu vorbesc cu voi şi timpul meu se scurge, aşa că aş vrea să citesc un Cuvânt al Domnului, pentru că nici un serviciu nu este complet fără citirea Cuvântului Său. Să ne întoarcem deci la Scriptură, fiindcă mi-am făcut şi câteva notiţe. A fost o vreme când îmi aminteam tot ce voiam să spun, fără să am nevoie de vreo notiţă, dar pentru că am trecut a doua oară de vârsta de douăzeci şi cinci de ani, nu îmi mai amintesc ca înainte şi trebuie să-mi fac notiţe cu privire la textul pe care vreau să-L folosesc şi aşa mai departe. Pe vremea aceea eram doar un copil şi ţâşneam ca din puşcă, dar acum este altfel. În vremea aceea, oamenii obişnuiau să vină să mă audă numai pentru că eram băiatul predicator. Acum am treizeci şi trei de ani petrecuţi în spatele amvonului şi pot spune că am cunoscut o mulţime de oameni mari, ca cei în faţa cărora stau în dimineaţa aceasta. Tu trebuie să-ţi atingi ţinta, iar aceasta trebuie să fie Cuvântul.

Amintiţi-vă de bătrânul baptist care m-a numit predicator. Îmi amintesc prima mea experienţă ca predicator. Eu plângeam, loveam masa şi făceam alte lucruri de felul acesta, iar unele dintre femeile mai în vârstă veneau, mă băteau pe umăr plângând şi ziceau: „Oh, scumpule, tu vei fi un mare predicator al lui Hristos!”

Doctorul Davis stătea acolo şi se uita la mine, iar eu l-am întrebat: „Cum a fost, doctore Davis?” „Este cea mai rea predică pe care am auzit-o în viaţa mea,” a răspuns el şi m-a mustrat. El era avocat, iar la sfârşitul serviciului mi-a zis: „Vino în biroul meu, Billy!” M-am dus şi el mi-a zis: „Billy, tu ai trecut prin toate emoţiile acelea pentru că ai încercat să te porţi ca un predicator. Aşa am făcut şi eu când am devenit avocat. Primul meu caz a fost unul de divorţ. Nu am avut nici o dovadă ca să arăt vinovăţia părţii celeilalte, dar am plâns, mi-am strâns ochii şi am spus: „Sărmana femeie, bărbatul ei a făcut cutare şi cutare lucru.” Am procedat la fel ca tine şi am crezut că fac un lucru bun, dar celălalt avocat a lovit masa şi a spus: „Domnule judecător, cât timp mai suportă curtea de judecată aceste absurdităţi? El nu a adus nici măcar o dovadă legală care să-¡ apere clienta, ci doar plânge şi sare în sus şi-n jos.” Ştii ceva? Experienţa aceea m-a dezumflat şi m-a adus cu picioarele pe pământ. Billy, tu ai arătat toate acele emoţii: ai plâns şi ai sărit în sus şi-n jos, dar nu ai adus nici măcar un lucru din Scriptură care să pună bazele.” Aşa este.

Noi tragem cu arma, dar aceasta trebuie să fie reglată la zero ca să nimerească ţinta. Doamne, ajută-ne în timp ce citim din Iosua 10.12-14:

„Atunci Iosua a vorbit Domnului, în ziua când a dat Domnul pe amoriţi în mâinile copiilor lui Israel, şi a zis în faţa lui Israel: „Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului, şi tu, lună, asupra văii Aialonului!”

Şi soarele s-a oprit, şi luna şi-a întrerupt mersul, până ce poporul şi-a răzbunat pe vrăjmaşii lui. Lucrul acesta nu este scris oare în Cartea Dreptului? Soarele s-a oprit în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit să apună, aproape o zi întreagă.

 N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel.”

În dimineaţa aceasta voi lua un subiect din Cuvântul Lui. Poate veţi spune: „Frate Branham, nu este suficient pentru această audienţă de o sută cincizeci de oameni.” Oh, acest lucru este suficient, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu este vorba de cantitate, ci de calitate.

Îmi amintesc de o întâmplare care a avut loc în Louisville, Kentucky. Un băieţel s-a urcat în podul casei şi într-o cutie veche a găsit un timbru poştal. Când l-a văzut, băiatul s-a gândit: „Poate că timbrul acesta valorează ceva,” aşa că l-a luat şi s-a dus să găsească un colecţionar. Bineînţeles că avea în minte îngheţata pe care urma s-o cumpere cu banii obţinuţi pe timbru.

El s-a dus la un colecţionar şi ¡-a zis: „Cât îmi dai pe timbrul acesta?”

„Un dolar,” a răspuns colecţionarul.

Oh, aceasta însemna cam zece îngheţate, aşa că s-a gândit că a dat lovitura. Colecţionatul l-a vândut mai departe pentru cinci sute de dolari, iar acum am uitat cât valorează, dar cred că a ajuns la câteva mii de dolari. Vedeţi voi, în ce priveşte hârtia, timbrul acela nu avea nici o valoare, dar ceea ce era scris pe acea hârtie făcea diferenţa. Biblia nu este doar o simplă carte, ci ceea ce scrie în ea are valoare, pentru că este Dumnezeu în formă de literă.

Nu contează cât pare de neînsemnat. Aici greşim noi, oamenii, fiindcă vrem să facem întotdeauna ceva mare, deşi poate că nu ne-a fost poruncit să facem ceva mare. Poate chiar lucrurile mici pe care le lăsăm nefăcute sunt cele care ne afectează.

Când am fost în Canada cu bunul meu prieten, doctorul Ern Baxter care este partenerul meu pe platformă, am avut ocazia să mă rog pentru regele George care s-a vindecat de scleroză multiplă. În timp ce mergea pe străzile din Vancouver alături de soţia sa care era îmbrăcată cu o rochie frumoasă de culoare albastră, regele abia se putea ţine drept din cauza ulcerelor care îl deranjau. Cu toate acestea, stătea drept în faţa mulţimii, fiindcă ştia că este rege.

Când a trecut pe lângă noi, Ern şi-a întors capul şi a început să plângă. Nu s-a putut abţine. „Frate Branham,” a spus el, „regele meu trece pe lângă mine.” Când l-am auzit ce spune, m-am gândit: „Dacă aceasta îl face pe un canadian să se simtă aşa, cum ar trebui să ne simţim noi când Îl vedem pe Împăratul nostru trecând?”

Toţi copiii de la şcoală veniseră să-l vadă pe rege. Ei aveau nişte steguleţe mici pe care le fluturau. Când s-au întors la şcoală, una dintre profesoare a observat că îi lipseşte un copil, aşa că a plecat să-l caute fiindcă era îngrijorată. Era vorba de o fetiţă pe care a găsit-o stând lângă un stâlp şi plângând de ¡ se rupea inima. Profesoara a luat-o în braţe şi a întrebat-o:

„Ce s-a întâmplat, nu l-ai văzut pe rege?”

„Ba da, l-am văzut,” a răspuns fetiţa.

„Ai fluturat steguleţul?”

„Da, l-am fluturat.”

„Şi atunci de ce plângi?”

„Plâng pentru că sunt prea mică. Eu l-am văzut pe rege şi am fluturat steguleţul, dar regele nu m-a văzut.” Şi inima ei era ruptă din cauza aceasta.

Dar Împăratul nostru este diferit. Astfel, tu poţi fi oricât de mic şi să faci un lucru oricât de mărunt, fiindcă El te vede.

Dacă este cu voia Domnului, tema mea din dimineaţa aceasta este „Un paradox.” După dicţionarul Webster, cuvântul „paradox” este „ceva incredibil, dar adevărat.” Eu cred că în ultimele zile, noi am fost martori la un astfel de paradox, dar într-un stadiu minor. Paradoxul este ceva incredibil şi totuşi adevărat. În Evrei 11.3, vedem că „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” Cu câteva săptămâni în urmă, eu am fost la auditoriul Morris din New York, iar acolo am văzut o înregistrare cu Einstein care vorbea despre o galaxie. Dacă ne-am duce până acolo, ar trebui să călătorim o sută cincizeci de milioane de ani lumină cu viteza luminii, iar ca să ne întoarcem ne-ar trebui încă o sută cincizeci de ani lumină. Voi ştiţi cât de repede călătoreşte lumina. Deci, gândiţi-vă… o sută cincizeci de ani lumină.

Şi dacă ai învârti un rând de cifra „9” în jurul pământului, tot n-ai putea să-l împarţi în ani. Gândiţi-vă numai. Cu ce viteză călătoreşte lumina? Cu o sută optzeci şi şase de mii de mile pe secundă. (299.337.984 m/s). Încercaţi să vă închipuiţi trei sute de milioane de ani. Ştiţi cât am fi plecaţi de pe pământ? Cincizeci de ani. Aşa este. Eu am făcut aceasta ca să înţelegeţi cum este veşnicia. Ei spun că astronomul John Gleen nu a pierdut nici o secundă din viaţă, chiar dacă a călătorit în jur de o mie şapte sute de mile cu viteza aceea. Vedeţi?

Noi trecem în veşnicie. Noi suntem oameni lipiţi de pământ şi cunoaştem doar inci, centimetri, şi aşa mai departe, iar când intrăm în acel necunoscut, nu putem înţelege; minţile noastre nu pot cuprinde, nu am putea înţelege ce înseamnă să intri în aşa ceva, dar ştim că este adevărat.

Einstein a spus: „Dacă avem bun simţ, noi putem spune un singur lucru despre lume: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” (Evrei 11.3). Vedeţi?

Lumea aceea care stă în spaţiu trebuie să vină de undeva. Ştiinţa spune că este o parte din soare, dar soarele de unde vine? Vedeţi, voi puteţi să-l tot împărţiţi, dar într-un final trebuie să ajungeţi la concluzia că există un început. Şi noi am fost învăţaţi din Biblie că cerurile şi pământul au fost create de Dumnezeu. Cum stă soarele acolo sus în spaţiu? El nu se mişcă niciodată. Când am fost în Finlanda, am primit un ceas elveţian care este unul dintre cele mai bune ceasuri pe care le-am avut. În bani americani cred că ar fi cam o sută cincizeci sau două sute de dolari, sau poate chiar mai mult, dar cu toate acestea, el va rămâne în urmă sau va merge înainte cu câteva secunde în numai câteva zile.

Eu l-am dus la un ceasornicar, iar el mi-a spus: „Ei bine, noi nu avem nimic care să meargă perfect.” Vedeţi? Toată lumea merge imperfect în timpul său. Ei pot prevedea eclipsa de soare şi de lună cu mulţi ani înainte, cu precizie de un minut. Cum se roteşte Pământul şi totuşi nu îl ţine nimic? Cine este sus şi cine este jos, Polul Nord sau Polul Sud? Nu ştim. Noi suntem suspendaţi în spaţiu, iar acesta este un paradox, nu-¡ aşa? Nu se poate explica. Şi tot ce nu se poate explica este pur şi simplu un paradox. Deci, faptul că Pământul este în spaţiu, este un paradox. Bine.

Cum este timpul şi anotimpurile? Cum se întrepătrund ele la timpul potrivit? Cum au loc iernile şi verile? De ce este Pământul înclinat înapoi, când înainte a stat drept?

Noi am dovedit odată că el a stat drept, pentru că aşa a spus Dumnezeu că a fost. În câmpurile de gheaţă din Marea Britanie, ei pot să sape cinci sute de picioare (o sută cincizeci şi doi de metri) şi găsesc palmieri şi ferigi. Aceasta arată că odată a fost o climă tropicală, dar de la potop încoace, Pământul se înclină într-o parte. Această distrugere a înclinat Pământul. Eu cred că oamenii de astăzi se pregătesc să facă exact lucrul pe care l-au făcut ei atunci, încât au deviat Pământul de pe orbita lui, doar că de data aceasta Pământul va intra din nou în ciclul său normal, pentru că omul se distruge singur prin cunoştinţa lui. Vedeţi? Dumnezeu nu distruge nimic, omul o face. În ce ne priveşte, indiferent ce vom face, noi nu putem anihila nimic. Putem distruge, dar nu putem anihila. Când arde, focul descompune materia în gaze şi aşa mai departe, aducând totul la starea originală. Tu nu poţi anihila nimic.

Unii oameni se simt atât de vinovaţi încât vor ca atunci când mor trupul lor să fie ars şi împrăştiat în cele patru vânturi, dar aceasta nu schimbă nimic. Tu nu te poţi anihila pentru că ai fost creat de Dumnezeu. Poţi să perverteşti lucrarea Lui, să mergi înainte în felul acesta şi să faci ce vrei, dar nu poţi anihila. Dumnezeu este singurul care poate anihila, pentru că El este Creatorul; El este singurul care are dreptul să facă lucrul acesta. Cum stă materia în spaţiu? Noi am putea discuta ore în şir despre aceasta.

