NECREDINȚA NU-L ÎMPIEDICĂ PE DUMNEZEU

Domnul să vă binecuvânteze. Voi ştiţi că în Cuvânt este scris: „Mă bucur când mi se zice „Haidem la Casa Domnului!” (Psalmul 122.1). Amin.

Acesta
este un loc cu o atmosferă duhovnicească, cu un păstor cumsecade
şi cu un cor frumos. Da, este o biserică frumoasă, de aceea nu văd
ce ne-ar putea împiedica să avem ceea ce ne dorim în dimineaţa
aceasta.

Îmi
place mult cântecul: „Dumnezeu este suficient.” Aşa-i că este
frumos? A fost cântat atât de frumos! Voi ştiţi că mie nu-mi
plac vocile exersate bine, pentru că ţin tonul până li se
albăstreşte faţa. Acela nu este cântat!

Îmi
place să văd că se cântă din inimă, aşa, de modă veche, cum
obişnuiau să cânte penticostalii.

Fratele
Sothmann este aici? El este unul din administratorii mei. Uită-te
atent, pentru că aş vrea ca şi biserica noastră să fie
construită în felul acesta: cu toate acele încăperi pentru şcoala
duminicală şi cele din spate.

Noi
construim o biserică nouă şi îmi place cum a fost ridicată cea
de aici.

Ar
fi trebuit să ajung în locul acesta acum zece zile, dar ştiţi cum
sunt eu: de obicei întârzii.

În
dimineaţa aceasta am învăţat două lucruri, unul fiind despre
bisericile lui Dumnezeu din Cleveland, Tennessee. Oamenii aceia au
fost o mare binecuvântare pentru mine şi îmi place să-mi amintesc
cum ne-am cunoscut.

Cu
câţiva ani în urmă, fratele Gordon Lindsay, care este asociat la
Adunarea lui Dumnezeu, m-a trimis sus, la Chattanooga, unde urma să
aibă loc o adunare care se ţinea într-un mare auditoriu, iar eu
l-am trimis acolo pe fratele Baxter, care mă reprezenta în vremea
aceea.

El
m-a chemat şi mi-a zis: „Frate Branham, noi avem aici un auditoriu
de vreo 6.500 de locuri şi un singur sponsor: o biserică micuţă
care se adună într-un subsol şi numără în jur de 35 de membri.”

„Nici
o problemă,” am răspuns eu. „Voi fi acolo mâine.” Astfel, am
zburat până acolo, iar în dimineaţa următoare am avut
privilegiul să vorbesc în Colegiul Lee, unul din cele mai mari
colegii.

În
seara următoare când am mers la adunare, oamenii stăteau în
stradă, pentru că nu mai aveau loc în sală. Acela a fost primul
meu contact cu cartierul general al „Bisericii lui Dumnezeu.”

Îmi
place denumirea aceasta: „Biserica lui Dumnezeu.”

Cred
că-l cunoaşteţi pe fratele David Littlefield, un prieten foarte
apropiat. El vine tot timpul acasă la mine şi avem părtăşie
împreună. De curând a construit şi el o biserică nouă, iar eu
am avut privilegiul s-o închin Domnului.

Astăzi
suntem bucuroşi că putem fi aici, în această minunată atmosferă
de părtăşie.

După
cum am spus într-una din zilele trecute, cuvântul „Phoenix”
înseamnă „Ceva ce a ieşit din nimic.” Poate că nu este
expresia cea mai potrivită, dar cam aşa se traduce, pentru că
acest oraş a fost construit în deşert, chiar în mijlocul
deşertului, deci s-a ridicat din nimic.

Când
am venit pentru prima dată de aici, în urmă cu zece sau
cincisprezece ani, bisericile erau într-un fel de luptă una cu
cealaltă, spunând: „Dacă participă gruparea cutare, noi
plecăm!” Vedeţi? Dar acum am aflat că s-a ridicat un alt
„Phoenix”, adică între biserici şi între fraţi este o
părtăşie adevărată.

Eu
am spus întotdeauna că duminică dimineaţa fiecare persoană ar
trebui să fie la datoria ei. Da, eu cred că de fiecare dată când
biserica voastră are serviciu, ar trebui să fiţi acolo, pentru că
aceasta este datoria voastră, acesta este locul în care ar trebui
să fiţi.

În
timpul campaniilor pe care le ţin, eu obişnuiesc să le închid
duminică după-amiaza, ca să nu deranjez adunările de duminica.
Mai mult, îi trimit pe reprezentanţii noştri în diferite
biserici, ca să coopereze cu ele. Aceasta este părtăşia împreună,
iar mie îmi place foarte mult.

Astăzi
ne bucurăm de acest timp de părtăşie, chiar înainte de
încheierea serviciului de la Oamenii de Afaceri ai Evangheliei
Depline.

Nădejdea
noastră este că Dumnezeu Se va întâlni cu noi în după-amiaza
aceasta şi ne va ajuta să aducem ceva folositor tuturor, pentru că
în locul acesta sunt oameni catolici, luterani, etc. Astfel, cred că
El poate să-i mişte pe mulţi şi să-i facă să intre.

Îmi
place să spun că nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca aici,
fiindcă printre voi sunt ca acasă.

Aţi
observat că la părtăşiile fraţilor de la Evanghelia deplină
sunt aduşi înăuntru oameni de la catolici, de la episcopali, etc.,
aşa că avem o adevărată adunare ecumenică.

Aseară,
o mulţime de oameni de la Biserica lui Dumnezeu s-au adunat la
Dallas, ca să primească botezul Duhului Sfânt. Ei sunt aceia care
s-au luptat cu mine şi cu unii dintre voi, cu privire la vindecarea
divină. Totuşi, se pare că au început să vadă părtăşia
noastră, unitatea noastră şi faptul că Dumnezeu este cu noi, de
aceea nu pot spune nimic împotrivă. Asta-i tot şi cred că este
minunat.


vrea să vă întreb ceva pe cei care sunteţi în Hristos, pe cei
din Biserica Dumnezeului celui viu: vă daţi seama în ce ceas
trăim?

Sunt
o mulţime de oameni care vin din diferite biserici, dar nu sunt
destul de duhovniceşti ca să „prindă” deosebirea. Înţelegeţi?
Ei nu pot înţelege. Le place să râdă, să strige plini de
bucuria Duhului şi să-L laude pe Dumnezeu, ceea ce este bine, dar
nu pot coborî să vadă de unde vin toate acestea şi să înţeleagă.
În Dumnezeu însă, totul este pus în ordine, fiindcă El este
desăvârşit.