Noi am văzut că Iosua a oprit soarele, ceea ce este un paradox. Îmi amintesc de timpul când trăia bătrânul meu tată. El n-avea nici o educaţie şi abia putea să-şi scrie numele, dar obişnuia să-mi spună: „Niciodată n-am putut să cred că soarele se poate roti faţă de pământ.”

„Nu ştiu ce să zic, tată,” ¡-am răspuns eu.

Apoi, într-o zi am vorbit cu un profesor de liceu despre Biblie şi l-am întrebat despre întâmplarea cu Iosua. El mi-a spus că rotaţia pământului generează gravitaţia, iar gravitaţia ţine pământul în aer. Când am auzit aceasta, l-am întrebat:

„Atunci de ce ¡-a poruncit Iosua soarelui să stea pe loc?”

„Dumnezeu a trecut cu vederea ignoranţa lui şi a oprit pământul,” a răspuns el.

El nu credea în minunile lui Dumnezeu, aşa că l-am întrebat: Vrei să spui că dacă Pământul s-ar opri, gravitaţia ar înceta şi atunci ar plonja în aer ca o cometă?” Biblia spune că Pământul s-a oprit timp de aproape douăzeci şi patru de ore.”

Este un paradox, dar Dumnezeu a făcut aceasta. Pentru cine? Pentru un om. Nu pentru un dumnezeu, nici pentru un înger din ceruri, ci pentru un om cu credinţă în însărcinarea pe care a primit-o ca să cucerească acel pământ. El avea în spate Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El îi spusese: „Îţi dau acest pământ. Orice loc pe care calci este al tău, pentru că ţi-l dau ţie.” A călca cu talpa piciorului înseamnă posesiune.

Vrăjmaşul lui era pe fugă, iar Iosua ştia că dacă apune soarele, împăraţii ar fi încercat să se unească din nou şi să vină împotriva lui cu forţe duble. Astfel, pentru că soarele era pe cale să apună, Iosua a spus: „Soare, stai pe loc!”

Eu nu ştiu ce a făcut Dumnezeu, dar soarele a stat pe loc şi luna s-a oprit deasupra Aialonului pentru că un bărbat, o fiinţă umană, era în linia de datorie. Şi când era în linia de datorie, ¡-a poruncit soarelui să stea pe loc. Dacă suntem creştini, noi trebuie să credem în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, fiindcă orice a oprit El, soarele sau pământul, acesta a stat nemişcat timp de aproape douăzeci şi patru de ore. Eu cred aceasta.

Isus a spus în Marcu 11.22-23: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!

Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.” Aceasta cere însă un motiv şi un obiectiv; tu trebuie să ai o cauză, fiindcă nu poţi avea credinţă dacă nu ai un motiv.

Cum am spus şi aseară, credinţa unor oameni este în cărţile lor, iar alţii cred în altceva, dar depinde în ce este ancorată credinţa ta. Eu vreau să cred Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce spune El este adevărul şi astfel pot vedea dacă este sau nu voia Lui. Dacă este voia Lui, eu pot să-mi verific obiectivul şi motivul pentru ceea ce fac. Pot face aceasta dacă aş spune: „Merg la acel munte. El este înaintea mea şi pe partea cealaltă a lui sunt un milion de oameni care pier. Eu am aici o sută de milioane de oameni la care predic, iar dacă nu pot merge peste acel munte, pe lângă el sau pe sub el, oamenii aceia vor pieri. Dar în inima mea este ceva care-mi spune: „Du-te dincolo de munte! Du-te la ei!” În cazul acesta va fi aşa cum a spus Isus: „Ei vor muta acest munte.”

În primul rând, nu eu am creat acel lucru acolo. El a făcut-o, dar este pentru o cauză bună, altfel de ce m-aş duce la un milion de oameni, când am aici o sută de milioane care pier? O fac pentru că în mine este ceva care-mi spune: „Du-te pe partea aceea!”

Dar dacă aş spune: „Ei bine, dacă merg acolo, ei pot să-mi plătească numai atât pe lună,” motivele mele nu ar fi bune. Obiectivul meu nu este bun.

Dar dacă nu mi-ar păsa de nimic din toate acestea, iar El ar fi în inima mea, aş putea să-¡ vorbesc muntelui şi se va întâmpla. Vedeţi? Trebuie să se întâmple. Motivul şi obiectivul tău depinde de cine eşti şi în ce fel de afaceri eşti implicat. Aceasta este ceea ce nu vede biserica de astăzi şi ca urmare trece pe alături. Ei se opresc la o emoţie, dar nu se opresc să verifice dacă este cu adevărat aşa, fiindcă dacă este adevărat, este „Aşa vorbeşte Domnul!”

Iosua avea însărcinarea să meargă acolo şi să cucerească acel ţinut, iar Dumnezeu a provocat un mare paradox. Chiar şi ştiinţa poate dovedi astăzi că acea mare întrerupere este încă acolo, în cer, unde a avut loc. Eu am auzit aceasta nu demult, când am fost la Chicago, iar acolo vorbea un om de ştiinţă şi arăta pe un mic grafic ce s-a întâmplat.

Apoi am văzut că şi Moise era în linia de datorie, iar Marea Roşie stătea înaintea lui. Aţi văzut cumva articolul acela care spunea că Moise a trecut printr-o mare de trestii? Nu este oribilă o asemenea afirmaţie? Oamenii aceia sunt inspiraţi de diavolul ca să întunece adevărul Cuvântului. Dacă este cum spun ei, ce s-a întâmplat cu Faraon când a venit după ei? L-au înecat acele trestii? Vedeţi? Este o nebunie.

Moise a fost însărcinat să-¡ scoată pe acei oameni din Egipt şi să-¡ ducă la acel munte. Deşi era în linia de datorie, Moise a început să se vaiete înaintea lui Dumnezeu când a văzut Stâlpul de Foc înaintea lui şi carele de luptă ale lui Faraon, apropiindu-se.  El a plâns, dar Stâlpul de Foc a venit jos ca lumină pentru ei şi întuneric pentru ceilalţi, iar Dumnezeu ¡-a zis: „De ce plângi? Eu te-am însărcinat să faci aceasta, aşa că vorbeşte şi mergi înainte!” Oh, vai!

Problema bisericilor de astăzi este că întreabă: Ce a spus Moody? Ce a spus Sankey, etc?” Tu vorbeşte şi spune ce a zis Dumnezeu, nu altceva. Haideţi să mergem înainte, nu înapoi. Mergeţi în partea aceasta.

Este greu când vine un colţ. Vedeţi? Bisericile nu vor să creadă şi se referă tot timpul la ceva ce a fost în urmă şi este în legătură cu ceea ce învaţă ei. Desigur, aceasta este o şcoală şi ei învaţă aceasta din cărţi, dar noi ştim prin experienţă, prin credinţa în Dumnezeu, că El face aceste lucruri, fiindcă a fost un paradox când Dumnezeu a deschis Marea Roşie şi a făcut acel lucru măreţ.

Noe a predicat unei lumi intelectuale, la fel ca cea la care predicăm şi noi, într-o vreme în care ei erau cu mult mai avansaţi în ştiinţă decât suntem noi acum. Noi nu am putea să construim o piramidă; ne este imposibil s-o facem, pentru că nu avem maşinăriile cu care să putem ridica asemenea construcţii. Dacă aţi fost vreodată acolo să le vedeţi, acele pietre cântăresc sute de tone şi trebuiau să fie ridicate unele peste altele. Noi nu avem maşini cu care să le ridicăm acolo sus, nu avem nimic cu o asemenea putere, dar ei au făcut-o.

Îmi amintesc că în şcoală am avut o dezbatere pe tema aceasta, iar eu am fost de partea celor care spuneau că ei au avut un secret. Oponentul meu a spus că ei au avut destui oameni cu care să lucreze, aşa că au nivelat pământul în felul acesta (fratele Branham arată), apoi le-au rostogolit acolo sus, dar eu ¡-am replicat:

„Tu ai putea lua un vagon de tren, să pui lubrifiant  pe fiecare roată a lui, şi apoi să-l aşezi pe o linie de cale ferată, şi tot nu vei putea găsi suficienţi oameni cu care să-l împingi gol. Poţi pune un rând de oameni, şi apoi pe al doilea rând ca să-l împingă pe primul, şi nu ai putea să-l mişti oricât ai vrea.”

Ei au avut un secret şi ştiau cum să facă pentru că au avut un instrument mare. Piramida aceea stă acolo perfect orientată spre centrul pământului, încât nu formează nici o umbră în jurul ei, indiferent unde se află soarele. Ei au făcut un lucru perfect, iar instrumentele lor au fost cu mult mai avansate decât cele pe care le avem noi.

Noe a predicat în acea epocă măreaţă şi intelectuală, iar Isus a spus: „Cum a fost în zilele lui Noe,” o altă epocă intelectuală. Ţineţi minte că Noe a avut un mesaj de la Dumnezeu şi a spus că va ploua. Vedeţi voi, în zilele acelea pământul stătea drept şi nu plouase niciodată. Dar Noe le-a spus: „Va ploua.” În vremea aceea apa era în pământ, nu în cer, iar ei puteau lua un instrument cu care să dovedească faptul că acolo sus nu era nici un strop de apă. Dar Noe a spus: ”Se va întâmpla oricum!” Vedeţi? Apoi a plouat, acel lucru fiind un paradox, ceva ce nu se putea explica. Dumnezeu a scuturat în aşa fel pământul încât a început să plouă. Deci, puteţi vedea că pentru Noe acest lucru a fost un paradox.

Un paradox a avut loc şi atunci când Israelul stătea pe o parte a dealului, iar Goliat era pe partea cealaltă. Ei au avut acolo un mare împotrivitor, un mare om de ştiinţă care cunoştea toate lucrurile pe dinăuntru şi pe dinafară, iar când vrăjmaşul crede că te-a pironit la perete, latră cel mai tare.

Îmi amintesc că atunci când am pornit în această slujbă, păstorul meu Davis, mi-a spus: „Billy, ce ai mâncat la cină în seara aceea?” Vedeţi? El nu putea înţelege.

Odată eram cu un grup de predicatori, iar ei m-au întrebat: „Ce se întâmplă cu tine? Trăim în această epocă ştiinţifică şi vrei să spui că Dumnezeu…” Dar eu le-am răspuns: „Nu mă interesează ce spuneţi voi, pentru că Omul acela, Îngerul Domnului, nu mi-a spus niciodată ceva greşit; iar dacă El mă trimite acolo, se va găsi cineva să mă asculte. Dacă biserica baptistă nu vrea acest lucru, aveţi aici autorizaţia mea de predicator.” Aceasta este tot. Eu am ştiut ce a spus Dumnezeu şi aceasta mi-a fost suficient. Aşa este.

Ei spuneau: „Nu vei reuşi!” Acela este uriaşul care stă acolo şi spune: „Dacă vii aici sau trimiţi pe unul din oamenii tăi să se lupte cu mine, nu se va vărsa  sânge.” Ce simplu pare! Cum le place să latre când se află în poziţia aceea! Ei spuneau: „Lăsaţi-l pe unul din cei mai mari oameni ai voştri să vină aici.” Bineînţeles că Saul era cu un cap deasupra celorlalţi din oştirea lui şi ştia foarte bine cum să pună problema şi să-l cheme pe inamic pe terenul său.

El a zis: „Mai bine să moară unul singur decât toată oştirea noastră.” Vedeţi, el a ajuns într-un punct psihologic, iar Israel era speriat de moarte. Nimeni n-a vrut să primească provocarea lui, dar într-o zi a venit acolo un individ micuţ roşu în obraji, cu o piele de oaie în jurul umerilor, cu umerii aplecaţi şi cu păr pe faţă, care fusese trimis de tatăl său să le aducă fraţilor să¡ nişte prăjituri cu stafide. Numele lui era David şi era un individ micuţ şi slăbuţ.

Cu numai câteva zile înainte, un profet îl unsese pe David ca împărat. Ei ar fi vrut să ungă capul fratelui mai mare, pentru că arăta mai bine, iar acest lucru ar fi făcut impresie în faţa oamenilor cu care urma să aibă de-a face, pentru că arăta ca un împărat. Din cauza aceasta lumea are ochii plini de Hollywood, în loc să fie plini de Hristos. Acesta este motivul pentru care este atât de greu să trimiţi lumii acest mesaj. Ei vor să fie ca Hollywood-ul, pentru că Hollywood are sclipire.

Eu sunt un miner. Poate nu ştiţi, dar aurul fals (pirita sau aurul proştilor) străluceşte mai tare decât aurul adevărat. Însă nu tot ce străluceşte este aur. De fapt, aurul nici nu străluceşte, ci radiază lumină. Hollywood-ul străluceşte cu sclipici, pe când Evanghelia radiază prin umilinţă. Hollywood-ul străluceşte cu bisericile lui măreţe, psihologia şi predicatorii ei educaţi care pot folosi numele, prenumele şi totul perfect în vorbirea lor, în timp ce Evanghelia lui Isus Hristos radiază prin umilinţă spre gloria lui Dumnezeu, fără să cunoască toată această ştiinţă, aşa cum nici un iepure nu ştie nimic despre încălţămintea pentru zăpadă. Scuzaţi-mi expresia, pentru că aici nu este locul şi timpul pentru glume.