Odată
am predicat despre porunca a unsprezecea. În Matei 11.3, Ioan şi-a
trimis ucenicii la Isus, ca să-L întrebe dacă El este Mesia sau
nu. Dar Isus nu i-a trimis lui Ioan o carte în care scrie cum să se
comporte în biserică sau în închisoare, ci le-a spus trimişilor
săi: „Staţi până la încheierea serviciului şi veţi vedea
singuri.” Vedeţi?

Ei
au stat acolo şi au văzut lucrările pe care le-a făcut Isus, iar
El a început să le spună:

Ce
aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt?

Dacă
nu, atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine
moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraţilor.

Atunci
ce aţi ieşit să vedeţi? Un proroc? Da, vă spun, şi mai mult
decât un proroc…”
(Matei
11.7-9), şi a început să-l laude pe Ioan, deşi acesta făcuse cel
mai rău lucru posibil, punând sub semnul întrebării ceea ce-i
fusese deja dovedit de Dumnezeu: că Isus era Mesia.

Isus
ştia foarte bine că Ioan era în duhul lui Ilie, fiindcă asemenea
acestuia, Ioan a păşit afară zdrobind şi tăind totul în jur,
astfel încât aşchiile săreau în toate părţile.

Şi
aţi observat? Imediat după ce Ilie a avut confruntarea cu Izabela
cea decăzută, care i-a atras pe toţi oamenii la religia ei falsă,
şi după ce Dumnezeu a venit pe munte şi a dovedit că El este
adevăratul Dumnezeu, profetul a avut o cădere nervoasă.

Astfel,
s-a aşezat sub un ienupăr din pustie şi a dorit să moară, aşa
că L-a rugat pe Dumnezeu să-i ia viaţa. Apoi, a pribegit timp de
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi prin pustie, dar Dumnezeu
l-a călăuzit spre o grotă.

Aţi
observat că şi cu Ioan s-a întâmplat la fel? El a păşit în
faţă la fel ca Ilie: tăind şi mustrând, aşa că i-a spus
împăratului Irod: „Nu-ţi
este îngăduit s-o ai de nevastă.”

(Matei 14.4), referindu-se la nevasta fratelui său, ceea ce mai
târziu l-a costat viaţa.

Dar
când se afla în închisoare, după ce Dumnezeu i-L prezentase pe
Isus şi-i spusese: „Acesta este Mesia!” Ioan a avut o cădere
nervoasă la fel ca Ilie.

Cred
că Pember scrie ceva despre Ioan în cartea sa „Epocile timpurii.”

Desigur,
toţi prorocii sunt vulturi, fiindcă ei trebuie să urce sus de tot
ca să poată vedea până departe. Aşa s-a întâmplat şi cu Ioan,
care este tipul lui Ilie. Înţelegeţi? El trebuia să aibă un duh
care să-i scuture pe toţi.


vedem cum este astăzi. Cred că vă daţi seama că după toţi anii
aceştia în care am luptat, prin această slujbă, pentru botezul
Duhului Sfânt şi pentru toate binecuvântările cincizecimii, este
foarte trist să văd că bisericile noastre se îndepărtează tot
mai mult de aceste lucruri.

Totuşi
din mijlocul tuturor se ridică o minoritate…

Gândiţi-vă
la lumea ecumenică ce intră înăuntru, la prezbiterieni şi
luterani.

Dacă
aţi avea puţină deosebire duhovnicească, aţi vedea foarte clar
ceasul în care trăim, fiindcă este timpul în care fecioarele
nechibzuite vin după untdelemn, iar Biblia spune că atunci când
ele merg să cumpere, vine Mirele. Înţelegeţi?

Prieteni,
când îi vedeţi pe metodişti, pe baptişti, pe prezbiterieni şi
pe ceilalţi umblând după Duhul Sfânt, să fiţi atenţi! Fiţi
atenţi fiindcă este timpul!

Când
fecioarele neînţelepte încep să vină şi să spună: „Daţi-ne
şi nouă…” să le răspundeţi: „Duceţi-vă şi luaţi în
acelaşi fel în care am luat şi noi.” Şi Biblia spune că timpul
în care merg ele să-şi cumpere untdelemn, este chiar timpul în
care vine Mirele şi în care este răpită Mireasa, aşa că
fecioarele neînţelepte sunt lăsate afară, unde este plânsul şi
scrâşnirea dinţilor.


întreb dacă prietenii mei, penticostalii, au ochii deschişi în
privinţa aceasta, astfel încât să-şi dea seama că suntem
aproape de venirea Lui. El poate veni oricând, fiindcă nu a mai
rămas nimic.

Noi
tocmai am trecut prin cele şapte epoci ale Bisericii şi, prin
inspiraţia Duhului, am văzut ce s-a întâmplat în fiecare epocă
şi cum s-au divizat până acum, în epoca Laodicea, când Isus
Hristos a fost scos afară din propria Sa biserică. El stă la uşă
şi bate încercând să intre din nou.

Apoi
am văzut exact ce mesaj va veni şi cum se vor purta fecioarele
neînţelepte cu el. Este suficient să privim în jur şi vom vedea
toate aceste lucruri chiar aici, de aceea spun că răpirea poate
avea loc oricând. Aşa este. Sunt atât de bucuros pentru aceasta!

Toţi
cei ce aşteaptă cu credincioşie venirea Lui, vor pleca cu El.

Într-o
zi, cineva mi-a zis:

„Frate
Branham, tu sperii oamenii!”

„Cum
adică?”

„Păi,
tot timpul spui că Isus poate veni oricând.”

„Eşti
creştin?”

„Da,
dar sunt multe de făcut,” a răspuns el.

„Stai
puţin! Cel mai mare eveniment care ar putea avea loc şi care-mi
mişcă inima mai mult decât orice altceva, este să ştiu că vine
Isus Hristos.” Aşa este.

Când
va veni El, trupul acesta muritor va fi îmbrăcat în nemurire, aşa
că vom scăpa pentru totdeauna de bătrâneţe. Atunci vom fi
asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că Îl vom vedea aşa cum este;
iar acolo nu va mai fi nici timp, nici spaţiu.

Privind
spre toate aceste lucruri măreţe, cred că cine nu doreşte venirea
Domnului are ceva probleme mintale, pentru că dacă sufletul tău
este în rânduială, tânjeşti după El.


puteţi imagina cum îşi aşteaptă o tânără iubitul pe care nu
l-a văzut de câţiva ani, ştiind că el poate sosi în orice
clipă? Poate înainte de a pleca, au hotărât că se vor căsători
de îndată ce va reveni… O, Doamne, cum s-ar pregăti ea! Nu ar
mai interesa-o nimic altceva, decât venirea iubitului ei. Desigur.