 De fapt, vreau să spun doar că oamenii aceştia umili nu înţeleg toate aceste lucruri, pe când ceilalţi cred că totul trebuie să fie lustruit şi pus într-o formă de şcolarizare. Voi, penticostalii, faceţi acelaşi lucru. Astfel, predicatorii penticostali trebuie să meargă undeva departe, să facă cursuri de specializare şi să-şi ia diploma în psihologie ca să ştie cum să spună: „Amin!” Aşa este. Oh, prieteni, aceasta este o mare ruşine! Este o ruşine ce se petrece printre voi!

Eu nu sunt împotriva bisericii, ci a sistemului care ia oameni cu frica de Dumnezeu şi-¡ pune să facă aceste lucruri. Noi nu avem nevoie să strălucim, pentru că nu putem merge pe terenul vrăjmaşului şi să ne punem sclipici, să ne îmbrăcăm bine cu acele gulere întoarse şi aşa mai departe, să avem acele coruri şi uniforme şi să facem totul ca ei. Nu mergeţi pe terenul lor, pentru că noi nu ne putem compara cu ei!

Lăsaţi-¡ pe ei să vină la noi dacă li se face foame. Noi suntem Evanghelia deplină, aşa că haideţi să rămânem ceea ce suntem. Evanghelia nu a venit numai în Cuvânt, ci şi prin putere şi manifestarea Cuvântului. Aceasta a spus scriitorul acestor cuvinte: „putere şi manifestare.” Cu alte cuvinte, Evanghelia este Cuvântul dovedit, aşa cum scrie în Marcu 16.

Fiţi atenţi! Noi am văzut că oamenii din zilele lui Noe nu au vrut să creadă vestirea lui, dar într-un final a venit paradoxul şi a plouat cu adevărat.

În zilele lui David, Saul era acolo cu toată oştirea lui când David, un fecior cu obrajii rumeni, a venit trimis de tatăl său să aducă nişte turte pentru fraţii lui. Acel uriaş a venit chiar atunci să se laude înaintea lor în gura mare, dar a fost auzit de un bărbat adevărat al lui Dumnezeu, care s-a întors imediat şi a zis: „Vreţi să spuneţi că voi, oştirea Dumnezeului celui viu, îl lăsaţi pe acel filistean netăiat împrejur să stea acolo şi să spună că zilele minunilor au trecut? Îl lăsaţi pe omul acela de ştiinţă netăiat împrejur să batjocorească şi să insulte oştirea Dumnezeului celui viu? Mă voi duce eu să lupt cu el!” Oh, îi admir curajul pentru că ştia ce crede!

Când a auzit aceasta, Saul l-a chemat la el şi ¡-a zis: „Fiule, îţi admirăm curajul, dar aminteşte-ţi că eşti doar un tinerel, în timp ce el este un războinic încercat încă din tinereţe. Tu nu ştii nimic despre săbii şi alte lucruri, deci cum vei putea face faţă provocării lui?”

„Saule,” a răspuns David, „eu păzeam oile robului tău şi când venea un urs şi lua vreo oaie, fugeam după el şi ¡-o luam din gură. Odată a venit un leu şi mi-a luat o oaie, dar eu m-am dus după el. Am luat praştia şi l-am doborât, iar când s-a ridicat, l-am ucis. Deci, dacă Domnul Dumnezeu mi-a dat biruinţă asupra leului şi a ursului, cu cât mai mult îmi va da biruinţă asupra unui filistean netăiat împrejur?”

Vedeţi? La aceasta mă gândesc şi eu când mă rog pentru voi. Un leu pe nume „cancer” a venit şi a luat una din oile Sale. Eu nu am medicamente, nu am injecţii şi nu ştiu ce înseamnă raze cu Radium; nu ştiu nimic despre aceste teologii şi lucruri inventate de om, dar ştiu cum să folosesc praştia aceasta mică şi am venit aici pentru voi, ca să vă aduc înapoi. Vedeţi? Este vorba de oile Tatălui meu. Uneori trebuie să vă cert şi să vă dojenesc, dar o fac numai pentru că vă iubesc. Să ţineţi minte întotdeauna că iubirea adevărată corectează.

Dacă băieţelul tău ar sta în stradă, iar tu ¡-ai spune: „Junior dragă, nu ar trebui să faci aceasta. Oh, binecuvântată să fie inima ta!” prin aceasta ai dovedi că nu eşti un tată sau o mamă adevărată. Dar ştiu că te-ai duce acolo, l-ai prinde de braţ şi ¡-ai aplica o mică corectare, fiindcă aşa l-ai creşte foarte bine. Tu nu vei sta acolo şi nu vei spune: „Copile drag…” când ştii că stând în stradă poate fi accidentat. Tu îl iubeşti. Din pricina aceasta vă cert. Nu o fac ca să rănesc anumite organizaţii, ci prin aceasta vă spun: „Treziţi-vă!” Acesta este adevărul.

Deci, Saul a spus: „Ei bine, dacă vrei să mergi să te lupţi cu el, trebuie să îmbraci armura aceasta!” şi a pus acea armură pe David. Mi-l imaginez pe micuţul David, care avea probabil doar cinci picioare înălţime (un metru şi jumătate), stând cu umerii lăsaţi din pricina acelor apărătoare mari ce atârnau până aici, şi cu tot acel oţel pe el. Văzându-l cum arată, Saul a zis: „Daţi jos de pe el toate acestea!” apoi a adăugat: „Nu am destule dovezi de la tine şi nu ştiu nimic despre etica şi manierele tale de la amvon, şi alte lucruri pe care ar trebui să le ai.” Vedeţi? El a înţeles că haina lui ecleziastică nu se potrivea pe un om al lui Dumnezeu, aşa că a spus: „Daţi-o jos de pe el, fiindcă nu ştie nimic despre aceasta!”

La rândul lui, David a zis: „Lasă-mă să merg cu ce ştiu eu că este adevărul, cu ce m-a binecuvântat Dumnezeu.” Aşa este. Lasă-mă să merg cu Cuvântul, nu cu un program educaţional sau cu ceva „copt” de cineva! Eu ştiu că Cuvântul lui Dumnezeu nu va da greş niciodată, dar cuvântul oamenilor va da greş, fiindcă El este propriul Său Interpret. Deci, el a spus: „Haideţi să mergem în felul acesta! Haideţi să credem!”

Desigur, medicii vor face cea mai bună examinare pe care o pot face şi vă vor ajuta cât de bine pot, dar noi cunoaştem ceva diferit: când toate speranţele sunt pierdute, Cel care ne vine în ajutor este El.

David nu putea să-l învingă pe acel uriaş cu un arc cu săgeţi. Nu îl putea lovi nicăieri cu el, pentru că avea un singur punct vulnerabil, iar acela era între ochi. Gândiţi-vă la faptul că numai suliţa acelui uriaş cântărea cam o sută optzeci de kilograme, iar degetele lui erau lungi de treizeci şi cinci de centimetri, fără să mai vorbim de coiful de pe capul lui şi de toată armura cu care era îmbrăcat. David avea numai o piatră mică. Aceasta era tot ce avea el, şi încă patru pietre de rezervă pentru praştia lui. Ştiţi ce înseamnă cele cinci pietre? Credinţa în Isus. (În limba engleză cuvântul „credinţă” se traduce „f-a-¡-t-h”, iar „Isus” se traduce: „J-e-s-u-s” – cinci litere; de asemenea „har” se traduce „g-r-a-c-e”). Aceasta a fost tot ce ¡-a trebuit lui David. El avea credinţă şi har, era în harul lui Dumnezeu.

Astfel, s-a dus să se întâlnească cu acel uriaş. David avea un singur loc în care putea să-l lovească, iar Dumnezeu a condus piatra chiar în locul acela, iar când David a tăiat capul uriaşului ca să arate că putea fi învins şi ucis, restul oştirii şi-a scos săbiile şi s-au năpustit asupra filistenilor. Ei s-au luptat cu vrăjmaşul până la capăt.

Cu câţiva ani în urmă, ei au spus că nu mai există vindecare divină, dar când am dovedit că există, biserica penticostală a fost cuprinsă de un Foc, iar noi am avut o trezire care a ţinut cam cincisprezece ani. Criticii care spuneau că sunt gata să dea o mie de dolari pentru o astfel de dovadă, tac şi nu mai spun nimic pentru că a fost dovedit. Noi am avut declaraţii scrise de medici şi multe altele, cazuri vindecate de cancer, orbire, surzenie, înapoiere mintală, chiar şi învieri din morţi, şi aceasta din pricina credinţei voastre care a fost ridicată şi întărită la vederea atâtor lucruri măreţe care s-au făcut. Acesta este Dumnezeu, şi toate aceste lucruri sunt bazate pe El. Credeţi fiecare Cuvânt spus de El! Eu cred în răpire şi cred că fiecare lucru pe care l-a spus El, va avea loc. Aşa ceva este un paradox, este ceva neştiinţific, care totuşi s-a întâmplat. A fost un paradox.

Gândul meu se îndreaptă acum spre Samson şi falca lui de măgar. Toată istoria acestui Samson este un lucru foarte ciudat, iar efectul psihologic pe care l-am avea este să ne închipuim un bărbat cu umerii laţi cât uşa de la hambar. Dar dacă ar fi arătat aşa, n-ar fi fost ceva neobişnuit ca un astfel de om să rupă în două un leu. Adevărul este că Samson a fost un om micuţ, cu părul cârlionţat, „băieţelul mamei,” cum îl numim noi pe aici.

Ce s-a întâmplat când a venit leul spre el răcnind? Duhul Domnului a venit peste Samson. Vedeţi? Aceasta a făcut deosebirea. Aceasta este cauza pentru care ei au putut să-l lege într-o zi: pentru că Duhul Domnului n-a mai venit peste el. De ce? Pentru că nu mai avea semnul lui de nazireu. Câtă vreme a posedat acel semn de nazireu, putea veni orice împotriva lui.

La fel se întâmplă şi cu voi, penticostalilor. Când ajungeţi la etică şi vreţi să ascultaţi de crezul vostru şi aşa mai departe, nu ştiu ce să mai spun de voi. Dar dacă aţi rămâne la semnul de nazireu, Duhul Sfânt ar lucra în voi şi totul ar fi în ordine. Atunci nu aveţi de ce să vă temeţi. Cât timp Duhul Sfânt este acolo ca să identifice acest Cuvânt, lăsaţi-¡ să spună ce vor. Da, domnilor, pentru că Dumnezeu mai face încă paradoxuri.

Noi am aflat că Samson a omorât o mie de filisteni cu o falcă de măgar găsită în pustie, o falcă coaptă de soare de ani de zile. Oricine ştie că dacă ai lua o asemenea falcă şi ai izbi-o de un perete, s-ar sfărâma în bucăţi. Dar cred că el a auzit un Glas care ¡-a spus: „Samson, filistenii sunt asupra ta!” iar când a privit în jur, fiind cu mâna goală, a văzut o mie de filisteni care se năpusteau împotriva lui, aşa că s-a aplecat şi a luat de jos falca aceea de măgar.

Gândiţi-vă că acele coifuri de pe capul filistenilor erau groase de câţiva centimetri, dar Samson a luat acea falcă de măgar şi ¡-a omorât pe toţi o mie. Ei stăteau ascunşi pe după stânci, dar Samson le striga: „Vreţi o bucată din aceasta? Haideţi numai încoace!”

A fost un paradox, dar Duhul Domnului a fost peste el şi aceasta a făcut toată deosebirea. A fot un paradox să-¡ vezi pe toţi acei o mie de filisteni bine înarmaţi cu suliţe lungi şi săbii, îmbrăcaţi în acele armuri şi cu coifuri pe cap, şi bine antrenaţi în luptă, să fie bătuţi de un singur om, şi acela înarmat numai cu o falcă de măgar. Dar acesta este adevărul, aşa spune Biblia că s-a întâmplat.

Bărbatul care a fost în stare să ia în spate porţile cetăţii Gaza, care cântăreau probabil în jur de opt tone una şi erau făcute din aramă, a fost înconjurat într-o noapte. „Îl vom prinde,” îşi ziceau ei, „Vom despica fiecare fir de păr de aici până îl vom găsi, și atunci îl vom prinde.”  Dar individul acela pricăjit a venit pe la miezul nopţii şi când a văzut că porţile îi stăteau în cale, le-a luat, le-a pus pe umeri, le-a dus până în vârful dealului şi le-a lăsat acolo. Acela a fost un paradox.

Tu nu poţi să-l îngrădeşti pe Dumnezeu. Nu poţi să-L legi de nimic pentru că El este Dumnezeu. Desigur. Samson a avut multe biruinţe pentru că a fost folosit de Dumnezeu, și aceasta a făcut să fie un paradox. El se poate folosi şi de tine cât timp iei Cuvântul Lui şi eşti pus în slujba Lui. Dacă nu eşti pus în slujba Lui, stai doar cu cei care sunt şi ascultă mesajul. Mă voi grăbi pentru ca mai am doar zece minute.

Naşterea din fecioară a fost un paradox. (Cineva din adunare spune: „Ai timp până la zece şi jumătate.”) Voi încerca să nu iau tot acest timp. Voi aţi fost o audienţă foarte plăcută, dar eu nu pot sta aici, în faţa acestor oameni de afaceri, şi să ţin un discurs. Nu ştiu nimic despre aceasta.

Îmi amintesc că nu demult, am fost cu Billy să mâncăm undeva într-un restaurant. S-a întâmplat înainte ca el să se convertească şi acolo se auzea un cântec.

„Nu-¡ aşa că este un cântec frumos?” m-a întrebat el.

„Ce cântec?”

„Ştii, tată, un singur lucru este greşit la tine.”

„Care este acela, Billy?”

„Tu te gândeşti la un singur lucru: la Hristos, şi aceasta este tot.”

„Acesta este un compliment pentru mine, fiule.”

Da, domnilor. El a crezut că se dă pe lângă mine, dar aceasta a fost tot. Eu Îl cunosc numai pe Hristos. Aceasta este tot ce vreau să cunosc, şi  că El este Viaţa mea. Eu nu cunosc toate aceste lucruri. Ele ar putea să mă identifice ca fiind un om deştept, dar eu nu vreau să fiu deştept, ci vreau un singur lucru: să-L cunosc pe El. Dacă Îl cunosc pe El, cum a spus şi Pavel, în puterea învierii Lui, când mă va chema, mă voi ridica dintre morţi. Aceasta este tot ce doresc de la El; vreau ca numele meu să fie în locul potrivit.

A fost un paradox când Dumnezeu a făcut ca o fecioară să rămână însărcinată. A fost un paradox că Dumnezeu, Cel veşnic, care umple tot spaţiul şi veşnicia, a venit jos ca un copilaş care plângea într-o iesle. Acesta a fost un paradox. A fost un paradox când El a murit pe cruce. A fost un paradox să te gândeşti că Dumnezeu ar putea veni în chip de Om ca să moară ca un om şi să răscumpere astfel propria Sa creaţie. Numai El putea să facă aceasta şi nimeni altul, pentru că dacă s-ar fi găsit altcineva s-o facă în locul Lui, noi am fi pierduţi.

Cum ar fi, de exemplu, dacă eu aş fi avut putere asupra voastră aşa cum are Dumnezeu putere peste toate? Atunci aş fi spus: „Să vă spun ceva: oricine se uită la lumina aceea, va muri!” Înainte ca să prinzi de veste, fratele de aici s-ar uita acolo. Când aş vedea aceasta, mi-ar fi milă de el şi n-aş vrea să-l las să moară, dar n-ar fi corect să-l aleg pe fratele Terry să meargă şi să moară în locul lui. Nu. Dar dacă l-aş trimite pe fiul meu? Nici aceasta n-ar fi corect. Aş fi corect numai dacă aş face singur acest lucru, dacă ¡-aş lua eu locul. Dar Dumnezeu nu putea să ia locul unui om pentru că El este Duh, de aceea a creat o celulă de sânge care a fost propriul Său Fiu, Isus Hristos, apoi a venit şi a locuit în El, trăind şi identificându-Se pe Sine însuşi în Isus Hristos. Acesta a fost Dumnezeu Emanuel. De altfel, Isus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem. Tatăl Meu locuieşte în Mine.”  Vedeţi? „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine.” Isus a fost trupul, cortul, iar Dumnezeu a fost Duhul care locuia în El.

Noi avem Duhul cu măsură, dar El Îl avea fără măsură. „În El locuia trupeşte toată plinătatea dumnezeirii,” Dumnezeu. Dar noi Îl avem cu măsură. Acest dar micuţ pe care-l avem printre noi, este ca şi cum ai lua o lingură de apă din ocean. Isus era oceanul, iar darul acesta este doar o lingură din ocean. Ţineţi minte însă că aceleaşi substanţe care se găsesc în ocean se găsesc şi în lingură, atâta doar că în ocean sunt în cantitate mai mare. Vedeţi? El a fost Dumnezeu, dar noi nu suntem Dumnezeu. Însă împreună…

Dacă observaţi, este atât de frumos ilustrat când marele Stâlp de Foc care a condus copiii lui Israel în pustie, ¡ s-a arătat lui Pavel şi S-a pogorât în ziua Cincizecimii şi S-a împărţit în limbi de foc peste fiecare dintre ei. În acel Stâlp de Foc era Dumnezeu, Logosul, şi El S-a împărţit pe Sine însuşi între copiii Lui, arătând că Hristos şi Biserica Sa devin una. Este cel mai frumos lucru pe care l-ai putea vedea vreodată, dar noi trebuie să stăm împreună, nu în diferite organizaţii, pentru că dacă suntem împreună vom putea sta în picioare, dar dacă ne divizăm, vom cădea.

De ce au pierdut indienii această ţară în lupta cu albii? Pentru că erau divizaţi. De ce pierdem noi această alergare? Pentru că suntem divizaţi. Cum o vom câştiga? Stând împreună. Noi credem cu toţii în Dumnezeu, iar Duhul Sfânt ne ia pe toţi. Va fi un paradox când Dumnezeu ne va lua pe toţi împreună, dar El o va face. Încredeţi-vă numai în El, fiindcă El ştie cum să trimită prigoana care ne va strânge împreună.

Cincizecimea a fost un paradox. Cum a luat Dumnezeu o grămadă de pescari care nu ştiau nici măcar Abecedarul? Se spune că Petru nu ştia nici măcar să-şi semneze numele. Biblia spune că el şi Ioan erau oameni necărturari şi fără şcoală, dar cu toate acestea, au luat poziţie şi toţi au înţeles că au fost cu Isus. Aceasta este partea principală.

Biserica pregătise o mulţime de bărbaţi pentru acest lucru: mii de preoţi deosebiţi şi intelectuali care cunoşteau acel Cuvânt. Ei spuneau că aceşti preoţi cunoşteau toate semnificaţiile Cuvântului, că Îl studiau zi şi noapte şi Îl aveau în inimă, dar cu toate acestea nu au putut să-L vadă. Însă Dumnezeu a ales un grup de oameni care nu ştiau nici măcar să-şi semneze propriul nume.

A fost un paradox să treci pe lângă un om care era pregătit pentru Cuvânt şi de Cuvânt şi să iei un om care nu ştia nimic despre Cuvânt, ca să dovedeşti Cuvântul prin el. Cu siguranţă că acest lucru a fost un paradox.

A fost un paradox  că oamenii aceia s-au ascuns în camera de sus, de frica iudeilor, deşi umblaseră cu Isus, dar când a venit Duhul Sfânt nu le-a mai fost frică de nimic, ci au alergat pe stradă strigând şi purtându-se ca nişte oameni beţi. Acesta a fost un paradox. Duhul Sfânt a venit peste toţi, atât peste femei, cât şi peste bărbaţi, pentru că nu le-a fost ruşine de Evanghelia lui Isus Hristos. Acesta a fost cu siguranţă un paradox.

Vedeniile profeţilor din vechime au fost un paradox. Noi nu putem explica o vedenie. Cum ai putea s-o explici? Cu o persoană se întâmplă ceva şi ea vede cu ani de zile înainte lucruri care se vor întâmpla în viitor. Aşa ceva nu se poate explica în mod ştiinţific.

Cu ceva vreme în urmă, în timpul unei întâlniri din Kiwanis, purtam o discuţie contradictorie cu un medic, iar el mi-a zis: „Domnule Branham, mie îmi place să te ascult vorbind, dar îţi spun clar că nu cred nimic care nu este dovedit ştiinţific.”

„Susţii că eşti creştin?”

„Da,” a răspuns el, „dar sunt lucruri care îmi ridică semne de întrebare.”

„Atunci nu poţi fi creştin, pentru că trebuie să crezi totul. Vezi?”

„Nu pot crede în naşterea din fecioară.”

„Eu cred mai degrabă în naşterea din fecioară decât în cea naturală.” Cu siguranţă.

Aţi văzut vreodată cum are loc naşterea naturală, cum se întâlneşte spermatozoidul masculin cu ovulul feminin şi cine hotărăşte cum va fi? Aici este spermatozoidul masculin cu hemoglobina, sângele, în ea, iar dincolo este ovulul feminin. Când acestea se întâlnesc, germenul pătrunde în ou, în timp ce toţi ceilalţi mor. Acolo sunt zeci de mii şi mii de germeni, dar toţi mor.

Poate ziceţi: „Ei bine, reuşeşte cel care este primul în rând.” Nu, nu. Poate este unul din mijlocul germenilor masculini şi un ou feminin de undeva din spate, dar ei se apropie şi se întâlnesc. Vedeţi? Ceva necunoscut ştiinţei hotărăşte dacă va fi băiat sau fată, dacă va avea păr roşcat sau negru şi în ce stare se va afla.

Dacă acesta nu este un paradox, atunci nu ştiu ce este paradoxul. Noi înţelegem punct cu punct aproape tot, dar această alegere nu o înţelegem. Dumnezeu face alegerea. Chiar dacă am lua această naştere naturală şi am diseca-o până la compoziţia chimică a sângelui şi aşa mai departe, tot ar rămâne un mare mister, dar noi o luăm ca şi când ar fi ceva normal, obişnuit.

Aceasta este problema şi cu penticostalii. Noi Îl luăm pe Dumnezeu într-un mod prea comun şi lăsăm să treacă totul pe lângă noi. Nu faceţi aceasta! Nu este bine să faceţi aceasta! Priviţi-L şi lăudaţi-L pe Dumnezeu, fiindcă aceasta dovedeşte că-L preţuiţi. Cum ar fi dacă cineva ar face tot felul de lucruri şi servicii pentru tine, dar tu nu ¡-ai mulţumi niciodată şi nu ai arăta nici o apreciere? După o vreme ar obosi şi s-ar sătura să mai facă. La fel este şi Dumnezeu. Ţineţi minte ce vă spun acum: El este în stare să ridice copii  lui Avraam din pietre!

Cu siguranţă vedeniile profeţilor din vechime erau un paradox. Noi nu le putem explica pentru că n-au venit însoţite de explicaţii, dar fiecare dintre ele s-a împlinit întocmai cum s-a spus.

Ascultaţi! Isus Hristos este chiar acum în mijlocul nostru. Este un paradox  că El este încă viu după două mii de ani. Cine poate explica aceasta? Cum se face că El, care este un Duh nevăzut, poate veni printre noi, să ia un individ şi să Se identifice pe Sine însuşi printr-un dar? Acesta este un paradox pe care nu-l poate înţelege nimeni.

Nimeni nu poate şti cum poate să-¡ spună atât de perfect fiecărei persoane, cine este şi ce are, de fiecare dată fără nici o greşeală. El este Dumnezeu şi nu poate greşi. Acesta este un paradox.

Aseară când am venit aici, l-am auzit pe fratele Borders, care este responsabilul de campanie, vorbind despre George Lacy care a cercetat fotografia făcută cu Îngerul Domnului. Cercetaţi acest lucru! Această fotografie a surprins acelaşi Stâlp de Foc care a condus copiii lui Israel prin pustie. Cum ştim aceasta? Pentru că are aceeaşi natură.

Când a fost pe pământ, Isus a spus: „Eu vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu.” (Ioan 16.28; 13.3). Noi ştim că El a fost „Eu sunt”, iar „Eu sunt” a fost Logosul, Stâlpul de Foc. După ce El S-a înălţat la cer şi a mers înapoi la Dumnezeu, Saul din Tars a fost orbit de aceeaşi Lumină, în timp ce se îndrepta spre Damasc. Priviţi! Este posibil ca unul s-o vadă şi altul nu. Zeci de mii au văzut-o, dar cu toate acestea când le vorbeam oamenilor despre Ea, unii ziceau: „Oh, aceasta este psihologie! El îşi imaginează aceasta şi la fel oamenii aceia, din pricina emoţiilor!”

Când George Lacy a văzut fotografia care s-a făcut la Houston, mi-a spus înainte ca articolul să apară în toate magazinele: „Times”, „Life”, „Collier’s şi aşa mai departe:

„Frate Branham, şi eu sunt unul dintre critici şi trebuie să recunosc că şi eu am crezut că este vorba de psihologie, dar ochiul mecanic al acestei camere nu fotografiază o psihologie. Poate într-o zi, când tu nu vei mai fi, se va găsi prin magazinele care vând totul pentru un dolar, dar eu sunt în măsură să-ţi spun că până acum nici o altă fiinţă supranaturală nu a putut fi dovedită ştiinţific. Dar aceasta este dovedită ştiinţific, pentru că Lumina a impresionat lentila.”