Ei
bine, aşa ar trebui să facă şi biserica. Da, noi ar trebui să
iubim venirea Lui. Corect.

Pavel
spunea odată: „De
acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în
„ziua aceea” Domnul…”
(2Timotei
4.8). Oh, dar nu doar lui, ci „tuturor
celor ce vor fi iubit venirea Lui,”

tuturor celor care aşteaptă venirea Domnului.

Îmi
place aceasta şi mă bucur nespus de mult pentru că şi voi credeţi
în har. Aş vrea să pot asculta tot timpul corul acesta micuţ,
apoi întreaga biserică să se ridice şi să mărturisească ceea
ce a lucrat Domnul printre voi, spre slava Sa. O, ar fi atât de
minunat!

Voi
ştiţi că noi lucrătorii, şi mai ales evangheliştii, mergem din
biserică în biserică şi predicăm tot timpul, aşa că nu ajungem
niciodată să stăm jos şi să ne încălzim puţin la focul
bisericii. Mulţi oameni sunt de părere că Rusaliile sunt de
domeniul trecutului. Ei spun că acum două mii de ani, a avut loc un
Rusalii şi că atunci Duhul Sfânt S-a revărsat peste oameni, aşa
că ei au făcut lucrări mari.

Vedeţi?
Acest lucru este adevărat, dar voi nu vă puteţi încălzi la un
foc desenat, pentru că dacă încercaţi să faceţi aceasta, veţi
îngheţa. Înţelegeţi? Este doar un foc desenat, ceva trecut, iar
dacă Dumnezeul care a fost cu ei atunci, nu este Acelaşi şi
astăzi…

Este
ca şi cum aţi avea un canar şi l-aţi hrăni cu tot felul de
vitamine, ca să aibă aripi puternice şi o mulţime de pene, dar
după aceea îl ţineţi închis într-o cuşcă. La ce-i folosesc
aripile dacă nu îl lăsaţi să zboare?

Prieteni,
eu cred că noi trebuie să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să intre şi
să lucreze printre noi; cred că trebuie să-L lăsăm să facă
ceva pentru noi.

Acum
voi citi un text din Scriptură, apoi vom vorbi câteva minute. Să
ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.

Dacă
în acest moment solemn aveţi vreo povară pe inimă şi doriţi ca
Dumnezeu să ia cunoştinţă de ea şi să o rezolve, ridicaţi
mâna. Domnul să vă binecuvânteze.

Atotputernicule
Dumnezeu, Tu Cel ce eşti infinit şi ai fost înainte să existe
lumea sau vreun atom; Tu care eşti marele „Eu sunt”, cât Îţi
suntem de mulţumitori pentru că ai pregătit o cale ca să putem
veni la Tine şi să-Ţi vorbim, pentru că preaiubitul Tău Fiu,
Domnul Isus, Mântuitorul nostru, a spus: Adevărat,
adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu,
vă va da.”
(Ioan
16.23).

Astfel,
noi venim şi cerem în Numele lui Isus Hristos să vorbim puţin cu
Tine, Doamne, pentru că Te iubim şi dorim să Ţi-o spunem. Te
iubim pentru că Tu ne-ai iubit întâi şi noi nu am fi fost aici
dacă nu ai fi fost Tu.

Îţi
mulţumim pentru că atunci când am fost căzuţi, Isus a venit şi
ne-a răscumpărat, aducându-ne înapoi.

În
dimineaţa aceasta Te rugăm să ne cureţi prin puterea sângelui
Tău. Spală-ne de tot ce este rău, de tot ce am făcut sau am spus
şi a fost contrar voii Tale.

O,
Tată, noi ştim că vor fi multe lucruri, pentru că dacă în faţa
Ta chiar şi îngerii par murdari, cum vom fi noi? Totuşi, avem
şansa să fim curăţaţi, pentru că Isus nu a murit pentru îngeri,
ci pentru noi. Ei sunt doar slujitori, dar prin sângele lui Isus,
noi suntem fii şi fiice, de aceea venim în prezenţa Ta şi spunem:
„Îţi mulţumim Tată, pentru ce ai făcut pentru noi şi pentru
ce însemni pentru noi.”

Eu
ştiu că în spatele fiecărei mâini ridicate se ascunde o dorinţă,
de aceea Te rog să ne asculţi.

Îţi
mulţumim pentru acest loc, pentru această biserică, pentru acest
mădular al trupului Domnului Isus, pentru păstorul ei, pentru
diaconi, pentru toţi membrii care vin aici şi pentru toţi cei ce
s-au adunat sub acoperişul ei în dimineaţa aceasta. Te rog să-i
binecuvântezi din belşug şi să faci ca aceasta să fie cu
adevărat o casă de rugăciune, aşa cum a spus Isus: „Este
scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.”
(Matei
21.13).

Îngăduie
ca de aici să se ridice fraţi lucrători care să meargă în toată
lumea şi fie ca „picăturile” harului să fie atât de reale,
încât „albinele” care caută hrană să intre aici din toate
părţile oraşului şi să găsească odihnă şi hrană pentru
sufletele lor. Dă-ne aceasta, Doamne.

Te
rugăm să binecuvântezi cele câteva cuvinte pe care le voi citi şi
să faci ca Sămânţa care va fi aruncată, să fie sădită în
inimile oamenilor, pentru ca ei să devină copaci puternici, pentru
slava lui Dumnezeu.

Ascultă-ne,
pentru că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.

În
Romani
3.3
citim
următoarele cuvinte:

Şi
ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea
credincioşia lui Dumnezeu?”

În
dimineaţa aceasta voi vorbi despre subiectul: „Necredinţa
nu-L împiedică pe Dumnezeu.”

Unii
oameni cred că necredinţa Îl poate împiedica pe Dumnezeu, dar nu
este adevărat! El are un plan şi aşa cum spunea Ioan Botezătorul,
Dumnezeu
din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.”
(Matei
3.9). Sigur că da. Programul Lui va merge înainte exact la fel.

Necredinţa
este la fel de veche ca Edenul, pentru că acolo este locul ei de
naştere. Necredinţa este punerea la îndoială a ceea ce a spus
Dumnezeu.

Dacă
aţi observat, necredinţa s-a născut acolo unde Cuvântul lui
Dumnezeu era luat în considerare mult, pentru că Satana a venit şi
a intrat în discuţie cu Eva.