Astfel, puteţi vedea că mărturia pe care am avut-o încă de când eram doar un copil, Lumina pe care o văd în faţa mea şi despre care aţi citit în cărţi şi în mărturii documentate, este adevărul. Eu nu am venit aici ca să vă înşel. Eu am o soţie şi un băieţel care mai zilele trecute m-a sunat la telefon şi mi-a zis plângând: „Tati, vino acasă.” El plânge întotdeauna când mă vede plecând, fiindcă se teme pentru mine din cauza atâtor accidente de avion care au loc şi a altor lucruri de felul acesta, iar fetiţele mele sunt şi ele fetiţele lui tăticul.

Eu sunt plătit de biserică şi nu am luat în viaţa mea vreun ajutor. Eu nu cer nimic de la oameni, dar ei îmi dau bani, iar eu îi dau pentru misiunile din străinătate. Printre noi sunt unii dintre membrii comitetului şi ei ştiu că spun adevărul. Eu nu cheltuiesc nici măcar un cent, deoarece Evanghelia este şi pentru mine. Când am adunaţi destui bani, plec peste ocean şi predic la oamenii care sunt sponsorizaţi de voi. Eu nu iau nici un ban, iar când merg acolo, le predic Evanghelia. Drumul este plătit deja de voi, americanii, iar prin aceasta vă zidiţi casa. Voi nu înţelegeţi încă, dar în ziua aceea veţi înţelege. Vedeţi? Voi sunteţi cei ce faceţi aceasta. În ce mă priveşte, eu primesc o sută de dolari de la biserică şi aceasta îmi este destul.

Eu n-am nici un alt motiv să fiu aici, dar în mine este Ceva care mă conduce. Credeţi că este uşor să stai aici şi să vorbeşti împotriva organizaţiilor? Priviţi-¡ pe fraţii de aici care şi-au pus viaţa în joc şi au mijlocit ca să pot veni aici.

Până şi fraţilor mei, oamenilor de afaceri creştini, a trebuit să le spun ce se va întâmpla în mijlocul lor. Eu ¡-am spus aceasta lui Demos prin „Aşa vorbeşte Domnul,” cu câteva săptămâni în urmă. I-am spus lui, fratelui Ford şi altora. De fapt de acum doi ani le-am spus să urmărească ce se va întâmpla. Vedeţi? Voi intraţi în aceasta. Voi veţi face o organizaţie, dar când se va întâmpla aceasta, voi încheia cu ea chiar în clipa aceea. Voi aţi fost ca o oază pentru mine, deoarece predicatorii vin aici căutând suport, iar eu pot să aduc mesajul, să semăn sămânţa şi să fac tot ce pot.

Dar nu fac aceasta doar ca să fiu diferit faţă de alţii, pentru că dacă aş gândi aşa aş fi un făţarnic, iar Dumnezeu nu ar lucra cu un făţarnic. Poate să se identifice Dumnezeu cu un făţarnic? Departe de El aşa ceva! Trebuie să fie adevărul. Dacă am putea să ne scuturăm pentru un minut şi să ne dăm seama de aceasta. Să nu credeţi că este lucrarea unui om, dar Dumnezeu trebuie să aleagă pe cineva.

Aş vrea să-¡ întreb pe istoricii de aici: a folosit Dumnezeu vreodată o organizaţie? Niciodată! Şi aş vrea să vă mai întrebaţi ceva. Când s-a ridicat un bărbat cu un mesaj, iar mai târziu în spatele acelui mesaj s-a făcut o organizaţie, ea a murit imediat, iar Dumnezeu a pus-o pe raft. Vedeţi? Ea nu a mai venit niciodată la viaţă. Să nu uitaţi aceasta.

Eu nu vorbesc împotriva oamenilor din aceste organizaţii. Toţi prietenii mei sunt catolici. Eu sunt irlandez şi toate rudele mele sunt catolici irlandezi, dar sunt oameni buni. Eu nu sunt împotriva catolicilor, ci a sistemului, fiindcă el este de vină. Eu nu sunt împotriva metodiştilor şi nici a penticostalilor, ci a sistemului care ridică obstacole între ei. Noi ne-am adunat aici fiindcă încercăm să Îl arătăm pe Dumnezeu şi Biblia, dar ei au deja doctrinele lor şi îşi arată forma de religie pe care o au şi ce cred, iar tu nu poţi trece nicicum de acele lucruri.

Credeţi că mi-e uşor să stau aici şi să le spun fraţilor care mă iubesc, aceste lucruri? Credeţi că mi-e uşor să mă răstesc la voi, surorilor cu părul scurt? Credeţi că mi-e uşor să mă răstesc la voi, bărbaţilor, pentru că vă lăsaţi soţiile să poarte pantaloni scurţi şi alte astfel de lucruri, când acele femei pun bani şi mă susţin ca să merg în misiuni peste trei hotare? Copiii mei nu ar putea trăi dacă în biserică nu ar intra nici un ban. Credeţi că mi-e uşor să vorbesc aşa cu cei care sunt buni cu mine? Credeţi că mi-e uşor să fac aceasta, când îi iubesc pe oameni?

Când eram băiat tânăr, tata era un om certat cu legea, și din cauza aceasta eram urât de cei din jur. Îmi amintesc că mergeam prin oraş şi doream să intru în vorbă cu cineva, dar ei nu voiau să aibă nimic a face cu mine. Dacă vedeau pe altcineva cu care puteau să stea de vorbă, mă lăsau şi se îndepărtau în grabă. Dar eu ¡-am iubit întotdeauna pe oameni.

Când eram copil, am citit în cartea de istorie despre Abraham Lincoln, cum s-a dat jos din tren în New Orleans, iar acolo se vindea la licitaţie un bărbat mare de culoare. Ei voiau să-l încrucişeze cu femei mari şi puternice, ca să producă sclavi mai buni, iar Abraham Lincoln, şi-a ridicat pălăria, a strâns pumnii (şi el era tot din Kentucky), şi a spus: „Aşa ceva este greşit! Aşa ceva este greşit!”

Și eu spun acum că este greşit. Dumnezeu l-a făcut pe om, iar omul a făcut sclavi. El ne-a făcut în culori, aşa cum a făcut şi florile: una este albă, alta este albastră sau roşie. Lăsaţi-le în pace şi nu le hibridaţi!  Lăsaţi-le aşa cum sunt, pentru că toate sunt florile lui Dumnezeu; este buchetul Lui. Dumnezeu l-a făcut pe om liber, dar omul şi-a făcut sclavi, deşi noi nu trebuie să facem aceasta.

Cum am mai spus, Martin Luther King îşi conduce oamenii spre o crucificare. Este o influenţă comunistă, desigur. Dacă oamenii aceştia ar fi sclavi, aş fi gata să lupt şi eu pentru ei. Aşa este. Dar ei nu sunt sclavi, ci sunt doar pretenţii cu privire la locul unde să meargă la şcoală. Nu voi vorbi despre aceasta acum, ci m-am gândit să exprim doar ceea ce gândesc. În ordine. Vreau să vedeţi că cel ce face aceasta este diavolul. Cu siguranţă.

Noi suntem cu toţii fiinţe umane şi venim de la Dumnezeu, pentru că El a făcut toate naţiunile dintr-un singur sânge. Astfel, un om de culoare poate să-mi dea o transfuzie de sânge, pentru că sângele lui este la fel ca al meu; iar eu pot să fac acelaşi lucru pentru el. Cu cine să mă cert atunci? El este fratele meu.

Cu toate acestea, nu cred în căsătorii de felul acesta. De ce ar vrea o fată de culoare frumoasă şi inteligentă să se căsătorească cu un alb şi să aibă copii mulatri? Eu nu pot înţelege de ce ar vrea să facă aceasta.

De ce o fată albă ar vrea să se căsătorească cu un bărbat de culoare şi să aibă copii mulatri? De ce să nu rămâi aşa cum te-a făcut Dumnezeu? Fii mulţumit cu ceea ce ai.

Priviţi naşterea din fecioară şi profeţii… În ordine.

El este încă viu şi astăzi. Este încă aici şi Se legitimează pe Sine însuşi prin Cuvântul Său. Acest Cuvânt este Dumnezeu. Credeţi aceasta? Şi acest Cuvânt este alocat pentru această zi, de aceea trebuie să vină cineva pentru ca Cuvântul să fie însufleţit şi făcut viu. Aceasta s-a întâmplat când El a fost născut din fecioară. A fost ceva neobişnuit, ieşit din comun. Aceste lucruri sunt ieşite din comun şi El nu a putut schimba aceasta, aşa cum nici Iosif nu a putut să schimbe cine era.

Priviţi la cei patru patriarhi: la Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif. Avraam este chemarea; Isaac este alegerea; Iacov reprezintă harul, iar Iosif desăvârşirea pentru că nu s-a găsit nimic împotriva lui. Aşa lucrează Dumnezeu. Priviţi mai departe: Luther, Wesley, penticostalii şi Piatra din capul unghiului atunci când Biserica şi Cuvântul devin una: este acelaşi lucru în desăvârşire. Toată matematica Bibliei este într-o armonie perfectă. Aş vrea să avem la dispoziţie o lună ca să putem sta jos şi să vorbim despre aceste lucruri. Dar dacă tot veniţi şi plecaţi, totul arată ciudat pentru voi, de aceea plecaţi zicând: „Mă întreb…” Mulţi dintre ei, nu voi, spun: „Mă întreb…” Tu trebuie să deschizi ochii în aşa fel încât să loveşti ţinta, apoi să pleci. Dumnezeu îşi cheamă copiii în felul acesta şi lucrează întotdeauna la fel.

Observaţi! El este viu şi astăzi, ceea ce este un paradox. Stâlpul de Foc S-a dovedit printre noi în mod ştiinţific şi este aici încă de când Îl însoţea pe Moise prin pustie. El este încă marele „Eu sunt,” nu „Eu am fost,” sau „Eu voi fi,” ci „Eu sunt,” la prezent, dovedit în mod ştiinţific şi nu numai.

Observaţi vă rob, că acel Stâlp de Foc a orbit ochii lui Saul, dar oamenii care îl însoţeau nu au văzut nimic. Ei nu L-au văzut, dar a fost atât de strălucitor, încât l-a orbit pe Saul, iar din acea zi a avut întotdeauna probleme cu ochii. Acest lucru este relatat în cartea Faptelor.

El a spus: „Cine eşti Tu, Doamne?”

Credeţi că acel evreu ar fi numit pe altcineva „Domn”, acel bărbat sever, care a învăţat la picioarele renumitului învăţător Gamaliel? El ştia că Acela era Domnul, Domnul care a condus copiii lui Israel afară din Egipt. Acolo stătea Stâlpul de Foc zicând:

Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”

Cine eşti Tu, Doamne?”

Şi El a răspuns: „Eu sunt Isus,”

El este Acelaşi ieri, azi şi în veci. Vedeţi? El S-a întors şi a promis că o va face din nou în zilele din urmă. Şi iată, aici este El, Duhul Sfânt, care S-a întors în zilele din urmă.

Fiţi atenţi! Manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu şi descoperirea gândurilor oamenilor a avut loc chiar la sfârşitul timpului pentru iudei şi samariteni. El le-a arătat acest lucru chiar înainte ca să fie duşi. Mahrama de pe faţa lor, şi despre care am vrut să vorbesc în seara aceasta, ¡-a orbit şi nu au putut vedea. Dacă El a făcut aceasta în faţa celor două rase de oameni (Eu zic că erau de fapt trei: Ham, Sem şi Iafet), şi ar lăsa biserica de acum să meargă mai departe în concepţia ei intelectuală, înseamnă că ar fi greşit. Dar El este Acelaşi atât pentru Sem, Ham şi Iafet, cât şi pentru noi; Acelaşi ieri, azi în veci. El a făgăduit că va face aceasta, aşa că nu ţine seama de om.

Priviţi cum Avraam a venit prin semne şi alte lucruri, iar ultimul semn pe care l-a văzut a fost Dumnezeu însuşi. El L-a văzut în lumini şi aşa mai departe, dar Dumnezeu însuşi S-a manifestat într-o Fiinţă umană care a băut şi a mâncat.

Fratele Fox, care este predicator, mi-a spus într-o zi: „Frate Branham, vrei să zici că Omul acela care a stat acolo şi a mâncat carne de viţel, pâine de mălai şi a băut lapte, era Dumnezeu?”

„Cu siguranţă,” am răspuns eu. „Avraam a spus că El a fost. Avraam a vorbit cu El, aşa că trebuia să fi ştiut că era Elohim.” Vedeţi voi, El a venit jos să facă o investigaţie, aşa cum este şi acum în mijlocul unei investigaţii pentru judecată, ca să vadă cine sunt credincioşii. Noi am vorbit mult despre aceasta, iar El investighează numai ca să vadă cine sunt cu adevărat credincioşii. Vedeţi? El S-a manifestat pe Sine însuşi.

El a trimis acolo jos acele mesaje moderne cum le auzim acum în Babilon, dar priviţi ce a făcut cu Biserica aleasă: ¡-a dat şi ei o şansă. Înţelegeţi ce spun?