Ea
i-a zis: „Dumnezeu a spus aşa şi aşa…” iar el nu a negat
nimic din toate acestea, însă a adăugat ceva: „Cu siguranţă,
Dumnezeu nu va face cum a spus.”

Vedeţi,
acela a fost momentul naşterii necredinţei: modificarea unei
singure iote din Cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu. Acesta este
motivul pentru care noi trebuie să stăm exact pe El. Indiferent
unde vrem să mergem, ce vrem să facem sau cum, vieţile noastre
trebuie să se potrivească cu „Aşa vorbeşte Domnul.”

Oh,
iar dacă ne va fi prezentată o descoperire care este contrară cu
Cuvântul scris, nici nu ar trebui s-o luăm în seamă, pentru că
exact aceasta a făcut Satan cu Eva. Ea avea Cuvântul, dar căuta „o
lumină” mai înaltă, iar Satan s-a grăbit să i-o dea. Noi să
nu dorim niciodată să adăugăm ceva la Cuvânt şi nici să nu
scoatem din El, ci să-L lăsăm aşa cum ne-a fost dat.

Staţi
exact pe Cuvânt, pentru că orice este contrar Lui este necredinţă!

În
ce ne priveşte pe noi, fraţii lucrători, căutăm să facem
aceasta din toată inima şi încercăm să trăim cât mai aproape
de Dumnezeu, pentru că avem o datorie sfântă: să veghem asupra
turmei lui Dumnezeu peste care ne-a pus Duhul Sfânt ca s-o păstorim.

Noi
veghem asupra turmei Lui ca s-o ţinem în rânduială şi le dăm
oilor hrana potrivită, pentru că ele mănâncă din Biblie.

Isus
a spus odată că „Omul
nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura
lui Dumnezeu.”
(Matei
4.4). Vedeţi? Noi trebuie să stăm exact pe Cuvânt.

La
rândul lui, Pavel a spus în Galateni 1.8: Dar,
chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă
propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am
propovăduit-o noi, să fie anatema!”
Vedeţi?

Cât
de categorică este porunca Lui, de aceea noi trebuie să stăm exact
pe Cuvânt şi nu avem voie să ne mişcăm nici un pic de pe El.

Eva
s-a mişcat numai o idee, zicându-şi: „Desigur, Dumnezeu va trece
aceasta cu vederea!” dar n-a fost aşa.

Astăzi,
noi auzim spunându-se tot timpul că Dumnezeu este bun, ceea ce este
adevărat, şi noi credem aceasta, dar El este şi drept, este şi un
Dumnezeu al judecăţii. Înţelegeţi? Ca să fie bun, El trebuie să
fie şi drept, trebuie să şi judece. Orice lege are cu sine şi o
pedeapsă, pentru că altfel nu ar avea nici o putere.

Astfel,
când un om trece peste Cuvântul lui Dumnezeu şi ia un crez sau o
tradiţie, trece linia dintre har şi judecată. Aşa este.

Noi
trebuie să stăm exact în Cuvântul lui Dumnezeu pentru că „Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”
(Matei
24.35). Aşa trebuie să fie.

Am
putea vorbi ore întregi despre încercările pe care le-a făcut de
lungul anilor ştiinţa, pentru a ridiculiza Cuvântul lui Dumnezeu
prin descoperirile făcute, dar chiar atunci când li se pare că au
găsit ceva prin care să-şi dovedească părerile, Dumnezeu Se
întoarce şi lasă o dovadă de netăgăduit a existenţei Sale.

Astfel,
acum câţiva ani când s-a născut biserica penticostală, ei
spuneau: „O adunătură de fanatici! Nu vor rezista mult şi se vor
risipi!” Vedeţi? Spuneau aceasta pentru că nu ştiau că este
mişcarea lui Dumnezeu. El trebuia să facă aceasta pentru că
venise timpul, era epoca pentru aceasta.

Aşa
cum am spus cu puţin timp în urmă, poate chiar aici, încă
înainte să vadă Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de
porumbel şi venind peste Isus, Ioan ştia cum avea să-L recunoască
pe Mesia. Da, el a ştiut aceasta încă înainte ca Vocea să
vorbească din cer şi să spună: „Acesta
este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”

(Matei 3.15), pentru că Dumnezeu îi dăduse un semn de recunoaştere
pe când era încă în pustie. Atunci El îi spusese: „Acela
peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se este Cel ce
botează cu Duhul Sfânt.”
(Ioan
1.33).

Când
a fost întrebat: „Eşti Mesia?” „Eşti prorocul care trebuie
să vină?” „Eşti acela şi acela?”, Ioan a răspuns clar: „Nu
sunt!” după care a adăugat: „…în
mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.”
(Ioan
1.26). Vedeţi? El ştia că timpul era atât de aproape, încât
Acela era deja printre oameni. Da, el primise semnul şi ştia că
Mesia era deja pe pământ.

Eu
cred că acelaşi lucru l-a făcut şi biserica Dumnezeului celui viu
în acest timp din urmă: a adus la cunoştinţa oamenilor că
Dumnezeul cel viu este în mijlocul ei. Amin. Pentru aceasta a fost
ridicată şi de aceea ea nu trebuie să se întoarcă la un crez sau
la o dogmă romană, ci la Biblie.

Întoarceţi-vă
la Cuvânt! Staţi faţă în faţă cu Cuvântul! Nu vă folosiţi
de propria voastră gândire, ci staţi pe Cuvânt, pentru că El
este făgăduinţa lui Dumnezeu!

După
cum am spus deja, necredinţa este veche, vine chiar din Eden. La
început totul a arătat foarte atrăgător, fiind aproape de Adevăr.

Poate
cineva zice: „În dimineaţa aceasta, fratele Branham a fost la
„Biserica lui Dumnezeu.” Corect.

„S-a
întâlnit cu păstorul de acolo.” Aşa este.

„Era
îmbrăcat cu un costum de culoare închisă şi avea cravată.”
Aşa este.

„A
sta jos, la dreapta păstorului.” Da.

„S-a
ridicat şi a vorbit.” Aşa este. Tot ce a spus până aici poate
fi adevărat, dar mai departe adaugă: „Şi chiar înainte de a
ajunge la uşă, a luat o înghiţitură dintr-o sticlă.” Vedeţi,
aici este deja o minciună. Tot ce a spus până aici este adevărat,
dar apoi a adăugat un lucru mărunt care afectează întregul,
făcând din el o minciună.

Ei
bine, aşa procedează diavolul. El ne aduce în faţă de toate şi
ni le prezintă atât de frumos. Apoi intră înăuntru şi este de
acord cu o parte din Cuvântul lui Dumnezeu, fără să-L ia însă
în întregime. Dar noi tocmai aceasta trebuie să facem: să luăm
tot Cuvântul.