Ce a făcut El? Voi ştiţi că noi suntem făcuţi din şaisprezece elemente diferite ale pământului: hidroxid de potasiu, lumină cosmică şi altele. Astfel, El a luat o mână de atomi, lumină cosmică, petrol şi (fratele Branham suflă) a spus: „Vino aici, Gabriel!” Apoi a făcut încă un trup în care să păşească El însuşi. Acesta este Dumnezeul nostru.

Apoi, după ce ¡-a dat mesajul lui Avraam, El a dispărut, S-a întors înapoi în Dumnezeu. Toate acele elemente s-au descompus aşa cum descompune focul acizii şi chimicalele din lemn, cărbune sau orice altceva ai arde; s-au întors înapoi în nevăzut. Sunt atât de fericit că El este Tatăl meu şi că este aşa.

Vedeţi, eu ştiu că într-o zi, după ce trupul acesta va deveni nimic, după ce se va descompune în elementele de la început, El va chema, iar eu Îi voi răspunde. Da, domnilor.

Nu demult, în timp ce-mi pieptănam aceste două sau trei fire de păr pe care le mai am, soţia mi-a zis:

„Billy, tu cheleşti de tot.”

„Eu n-am pierdut nici măcar unul din fire.”

„Atunci unde sunt?” m-a întrebat ea.

„Ei bine, draga mea, îţi voi spune după ce-mi vei răspunde la următoarea întrebare: Spune-mi unde erau înainte de a le avea? Indiferent unde se aflau înainte ca să le am, mă aşteaptă să merg înapoi la ele.” Aleluia!

Acesta este Dumnezeul meu. Acesta este Dumnezeul nostru. Desigur. Dacă suntem copiii lui Avraam, noi credem aceasta. Da, domnilor. El este Dumnezeul nostru. Acum trebuie să mă grăbesc.

Stâlpul de Foc se identifică în mod ştiinţific, prin caracter, prin felul în care reacţionează şi aşa mai departe, fiind la fel cum a fost atunci când locuia în trupul singurului Fiu născut al lui Dumnezeu. La fel locuieşte El şi în trupurile fiilor înfiaţi din ziua de pe urmă.

Fraţilor, eu ştiu că am avut multe imitaţii, dar Biblia spune că se va întâmpla aşa şi voi ştiţi aceasta. Şi acum trebuie să se întâmple la fel ca în zilele când Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise. Nu lăsaţi însă ca aceasta să vă orbească. Când vedeţi un dolar fals, să vă amintiţi că a fost făcut după unul adevărat, iar dacă nu este fals, este cel adevărat. Cu siguranţă că trebuie să fie un Duh Sfânt original, un Hristos original. El este Duhul Sfânt.

Voi puteţi vedea că după toţi aceşti mii de ani care au trecut, Stâlpul de Foc este încă viu printre noi, ceea ce este un paradox.

Sămânţa din pământ este un paradox. Acea sămânţă mică merge în pământ şi moare, iar dacă iei o mână de pământ şi o duci în laborator ca s-o examinezi, nu vei putea vedea acel germen de viaţă oricât l-ai căuta. Nu vei găsi nimic ştiinţific, dar lasă soarele să bată în poziţia potrivită şi urmăreşte ce se va întâmpla: ea vine de undeva şi se ridică. Acesta este un paradox pe care ei nu pot să-l explice. Tot din acea sămânţă moare, dar viaţa este invizibilă. Şi oriunde este viaţa, este şi un supranatural. Astfel, trupul natural este dus în întregime, dar supranaturalul continuă să trăiască.

Acum fiţi atenţi, prieteni. Dacă sămânţa aceea mică ar fi îngropată fără să fie germinată de partea bărbătească, indiferent cât este de frumoasă, nu va trăi niciodată. Vedeţi? Nu contează cât de frumoase sunt bisericile voastre, fiindcă dacă nu vin în contact cu partea Bărbătească, cu Cuvântul, nu vă puteţi ridica. Nu aveţi cum s-o faceţi.

Dacă vrem să luăm un ştiulete de porumb, probabil va fi un hibrid, pentru că totul este hibridat, chiar şi biserica.  Aşa este. Ei au hibridat biserica de la Cuvânt la un crez intelectual, la o denominaţiune. Dar Isus nu a spus niciodată: „Mergeţi şi faceţi denominaţiuni.” El nu a zis: „Mergeţi şi construiţi şcoli!” ci a spus: „Predicaţi Evanghelia!” Demonstraţi puterea Cuvântului făgăduit pentru această zi! Vedeţi? Dar noi am hibridat-o, iar acum avem biserica cea mai arătoasă.

Femeilor penticostale, mamele voastre obişnuiau să stea într-un colţ fără să aibă pe ele haine scumpe, ciorapi fini şi aşa mai departe. Ele purtau tenişi vechi şi cântau la tamburină, iar denominaţiunile au râs şi şi-au bătut joc de ele. Taţii voştri stăteau acolo cu părul neîngrijit, iar uneori se oprea pe drum să culeagă porumb ca să vă hrănească pe voi, copiii. Păcat că v-aţi îndepărtat de acele lucruri.

Acum aveţi o grămadă de Rickies care vor să fie ca restul lumii şi să facă la fel ca Israel: să pună un împărat după inima lor. Da, aţi vrut să aveţi un împărat după inima voastră, şi ce aveţi acum? O grămadă de Richies educaţi şi învăţaţi, care vor să fie ca restul: doctorul Cutare şi Cutare. Unde v-a dus aceasta? Este adevărat, sunteţi mai arătoşi şi aveţi biserici mai frumoase, dar unde este Duhul care era cândva în mijlocul vostru? Unde sunt adunările care se ţineau toată noaptea pentru păcatul din oraş? Ţineţi minte că Duhul Sfânt a spus pentru zilele din urmă: „Du-te şi pecetluieşte numai pe aceia care plâng şi suspină din pricina păcatului din oraş!

Aş vrea ca voi, predicatorii, să puneţi mâna pe acel membru din biserica voastră care face aceasta. Mă refer la voi, predicatorii penticostali. Când îl găsiţi pe acel unul singur, aduceţi-l la mine şi vă voi cere scuze. Găsiţi-mi acel membru al bisericii care nu se poate odihni nici zi şi nici noapte, din cauză că plânge pentru păcatul respingător care se face în oraş. În loc să facă aceasta, nouăzeci la sută dintre ei stau acasă şi se uită la „Noi o iubim pe Susy.”

Oh, desigur, voi vorbiţi în limbi, săriţi în sus şi-n jos şi strigaţi, ceea ce este bine. Eu nu am nimic împotriva acestui lucru. Nu sunt nici împotriva organizaţiei voastre, dar încerc să vă vorbesc despre Viaţă. Unde este această Viaţă? Arătaţi-mi acel membru. Priviţi cât sunt de lumeşti şi de indiferenţi!

Ceea ce se vede pe dinafară este exprimarea a ceea ce este pe dinăuntru, fiindcă după roade îi veţi cunoaşte. Aş vrea să vă întreb ceva, iar înainte să condamnaţi, întrebaţi. În ordine.

Prin ceea ce spun, eu nu încerc să vă rănesc, ci caut să vă ajut. Sămânţa aceea trebuie să moară. Ce a spus Isus când grecii aceia au venit şi au zis: „Noi vrem să-L vedem pe Isus.”? Primul lucru pe care l-a spus a fost: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” (Ioan 12.24). El le-a arătat cum pot să-L vadă: să moară faţă de ei înşişi, faţă de etica şi crezurile lor, etc. Fii numai născut din Cuvânt şi în Hristos. Este un paradox să vezi toate acestea dinainte. Desigur.

Îmi amintesc că nu demult am fost într-un loc micuţ din spatele munţilor, numit Acton în statul Kentucky, unde n-am mai fost niciodată până atunci, iar acolo am întâlnit un bărbat care se numea Wood şi era martor al lui Iehova. El a fost la una din adunări şi Duhul Sfânt ¡-a vorbit şi ¡-a spus că are un băiat cu un picior schilod. Eu stăteam pe platformă şi predicam, iar la un moment dat am privit spre el şi am spus:

„Văd un om care stă în spatele acestei clădiri.” Noi eram într-un cort de trei ori mai mare decât clădirea aceasta, întins lângă acele lacuri mari.

Deci am spus: „Acest bărbat vine din Kentucky şi are un băiat. El este constructor, se numeşte Banks Wood şi are un băiat care suferă de poliomelită şi are piciorul adunat sub el. Aşa vorbeşte Domnul: el este vindecat!”

Aici sunt mulţi oameni care îl cunosc pe David Wood. Aşa este. El s-a ridicat chiar atunci şi piciorul lui a fost perfect normal. Aceasta a rezolvat problema cu martorii lui Iehova, iar cu ajutorul acelor vedenii, el şi-a condus şi familia la Hristos.

Puţin după aceea, fratele lui a venit la el ca să-l batjocorească şi să-l descurajeze spunând: „Ce faci? Te duci după fanaticul acela şi te alături unui cult modern?” (El era un adept al martorilor lui Iehova).

„Omul acela este acolo în grădină, şi taie iarba,” a răspuns fratele Wood. Eu aveam pe cap o pălărie mare şi tăiam iarba din curte. Apoi am intrat în casă şi am stat jos. Atunci fratele Banks a zis: „Acesta este fratele meu, Lyle.”

„Ce mai faci, domnule Wood?” iar el mi-a răspuns: „Ce mai faci?” pe un ton arogant. Am mai stat puţin şi Domnul mi-a dat o vedenie, aşa că l-am întrebat:

„Domnule Wood, să înţeleg că tu nu crezi un astfel de lucru?”

„Cu siguranţă că nu,” a răspuns el. „Nu există aşa ceva. Toate acestea sunt o grămadă de lucruri inventate cu care l-ai încurcat pe fratele meu.”

„Ştii, Biblia spune că un singur cuvânt rostit împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat niciodată. Şi Isus făcea aceleaşi lucrări.” Vedeţi, el nu văzuse încă nimic.

„Eu nu cred în aşa ceva,” a repetat el.

„În ordine. Dacă ai crede în aşa ceva, te-ai întoarce la soţia pe care ai părăsit-o.” Când a auzit aceasta a privit în jur pentru că nu ştia că-¡ prindeam gândurile.

Cât este de ciudat. Oamenii vin şi văd aceste lucruri care se fac pe platformă, şi totuşi se gândesc că tu nu ştii acele lucruri cu exactitate. El descoperă lucruri care se petrec chiar în jurul tău, dar nu le poţi spune. De exemplu, Isus a ştiut tot timpul cine era Iuda, dar l-a lăsat în pace pentru că era un timp şi un scop pentru acel lucru.

Astfel, Lyle l-a privit pe Banks ca şi când el mi-ar fi spus ceva, dar eu am continuat: „Tu ai doi copii, doi băieţi cu părul blond.” El l-a privit din nou pe Banks, însă eu am continuat: „Ce te gândeşti, că Banks mi-a spus aceasta? Ce zici de aceasta? Cu o noapte în urmă, te-ai dus cu o femeie cu părul roşcat închis. La un moment dat a bătut cineva la uşa acelei camere, iar tu ai trimis-o pe femeie să deschidă pentru că îţi era frică. Ai făcut bine, pentru că altfel îţi zbura creierii, fiindcă la uşă era un alt iubit al femeii, cu un pistol în mână.”

Când a auzit aceasta, el a zis: „Dumnezeule, ai milă de mine.”

Dumnezeu ştie cum să procedeze. Acum, acel bărbat este un creştin statornic şi agreabil. Tatăl lui a venit în acelaşi fel la Hristos, apoi surorile lui şi toţi ceilalţi.

Noi eram în Kentucky, la vânătoare de veveriţe între două adunări. Aveam la dispoziţie două săptămâni. Clima era foarte uscată. Câţi dintre voi aţi vânat vreodată veveriţe? Oh, fratele meu, aceasta nu contează! Dă-mi numai o armă de calibru 22, la mijlocul lui august, şi sunt acasă. Domnul vorbeşte şi face lucruri măreţe acolo, în mijlocul naturii.

Era o secetă mare pe culmea pe care ne aflam, iar Banks mi-a zis: „Cunosc un bătrân care este necredincios. El are cinci sute de acri (două sute de hectare) de dealuri ca acestea, cu văi şi cărări pe care poţi umbla şi unde este mai umed. Poate vom găsi acolo veveriţe, dar el este un bătrân scorţos.”

„Haide să mergem să-l vedem,” am spus eu.

Cu câteva luni înainte de aceasta, noi am avut o adunare la Biserica Metodistă din Acton, Kentucky. În seara aceea, în timp ce Duhul Sfânt deosebea gândurile inimii, undeva în spatele adunării stătea o femeie. Numele ei a fost chemat şi am spus: „Tu ai o soră care moare de cancer la stomac. Ea tocmai s-a întors din Louisville, unde au deschis-o, dar cancerul era atât de avansat încât nu au avut ce opera. Numele ei este Cutare şi Cutare.” Când a auzit aceasta, femeia s-a ridicat şi a început să plângă, iar eu am continuat:

„În seara aceasta când ai plecat de acasă, ai luat cu tine de pe noptiera de marmură o batistă cu o micuţă broderie albastră la un colţ.”

Voi ziceţi: „Aceasta sună foarte…” Ei bine, atunci cum se face că Isus a spus unde se află peştele cu moneda în gură? Cum se face că profetul ¡-a spus acelui om că şi catârii s-au întors? Sigur că şi diavolul are o imitaţie, dar tu nu-l auzi pe niciunul dintre ei predicând Evanghelia şi salvând suflete. Vedeţi? Ar trebui să ştiţi aceasta.

Deci ¡ s-a spus: „Ia acea batistă şi pune-o peste sora ta. Aşa vorbeşte Domnul: Ea va trăi!”

Nu ştiu dacă l-aţi cunoscut vreodată pe fratele Bryant. Dacă l-aţi văzut vreodată, nu puteţi să-l mai uitaţi. Dacă ar fi fost aici, ar fi strigat şi ar fi dat din mâini şi din picioare. El s-a dus cu femeia aceea care trebuia să pună batista peste sora ei.

Aproximativ doi ani mai târziu, noi ne-am dus la vânătoare de veveriţe, iar Wood a spus: „Haide să mergem acolo.” Eu n-am ştiut că era în acelaşi ţinut, dar era cam la douăzeci de mile depărtare de locul în care ne aflam, aşa că ne-am dus acolo. Am trecut peste dealuri şi prin văi, am mers pe cărări şi prin iarbă înaltă, iar într-un final am ajuns la o casă mare şi veche. În faţa casei, sub un măr, stăteau doi bătrâni cu nişte pălării vechi, trase peste ochi. Wood mi-a zis: „El este stăpânul şi este cam dur. Este un necredincios adevărat.”

„Atunci mai bine du-te singur,” ¡-am zis eu, „fiindcă dacă află cu sunt predicator n-o să ne lase să vânăm deloc.” Wood s-a dus şi s-a oprit la intrare. Bărbatul acela stătea şi mesteca o bucată mare de tutun, iar când l-a văzut, ¡-a zis:

„Bună, vino înăuntru.”

„Mă numesc Wood. Sunt Banks Wood şi de câteva zile vânez cu prietenul meu în jurul Acton-ului, dar este atât de uscat încât nu putem intra în pădure. Ştiu că terenul tău este interzis pentru străini, de aceea am venit să te întreb dacă ne laşi să vânăm.” Al cui dintre Wood eşti?”

„Sunt băiatul lui Jim Wood.” Ştiţi voi, martorul lui Iehova.

„Bătrânul Jim Wood este unul dintre cei mai cinstiţi oameni din statul acesta. (În vremea aceea locuia în Indiana). Înseamnă că pot avea încredere în tine că nu îmi vei împuşca vreuna din vite şi nu vei aprinde ceva. Fii binevenit şi vânează. Am cinci sute de acri, aşa că simte-te ca acasă.”

„Bine, mulţumesc mult. Cred că este în ordine dacă vine şi păstorul meu cu mine.”

„Cine?” a întrebat bătrânul.

„Păstorul meu.”

„Wood, vrei să spui că ai ajuns atât de râu încât trebuie să cari un predicator după tine, peste tot unde mergi?”

Atunci m-am gândit că este timpul să ies afară, aşa că am coborât din maşină şi m-am apropiat de ei zicând: „Ce mai faceţi?” El m-a privit lung, a întors tutunul în gură, apoi l-a scuipat afară zicând: „Tu eşti predicator, aşa-¡?”

M-a privit din nou şi m-a văzut murdar, pătat cu sânge de veveriţă, cu barba crescută, vedeţi voi, nu mai făcusem baie de două săptămâni, şi am fost nevoit să dorm în pădure, aşa că ¡-am zis: „Poate că nu arăt ca un predicator, dar sunt.”

„Ei bine, măcar pot să te respect pentru că arăţi ca o fiinţă umană. Tu arăţi mai predicator decât alţii,” a zis bătrânul. „Mulţumesc.”

„Eu sunt total împotriva voastră.”

„Am înţeles aceasta de la domnul Wood,” am răspuns eu.

„Vezi tu, eu mă consider necredincios.”

„Da, dar cred că acesta nu este un lucru demn de laudă.”

„Nu ştiu ce să zic,” a spus el, „dar cred că voi lătraţi la copacul greşit.” (Ştiţi ce înseamnă aceasta? Un câine mincinos, pentru că ratonul nu este în copacul acela.). Şi a continuat: „Cred că lătraţi în faţa unui tufiş greşit, pentru că acolo nu este nimic şi voi numai minţiţi cu privire la aceasta.”

„Desigur, aceasta este părerea ta.”

„Eu cred că aşa se pune problema. Vezi hornul acela? Acolo m-am născut eu, iar tata a construit casa aceasta de aici acum şaptezeci şi cinci de ani. Am crescut aici şi toată viaţa am cutreierat dealurile acestea, am privit peste tot, spre ceruri şi în alte părţi, dar nu am văzut nici un Dumnezeu, nici un înger şi nimic de felul acesta.”

„Ei bine, aceasta este opinia ta.”

Şi bătrânul a continuat: „Nu am văzut nimic de felul acesta, de aceea cred că toate acestea sunt minciuni. Nu vreau să te jignesc, domnule, dar aşa cred.”

Auzind ce spune, m-am gândit: „Oare să merg să vânez, sau să-l tund puţin?” Mama obişnuia să spună: „Dă-¡ vacii destulă funie şi se spânzură singură,” aşa că am zis: „Da, domnule, aşa este.”

„Am auzit de un predicator, iar dacă voi avea ocazia să-l întâlnesc, aş vrea să stau de vorbă cu el, fiindcă acela s-ar putea să aibă ceva.”

Am mai povestit puţin, după care l-am întrebat: „Care este numele lui?”

„Era un individ… care era numele lui? A fost aici în Acton şi dacă nu greşesc cred că-¡ spuneau Branham.”

M-am uitat la fratele Wood, iar el a zis: „A-ha…”

„Ştii ceva?” a continuat bătrânul, „În vârful dealului stă o femeie în vârstă pe care o cheamă Casmo. Noi am dus-o la doctor în Louisville, iar el a deschis-o şi a cusut-o la loc spunând că are cancer, după care ¡-a dat nişte medicamente care s-o ţină liniştită până când moare. Era atât de rău că nu se mai putea ridica din pat, iar noi trebuia să mergem să tragem cearceafurile de sub ea, pentru că nu o puteam mişca din pat. Eu şi soţia mea mergeam în fiecare dimineaţă şi îi spălam patul. Dar într-o zi a venit un predicator de departe, de undeva din Indiana şi a ţinut o adunare aici. Omul acela a chemat-o în seara aceea pe sora ei şi ¡-a spus cutare şi cutare lucru despre o batistă pe care o avea în buzunar. În seara aceea ei au adus mulţi holly-rollers pe deal, iar eu am crezut că este acolo toată armata salvării.” (Acela fusese bătrânul Ben care plângea). Şi el a continuat: „Mi-am zis în sinea mea: „Poate a murit bătrâna şi toată mulţimea aceea este familia ei.”

Voi ştiţi cum este la ţară. Ei se au unul pe altul, se iubesc şi trăiesc unul pentru altul. Păcat că nu facem aceasta şi în oraşele mari.

„Deci, am crezut că a murit, dar pentru că era târziu şi m-am gândit că nu puteau să-¡ ducă trupul până dimineaţa, m-am gândit: „Voi lua căruţa şi mă voi duce acolo mâine dimineaţă, o voi lua şi o voi duce la Campbellsville, Kentucky, la vreo patruzeci de mile depărtare, unde se află groparul.” Groparul trebuia să vină cam zece mile până la drumul principal, aşa că mi-am zis: „Nu este nevoie să merg acolo în seara aceasta, pentru că ei numai plâng. Vom aştepta până la ziuă.”

Dar ce să vezi! În dimineaţa următoare când m-am dus acolo, femeia aceea gătise deja nişte plăcinte cu mere prăjite, iar ea şi soţul ei stăteau la masă şi mâncau împreună, deşi până atunci trăise numai cu apă de pe cereale.”

„Oh, stai puţin!” l-am întrerupt eu, „Tu nu crezi aşa ceva.”

„Ce, tu nu crezi?” m-a întrebat el.

„Păi, tu eşti cel care spuneai că nu crezi aşa ceva!” Apoi mi-am zis: „Ei, bătrânule băiat, se pare că acum îmi predici tu mie.”

„Nu crezi aşa ceva?” a insistat el.

„Omule bun, vrei să-mi spui că în epoca aceasta ştiinţifică, în care avem atâţia medici buni, se poate întâmpla aşa ceva?”

„Dacă nu mă crezi, te duc acolo şi îţi dovedesc.”

„Chiar spui aceasta cu adevărat?” l-am întrebat eu.

„Da.”

„Ei bine, cum aşa?”

„Dacă îl voi întâlni vreodată pe omul acela, îl voi întreba ce anume din lumea aceasta ¡-a spus lucrul acela şi cum a ştiut că se va face bine femeia aceea. Da, îl voi întreba aceasta.”

„Îhî! Acesta ar fi un lucru bun. Pot să iau un măr?” Mărul era căzut jos şi făcea parte din recolta acelui an, ştiţi voi, fiindcă era a doua săptămână din august, iar frunzele cădeau deja jos din copac. Erau nişte mere foarte frumoase, iar eu am luat unul, l-am şters de pantalonii aceia murdari şi am început să-l mănânc.

Bătrânul a spus: „Da, serveşte-te. Deja încep să le mănânce viespile (jachetele galbene).” Câţi din voi ştiu ce înseamnă „jachete galbene”?

„Mulţumesc,” am spus eu şi am început să-l mănânc, zicând: „Este un măr delicios.”

„Oh, da! Eu l-am plantat acum cincizeci de ani,” a spus bătrânul.

„Ce ciudat! Priveşte acolo, noi vom avea o toamnă timpurie. Mă întreb de ce cad deja frunzele din pomul acesta, pentru că n-am avut nici o noapte friguroasă. August este luna cea mai călduroasă.”

„Oh, s-a dus viaţa din el!”

„Din cauza aceasta îi cad frunzele?”

„Da,” a spus el, „se îngălbenesc şi cad.”

„Dar unde merge viaţa?”

„În rădăcină.”

„De ce?”

„Ei bine, dacă nu merge în rădăcină, iarna poate omorî copacul. Germenul de viaţă se află în seva copacului, şi ea coboară în rădăcină.”

Vedeţi ce mărturie frumoasă avem acolo cu privire la moarte, îngropare şi înviere?

„Şi ce se întâmplă atunci?” l-am întrebat eu. „Rămâne acolo jos?”

„Nu, nu!”

„Ea vine înapoi în primăvara următoare şi îţi aduce o altă grămadă de mere, iar tu stai numai acolo şi le mănânci.”

„Da,” a spus el.

„Şi zici că nu L-ai văzut niciodată pe Dumnezeu?”

„Ei bine, dar aceasta este numai natura.”

„Aşa să fie?”

„Da, domnule.”

„Aş vrea să te întreb ceva. Dacă este numai natura, cum zici tu, spune-mi ce fel de inteligenţă avertizează seva din copac şi îi spune: „Du-te acolo jos şi ascunde-te în adâncurile pământului până când trece necazul, apoi te voi aduce înapoi!”?” Vedeţi? Numai trupul, care este frunza, moare. Dar viaţa s-a dus jos, iar în primăvară se întoarce cu o frunză nouă. Şi am continuat: „Viaţa s-a ascuns, s-a dus jos, în pământ.”

Aşa cum am amintit aseară, Iov a spus: „Ah! de m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia!” (Iov 14.13).

Desigur, el a văzut necazul cel mare şi a spus: „O, de m-ai ascunde…

„Ei bine,” a repetat bătrânul, „aceasta este numai natura.”

„Domnule, dacă în fiecare august torn o găleată de apă la baza acestui stâlp, va veni apa înapoi în găleată în primăvară?”

„Oh, nu, pentru că ea nu are viaţă,” a răspuns el.

„Aşa este. Acum ai înţeles. Este vorba de Viaţă, şi aceasta este Dumnezeu.”

„Ştii, eu nu m-am gândit niciodată în felul acesta.”

„Spune-mi ce face acest lucru?”

„Nu ştiu ce poate să-l facă.”

„Este natura,” am spus eu, „dar Cine controlează natura? Este natura o inteligenţă? Nu.”

„Nu m-am gândit niciodată în felul acesta.”

„Dacă eşti de acord, voi merge la vânătoare de veveriţe.”

„Desigur, poţi să faci aceasta.”