El
va spune: „Da, eu cred că aici este o naştere din nou, însă
cred că este vorba doar de o schimbare a gândirii.”

Nu,
nu! Naşterea din nou nu este doar o schimbare a gândirii, ci este o
făptură nouă. Biserica nu are nevoie de o „operaţie estetică”,
ci îi trebuie o schimbare totală. Voi trebuie să deveniţi o
făptură nouă, dar necredinţa vă împinge într-o parte.

Mulţi
spun: „Noi credem în Duhul Sfânt, dar credem că L-am primit
atunci când am crezut în Dumnezeu.” Vedeţi cât este de aproape
de Adevăr?

Dacă
după şase zile de aşteptare în camera de sus, Matei i-ar fi spus
lui Andrei: „Ştii ceva? Eu cred că L-am primit deja, aşa că
haideţi să-L acceptăm prin credinţă,” nu ar mai fi existat
niciodată o cincizecime. Vedeţi? Dar ei aveau Scripturile care le
spuneau cum va fi atunci când Îl vor primi. Aşa este, pentru că
Ioel 2.28 spune:

După
aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele
voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii
voştri vor avea vedenii.

Chiar
şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea.

Voi
face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ…”
(Ioel
2.28-30).

Despre
aceasta vorbeşte şi Isaia capitolul 28. El spune că se va întâmpla
în zilele din urmă, când: „Toate
mesele sunt pline de vărsături murdare şi nu mai este niciun loc
curat.”
(v.
8). Atunci Cuvântul va veni „învăţătură
peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă
peste poruncă, poruncă peste poruncă,”
şi
va arăta ce este bine, pentru că „Prin
nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va
vorbi poporului acestuia, Domnul…Dar ei n-au vrut să asculte.”
(v.
11-12). Aceste versete arată clar că ucenicii erau învăţaţi în
Cuvânt.

În
zilele din urmă va trebui să fie o biserică bine învăţată în
Scripturi, pentru că se va ridica o imitaţie firească. Biblia
spune că „După
cum Iane şi Iambre s-au împotrivit lui Moise, tot aşa şi oamenii
aceştia se împotrivesc adevărului, ca unii care sunt stricaţi la
minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa.”
(2
Timotei 3.8).

Isus
era Adevărul, pentru că este scris: „Cuvântul
Tău este Adevărul.”
(Ioan
17.17), şi: „La
început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul
era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre
noi, plin de har şi de adevăr.”
(Ioan
1.1+14).

Căci
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât
orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte
sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi
gândurile inimii.”
(Evrei
4.12).

Noi
suntem conştienţi de faptul că trăim în timpul când orice lucru
poate părea adevărat, dar eu vă spun: dacă este contrar
Scripturii, lăsaţi-l în pace! Indiferent ce senzaţii sau ce
rezultate obţineţi, dacă nu este în Scriptură, depărtaţi-vă
de el! Staţi exact pe Cuvânt!

Poate
ziceţi: „Păi, prin aceasta îi aduci pe oameni la necredinţă!”

Nu!
Dimpotrivă, încerc să-i aduc la credinţă.

Biblia
spune că „credinţa
vine în urma auzirii…”

Ce trebuie să auzi, un crez? Acesta ar putea fi în Almanah, dar nu
în Biblie, pentru că în Biblie scrie că „auzirea
vine prin Cuvântul lui Hristos.”
(Romani
10.17).

Necredinţa
nu-L împiedică pe Dumnezeu! Ea nu-I poate distruge planul făcut,
nici lucrările Sale, ci îl nimiceşte doar pe cel necredincios. Da,
necredinţa îl distruge numai pe necredincios.

Nu
cu mult timp în urmă cineva mi-a zis: „Pastore, noi punem o mie
de dolari în mâna oricărui om care poate face o vindecare.”

Bărbatul
care spunea aceste cuvinte ştia că urmez după el la emisiunea
radio din Jonesboro, Arkansas. Imediat după emisiune, m-am dus, am
luat un medic din oraş şi l-am dus la un bolnav care avea cancer la
gât. Şi în timp ce mă rugam pentru el, cancerul l-a părăsit şi
a căzut jos de pe gâtul lui. (Ziarele au scris despre aceasta).

După
ce omul a fost vindecat sub privirile medicului, care era prieten cu
bărbatul care îmi spusese acele cuvinte, l-am întrebat:

„Doctore,
îţi aminteşti discuţia?”

„Da.”

„A
putut face ştiinţa ceva în cazul acesta?”

„Nu,
domnule.”

„Înseamnă
că a făcut-o ceva supranatural.”

„Aşa
este.”

„Doctore,
îţi voi plăti pentru timpul tău.” Făceam aceasta pentru că am
vrut să obţin cei o mie de dolari pentru misionari. Astfel, ne-am
dus la biroul acelui pastor şi i-am zis:

„Ai
afirmat că eşti gata să dai o mie de dolari oricui poate aduce
dovada unei vindecări divine.”

„Da,
aşa este,” a răspuns el.

„În
cazul acesta poţi completa deja cecul, pentru că medicul este aici
ca martor.”

Atunci
a început să spună că banii aceia sunt undeva în Texas şi mai
ştiu eu ce. Apoi a adăugat:

„Voi
aduce aici o fetiţă şi îi voi tăia mâna. Dacă o vei vindeca în
prezenţa mea, voi crede.”

„Nu
te supăra, dar tu ai nevoie urgentă de vindecare mintală, i-am
răspuns indignat.

Desigur,
nu oricine ar vrea să taie mâna unui copil, dar acolo era acelaşi
diavol bătrân care odată i-a spus chiar Domnului nostru:

Dacă
eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce şi Te vom crede!”

Desigur,
El putea face aceasta,
dar nu a vrut să asculte de Satan, aşa că a răspuns: „Eu nu fac
decât ce-Mi arată Tatăl!”

Aşa este.

Deci,
când vin asemenea influenţe şi vă spun: „Fă asta sau
cealaltă,” să nu le ascultaţi!

Pastorul
acela mi-a mai zis: „Pe mine nu mă interesează câte lucruri poţi
face, eu nu cred şi gata!”

„Sigur
că nu poţi crede, pentru că eşti un necredincios, iar Dumnezeu nu
a trimis aceste lucruri pentru cei necredincioşi, ci pentru
credincioşi. Numai ei le pot vedea.”

Acesta
este adevărul, pentru că Biblia spune:
Peste
puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea,
pentru că sunt cu voi până la sfârşitul lumii.”
(Ioan
14.19; Matei 28.20).

Isus
Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci, iar dacă este Acelaşi,
nu va face oare aceleaşi lucrări? Dacă Viaţa Lui este în voi, nu
va aduce la suprafaţă aceleaşi lucrări? Ba da.

Necredinţa
îl distruge pe cel necredincios. Aceasta s-a întâmplat şi în
zilele lui Noe.

Noe
era un predicator al neprihănirii. El a auzit Cuvântul Domnului şi
a pregătit o arcă pentru salvarea casei lui. Ce a făcut el în
timpul cât a construit arca? A predicat necredincioşilor. Pentru
ei, el era un critic, dar necredinţa lor nu a făcut decât ca
judecata lui Dumnezeu să vină şi să-i nimicească. Şi vedeţi?
Chiar judecata care i-a nimicit pe necredincioşi a însemnat
salvarea lui Noe; chiar apa care i-a înecat pe necredincioşi a
făcut ca arca lui Noe să plutească. Amin.

Vedeţi?
Necredinţa îi distruge numai pe cei necredincioşi. Ea nu are nimic
cu Dumnezeu, nu-L poate opri, ci El merge mai departe şi Îşi
împlineşte planul. Da, domnilor.

Credinţa
pare ceva ridicol pentru cel necredincios, dar Dumnezeu şi copiii
Săi o au. Pentru Dumnezeu credinţa nu este ceva ridicol, deoarece
chiar El este Creatorul ei. Ea nu pare ceva ridicol nici pentru cel
credincios, deoarece el Îl crede pur şi simplu pe Dumnezeu.

Dumnezeu
este Autorul credinţei, iar credinciosul o primeşte cu bucurie, ea
fiind pentru el „o
încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd,”

nu se aud, nu se miros, nu se pipăie şi nu se simt, pentru că ştie
că sunt acolo.(Evrei
11.1). Pentru el nu este ceva ridicol, ci totul este ca şi făcut.
Înţelegeţi? El nu mai trebuie să se îngrijoreze pentru nimic,
deoarece ştie că aşa a spus Dumnezeu şi aceasta este suficient.
În ordine.

Aşadar,
noi vrem să avem credinţă, iar Dumnezeu vrea acelaşi lucru.

Totuşi,
să nu uitaţi: necredinţa nu-L împiedecă pe Dumnezeu, ci va merge
înainte ca până acum.


vrea să văd pe cineva care poate opri soarele prin necredinţa lui.
O, dar credinţa o poate face! Iosua a făcut-o, nu-i aşa? Aceasta
este dovada că credinţa poate obţine orice, în timp ce necredinţa
nu ajunge nicăieri. Aşa este.

Poate
spui: „Păi, credinţa ajută la ceva?” O, da! Credinţa o va
face, dar necredinţa nu are nici o valoare.

Vedeţi,
voi aveţi două posibilităţi: să credeţi sau să nu credeţi.

Haideţi
să ne ocupăm puţin de necredinţă, ca să vedem ce face ea.
Necredinţa nu vă ajută deloc, ci produce numai îngrijorări şi
aduce apăsare, de aceea nu are nici o valoare.

Dacă
ţi se spune că mâine în zori vei fi împuşcat, necredinţa nu te
va ajuta cu nimic, ci te va face să te îngrijorezi; îţi va
înrăutăţi situaţia, ceea ce dovedeşte că nu este bună de
nimic.

Poate
zici: „Bine, dar credinţa ce face? Cu ce mă ajută Cuvântul lui
Dumnezeu?” El creează credinţa.

„Şi
ce face credinţa dacă mâine voi fi împuşcat?”

Poate
să te elibereze aşa cum a făcut-o de multe ori. Sigur că da.

Puteţi
vedea că necredinţa nu poate avea nici o valoare? Singura care are
valoare este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, luaţi-L
pe Dumnezeu pe Cuvânt.

Odată,
am urcat în Statuia Libertăţii. Am înţeles că acum nu se mai
poate, dar eu am urcat sus, în mâna statuii. Acolo este un loc
micuţ unde se află o fereastră prin care se vede oceanul. În timp
ce priveam pe acea fereastră, mi-am amintit că vărul meu mi-a
povestit că atunci când s-a întors din primul război mondial şi
vaporul se apropia de port, cei sănătoşi au dus tărgile şi
cărucioarele cu rotile în locurile cele mai înalte, ca să poată
vedea până departe. În timpul acela, în New York nu fuseseră
construite încă blocurile înalte de astăzi, de aceea, primul
lucru care se vedea când te apropiai de mal, era Statuia Libertăţii
care părea că se ridică din apă. Şi vărul meu povestea că în
clipa în care au văzut-o, au început să cânte: „Ţara mea,
tărâm al libertăţii…”

Da,
veteranii de război, răniţii şi ologii de pe navele de război
strigau şi plângeau de bucurie în momentul când vedeau acea
statuie care părea că iese din apă. De ce? Pentru că în spatele
ei îi aştepta o mamă, o iubită, o soţie sau copii.

Şi
eu mă gândeam: „Dacă vederea acestei statui provoca o asemenea
simţire în inimile acelor veterani, cum va fi când vom vedea
vechea cruce zgrunţuroasă atârnând acolo? În ziua aceea, mă voi
ridica pe puntea vechii corăbii a Sionului, voi ridica mâinile şi
voi zice: „O, har măreţ, ce sunet scump!” sau: „O, cât Îl
iubesc pe Isus!”

În
timp ce priveam prin acea fereastră şi mă gândeam la aceste
lucruri, am observat că pe partea din afară a ei erau o mulţime de
vrăbiuţe moarte. Se părea că fuseseră omorâte, aşa că l-am
întrebat pe ghid:

„Vrăbiuţele
acelea au fost cumva otăvite?”

„Nu,
domnule, nu au fost otrăvite.”

„Atunci
din ce cauză au murit atât de multe?”

„Pentru
că s-au lovit cu capul de fereastră,” a răspuns el.

„Cum
adică?”

„Cu
o seară în urmă a fost furtună, iar în timp ce-şi căutau un
adăpost au văzut lumina acestui far. Dacă păsărelele ar fi
folosit lumina ca să găsească un adăpost, ar fi fost bine, dar
ele au zburat spre ea, iar când au ajuns aici au fost orbite de
această lumină şi s-au izbit cu capetele de geam până au murit.”

Nu
i-am răspuns nimic pe moment, dar m-am gândit: „Cât este de
adevărat! În loc să încerce să ia Lumina Farului (Cuvântul lui
Dumnezeu este o Lumină) şi să meargă în siguranţă la Hristos,
necredincioşii se lovesc cu capul de ea şi mor în păcat şi în
ruşine încercând s-o scoată de acolo, ceea ce este imposibil,
pentru că nu există destui necredincioşi pe pământ, nici destui
draci în iad, ca să poată scoate Lumina afară din lume, pentru că
Isus a spus: „Eu
sunt Lumina lumii.”
(Ioan
8.12).

Prin
urmare, trebuie făcut un singur lucru: Când această Lumină va
străluci pe cărarea voastră, urmaţi-o!

Biblia
spune că „Numele
Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în el şi stă la
adăpost.”
(Proverbe
18.10). şi: „Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice veţi vrea, şi vi se va da.”
(Ioan
15.7).

Acum
aş vrea să vă spun ceva. Poate ziceţi: „Frate Branham cum se
întâmplă aceste lucruri? Cum au loc?”

Doar
rămânând în Hristos şi crezând Cuvântul Său. Dacă veţi face
aceasta, El a promis că o va face şi aşa va fi.

În
timpul când a venit Isus în lume, era o mare necredinţă, iar El a
venit în aşa fel încât a făcut ca necredincioşii să nu creadă
mai mult.

Dumnezeu
este un Tată minunat. El L-a adus exact la timp şi nu L-a trimis la
nici o şcoală, iar oamenii credeau că este un Copil nelegitim. Era
un Băiat cam ciudat, dar tot ceea ce spunea era adevărat.

Şi
aţi observat? El nu Şi-a acreditat Lui însuşi lucrările
săvârşite, ci S-a conectat cu Dumnezeu şi a spus: „Nu
Eu fac aceste lucruri…”
Altă
dată, Isus a zis: „Spuneţi
că Tatăl vostru este Dumnezeu, dar dacă este aşa, de ce nu Mă
credeţi? Iar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar
lucrările pe care le fac, pentru că ele mărturisesc despre Mine,
sunt acreditarea Mea, dovedind Adevărul. Cercetaţi Scripturile şi
vedeţi ce trebuie să facă Mesia. Cercetaţi-le pentru că socotiţi
că în ele aveţi Viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc
despre Mine.”
(Ioan
10.37; 5.39 – parafrazare).

Deci
El era Cuvântul viu al lui Dumnezeu.

Necredinţa
nu L-a oprit niciodată, ci a continuat să meargă mai departe. A
vindecat bolnavii, a înviat morţii, a curăţat leproşii, etc.
Necredinţa nu L-a oprit pe Isus! Dimpotrivă, El a mers mai departe
şi a făcut tot ce trebuia să facă. Ei nu L-au putut descuraja
nici un pic.

Adevărul
este că trebuie să existe şi necredincioşi, pentru că aşa a
spus Dumnezeu că va fi. La un credincios vor fi zece necredincioşi,
sau chiar mai mulţi. Poate vor fi chiar o mie la unu, pentru că
Biserica este o minoritate: „Nu
te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere
Împărăţia.”
(Luca
12.32).

Prin
urmare, să nu priviţi după ceva mare, pentru că numai diavolul
este în ceva măreţ, în timp ce Dumnezeu Se face mic. Dumnezeu
Copil într-un grajd; IaHVeH plângând; Vi-L puteţi imagina pe
IaHVeH jucându-Se ca un copil? El era Dumnezeu, Dumnezeu era în El.
Aşa este. El a venit să-L descopere pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu
era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…”
(2
Corinteni 5.19).

Oare
câţi oameni ar fi putut să adune Caiafa în jurul său? Uneori,
păstorii bisericilor micuţe se gândesc: „Poate că Dumnezeu nu
mă iubeşte atât de mult, pentru că nu sunt ca Billy Graham sau ca
Oral Roberts.”


nu credeţi niciodată aşa ceva! Vă spun sincer că cele mai
puternice adunări pe care le-am avut, au fost în bisericile mici.
Mi s-a întâmplat să am adunări de şapte sau opt oameni, undeva
într-o casă, dar am petrecut un timp minunat în rugăciune.

Vedeţi,
indiferent cât de micuţă este biserica, este valabil Cuvântul
care spune: „Căci
acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în
mijlocul lor.”
(Matei
18.20). În ordine.

Prieteni,
eu vă spun aceasta: necredinţa nu-L poate opri pe Dumnezeu; nu
poate opri programul Său şi nici lucrarea Sa, ci îl opreşte doar
pe cel necredincios. Da, îl opreşte doar pe el şi îl ţine în
păcatele sale.

Necredincioşii
de astăzi spun că nu mai există botezul cu Duhul Sfânt, dar
aceasta nu-L opreşte pe El, iar credincioşii Îl vor primi în
continuare.

Necredincioşii
spun că nu mai este vindecare divină, dar cei credincioşi merg mai
departe şi sunt vindecaţi la fel ca în trecut.

Necredincioşii
spun că nu este bucurie, dar cei credincioşi merg mai departe
strigând la fel.

Ei
spun că nu mai există botez cu Duhul Sfânt, dar oamenii sunt
umpluţi în fiecare zi cu El. S-ar putea ca cei credincioşi să nu
poată explica aceasta, dar ei ştiu că-L au, acesta fiind cel mai
important lucru.

Deci
necredinţa nu Îl opreşte pe Dumnezeu.

Noi
ştim că-L avem, iar eu sunt bucuros să mă unesc cu oamenii care-L
au.

Îl
iubiţi? Ridicaţi mâna. Haideţi să ne rugăm.

Tatăl
nostru ceresc, în dimineaţa aceasta suntem atât de bucuroşi să
ştim că Dumnezeu nu poate fi explicat. Noi nu putem să-L aducem
jos, ştiinţific. Moise ar fi putut să ia frunze din acel rug şi
să le ducă în laborator ca să vadă din ce cauză nu se mistuiau,
dar nu a făcut aceasta, ci s-a aşezat jos şi a stat de vorbă cu
El.

O,
Dumnezeule, îndură-Te de aceste suflete sărmane din Phoenix, care
umblă în sus şi-n jos pe străzi şi parcă nu au unde merge, nici
ce să facă şi îngăduie să audă Glasul lui Dumnezeu din acest
tabernacol. Lasă ca şi alţii din acest oraş să vadă Focul lui
Dumnezeu peste credincioşi şi cum se poartă ei după ce L-au
primit.

Vieţile
lor sunt „ruguri” aprinse, de aceea, ajută-i să nu încerce să
găsească o explicaţie ştiinţifică, ci să intre în capelă, să
ia loc şi să stea de vorbă cu Tine, pentru că atunci vor găsi
ceea ce a găsit Moise când i s-a spus: „Eu
sunt Cel ce sunt!” „Eu sunt”,

nu are nici început, nici sfârşit, ci a fost întotdeauna şi va
fi pentru totdeauna.

Noi
credem în Tine şi Te rugăm să ne măreşti credinţa că marea
îndurare a lui Dumnezeu va continua să fie cu noi.

Binecuvântează-i
pe cei adunaţi în dimineaţa aceasta aici. Sfinţeşte-i pe cei
credincioşi, ca să fie epistole vii citite de toţi oamenii, iar
Cuvântul lui Dumnezeu să poată trăi în inimile şi în vieţile
lor.

Binecuvântează-l
şi pe scumpul nostru frate, păstorul de aici. Te rog să împlineşti
dorinţa inimii lui, a celor dragi lui şi a bisericii de aici.

Iartă-ne
greşelile şi schimbă starea sufletelor noastre pregătindu-le
pentru umplerea cu Duhul care vine în curând, pentru că vrăjmaşul
a început să vină ca un puhoi.

Tu
ne-ai spus că atunci când fecioarele neînţelepte încep să
strige după untdelemn, timpul este aproape, de aceea, Doamne, ne
facem chiar acum inventarul ca să vedem dacă suntem credincioşi
sau nu, şi dacă credem cu adevărat întregul Tău Cuvânt.

Umple
candelele noastre atât de mult, încât să putem lumina în
întunericul de afară.

Binecuvântează
adunarea din după-amiaza aceasta, care va fi cu oamenii de afaceri
creştini şi salvează cât mai multe suflete.

O,
Tată Dumnezeule, Te rog ca în seara aceasta să Te întorci în
capela aceasta şi în alte locuri din oraş, unde oamenii se vor
aduna ca să-Ţi asculte Cuvântul.

Te
rog să faci ca atunci când această bandă va fi derulată în
cerul lui Dumnezeu, iar cuvintele spuse pe ea vor fi auzite, noi să
fim acolo fără pată şi zbârcitură, încrezându-ne doar în
meritele lui Isus. Dă-ne aceasta, Doamne, pentru că Te rugăm în
Numele lui Isus. Amin.

Dumnezeu
să vă binecuvânteze. Îl iubiţi pe El? Înainte de a preda
serviciul, fratelui păstor, aş vrea să faceţi ceva pentru mine.
Ştiu că este ora 12.00 şi că trebuie să plecăm, dar
ascultaţi-mă puţin, pentru că doresc să fac un comentariu despre
un cor frumos, curat şi spălat. Poate mă credeţi nebun, dar nu
sunt, sau dacă vreţi, sunt în Cuvânt.

Haideţi
să cântăm din toată inima: „Îl iubesc pe Isus.”

Sora
de la pian, vrei să mergi acolo?

Îl
iubesc, pentru că El m-a iubit întâi.

O,
cât îmi place aceasta, vouă nu?


cântăm cu toţii, din toată inima:

Îl
iubesc… (O, ce bine sună!)

Pentru
că El m-a iubit întâi

Şi
a plătit salvarea mea

Pe
lemnul Calvarului. Nu este minunat?

Am
avut un predicator bătrân care a venit să mă vadă. El predica
puţin, apoi alerga în spate, îmi strângea mâna şi zicea: „Laudă
lui Dumnezeu!” După aceea, alerga înapoi, predica încă puţin
şi venea din nou la mine. Este vorba de bătrânul frate Ryan.

Într-o
zi, l-am întrebat:

„Frate
Ryan, de ce alergi tot timpul în spate şi-mi strângi mâna?”

„Bateria
mea slăbeşte şi am nevoie de puţină reîncărcare.”

Astfel,
aceasta este reîncărcarea mea în după-amiaza aceasta.

Haideţi
să cântăm cu mâinile ridicate.


place să daţi mâna cu cei din jur? Vă place? Când eram baptist,
îmi plăcea să dau mâna cu toţi, dar nu de acolo vine aceasta.

Soţia
mea nu este aici, iar pe sora Sothmann o rog să nu-i spună ce zic.

Odată,
am mers cu ea în oraş, iar o soră i-a zis:

„Bună,
soră Branham,” dar eu nu am auzit-o răspunzând, aşa că i-am
zis:

„Scumpo,
doamna aceea te-a salutat.”

„Păi,
i-am răspuns,” a zis ea.

„Sunt
sigur că nu te-am auzit.”

„O,
dar i-am zâmbit doar.”

Mie
îmi place să strâng mâna fraţilor, vouă nu?

Cu
câtva timp în urmă am fost în Florida, iar acolo era un cort mare
în care s-au adunat o mulţime de oameni pentru vindecare. Şi unul
dintre oameni mi-a zis:

„A
venit ducesa să te vadă.”

„Cine?”,
am întrebat eu, pentru că nu am înţeles despre ce vorbea. „Care
ducesă?”


gândeam că este o glumă, ceva de felul „olandezului zburător,”
aşa că am adăugat: „Nu înţeleg la ce te referi.”

„Păi
este femeia care deţine toate proprietăţile de aici,” a răspuns
fratele.

„Uite
ce este, afară mă aşteaptă cinci mii de oameni care-şi aşteaptă
rândul să intre, aşa că nu am timp pentru ducesă.”

„Oh,
dar femeia aceasta este ducesă, de aceea trebuie s-o primeşti.”

„Ea
nu este mai importantă decât ceilalţi oameni, fiindcă este tot o
fiinţă umană.”

„Când
vei merge prin cort, ea va fi acolo în faţă.”

Femeia
aceea a venit la mine, iar când a păşit în faţă, am văzut că
avea o pereche de ochelari pe băţ. M-a privit peste ei şi a zis:

„Oh,
tu eşti dr. Branham?”

„Nu,
doamnă, eu sunt fratele Branham.”

„Sunt
încântată,” a spus ea.

Mi-a
întins o mână pe care avea atât de mult aur, încât cu siguranţă
ar fi putut trimite o mulţime de misionari în lume. Îşi ţinea
mâna destul de sus şi desigur, nu dorea o strângere de mână, dar
eu am prins-o de ea, i-am dat-o în jos şi am strâns-o zicând:
„Adu-o aici jos, ca să ştiu dacă te voi mai revedea.”

Mie
îmi place o strângere de mână sinceră, vouă nu? Haideţi să
dăm mâna unul cu altul, în timp ce cântăm: „Îl iubesc pe
Isus!”

Dumnezeu
să vă binecuvânteze până ne vom revedea.


Amin –