„Până voi fi plecat la vânătoare, să te gândeşti bine la aceasta, şi să-mi spui ce inteligenţă îi spune vieţii acelui copac să meargă în rădăcină şi să se întoarcă înapoi la primăvară. Fă aceasta şi atunci îţi voi spune că aceeaşi Inteligenţă mi-a spus şi mie că acea femeie cu cancer va trăi.”

„Ţi-a spus ţie?”

„Da, domnule.”

„Vrei să spui că tu eşti predicatorul acela?”

„Da, domnule, eu sunt fratele Branham.”

Astfel, sub acel copac, în acea după-amiază, cu un lucru atât de simplu ca acela, l-am condus pe omul acela la Hristos, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji.

M-am întors acolo după un an, şi mi-am parcat camioneta în curtea lui, dar el se mutase, era dus; murise între timp. Acolo era o doamnă care era gata să mă certe pentru că vânasem pe o proprietate privată. El îmi spusese că pot vâna oricând doresc acolo, dar ea nu îl auzise spunând aceasta.

Astfel, ¡-am spus: „Îmi pare rău, dar am venit aici dis de dimineaţă şi mi-am parcat maşina în faţa curţii ca s-o poţi vedea.”

„Numărul acesta de înmatriculare este de Indiana?”

„Da, doamnă. Soţul tău…”

„Soţul meu este mort de aproape un an,” m-a întrerupt ea. Femeia curăţa nişte mere căzute din acelaşi pom.

„Înainte să moară, el mi-a spus…” dar ea m-a întrerupt din nou şi a zis: „Nu cred aceasta!”

„Într-o zi am stat chiar acolo şi am vorbit cu el, iar el mi-a zis că este un necredincios.”

În clipa aceea femeia a scăpat mărul din mână şi mi-a zis: „Tu eşti fratele Branham?”

„Da, doamnă.”

„Iartă-mă! Te rog, iartă-mă. El a murit lăudându-L pe Dumnezeu cu mâinile ridicate spre cer , fiindcă ştia că aşa cum acea frunză vine înapoi, va veni şi el.”

Vedeţi? Un paradox, un lucru inexplicabil.

Aş vrea să vă mai spun ceva înainte de a încheia. Nu demult, stăteam într-o cofetărie şi mâncam îngheţată, iar un farmacist bătrân, m-a întrebat: „Frate Branham, tu crezi în paradox?”

„Da,” am răspuns eu.

„Odată am ascultat mesajul tău intitulat „Paradox,” înregistrat pe o bandă. Cu ani în urmă, în timpul crizei, oamenii veneau să ia medicamente suplimentate de stat, dar trebuiau să stea la cozi foarte lungi. Dar într-o zi s-a întâmplat ceva ciudat. Eu stăteam undeva în spate, în farmacie, şi citeam ziarul, iar fiul meu mai tânăr era la ghişeu.  O femeie micuţă a stat la coadă şi era pe cale să nască. Medicul îi prescrisese nişte medicamente pe care trebuia să le ridice şi era însoţită de un bărbat care o ajuta. Sărmana nu mai putea aştepta, aşa că el a adus-o la farmacie şi a zis: „Domnule, voi sta la coadă, dar trebuie să-mi duc soţia acasă. Medicul a spus că trebuie să ia medicamentele acestea în după-amiaza aceasta, dar nu mai poate aştepta. Poţi să-mi dai medicamentele, te rog? Am reţeta aici, dar trebuia să iau aprobarea care va dovedi că le pot lua. Promit că o aduc cât pot de repede.”

Pentru că eram în timpul acelei crize, băiatul de la ghişeu ¡-a zis: „Îmi pare rău, dar nu pot face aceasta. Noi avem ordine precise, aşa că nu pot face aceasta.”

Din întâmplare, fiind aproape am auzit discuţia, aşa că m-am întors să văd ce se petrece şi am văzut-o pe sărmana femeie care abia se mai sprijinea de perete, în timp ce soţul ei stătea acolo răbdător şi cât putea de amabil. M-am dus la ei şi am spus: „Stai puţin!” după care am luat reţeta, am completat-o şi apoi am dus-o înapoi. Frate Branham, când m-am dus să-¡ înmânez medicamentele, le-am pus în mâna Domnului Isus. Uimit, m-am frecat la ochi şi m-am uitat din nou. El stătea acolo cu mâna întinsă să ia medicamentele. Crezi că am luat-o pe alături, frate Branham?”

„Nu, nu,” am răspuns eu, fiindcă este scris: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” (Matei 25.40). Cu siguranţă aceasta a fost un paradox, a împlinit Cuvântul.

Sunt o mulţime de paradoxuri mari despre care am putea vorbi, dar prieteni, în timp ce încheiem, haideţi să ne gândim la aceasta. Urmează să vină un alt paradox mare, iar acesta este răpirea. Haideţi să fim pregătiţi cu toţii pentru aceasta. Haideţi să ne punem sufletele în rânduială înaintea lui Dumnezeu, aşa încât atunci când va veni acel timp, să putem pleca.

Când trâmbiţa Domnului va suna

Şi nu va mai fi zăbavă,

Dimineaţa se va deschide în lumină şi splendoare

Când aleşii noştri sunt adunaţi

În casa lor de dincolo de cer;

Când se face prezenţa

Haideţi să fim cu toţii acolo.

Tată ceresc, timpul acesta pământesc înseamnă atât de mult pentru noi, fiindcă suntem legaţi de acest pământ. Noi avem numai câteva minute ici şi colo, apoi totul se termină prea repede. Când vorbim cu Tine, credem că suntem înviaţi împreună cu Tine şi stăm în locurile cereşti în Isus Hristos. În dimineaţa aceasta eşti aici, iar noi suntem conştienţi de aceasta. Da, noi ştim că eşti aici.

Tată, noi vorbim despre subiectul „Paradox,” care ştim că înseamnă supranatural. Este un paradox faptul că ai mântuit un individ atât de josnic ca mine. Cum ai putut să faci un bob de grâu din acele buruieni care sunt oamenii mei păcătoşi, Doamne? Paradox!  Mulţi dintre oamenii mei mor cu cizmele în picioare pe câmpul de luptă. Oh, Dumnezeule, dar Tu m-ai salvat, iar eu Îţi voi fi recunoscător pentru totdeauna.

Te rog şi pentru alţii, Doamne. O, dacă ar putea vedea Persoana aceasta minunată, pe Hristos! Doamne, eu îi văd cum stau acolo îmbrăcaţi într-o concepţie intelectuală, fără să ştie cu adevărat cine este Persoana Hristos. Doamne, arată-le că acesta este adevărul. Ajută mulţimea aceasta de bărbaţi minunaţi care sunt fraţii mei, Doamne. Aceşti predicatori şi oameni de afaceri s-au identificat în acest ceas întunecos cu convingerile lor. Ei vor să facă aceasta chiar şi împotriva gândirii organizaţiei lor. Binecuvântează-¡, Tată, pe fiecare dintre ei.

Acum, în timp ce stăm cu capetele plecate, mă întreb dacă printre noi este cineva care nu este sigur că micuţa lui frunză care ţine umbră pentru altcineva, se va ridica din nou după ce va cădea în pământ. Mă întreb dacă sămânţa aceea a fost germinată de partea Bărbătească, şi astfel se va ridica. Prieteni, dacă nu sunteţi absolut siguri de aceasta, haideţi să ne rugăm.

Ştiţi voi ce este Viaţa? Este Duhul Sfânt. Voi trebuie să primiţi acel Duh Sfânt în voi, Duhul care este Viaţa din prima Plantă care S-a ridicat, Hristos, primul rod al celor adormiţi. Dacă Viaţa care a fost în El, acelaşi Duh, nu este în voi, nu contează cât de drăguţi încercaţi să fiţi, fiindcă nu vă veţi ridica. Acolo nu se va găsi nimic care să vă ridice. Voi puteţi lua un ştiulete de porumb şi să-l hibridaţi, dar acesta nu va mai purta viaţa în el. Este mort.

Dacă aparţii de o biserică, dar nu eşti umplut cu Duhul lui Dumnezeu, primeşte-L chiar acum! Ştiu că este greu să luaţi poziţie acum, pentru că ei vă vor numi în tot felul, dar nu aceasta contează, pentru că aşa au făcut şi cu El. „Toţi cei ce trăiesc cu evlavie în Isus Hristos vor fi prigoniţi.” (2Timotei 3.12). Aşa ¡-au prigonit şi pe profeţii care au fost înaintea voastră, aşa că şi acum vor face la fel. Ei ¡-au prigonit pe cei care ¡-au crezut pe profeţii care au venit înainte de El, aşa că vor face la fel şi cu voi.

Dacă nu sunteţi sigur de aceasta în timp ce staţi cu capetele plecate, vă rog să mai faceţi ceva, vă rog să mă înţelegeţi. Plecaţi-vă capetele numai pentru un minut şi nimeni să nu privească în jur, ci doar spre Dumnezeu, şi spuneţi: „Frate Branham, eu sunt puţin în dubiu dacă mă voi ridica din nou sau nu. Poţi să mă aminteşti şi pe mine în rugăciune?”

Nu putem face o chemare la altar, aşa că aş vrea să ridicaţi mâna şi să spuneţi: „Aminteşte-mă şi pe mine, frate Branham.” Dumnezeu să te binecuvânteze pe tine, şi pe tine, şi pe tine. Mulţumesc.

Tată ceresc, noi venim cu nişte cuvinte simple şi totuşi Duhul Sfânt este aproape. El cunoaşte chiar şi tainele inimii. Ei au ridicat mâinile ca semn că nu sunt siguri de acest lucru, dar cred în Tine. Ei Te vor, dar nu ştiu cum va fi acel drum din ramură până în rădăcină şi înapoi. Tu eşti Călăuza, Doamne.

Este ca într-o călătorie de vânătoare: dacă nu suni din timp să faci aranjamentele necesare ca să ai un ghid, te poţi rătăci. Noi sunăm din timp la Ghidul Vieţii care spune: „Eu sunt învierea şi Viaţa.” Tu ştii aceasta, Doamne, iar eu Îţi scriu această scrisoare în formă de rugăciune. Ei fac acelaşi lucru, de aceea Te rog să primeşti aceste scrisori scrise spre Tine, fiindcă vor să facă rezervări pentru marele Paradox care este răpirea. Ei au fost la adunare în săptămâna aceasta, au văzut prezenţa Ta şi ştiu că eşti aici. Bărbaţii care aduc mesajele nu sunt îngeri, ci oameni, şi noi ştim că Tu lucrezi prin oameni. Îngăduie ca rezervările lor să fie făcute în dimineaţa aceasta.

Tu ai zis: „Eu vă spun: pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12.8). Când va veni ziua aceea, Tu îi vei conduce dincolo de râu, din ramură, prin tulpină până în rădăcina copacului, unde vor zăbovi puţin, după care îi vei aduce înapoi în acel mare Paradox de la capătul drumului. Ei sunt ai Tăi, Doamne, de aceea acum este între Tine şi ei. Doamne, dacă nu au fost botezaţi niciodată cu botezul creştin, Te rog să-¡ ajuţi să facă aceasta. Apoi vor fi umpluţi cu Duhul Sfânt, cu Viaţa care îi va călăuzi. Ascultă-ne, pentru că cerem aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa voastră. Mă simt responsabil pentru că am depăşit timpul. Dacă este vreo diferenţă de preţ faţă de cât a trebuit plătit pentru dimineaţa aceasta, voi plăti din buzunarul meu. Vom face să fie bine.

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc,

Pentru că El m-a iubit întâi

Şi mi-a plătit răscumpărarea

Acolo, pe Golgota.

Priviţi cum va fi răpirea. Noi ne vom întâlni unii cu alţii înainte ca să Îl întâlnim pe El, fiindcă El a ştiut că atunci când vom ajunge acolo, eu mă voi întreba dacă tu eşti acolo, iar tu te vei întreba dacă sunt eu. Astfel, Biblia spune:

„…noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.

Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1Tesaloniceni 4.15-17).

Oh, ce minunat va fi atunci! Plecaţi în văzduh împreună cu El. Dacă vom avea parte de aceasta înainte ca să vină timpul nostru, vom fi prinşi în răpire.

Haideţi să dăm mâinile unii cu alţii, apoi vom încheia oficial. Haideţi să dăm mâna unii cu alţii în timp ce se cântă: „Eu Îl iubesc,” şi să spunem: „Dumnezeu să te binecuvânteze, frate. Dumnezeu să te binecuvânteze, soră.”

În timp ce încheiem, voi încerca să mă strecor afară, ca să nu fiu prins de mulţime. Înţelegeţi aceasta. Domnul să vă binecuvânteze.

…Pentru că El m-a iubit întâi

Şi mi-a plătit răscumpărarea

Acolo, pe Golgota.

Dumnezeu să te binecuvânteze, frate. Ridicaţi-vă mâinile spre cer şi închideţi ochii.

Cântaţi foarte încet:

Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc…              

– Amin  –

EN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *