IATĂ, AICI ESTE UNUL MAI MARE DECÂT SOLOMON

… Probabil că Dumnezeu I-a spus să plece de lângă Lazăr, pentru că acesta urma să moară. Familia aceea a trimis zile în şir după El, dar Isus nu S-a dus, ci Şi-a văzut de drum.

La
urmă, Lazăr a murit, iar El a ştiut ceasul când s-a întâmplat aceasta. Vedeţi?
Atunci S-a întors spre ucenicii Săi şi le-a spus că Lazăr doarme. Ei nu au
înţeles cuvintele Lui, ci au crezut că el chiar dormea. Atunci Isus le-a spus
clar, pe limba lor: „Lazăr a murit. Şi mă bucur că n-am fost acolo, pentru
voi, ca să credeţi. Dar acum haidem să mergem la el şi să-l trezim.”
(Ioan
11.14-15,11). Înţelegeţi?

Când
a ajuns la mormânt, Isus a spus: „Tată, Îţi mulţumesc că
M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul
care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.”
(v. 41-42). Vedeţi, nu a spus că ar fi ieşit vreo putere din El.
Dumnezeu Îşi folosea darul, arătându-I Fiului Său ce să facă. Dar când L-a
atins femeia cu scurgerea de sânge, atunci ea a fost cea care s-a folosit de
darul Lui, prin credinţa care era în ea. Înţelegeţi? Aceasta este diferenţa.
Este vorba de credinţa voastră, nu a mea. A voastră! Voi faceţi aceste lucruri
prin credinţa pe care o aveţi.

Este o vizită foarte scurtă şi o mulţime de oameni
adunaţi aici, de aceea îmi pare rău că va trebui să plec atât de repede, dar
sunt foarte obosit. Aşa trebuie să fie. Ştiu că deseară veţi avea aici, la
biserică, o adunare de botez. După mine va vorbi fratele Ned Iverson, care va
ţine adunări în continuare. Vă sfătuiesc să veniţi să-l ascultaţi.

În seara aceasta va trebui să încheiem devreme, ca să pot
ajunge la motel şi să mă pregătesc, pentru că mâine dimineaţă, cu câteva ore
înainte de revărsatul zorilor, voi pleca spre casă. Am de condus o mie o sută
de kilometri, ca să ajung acasă la ora trei sau patru după-amiaza. Apoi,
săptămâna viitoare voi fi la „Palatul vitelor” în Los Angeles.

Voi merge împreună cu familia mea, dar nu voi avea zile
libere, decât cele una sau două zile de condus între locurile de adunare, până
în septembrie. Sunt chemat în multe locuri, aşa că rugaţi-vă pentru mine.

Eu nu sunt un om prea mare. Dacă aş fi fost atât de
robust ca păstorul vostru, cred că aş fi putut vorbi neîncetat, zi şi noapte.
Desigur, prin aceasta nu vă spun că ar trebui să-i cereţi să stea zi şi noapte
în slujbă. Astăzi, când vorbeam cu micuţul frate Ned, păstorul chiar mi-a spus:
„Ar fi bine să-ţi pot da şi ţie din puterea mea.” Ar fi foarte bine, pentru că
el este atât de mare şi robust, iar eu am fost întotdeauna mărunţel.

Odată, când lucram pentru Compania de Servicii Publice,
după ce am urcat treptele ca să ajung la operatorul de distribuţie a
lucrărilor, doamna Ehalt mi-a zis:

„Billy, ştiu întotdeauna când vii, pentru că eşti cel mai
mărunţel om care lucrează la Compania de Servicii Publice, dar şi cel mai
gălăgios.”

„Ce să fac, Edith, trebuie să fac zgomot ca oamenii să
ştie că sunt prin apropiere.”

Cred că vi i-am prezentat pe toţi fraţii, la rând. L-am
omis pe unul singur în adunarea anterioară; este vorba de un tânăr care era un
metodist convins atunci când a ieşit din seminarul teologic. El are un frate
care este un om cu vază în Asbury, Wilmore, Kentucky. Tânărul acesta şi familia
lui au păşit şi au primit botezul cu Duhul Sfânt, predicând Evanghelia deplină.
Acesta este fratele Collins, Wilbur Collins. Unde eşti, Wilbur?  Este undeva mai în spate. Vrei să ne spui
câteva cuvinte de acolo, sau vii aici în faţă? Spun aceasta, pentru că aş vrea
să vă arăt un metodist care a primit Duhul Sfânt; altul decât fratele Neville.
Vino încoace şi spune câteva cuvinte.

Mai este şi fratele Junior Jackson. Te-am prezentat,
frate Jackson, nu-i aşa? Un alt metodist înrăit care a primit botezul cu Duhul
Sfânt.

Pe fratele Collins îl cunosc de câţiva ani, şi pot spune
că este un creştin scump, un adevărat om al lui Dumnezeu. El şi familia lui
trăiesc sub îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu. Frate Collins…

(Fratele Collins spune câteva cuvinte).

Îţi mulţumesc, frate Collins. Domnul să te binecuvânteze.
Este foarte bine.

Cei din adunare care sunteţi metodişti, să nu credeţi
cumva că spun că voi nu sunteţi creştini. Înţelegeţi? Dar ştiţi voi ce este
biserica penticostală? Este bunica metodistă ajunsă la un nivel avansat.
Vedeţi?

Jack Shuler, pe care îl cunoaşteţi, este tot un mare
metodist. Odată eram în Phoenix şi mă îndreptam spre Madison Square Garden. El
era în sala de spectacole a şcolii, iar când l-am văzut, l-am strigat:

„Hei, Jack, n-am ştiut că eşti aici!”

„Frate Branham, n-am ştiut că vii încoace, altfel m-aş fi
dat la o parte,” a răspuns el.

„Nici n-aş fi venit dacă ştiam că eşti aici. Vezi tu,
frate Jack, majoritatea oamenilor care vin la adunările mele sunt
penticostali.”

„Da, din grupul meu.”

„Păi, am crezut că eşti metodist,” i-am zis eu.

„Dar nu ştii ce este un penticostal?” a răspuns el.

„Nu.”

„Penticostalul este un metodist drept-credincios.”

Mulţi dintre voi îi cunoaşteţi pe Jack, pe bătrânul Bob
şi pe toţi ceilalţi: nişte creştini adevăraţi.

Eram la Colegiul Luteran Betania, unde am fost chemat pe
platformă ca să fiu luat la întrebări. El m-a numit „ghicitor cizelat”, dar Domnul
l-a cercetat în privinţa aceasta şi mai târziu am fost chemat din nou ca să-mi
ceară iertare. Am mers împreună la un subsol unde fusese aşezată o masă bogată,
şi atunci mi-a zis:

„Frate Branham, aş vrea să-ţi pun câteva întrebări, dar
în primul rând, vreau să-ţi spun că-mi pare rău pentru ce am spus în scrisoarea
aceea.”

„Este în ordine,” i-am răspuns eu. „Nici nu m-am mai
gândit la ea.”

„Aş vrea să-mi spui dacă noi, luteranii, avem vreo
şansă.”

„Sigur că da,” am răspuns eu.

„Ce avem noi?”

„Aveţi Duhul lui Dumnezeu. ” Pentru studenţii care nu
puteau să-şi achite cheltuielile, ei aveau câteva hectare de culturi de porumb,
pe care munceau ca să poată plăti.

Astfel, i-am zis: „Odată, un om a însămânţat un lan de
porumb. A doua zi dimineaţa, a văzut încolţite două frunzuliţe, şi a zis:
„Slăvit să fie Domnul pentru lanul meu de porumb.” Frate Hedge, avea omul acela
un lan cu porumb?”

„Păi, încă nu,” a răspuns el.

„Dar teoretic, îl avea, nu-i aşa?”

„Aşa este.”

„Aceste frunzuliţe sunteţi voi, luteranii. Curând, cele
două frunzuliţe au crescut, şi s-a format o tulpină bogată. Aceştia sunt
metodiştii. Ei se uită în jos şi spun: „Nu mai avem nevoie de voi! Voi sunteţi
doar o frunză, pe când noi suntem o tulpină.”

„După
o vreme, polenul a căzut înapoi în frunză, şi astfel a crescut ştiuletele de
porumb, care este identic cu bobul care a căzut în pământ. Aceştia sunt
penticostalii. Vedeţi, ei au sămânţa originală. Într-adevăr suntem plini de
paraziţi, dar printre noi sunt şi câteva boabe. În concluzie, biserica penticostală
este biserica luterană avansată.”

El
a înţeles şi a spus: „Da, frate Branham, am citit despre lucrul acesta. Noi am
luat-o în jos, dar am văzut că penticostalii sar, tremură şi lovesc scaunele.
Ce înseamnă aceasta?”

„Este
Duhul Sfânt.”

„Dar
ce anume îi determină să se poarte aşa?”

„Trebuie
să se elibereze de presiunea acumulată, să lase aburul să iasă afară.”

„Tu
crezi lucrul acesta?” m-a întrebat el.

„Sigur
că da. Problema penticostalilor este că lasă aburul să iasă în felul acesta, în
loc să-l folosească pentru a pune o roată în mişcare. Când cineva spune ceva
împotriva ta, lasă harul lui Dumnezeu să te cuprindă, şi iubeşte-i pe toţi
oricum ar fi. Dacă aburul acela ar lucra acolo, dacă ar ieşi în stradă, dacă ar
aduce oameni înăuntru, şi aşa mai departe, ar fi pus la o treabă folositoare.”


ştiţi că mie îmi place să-l aud cum fluieră. Dar abia după ce vom trece de
graniţă, va fi în ordine să scoată aburul pe fluier. Dar deocamdată, să îl
punem la lucru ca să prindem viteză.

Păstorul
vostru a avut bunăvoinţa să mă invite din nou aici, iar dacă va fi cu voia
Domnului, după călătoriile pe care le voi face, în toamna aceasta mă voi
întoarce pentru câteva seri aici.

L-am
rugat pe fratele Bigby să aducă din nou articolul pe care l-a scris. S-au spus
tot felul de lucruri despre mine, aşa că am fost numit de la Fiul lui Dumnezeu
în carne şi oase, până la cel mai ticălos dintre diavoli. Dar ceea ce a scris
fratele Bigby a fost sincer, din inimă, şi eu apreciez mult aceasta. Nu este un
articol care să mă flateze, dar este cel mai bun care s-a scris vreodată despre
mine, şi s-au scris destule… Eu le-am avut pe toate, dar fiecare a venit şi
mi-a zis: „Pot să iau şi eu un articol, frate Branham?” şi m-am trezit că nu
mai am niciunul. Înţelegeţi?

Astfel,
l-am rugat să mai scoată câteva exemplare, pentru că aş vrea să apară acest
articol cu numele lui în următoarele cărţi care se vor publica. Cred că aveţi
şi aici cărţi, casete şi alte materiale, iar fratele Wood poate să vă dea când
ieşiţi.

Acum
am nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor. Eu mă rog peste tot pentru
oameni, dar apoi eu sunt cel care are nevoie de rugăciune. Poate vă este greu
să înţelegeţi lucrul acesta, dar aşa este. Poate am nevoie de rugăciune mai
mult decât oricare dintre voi. Dar nu pentru că aş fi bolnav, ci pentru
lucrurile cu care mă confrunt în fiecare zi.

Aici
sunt oameni care au participat azi-dimineaţă la interviuri. Ei ştiu că este
nevoie ca Duhul lui Dumnezeu să meargă în audienţă ca să descopere lucrurile
ascunse şi problemele din vieţile oamenilor.

Acesta
este Cuvântul. Noi credem că acesta este Cuvântul. Şi Dumnezeu a rânduit în
biserică apostoli, proroci, învăţători, păstori şi evanghelişti. Învăţătorii,
păstorii şi evangheliştii sunt cei care aduc Cuvântul. Treaba prorocilor este
să-i ajute pe oameni să descopere lucrurile ascunse prin colţuri, să le spună
lucrurile care se vor întâmpla şi aşa mai departe. În ce-i priveşte pe
apostoli, ei sunt de fapt, misionari. Eu nu sunt învăţat, dar din câte ştiu,
cuvântul „apostol” înseamnă „trimis.” Este adevărat? Şi „misionar” înseamnă tot
„trimis.” Eu nu pot să înţeleg de ce vă place mai mult să fiţi numiţi
„misionari” decât „apostoli.” Dar, oricum ar fi, este în ordine cât timp eşti
trimis de Dumnezeu.

Nu
vă voi răpi mult timp, pentru că imediat va urma un serviciu de botez. Aş vrea
să vă citesc puţin din Biblie, şi sper că nu-mi va lua prea mult timp.

Aseară
am spus: „Acordaţi-mi treizeci de minute!” Apoi, în timp ce mergeam pe drumul
spre casă, pe când încercam să-mi revin după călătoria făcută în acele sfere,
fiul meu mi-a zis: „Cele treizeci de minute au fost, de fapt, o oră şi
patruzeci şi cinci de minute.”

„Nu
se poate să fi stat acolo atât de mult,” am replicat eu, dar după aceea m-am
uitat la ceas şi mi-am dat seama că avea dreptate. Dar este ceva deosebit;
oamenii mă iubesc şi eu îi iubesc pe ei. Acolo am întâlnit câţiva fraţi, şi
m-am bucurat să dau mâna cu ei şi să le simt inima de sudişti bătând în piept.
Chiar îmi place lucrul acesta.

Uneori
simt cum fiecare cuvânt pe care îl spun pătrunde în inimile oamenilor. Fiecare
păstor ştie când face Duhul Sfânt aceasta. Nu este un sentiment minunat? Aşa-i
că vă vine să nu vă mai opriţi? Vă daţi seama că daţi peste cap programul adunării,
dar nu puteţi să vă opriţi.

Eu
am acasă două fetiţe, care acum sunt destul de mari şi voinice. Una dintre ele
are şaisprezece ani, iar cealaltă are doisprezece. Pe una o cheamă Rebeca, iar
pe cealaltă, Sara.  Sara este mai mică,
dar amândouă sunt fetele lui tata. Am şi un băieţel pe care îl cheamă Joseph,
şi care spune că vrea să se facă predicator. Dar eu i-am spus că dacă vrea să
ajungă predicator, trebuie să facă o adevărată reformă.

Acum
câţiva ani, tocmai mă întorceam de la o adunare. Fetele erau încă mici, dar mă
aşteptau până la miezul nopţii, când ajungeam acasă. Eram foarte obosit, pentru
că mă întorceam din California şi condusesem de două sau trei zile. Până am
ajuns eu, fetiţele s-au dus la culcare pentru că erau foarte obosite. Doar mama
lor mai era trează. M-am întins şi eu să mă odihnesc, dar pur şi simplu nu
puteam dormi. Tremuram, eram agitat şi încărcat cu lucrurile de la adunări, cu
responsabilitatea pentru acele suflete, cu impactul avut de predicarea sângelui
lui Isus Hristos în faţa tuturor. Fraţii de aici ştiu că nu este un lucru uşor.

Eu
cred că fiecare predicator ar trebui să petreacă puţin timp singur înainte de a
urca la amvon, ca să se apropie de ungerea Duhului Sfânt, prin preţul
răscumpărării. Mai demult credeam că este suficient să am două picături din
sângele lui Isus, dar astăzi avem înaintea noastră întregul preţ al
răscumpărării, sângele Lui. El Şi-a dat propriul sânge pentru voi, cei cărora
vă vorbim acum. Aveţi grijă să fiţi cât se poate de siguri şi de respectuoşi în
adunare.

Deci,
eram foarte agitat şi nu puteam să dorm, iar soţia mea mă aşteptase până
târziu, aşa că între timp adormise şi ea. La un moment dat m-am dus şi m-am
aşezat pe un scaun din sufragerie. Se crăpa deja de ziuă, dar eu stăteam în
continuare acolo şi mă gândeam la adunare, încercând să înţeleg unele vedenii
pe care le avusesem şi aşa mai departe. Atunci am auzit un zgomot în camera
fetelor, care erau foarte aproape de locul unde eram eu.

Se
trezise Becky. Probabil s-a gândit: „Este ziuă, ceea ce înseamnă că tata a
ajuns acasă.” A sărit din pat şi a trezit-o şi pe sora ei, pe Sara… Becky a
alergat repede spre mine, slăbuţă şi înaltă cum era. Sara este mai scundă.

Privindu-le,
le pot compara cu bisericile. Cea mare are o istorie, pentru că există de mai
mult timp. Cea mică este ca o biserică penticostală tânără şi micuţă, apărută
de curând.

Becky
a venit foarte repede, alergând, mi-a sărit în braţe, m-a luat de gât şi m-a
îmbrăţişat. Vă puteţi da seama ce era în inima mea. În schimb, micuţa Sara, era
îmbrăcată cu hainele rămase de la sora ei. Nu ştiu dacă voi faceţi aceasta, dar
în familia noastră, hainele rămân de la copiii mai mari, la cei mai mici. Deci,
cu picioruşele ei scurte şi cu tălpile lungi, Sara venea spre mine încet; ba se
împiedica, ba cădea, până când a ajuns în sfârşit.

Când
Sara a ajuns lângă mine, Becky i-a spus: „Ascultă surioară, vreau să-ţi spun
ceva: eu am ajuns prima, aşa că tati este tot al meu! Pentru tine nu a mai
rămas nimic.” Micuţa Sara pusese deja buza şi ochii i se umpluseră de lacrimi,
aşa că am întins celălalt picior spre ea. Mi-a sărit în braţe dintr-o dată, ca
şi cum ar fi încălecat o şa, şi era gata să cadă. Era tare micuţă şi avea
picioruşele mai scurte decât Becky, care atingea deja podeaua.

Când
Sara s-a dezechilibrat, am apucat-o cu ambele braţe ca s-o prind, iar ea şi-a
pus capul pe pieptul meu. Apoi, a privit spre Rebeca cu ochişorii ei ca nişte
mărgele, şi i-a zis:

„Ascultă,
surioară, vreau să-ţi spun ceva: tu îl ai pe tati tot, dar el mă are pe mine
toată.”

Vedeţi?
Atunci când El ne ia pe braţele Sale, nu ne mai pasă de nimic, nu-i aşa? Orice
altceva dispare. Aceasta îmi doresc eu şi acelaşi lucru ar trebui să-l vreţi cu
toţii: să-L lăsăm pe El să ne ia cu tot ce suntem: tot timpul nostru, toate
simţurile noastre, tot, să-I dăm Lui totul. Aşa este.

Înainte
de a vorbi despre scumpul Său Cuvânt, să citim un mic fragment din El. Să
deschidem Bibliile noastre la Evanghelia după Matei, capitolul 12, de la
versetul 38 la 42
:

Atunci, unii din cărturari şi din farisei au luat
cuvântul şi I-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!”

Drept răspuns, El le-a zis: „Un neam viclean şi preacurvar cere un semn,
dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona.

Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei
nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei
nopţi în inima pământului.

Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de
neamul acesta în ziua judecăţii şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la
propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona.

Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături
de neamul acesta în ziua judecăţii şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la
marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este
Unul mai mare decât Solomon.”


vrea să vă atrag atenţia asupra unei expresii care apare aici: „Iată că aici
este Unul mai mare decât Solomon
.” El i-a mustrat pe acei farisei pentru
necredinţa lor. Ei aveau Biblia, aveau manuscrisele din vremea prorocilor, în
care li se vorbea despre venirea lui Mesia, şi totuşi nu credeau.  De când a scris Moise, Geneza, li s-a vorbit
în continuu despre Mesia care urma să vină.

Moise
L-a descris exact aşa cum trebuia să fie, şi la fel Isaia, care a spus cum Se
va naşte El şi că mama Lui va fi o fecioară. Moise a spus că Mesia va fi un
proroc ca el. Vedeţi? Toate aceste lucruri se spuseseră deja despre Domnul
Isus, dar oamenii din vremea aceea se îndepărtaseră de Cuvânt, şi trăiau după
obiceiul străbunilor. Nădăjduiesc că biserica noastră nu va ajunge niciodată
aşa; că nu va trece niciodată de la Cuvântul lui Dumnezeu la dogme şi tradiţii
din bătrâni, pentru că atunci şi-ar construi o dogmă, alta decât învăţătura
Bibliei. Nădăjduiesc că noi vom sta întotdeauna pe Evanghelia deplină, şi că
întotdeauna o vom predica numai pe ea, fiecare dintre noi. Eu cred că aceasta
vrea Dumnezeu de la noi: s-o predicăm întreagă, exact aşa cum este.

Aşa
cum am spus adesea, poate că eu nu am credinţa necesară ca să văd fiecare
făgăduinţă împlinindu-se, dar cu siguranţă nu voi sta niciodată în faţa cuiva
care are acea credinţă. Am mai spus că aş vrea să am o credinţă ca a lui Enoh,
ca să nu fie nevoie să mor, ci doar să plec la o plimbare de după-amiază şi El
să mă ia Acasă. Dar chiar dacă nu am acea credinţă, nădăjduiesc totuşi să
întâlnesc pe cineva care o are. Şi cred că într-o zi, vom avea toţi acea
credinţă, astfel încât să plecăm Acasă împreună cu El, atunci când va veni.

Aşa
cum am văzut aseară în adaptarea pe care am făcut-o, Isus a făcut exact ceea ce
trebuia, ceea ce spunea Scriptura că va face, şi mulţi oameni au crezut
datorită acestui lucru. Chiar şi femeia de la fântână a ştiut că acela era
semnul lui Mesia, atunci când a simţit în inima ei Duhul şi lucrarea Lui. Ea
ştia că atunci când va veni Mesia, va face acele lucruri, de aceea a spus: „Doamne,
văd că eşti proroc.”
(Ioan 4.19).

Vedeţi,
noi trecem uneori cu vederea unele lucruri bune, numai pentru că ni se pare că
nu au strălucirea la care ne-am aştepta. Nu aş vrea să mă îndepărtez de temă,
dar vreau să vă povestesc ceva. Acum câţiva ani am citit despre un om care a
comis o infracţiune. A fost arestat, judecat şi găsit vinovat pentru ceva ce
făcuse când se afla la datorie. Acest lucru s-a întâmplat pe vremea lui Abraham
Lincoln, aşa că omul urma să fie împuşcat într-o anumită zi, în zorii zilei.

Un
prieten bun, care îl iubea mult, a încercat să-l ajute, dar nu a primit nici un
răspuns, aşa că s-a dus la cea mai înaltă instanţă posibilă: la Abraham Lincoln
însuşi. Se spune că Lincoln tocmai cobora din trăsură, iar omul s-a aruncat la
picioarele lui şi i-a zis: „Domnule Lincoln, cutare este un om bun…” Cred că
băiatul dezertase, fugise de pe câmpul de luptă, nu îndeplinise ordinele, sau
aşa ceva. „A fost un moment de neatenţie, de nelinişte şi a cedat. Dar vine
dintr-o familie bună şi nu a vrut să facă lucrul acela. Poimâine dimineaţa
urmează să fie împuşcat, domnule. Domnule Lincoln, şi tu eşti creştin. O simplă
hârtie semnată de tine poate salva viaţa acelui om. Eu sunt sigur că nu a vrut
să facă lucrul acela, şi strig pentru el, ca prieten al lui.”  Atunci Lincoln a luat o foaie de hârtie şi a
scris: „Pedeapsă anulată de Abraham Lincoln.”

Omul
a luat hârtia şi a dus-o prietenului său care era în închisoare, dar acesta nu
a acceptat-o. „Nu cred,” a spus el. „Dacă ar fi fost scrisă cu adevărat de
domnul Lincoln, ar fi avut sigiliul Statelor Unite.” Şi tot aşa, a adus tot
felul de argumente, spunând cum ar fi trebuit să arate actul de prescriere, cât
de cizelat şi aşa mai departe. Şi pentru că nu a crezut în autenticitatea
acelei hârtii, a fost executat. Vedeţi? Semnătura lui Lincoln era acolo, dar el
a respins-o.

Apoi
a avut loc un proces, pentru că omul a fost iertat de Abraham Lincoln, şi cu
toate acestea a fost executat. Cazul s-a judecat la Curtea Supremă, iar aceasta
a decis următoarele: „O anulare a pedepsei este valabilă numai dacă este
acceptată de către inculpat.” Aşa este şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Este
Cuvântul lui Dumnezeu numai pentru cei care Îl primesc ca atare. Pentru
ceilalţi nu este.

Noi
credem Cuvântul şi de aceea urmărim semnele venirii Lui. Nu vrem să ne înşelăm
cu privire la acest lucru şi nu vrem să credem părerea cuiva, ci vrem să citim
exact ceea ce scrie în Cuvânt.

Aşadar,
Isus făcuse exact şi pe viu toate semnele despre care era scris că le va face.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să amintim faptul că iudeii cereau
întotdeauna semne, în timp ce grecii cereau înţelepciune. Pavel a spus: „Noi
Îl vestim pe Isus Hristos cel răstignit.”
(1Corinteni 2.2 – parafrazare).
Iudeii cereau semne pentru că erau mai importante decât teologia lor. Acesta
este un lucru bun. Poate că ziceţi: „Aceasta sună cam ciudat, frate Branham.”,
dar Isus a spus: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi… dar
chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea.”
(Ioan
10.37-38). Înţelegeţi? Dacă El nu împlinea Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ei nu
erau obligaţi să-L creadă.

Biblia
spune că dacă un proroc sau un visător ar fi avut un vis şi nu erau siguri dacă
visul respectiv era de la Domnul, trebuiau să meargă la Templu, la Urim şi
Tumim; iar dacă Urim şi Tumim nu răspundeau… Din ce am văzut, Urim şi Tumim
erau pe pieptarul lui Aaron. Am vorbit despre aceasta acum câteva zile, la o
convenţie a Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, ţinută într-o clădire
a Bisericii Baptiste din Green Lake, Wisconsin. Acolo aveau chiar şi un model
al pietrelor.

Deci,
oricât de real ar fi părut visul acelui proroc sau visător, dacă nu apărea
Lumina, curcubeul peste acele pietre, Urim şi Tumim, atunci visul sau prorocia
aceea nu erau primite. Urim şi Tumim erau testul. Vedeţi, deci supranaturalul
arăta adevărul.

Eu
cred acelaşi lucru şi astăzi. Peste tot auzim că zilele minunilor au trecut, că
penticostalii şi oamenii Evangheliei Depline au apucat-o pe un drum greşit, dar
aceasta este doar pentru că oamenii nu înţeleg. După ce a apus vremea lui Aaron
şi a preoţilor, am primit un alt Urim şi Tumim, şi anume Biblia lui Dumnezeu.
Înţelegeţi? Dacă semnele şi minunile noastre reflectă Cuvântul lui Dumnezeu, le
primim cu „Amin.” Dumnezeu împlineşte exact ceea ce a spus că va face.

El
a promis că va turna Duhul Sfânt în zilele din urmă. Aceasta este o oglindire,
este Urim şi Tumim care Se reflectă în oameni. Înţelegeţi? Sunt sigur că
sunteţi nişte oameni pentru care lucrul acesta nu este greu de înţeles. Este
Urim şi Tumim, adică Biblia, reflectând făgăduinţele lui Dumnezeu.

Isus
Şi-a împlinit rolul Lui ca Mesia, dar ei nu L-au crezut. În capitolele dinainte
de acesta scrie că ei au văzut lucrările Lui, şi L-au numit Beelzebul, adică un
diavol. L-au văzut făcând toate acele lucruri şi au spus că este un ghicitor,
un vrăjitor sau aşa ceva. Dar El le-a spus: „Voi vorbiţi împotriva acestor
lucruri şi vă iert, dar atunci când va veni Duhul Sfânt, atunci când va veni
Duhul Sfânt şi va face din nou aceste lucruri, oricine va vorbi împotrivă, nu
va mai fi iertat. Înţelegeţi? Nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în
cel viitor.

Dumnezeu
a avut în toate epocile daruri în biserica Sa, pentru că El şi-a legitimat
întotdeauna slujitorii. Oriunde este prezent Dumnezeul cel viu, vezi şi semnele
Lui. Atunci când moabiţii erau pe deal şi aduceau jertfe, Balaam a făcut şapte
altare şi pe ele a adus şapte viţei şi şapte berbeci. Era o jertfă ca la carte,
cu animale curate care prevesteau venirea Lui. Teoretic, Balaam era la fel de
corect ca şi Moise, care era în tabăra lui Israel. Sigura diferenţă era că
Dumnezeu îl legitimase pe Moise prin Stânca lovită, prin şarpele de aramă, prin
Stâlpul de Foc şi prin strigătul din tabără. Acestea erau semnele că Împăratul
era acolo; aceasta era diferenţa

Dacă
vorbim de fundamentalism, atunci Cain era la fel de corect ca Abel. Ambii
băieţi doreau să primească trecere în faţa lui Dumnezeu. Cain a construit un
altar, a adus o jertfă şi s-a închinat la fel de sincer ca Abel, dar prin
descoperirea duhovnicească a voii şi Cuvântului lui Dumnezeu, descoperire pe
care este zidită şi biserica, Abel a adus o jertfă pe placul lui Dumnezeu. În
aceleaşi vremuri trăim şi noi acum.

Dumnezeu
a dat întotdeauna semne. Isus mustra cetăţile şi le zicea: „Vai de tine,
Capernaume! Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până la
locuinţa morţilor; căci, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost
făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.”
(Matei
11.23). Vedeţi? El certa cetăţile pentru că nu au primit Mesajul Lui.

Priviţi
la Mesajul zilei de astăzi, care merge împrejurul lumii prin misionari. Eu cred
că va fi mai uşor de Sodoma şi Gomora, decât de popoarele şi oraşele de astăzi,
care resping Evanghelia acum, când Dumnezeu reflectă în mijlocul poporului Său,
semnele şi minunile zilelor din urmă, prin Urim şi Tumim. Gândiţi-vă câte lucruri
s-au întâmplat în ultimii ani. Focul trezirii arde în lumea întreagă, cu semne,
minuni şi lucruri supranaturale, de aceea, tot ce mai poate urma după aceasta,
după ce ei resping aceste lucruri, este judecata.

Dumnezeu
vorbeşte aici despre unii dintre oamenii din vremea aceea, când Dumnezeu Îşi
arată semnele. Unul dintre cei despre care vorbeşte este Iona, care a fost
trimis în Ninive. Mie mi-a părut întotdeauna rău pentru Ioan, deoarece foarte
mulţi oameni l-au înţeles greşit. Astfel, s-a spus despre el că a fost un
decăzut, că a fost aşa şi pe dincolo, şi la fel am crezut şi eu cândva, dar
haideţi să-l privim pentru o clipă. Eu cred că Iona nu a fost decăzut deloc,
deoarece era profetul lui Dumnezeu. La un moment dat se părea că merge
împotriva voii lui Dumnezeu, dar vreau să vă povestesc ceva care vă va ajuta să
înţelegeţi că de fapt Dumnezeu a făcut ca totul să meargă exact aşa cum
trebuia.

Voi
ştiţi că paşii celui credincios sunt îndreptaţi de Domnul. Aceasta ne dă nouă,
predicatorilor, îndemnul să ne oprim pentru o clipă atunci când ştim că am
făcut un pas greşit. Dar, uneori, chiar Domnul Se mişcă o dată cu noi. Astfel,
noi considerăm că este greşit, dar este chiar voia lui Dumnezeu.

Ninive
era un oraş mult mai mare decât acesta, cam cât St. Louis. Era un oraş păgân,
un mare centru comercial situat pe coastă. Una dintre ocupaţiile de bază a
oamenilor de acolo era pescuitul. Ei se închinau la idoli, iar păcatul lor a
devenit atât de mare încât Dumnezeu nu a mai putut să-l suporte.

Nu
uitaţi că în vremea aceea nu exista pe altar nici o jertfă pentru ei, aşa cum
există pentru lumea de astăzi, aşa că Domnul nu a putut trece cu vederea
păcatul lor îngrozitor. Astfel, l-a trimis pe profetul Său acolo şi i-a zis:
„Du-te şi strigă împotriva acestei cetăţi!” Noi ştim cu toţii întâmplarea din
Biblie.

Prorocul
a coborât la mare, dar în loc să meargă spre Ninive, s-a îmbarcat pe o corabie
care mergea spre Tars. Noi am crezut întotdeauna că Iona fugea de răspundere,
dar în seara aceasta vreau să iau apărarea acestui profet şi să vă spun că de
fapt, el nu a ieşit nici o clipă din voia lui Dumnezeu, ci a urmat întocmai
îndemnul Duhului. Eu cred că el a fost îndrumat să pornească într-acolo. Iona
nu a înţeles de ce a plecat în altă direcţie, după ce Domnul îl trimisese în
Ninive.

A
coborât deci, în cala corăbiei şi a adormit, dar aşa cum ştim, a venit o
furtună puternică şi toţi s-au temut că se vor scufunda. Atunci marinarii au
vrut să ştie ce anume nu era în ordine, iar Iona a venit şi a recunoscut că
probabil, era vina lui, după care le-a spus să-l lege de mâini şi de picioare
şi să-l arunce în mare, pentru că nu era drept ca toţi să piară din pricina
lui.

Dar
Dumnezeu a trimis un peşte mare, un chit, ca să-l înghită, pentru că peştele
era în căutare de hrană în timpul acelei furtuni. Poate că mulţi dintre voi aţi
văzut cum ies peştii la suprafaţă să se hrănească în timpul furtunii. Acest
lucru se întâmplă pentru că oceanul are o trezire în clipele acelea, şi este
multă hrană. El sare în sus şi-n jos şi se simte foarte bine pentru că are o
trezire.

Îmi
amintesc când am stat pentru prima dată pe un ţărm. Nu eram la mare, ci pe
malul lacului Michigan. Eram un predicator tânăr şi m-am dus să-l ascult pe
Paul Rader predicând la World’s Fair. Era prin anul 1933, când el a venit la
Chicago. Atunci am văzut pentru prima dată întinderea aceea mare de apă, mai
mare decât râul Ohio, care se agita şi se mişca în sus şi-n jos. Era primăvara
devreme, în perioada Paştelui, iar valurile înspumate veneau, loveau malul şi
se rostogoleau înapoi. Atunci mi-am adus aminte de versurile melodiei: „Râuri
de bucurie îmi năvălesc în suflet, ca valurile mării.”

Privindu-le
mă gândeam: „Se izbesc de ţărm, dar acela nu este sfârşitul lor, pentru că se
întorc în lac, după care vin înapoi şi se izbesc din nou de ţărm. De ce se tot
duc încoace şi încolo, în sus şi-n jos? Ce se întâmplă?” Şi atunci, parcă Ceva
îmi spunea: „Au o trezire, asta-i tot.”

Atunci
m-am gândit: „Ştii ce? În lacul acesta este tot atâta apă ca atunci când era
perfect liniştit. Nici măcar o picătură mai mult.” V-aţi gândit vreodată la
lucrul acesta? „Dar acum are o trezire, aşa că saltă, strigă şi ţipă. Dar
la  ce-i foloseşte să aibă trezirea
aceasta?”

Apoi
a venit un vânt puternic şi a început să tulbure apa. Oare de ce o tulbură? Şi
am văzut cum tot gunoiul care era în lac a ieşit la mal. Deci acesta este rolul
unei treziri: să cureţe toată mizeria, să scoată afară tot ce este lumesc şi să
le scoată pe mal. Înţelegeţi?

Nădăjduiesc
că bisericile penticostale nu au nevoie de o trezire acum. Acesta este un timp
de bucurie, nu este nevoie de trezire, aşa-i? Trezirea este aici, oricum, de
aceea este atâta agitaţie şi freamăt.


revenim la subiectul nostru. Corabia se clătina, peştii se hrăneau, şi deodată
a venit balena şi l-a înghiţit pe Iona.

Acum
câţiva ani, când a fost adus pe o platformă un schelet de balenă, la
Louisville, un bărbat a spus: „Ştii povestea din Biblie, unde scrie că Iona a
fost înghiţit de o balenă? Ei bine, să ştii că aşa ceva ar fi fost imposibil,
pentru că gâtul unei balene este atât de mic încât nu poate înghiţi ceva mai
mare decât o portocală sau un grepfrut.” Eu eram doar un băieţandru, şi abia
mai târziu am citit ce s-a întâmplat cu Iona, dar m-am gândit: „Nu se poate fi
greşit şi să fie totuşi scris în Biblie, pentru că această întâmplare nu este o
poveste, ci este ceva adevărat.”

Vedeţi
voi, aceea a fost o balenă deosebită, pregătită de Dumnezeu pentru acea ocazie.
Dumnezeu poate face astfel de lucruri. Da, aşa este. În Geneza 22 scrie că
Dumnezeu Şi-a pregătit singur o jertfă sus pe munte, aşa că IeHoVaH Jireh putea
să pregătească şi o balenă.  Nu credeţi
lucrul acesta? A făcut una suficient de mare încât să-l poată înghiţi pe proroc,
iar după ce s-a hrănit, peştele… Cei care aveţi peşti în acvariu, ştiţi că după
ce îşi umplu burticile, peştii se lasă pe fundul apei, îşi strâng aripioarele
şi se odihnesc.  Aşa a făcut şi peştele
care l-a înghiţit pe Iona: s-a dus pe fundul mării, la o adâncime foarte mare,
şi s-a odihnit, pentru că avea burta plină.

Dar
Iona era în burta peştelui, încurcat în alge şi ierburi, şi se simţea groaznic;
s-a întors cu faţa în sus, în mâncarea digerată din burta peştelui, şi s-a
uitat…

Unii
oameni îmi spun: „Frate Branham, aseară v-aţi rugat pentru mine, dar mâna mea
este la fel.” Vedeţi, problema este că voi nu priviţi spre făgăduinţă, ci spre
simptome. Sau aud: „Aseară v-aţi rugat pentru mine fiindcă eram bolnav, dar
astăzi nu mă simt deloc mai bine. Mai rugaţi-vă o dată.”

Bine,
dar dacă ţi-ai acceptat vindecarea prima dată, nu mai este nevoie să ne rugăm
din nou, pentru că lucrarea este deja încheiată. Înţelegeţi? Vindecarea îţi
aparţine. Dar problema este că voi vă uitaţi la simptome. Depinde spre ce priviţi,
înţelegeţi?

Ce
s-ar fi întâmplat dacă Iona ar fi privit atunci la simptome? Dacă privea
încoace, vedea burta balenei; dacă privea încolo era tot burta balenei. Peste
tot era numai burta balenei. Era pe fundul mării învolburate, cu mâinile şi
picioarele legate. Dacă vorbim de simptome, Iona avea la ce să se uite în
situaţia în care se afla: era legat de mâini şi de picioare, şi zăcea între
acele alge şi ce mai mâncase peştele, pe fundul mării.

Dar
ştiţi ceva? Iona nu privea la burta balenei. Aceea era o minciună şi o amăgire.
Vedeţi? El trebuia să privească spre altceva, şi ştiţi ce a spus? „Iarăşi
voi vedea Templul Tău cel sfânt.”
(Iona 2.4). Iona ştia că atunci când a
închinat Templul, Solomon s-a rugat şi a zis: „Dacă-Ţi vor face rugăciuni cu
privirile întoarse spre ţara lor, spre ţara pe care ai dat-o părinţilor lor,
spre cetatea pe care ai ales-o şi spre Casa pe care am zidit-o eu, Numelui Tău,
ascultă din ceruri, din locul Locuinţei Tale, rugăciunile şi cererile lor.”
Iona s-a încrezut în rugăciunea aceea.

Ştiţi
ce a făcut Dumnezeu atunci?  Nu ştiu dacă
a pus acolo un rezervor cu oxigen sau altceva de genul acesta, dar cumva l-a
ţinut pe Iona în viaţă timp de trei zile şi trei nopţi. Dacă Iona a avut atâta
credinţă în acele împrejurări, dacă s-a încrezut în rugăciunea unui om, a unui
om obişnuit care mai târziu a alunecat, şi Dumnezeu a privit la credinţa lui,
ce ar trebui să facem noi în seara aceasta?

Noi
nu mai trebuie să privim la un templu făcut de mâini omeneşti, ci la Unul de
slavă; nu la un om care să alunece, ci la Fiul lui Dumnezeu, care poartă şi
acum haina Sa însângerată şi mijloceşte pentru noi. Ar trebui să nu mai privim
la simptomele noastre, ci la făgăduinţa lui Dumnezeu. Amin.

Orice
veţi cere în Numele Meu, voi face.”
(Ioan 14.13). Aceasta este totul.

El
este Marele Preot care stă la dreapta măririi în cer, şi mijloceşte pentru
mărturisirile noastre, după ce am crezut şi am mărturisit. Dacă credem, putem
aduce mărturie pentru tot ce a făcut El pentru noi, iar El va împlini de acolo
acele lucruri în prezenţa lui Dumnezeu. O, cum s-ar cuveni să ne bucurăm şi să
nu mai privim la simptome! Priviţi la ce a promis Domnul, la făgăduinţa Lui!

Aici
observăm un lucru ciudat şi anume că, balena aceea s-a tot plimbat timp de trei
zile şi trei nopţi de colo-colo prin apă, iar Iona era viu în pântecele ei.
După cum ştim, oamenii din cetatea aceea erau pescari, deci trăiau din pescuit,
aşa îşi câştigau pâinea, iar unul dintre zeii lor era chiar balena.

Şi
iată că într-o zi, pe când ieşeau la pescuit, zeul lor s-a ridicat din apă, a
venit la ţărm, a deschis gura şi de acolo a ieşit prorocul. Cum ar fi fost
posibil să nu-l creadă? Înţelegeţi? Sigur că da. Nu-i de mirare că au îmbrăcat
în sac şi cenuşă chiar şi animalele, pentru că prorocul ieşit din gura zeului
lor le-a spus să se pocăiască. Cred că puteţi vedea că Iona nu a ieşit din voia
lui Dumnezeu, ci era chiar în voia Lui.

Isus
a spus că o generaţie vicleană şi adulteră cere un semn. Observaţi lucrul
acesta? Şi îl va primi. El a promis că oamenii vor vedea acel semn, atunci când
a spus: „Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi
în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în
inima pământului.”
(Matei 12.40).

Aceasta este generaţia aceea vicleană şi adulteră, noi
ştim aceasta. Şi care era semnul pe care trebuiau să-l primească? Semnul
învierii. Isus nu este mort, ci a înviat. Marile oraşe comerciale sunt căzute
din nou în păcat, pradă diavolului, vrăjmaşului, pline de căsătorii şi
divorţuri, adulter, perversiuni şi tot felul de murdării; trăiesc într-o eră a
intelectualităţii, sunt trufaşi şi îngâmfaţi, şi au doar o formă de evlavie.
Prorocul a vorbit despre timpul acesta. Duhul Sfânt a spus clar că în zilele
din urmă va fi o astfel de generaţie; a spus că oamenii vor fi iubitori de
sine, trufaşi, batjocoritori, neascultători, neînfrânaţi, neiubitori de bine.

Voi ziceţi: „Aceia sunt comuniştii, frate Branham.” Nu,
domnilor, aceia sunt membrii bisericilor care au o formă de evlavie dar
tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu. Pentru ei este dat semnul lui Iona. Isus
Hristos este în seara aceasta cu poporul Său, făcând şi împlinind aceleaşi
lucruri ca înainte de a fi răstignit. El a înviat şi este cu noi. Voi nu
înţelegeţi lângă cine staţi acolo în audienţă: staţi lângă nişte fii şi fiice
de Dumnezeu.

Poate este scris bine că nu înţelegem. Noi suntem adunaţi
în locurile cereşti şi privim spre acest Urim şi Tumim al zilelor din urmă care
reflectă prezenţa Lui, deoarece El Se pregăteşte să vină. El Îşi face apariţia
sub forma Duhului Sfânt şi Îşi pregăteşte Biserica pentru a fi gata să-L
primească şi să fie primită. Amin. Suntem atât de bucuroşi să ştim lucrul
acesta!

Aşadar, eu nu cred că Iona a ieşit afară din voia lui
Dumnezeu, dar cred că o generaţie vicleană şi preacurvară cere un semn.
Dumnezeu nu i-a refuzat niciodată, ci le-a dat întotdeauna un semn.

Să mergem acum la următorul personaj, la Solomon. Oricine
citeşte Biblia ştie că zilele lui Solomon au fost epoca de aur a lui Israel. Ei
au prosperat foarte mult, din cauză că nu au purtat nici un război. În epoca
aceea de aur au construit şi Templul de la Ierusalim.

Aceasta s-a întâmplat pentru că atunci când a preluat
tronul, Solomon, fiul lui David, nu s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea toate
aceste lucruri pământeşti, ci a cerut înţelepciune ca să ştie cum să conducă
Israelul şi cum să-i ţină pe oameni împreună, iar Dumnezeu l-a ascultat şi i-a
dat un dar de deosebire. Într-adevăr, aşa a făcut. Astfel,  Solomon putea deosebi binele de rău, iar
vestea aceasta s-a răspândit în toată lumea.

În fiecare epocă, Dumnezeu a avut un popor la care  i-a dat un dar şi un semn, pentru că darul
aduce un semn. De aceea i-a mustrat Isus, pentru că El era Darul lui Dumnezeu,
iar semnul darului lui Dumnezeu era legitimat. Astfel, El le-a spus: „…dacă
nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, pentru că ele
mărturisesc despre Mine.”
(Ioan 10.38; 5.36). Înţelegeţi?

Nu ar fi frumos ca întreaga Americă să creadă Darul lui
Dumnezeu pentru zilele din urmă, pe Duhul Sfânt? Acesta este Darul lui
Dumnezeu. Sigur că da. Gândiţi-vă numai. Ce s-a întâmplat atunci când ei au
respins semnul şi darul? Ţara a fost cuprinsă de haos. Dar când au acceptat
darul, ţara a avut o epocă de aur. Acelaşi lucru este valabil şi în seara
aceasta.

Gândiţi-vă cum ar fi dacă toţi americanii ar spune în
seara aceasta că sunt creştini, că cred în Isus Hristos, că Îl primesc şi cred
în darul pe care ni L-a trimis Dumnezeu în zilele din urmă. Ştiţi ce s-ar
întâmpla? Nu ar mai fi nevoie de poliţie şi ar putea să dea foc la închisori,
pentru că nu ar mai fi nevoie de ele. Nu ar mai fi nici tribunale şi alte
lucruri, pentru că nu ne-ar mai trebui. Atunci ar începe Mileniul. Sigur că da.

Dar ce fac ei? Resping darul lui Dumnezeu. Şi nu doar
atât, ci fac la fel ca în zilele lui Noe: râd şi îşi bat joc de El, în timp ce
noi ne ostenim. Aşa este.

Şi Noe s-a ostenit. Fie că este vorba de Noe sau de
Solomon, Dumnezeu… După ce Noe a transmis mesajul, Dumnezeu i-a spus să intre
în arcă şi apoi a închis uşa după el. Noe a crezut că în dimineaţa următoare va
începe să plouă, dar n-a fost aşa. Noe a intrat în arcă în a şaptesprezecea zi
a lunii februarie, dar ştiţi ceva? Nu a plouat o săptămână întreagă după aceea.
Oamenii care erau acolo, credincioşii căldicei, au zis: „Poate că omul acela a
avut dreptate. Haideţi să mergem să vedem dacă chiar se întâmplă ceva. Ştiinţa
spune că nu există apă acolo sus, dar el spune că Dumnezeu poate să facă apă
dacă aşa a promis. S-ar putea să fie cum a zis el, aşa că haideţi să stăm
pe-acolo.”

Sunt atât de mulţi oameni ca aceştia în zilele noastre,
care stau să vadă dacă se întâmplă ceva. Înţelegeţi? Ei şi-au zis: „Dacă vedem
că într-adevăr începe să se adune apă acolo în cer,  nori sau ceva, o să batem la uşă şi vom
intra.”

În prima zi, Noe a aşteptat să înceapă ploaia. A stat
toată ziua şi a privit pe fereastră, dar soarele a răsărit şi a traversat
cerul, fără să vadă vreun strop de ploaie. Ştiţi aceasta. Atunci Noe a început
să se întrebe dacă a avut într-adevăr dreptate.

A trecut a doua zi, apoi a treia… Voi, penticostalilor,
nu staţi să vă gândiţi dacă aveţi dreptate sau nu. Rămâneţi pe loc şi
osteniţi-vă. El a promis, aşa că va face întocmai cum a spus. Vedeţi?

Acum câteva seri am vorbit predica „Presupunând,” şi am
întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă apostolii ar fi spus: „Am aşteptat nouă
zile, aşa că credem că avem deja Duhul Sfânt. Haideţi să mergem să ne începem
slujba.”? Dar ei n-au făcut aşa, ci au aşteptat până când a venit semnul
biblic, până când totul a fost aşa cum trebuia. Nu s-au gândit la nimic. Ei
L-au văzut pe Dumnezeu legitimându-Se atunci când Urim şi Tumim au strălucit în
vieţile lor, iar Petru a zis: „Aceasta este ceea ce a fost spus prin
prorocul Ioel…”
 Aşa este, el a putut
pune degetul în Scriptură. Aceasta este Biserica lui Dumnezeu de astăzi.

Solomon a fost marele uns al lui Dumnezeu. Îmi place să-mi
imaginez cum toată lumea, întregul popor trăia în pace şi înţelegere, cu o
inimă şi un gând. Nu aşa trebuie să fie? Cum ar fi dacă toate bisericile care
îşi zic „Biserica lui Hristos,” ar fi o inimă şi un gând, cum era Israelul în
zilele acelea?

Nici măcar unul nu s-a ridicat să zică: „Nu ştiu ce să
zic despre bătrânul Solomon. Mi se pare cam fanatic. Tu ce crezi despre
aceasta, Jim?”

„O, da, şi mie mi se pare că este un fanatic.”

Niciunul nu s-a rupt din mijlocul poporului. Nu. Toată
lumea venea la adunări şi toţi spuneau: „O, păstorul Solomon! Nu am mai văzut
în viaţa mea aşa ceva. Glorie lui Dumnezeu pentru că Şi-a trimis Duhul peste
noi!” O astfel de trezire se răspândeşte în întreaga lume. Aşa este.

În zilele acelea nu exista televiziune, radio sau presă,
care să răspândească ştirile, ci totul se transmitea din gură în gură. Marile
caravane cu cămile care străbăteau ţara dintr-un colţ într-altul, duceau
veştile pretutindeni unde ajungeau. După o vreme, vestea despre Solomon a ajuns
până departe în Seba, acolo unde domnea o regină. Ea era păgână, dar a auzit pe
cineva care povestea: „Vai, tocmai am trecut prin Israel ca să cumpărăm nişte
mărfuri ca să le aducem aici! Ar trebui să vezi ţara aceea, să vezi ce adunări
se ţin acolo! Sunt toţi ca un singur om. Dumnezeul lor se numeşte IaHVeH, şi El
a ales un om prin care lucrează şi Se legitimează ca Dumnezeu.” Oh, ce discuţii
trebuie să se fi purtat acolo!

Voi ştiţi cum vine credinţa: prin ascultarea Cuvântului
lui Dumnezeu. Înţelegeţi? Aşa este. Ascultându-i pe oamenii aceia, micuţa
regină a început să se gândească în inima ei: „Oare toate sunt aşa cum mi se
spun? Voi vedea atunci când va sosi următoarea caravană.”

Apoi, când a sosit următoarea caravană, ea a întrebat:

„Aţi trecut prin Israel?”

„Da, de acolo venim.”

„Este adevărat că ei au acolo o mare trezire de
Cincizecime? Este aşa cum se povesteşte, sau nu?”

„O, ei sunt toţi cu o inimă şi un gând!”

Cât aş vrea ca şi grupul acesta să simtă aceasta astăzi!
Vă spun că mâine dimineaţa, ziarele din Columbia ar avea acest lucru pe prima
pagină.

„O, da, minunat!” a spus regina. „Dar pe omul acela,
Solomon, l-aţi văzut?”

„Da.”

„Este adevărat că Dumnezeul lor Se descoperă prin acel
bărbat?”

„Da, aşa este.”

O, cum a început să-i bată inima, fiindcă voia să meargă
şi ea acolo! Dacă şi noi am spune cât de buni sunt oamenii noştri şi cât de
minunat este Duhul Sfânt, în loc să ne vorbim de rău unii pe alţii… Înţelegeţi?
Voi sunteţi sarea pământului. Vedeţi? Dar sarea are efect numai după ce atinge
mâncarea. Vedeţi? Dacă am fi şi noi foarte săraţi, lumii ar începe să-i fie
sete, nu credeţi? Aşa este. Fiţi cât se poate de săraţi!

Aflăm, deci, că Solomon trăia într-un timp minunat, aşa
că această regină a început să flămânzească şi să înseteze. Îmi pot imagina cum
se trezea noaptea, îşi chema slujitoarele şi le spunea: „O, am avut un vis tare
ciudat! Căpetenia caravanei mi-a povestit astăzi despre trezirea din Israel, şi
cred că de aceea am visat aşa.”

Inima ei a început să bată tot mai tare, iar într-o zi
împărăteasa a spus: „Ştiţi ce? Voi merge eu însămi acolo ca să văd dacă este
aşa cum mi s-a spus.” Acesta este un lucru bun. Trebuie să faceţi alegerea.
Ştiţi, când începe să pulseze ceva, să înseteze, este timpul să pleci la drum.
Dacă ai început să te gândeşti: „Aş putea muri dintr-o zi în alta, şi nu L-am
cunoscut pe Dumnezeu,” atunci este timpul să începi, pentru că aceasta este
lumina roşie a lui Dumnezeu. Semnalul se apropie să vină, aşa că ar fi bine să
te grăbeşti. Dacă ceva îţi spune în seara aceasta: Cred că undeva este o
fântână a vindecării,” să ştii că aceea este chemarea lui Dumnezeu. Intră,
grăbeşte-te, pentru că apa este deja tulburată! Tot ce trebuie să faci, este să
păşeşti înăuntru.

„Dar eu nu am tulburat nimic, frate Branham.”

Tulburarea apei s-a făcut acum o  mie nouă sute de ani, la Calvar, iar în ziua
Cincizecimii, lucrurile s-au agitat şi mai mult, totul s-a cutremurat. Acum nu
mai trebuie decât să păşim în apele Duhului şi să fim vindecaţi.

Femeia aceasta flămânzea şi înseta să meargă acolo. Era
şi ea un membru al bisericii, aşa că trebuia să primească învoire de la preotul
păgân din biserica ei, ca să vadă dacă poate merge la acea trezire sau nu. O
pot vedea cum s-a dus la el şi i-a zis:

Sfinte părinte, aş vrea să-mi dai consimţământul tău… Mi
s-a spus că în Israel este o mare trezire, şi că ei au un Dumnezeu care
trăieşte printre oameni, aşa că toţi sunt o singură inimă. Mi s-a mai spus că
unul dintre ei are un fel de dar al deosebirii, aşa că cunoaşte lucrurile
ascunse şi poate spune dinainte lucrurile care se vor întâmpla. Ei zic că
Dumnezeul pe care Îl slujesc ei este Cel mai mare. Ştii, părinte, aş vrea să
merg să vă dacă lucrurile sunt într-adevăr aşa cum mi s-a spus.”

Îmi pot închipui ce s-a întâmplat mai departe, cum el i-a
spus: „Copila mea, nu se cade ca o regină ca tine să meargă în mijlocul unei
asemenea adunări.”

Voi ştiţi că oamenii peste care Îşi revarsă Dumnezeu
Duhul, sunt priviţi întotdeauna cu dispreţ, ca o adunătură de nebuni. Este
adevărat că ei nu ştiu nimic despre această lume, şi că au renunţat la
propriile lor gânduri pentru a avea gândul lui Hristos. Înţelegeţi?

Cu siguranţă şi Israelul era vorbit de rău şi denigrat în
zilele acelea. Parcă-l aud pe preotul acela cum îi spune:

Nu! În nici un caz! Dacă ar exista un asemenea dar,  l-am avea noi, ar fi în biserica aceasta, în
adunarea  noastră. Dacă ar exista, s-ar
întâmpla aici, nu în altă parte!” Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. Aşa
este.

Atunci împărăteasa i-a zis: „Nu-i aşa, părinte. Mie mi
s-a spus altceva, aşa că aş vrea să-mi dai permisiunea să mă duc acolo ca să
văd cum stau lucrurile.”

„Ascultă, tu eşti un mare demnitar, ai o reputaţie, eşti
o persoană cu renume. Nu te poţi înjosi atât de mult, nu se poate să mergi la
adunarea aceea.”

„Domnule, ştii ceva? Voi merge oricum…”

Ştiţi, când Dumnezeu îţi cercetează inima, se întâmplă
ceva, iar atunci nu te mai poate ţine nimic deoparte. Aşa este.

Inima ei îi spunea: „Trebuie să mergi, orice ar fi!”

„Am auzit toate acele lucruri.” Aşa vine credinţa. „Am să
merg şi voi vedea cu ochii mei dacă-i aşa. Apoi mă întorc şi-ţi povestesc ce am
văzut.”

„Nu vei avea niciodată permisiunea mea! Bunica şi bunicul
tău, străbunicii tăi şi toate reginele de dinaintea ta, s-ar răsuci în mormânt
dacă ar şti că ai făcut aşa ceva!”

Dar ea şi-a zis în inima ei: „N-au decât să se
răsucească, fiindcă voi merge oricum!” Vedeţi?

De ce a făcut aceasta? Pentru că credinţa vine prin
auzire, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu. Şi când Dumnezeu bate la
uşa unei inimi, nu te poţi abate, nu poţi decât să faci ce-ţi spune. Nu se
poate altfel. Iată că acum El bătea la inima ei.

Preotul a zis: „De ce nu stai tu mai bine în biserica
aceasta, şi poate că într-o zi marele Dagon, unul din zeii noştri de aici, se
va mişca…”

„Vreau să-ţi spun ceva,” i-a răspuns ea. „Toată viaţa am
trăit în templul acesta, şi în fiecare zi mi-ai vorbit despre acest zeu, aşa
cum mi-a vorbit şi mama. Ai aici o carte cu dogme, ai idoli agăţaţi pe pereţi,
dar n-am văzut niciodată să se întâmple ceva.”

Da, îmi place aceasta! Dacă există un Dumnezeu care să
locuiască în tine… Ştiţi cum era închinarea păgână? Ştiu că este târziu… Mă uit
la ceas şi văd că am să întârzii din nou.

În închinarea păgână, ei aduceau idolul şi îl aşezau
undeva. Apoi venea un preot care binecuvânta candela, după care puneau acea
candelă în faţa idolului, îi aduceau şi ceva de mâncare, şi mâncau împreună cu
el. Apoi se prosternau în faţa acelui idol şi se concentrau în asemenea măsură
încât aveau impresia că idolul acela vorbeşte cu ei. Aceea era închinarea
idolatrică, păgână.

Lucrul acesta este contrar lui Dumnezeu, înţelegeţi?
Dumnezeu nu este un idol; Dumnezeu este Duh, iar noi ne închinăm Lui. Duhul Lui
nu intră în nici un idol, aşa cum încearcă să ne facă să credem unii aşa-zişi
creştini, ci Duhul Lui intră în voi. Voi sunteţi casa lui Dumnezeu, sunteţi
vii, vă mişcaţi, şi Dumnezeul cel Adevărat Se manifestă prin voi. „Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în locaşuri
făcute de mâini omeneşti,”

ci: „ci Mi-ai pregătit un trup.” (Fapte 7.48; Evrei 10.5).

Voi sunteţi Epistola vie a lui Dumnezeu, iar
Dumnezeu este în voi şi lucrează prin voi. O, dacă aţi putea să vă plecaţi în
faţa Lui şi să ziceţi: „Doamne, sunt un păcătos. Vino Tu şi locuieşte în
mine!”, atunci Duhul Sfânt ar veni în voi şi aţi fi templul viu al Duhului lui
Dumnezeu, un reprezentant al Lui, şi Dumnezeu le-ar vorbi celorlalţi prin
buzele voastre.

Probabil, femeia aceasta i-a spus preotului:
„De atâţia ani de când sunt aici, mi-ai tot vorbit despre aceste lucruri, dar
nu l-am auzit niciodată pe idolul acela vorbind. Nimeni n-a făcut nimic
neobişnuit, ci a fost întotdeauna total lipsit de viaţă. Dar dacă există undeva
un Dumnezeu care poate da Viaţă, vreau s-o primesc şi eu.”

La aceste cuvinte spuse de ea, pot spune şi
eu „Amin. Vreau să găsesc şi eu acea Viaţă.”

Primul lucru pe care l-a pierdut atunci, a
fost statutul de membru. Şi-a luat carnetul de membru sub braţ şi a plecat.
Ştia că urma să aibă de înfruntat câteva obstacole ca să ajungă acolo, dar şi-a
zis: „Voi merge acolo! Am citit tot ce se putea citi despre acest IaHVeH, aşa
că este timpul să merg acolo şi să văd cu ochii mei.” Apoi a încărcat cămilele
cu daruri, zicându-şi: „Dacă lucrurile sunt aşa cum mi s-a spus, voi contribui
şi eu, iar dacă nu, îmi voi lua banii înapoi.” Cred că împărăteasa aceasta ar
putea să ne dea câteva lecţii şi nouă. Nu credeţi, americanilor? Da, domnilor.
Dacă acolo este ceva, merită totul. Dacă nu este, nu merită nimic şi trebuie să
te îndepărtezi de acel lucru.

Apoi a mai zis: „Dacă acest IaHVeH este aşa
cum se susţine, dacă Îl văd cu ochii mei manifestându-Se, sunt gata să-I dau
totul, iar dacă nu, îmi voi lua darurile înapoi.” Cămilele erau încărcate cu
aur şi alte lucruri, iar drumul avea câteva sute de mile, ştiaţi? Copiii lui
Esau locuiau în deşert şi erau tâlhari. Ce pradă uşoară ar fi fost pentru acei
tâlhari caravana împărătesei! Ar fi putut s-o ucidă pe împărătească şi pe
eunucii ei, şi să fure toate bogăţiile pe care le avea la ea.

Dar ştiţi ceva? Când mergi să-L întâlneşti pe
Hristos, când eşti absolut hotărât să-L vezi, nu te mai interesează pericolele
şi nu-ţi mai pasă de nimic altceva. Tu ai o singură ţintă, un singur obiectiv,
iar acela este să-L întâlneşti pe Hristos. O, dacă ar putea flămânzi lumea în
felul acesta! Ea voia să-L întâlnească pe Hristos, aceasta era ţinta ei! De
fapt, ea urma să-l întâlnească pe Solomon, care avea darul, şi să vadă dacă
Dumnezeu era într-adevăr cu el. Vedeţi? Ea nu se mai gândea la nici un pericol,
nu o mai interesa nimic altceva, decât să-L vadă pe El.

Odată, am văzut o femeie care s-a ridicat şi
a strigat, după care a început să alerge şi să sară peste scaune. A sărit peste
vreo patru rânduri. Cineva a zis: „Femeia aceea putea să-şi rupă gâtul!” Eu o
cunoşteam, fiindcă era o gospodină din împrejurimi, aşa că le-am zis: „Nu s-a
gândit la aceasta!” Ea tocmai trecuse în acea stare şi nu mai putea sta jos.
Aceasta era tot. Ea alerga, era înflăcărată. Simţea nevoia să alerge; nu se mai
gândea la pericole, ci fugea pur şi simplu mai departe.

Cum ziceţi voi: „Dacă nu faci cutare şi
cutare lucru, vei muri.” Aceste lucruri nu se mai văd, ci dacă iei în tine
Cuvântul lui Dumnezeu, alergi tot înainte. Aşa alerga ea!

Dacă vă uitaţi pe hartă, veţi vedea că între
Ierusalim şi Seba este deşertul Sahara. 
Cu cămila, ai nevoie de trei luni ca să-l poţi străbate. Ea nu l-a
traversat într-un Cadillac cu aer condiţionat, înţelegeţi? Ci călare pe cămilă,
timp de trei luni. Ea flămânzea cu adevărat după Dumnezeu. Problema
penticostalilor de astăzi este că avem totul sub nas, ne uităm şi zicem: „Da,
este în ordine. Este bine aşa.” Înţelegeţi? Dar atunci când trebuie să plăteşti
un preţ, te bucuri cu adevărat de ceea ce primeşti. Înţelegeţi? Aşa este.

Aşadar, ea trebuia să traverseze Sahara.
Călătoreau aproape toată noaptea pe cămile. Era însoţită, probabil, de câteva
servitoare şi de eunuci şi nu se gândea că ar putea exista alte pericole. Zi de
zi, când poposeau prin oaze,  ea
deschidea manuscrisele despre IaHVeH şi citea, fiindcă credinţa vine în urma
auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. Vedeţi? Ea avea acele suluri şi le citea fiindcă
voia să ştie exact Cine era IaHVeH şi să-l cunoască pe Solomon, prin care lucra
acest IaHVeH. De aceea s-a dus: fiindcă voia să afle.

În final, a ajuns la poartă. Odată ajunsă
acolo, probabil a descărcat de pe cămile şi a poposit în loc deschis. Haideţi
să facem o scurtă adaptare. Acolo erau oameni veniţi din toate părţile. A doua
zi dimineaţa, ea s-a aranjat şi s-a dus să-l întâlnească pe împărat.

Atunci a răsunat muzica şi a venit păstorul
Solomon. Împărăteasa nu avea număr de rugăciune, aşa că a stat mai în spate şi
a aşteptat, iar când păstorul Solomon a început să vorbească, ea şi-a dat seama
că vorbeşte cu înţelepciune, şi că era exact cum i se povestise.

În ziua următoare s-a dus din nou şi s-a
aşezat mai aproape, pe la mijloc, apoi a reuşit să vină şi mai aproape de el,
până când s-a trezit că a ajuns în rândul de rugăciune. Ajunsă în faţa lui
Solomon, ea a zis: „Acum voi şti dacă este adevărat sau nu ceea ce mi s-a spus.
Ceva din sufletul meu îmi spune că este adevărat.” Biblia spune că nu exista
nimic să nu fie cunoscut de Solomon. Aşa este. Şi ştiţi ce a spus ea, atunci
când Solomon a început să-i vorbească şi să-i descopere gândurile şi dorinţele
inimii?

S-a ridicat în picioare în faţa poporului –
a, vrea s-o priviţi cu atenţie pe păgâna aceasta -, şi a zis: „Tot ce am auzit
este adevărat; ba chiar am văzut mai mult decât mi s-a spus.” Era mai mult
decât convinsă, pentru că a văzut acele lucruri împlinindu-se cu ceilalţi, dar
acum le vedea împlinite cu ea însăşi. Amin.

Dacă nu crezi că Duhul Sfânt are dreptate,
încearcă-L şi tu. Poate ai auzit ce s-a întâmplat cu alţii, dar aşteaptă până
când El ajunge la tine. Atunci vei şti cu siguranţă că este darul lui Dumnezeu.
El alungă mânia, păcatul, necredinţa, toate îndoielile şi temerile. Chiar şi
frica de moarte dispare atunci când vine Duhul Sfânt în tine. Acesta este
adevărul, prieteni. Dacă nu L-aţi primit încă, nu lăsaţi să treacă noaptea
aceasta fără să-L primiţi!

Ce lucru minunat! Micuţa doamnă era atât de
emoţionată încât s-a ridicat şi a vorbit acolo. Ba chiar a vrut să ia şi nişte
pământ cu ea acasă, pentru că devenise credincioasă. Nu este de mirare că Isus
a spus: „Împărăteasa de la
Miazăzi se va scula alături de neamul acesta în ziua judecăţii şi-l va osândi,
pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui
Solomon; şi iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.”

Solomon avea numai deosebirea duhurilor, dar priviţi cât
de măreţ era El!

În seara aceasta, la două mii de ani de când El a murit,
a fost îngropat şi S-a ridicat din nou în slavă, ca Mare Preot, într-o lume
necredincioasă, comunistă, în mijlocul tuturor acestor lucruri, stă Unul mai
mare decât Solomon, mai mare decât toţi, Acelaşi Dumnezeu cu acelaşi dar
făgăduit, acelaşi Duh Sfânt şi aceeaşi Viaţă veşnică.

Ce se întâmplase cu doamna aceea? Ea văzuse pentru prima
dată în viaţa ei ceva real, nu un teatru, un ritual, o prefăcătorie sau ceva de
felul acesta. Ea venise la o biserică în care Îl văzuse pe Dumnezeu în acţiune.
Dacă această femeie se va ridica alături de generaţia care era pe pământ în
zilele lui Isus şi o va osândi, ce să mai spunem de generaţia de astăzi?

Ea a mers două mii sau nu ştiu câte mii de mile, timp de
aproximativ nouăzeci de zile. Odată am calculat şi mi-am şi notat ce distanţă a
parcurs ea. Ce ştiu este că o asemenea călătorie prin deşert era foarte
periculoasă şi dura în jur de nouăzeci de zile, adică trei luni, şi aceasta
numai ca să audă înţelepciunea lui Solomon. Iar noi, cei din America, abia dacă
trecem strada ca să vedem puterea învierii lui Isus Hristos, prin Biblie, prin
acest Urim şi Tumim despre care El a spus că Îl va reflecta în zilele din urmă.
Biblia dovedeşte că suntem aici.

Duhul Sfânt a coborât în biserică cu mărturia Cuvântului
şi a făcut în mijlocul nostru semnele şi minunile lui Isus Hristos cel înviat,
Unul mai mare decât Solomon. Duhul nemuritor al lui Dumnezeu lucrează, şi nu
numai printr-un om, ci cu întreaga biserică, arătând semne şi minuni, vindecând
bolnavii, înviind morţii, scoţând duhuri şi întorcându-i pe păcătoşi. Prin
aceste semne, El arată că este aici, descoperind inima şi gândurile oamenilor,
aşa cum a promis că va face. Ţineţi minte că acesta a fost ultimul semn pe care
l-a primit Israel, şi tot acesta este ultimul semn făgăduit pentru noi acum:
semnul zilelor de pe urmă. Aici suntem noi.

Împărăteasa aceasta a văzut ceva real, ceva ce putea
vedea cu proprii săi ochi. Ceva adevărat. Ea a putut vedea manifestarea Duhului
prin acel bărbat şi a ştiut că acel lucru nu putea fi…

Dacă biserica de astăzi n-ar scoate presiunea aburului
prin fluier, ci l-ar pune la treabă, însetând şi flămânzind să-i aducă pe
oameni să vadă aceste lucruri… Înţelegeţi? Ei vor să vadă ceva real. Oamenii
care flămânzesc şi însetează după Dumnezeu, nu mai vor să vină doar şi să-şi
treacă numele într-un registru, ci vor să vadă ceva adevărat.

Poate v-am mai povestit această întâmplare care s-a
petrecut nu cu mult timp în urmă. După cum ştiţi, mie îmi place să vânez. Nu
sunt vânător, dar vânez în Africa, în India şi oriunde ajung în lume. Mama mea
era pe jumătate indiană, iar bunicul era un vânător vestit, aşa că şi eu am
îndrăgit vânătoarea. Primul lucru pe care l-am cumpărat cu cei douăzeci şi
cinci de cenţi primiţi pentru o  zi de
semănat cartofi, au fost două capcane de metal. Aşa mi-am început cariera de
vânător. Am prins un oposum şi i-am vândut blana, iar cu banii aceia mi-am mai
luat câteva capcane. Atunci a început afacerea. Aveam doar opt ani, iar de
atunci am vânat tot timpul.

Obişnuiam să vânez, departe, în pădurile din nord,
alături de un vânător foarte bun din zona aceea, pe nume Bert Call. El era un
vânător adevărat, nu trebuia să-i porţi de grijă. De multe ori, când pleci în
pădure cu un om care nu ştie să se orienteze sau să urmeze semnele precum
muşchiul de pe copaci şi altele, te trezeşti că trebuie să-l cauţi câte două
zile. Dar cu Bert nu era aşa. În şesurile din Maine şi peste tot, el ştia exact
unde se află. Dacă plecam la vânătoare dimineaţa, nu trebuia să-ţi faci griji.
Chiar dacă ne despărţeam, seara Bert era la locul de întâlnire. Ne plăcea să
vânăm împreună.

Un singur lucru aveam împotriva lui, şi anume că era cel
mai crud om pe care l-am cunoscut. Avea ochii ca de şopârlă, întinşi, cum
încearcă să şi-i machieze femeile din ziua de azi. Nu arăta ca un om normal,
iar ochii aceia de şopârlă arătau răutatea din el.

Când mergeam împreună la vânătoare, împuşca
în faţa mea pui de căprioară numai ca să mă necăjească pe mine. Eu nu am nimic
împotriva vânatului puilor, de vreme ce legea spune că este voie; administraţia
pădurilor spune că sunt destui, aşa că au permis acest lucru, deci nu contează
vârsta animalului.

Avraam a ucis odată un viţel şi l-a gătit,
iar Domnul a mâncat. Aşa este. Aşa că nu uciderea puilor era problema, ci
faptul că o făcea din răutate, iar eu cred că aceasta este o crimă. Eu n-aş
putea să vânez aşa.

Când vedea un pui de ciută, Bert se întorcea
şi trăgea în el. Eu i-am zis: „Bert, tu eşti un om bun şi eu te iubesc, dar nu
am mai văzut oameni care să fie atât de nemiloşi ca tine.”

„Hei, pastore, aşa sunteţi voi toţi, prea
sensibili. Termină cu asta!” mi-a răspuns el.

Într-o iarnă m-am dus din nou acolo ca să
vânăm împreună. De fapt, era toamna târziu, ninsese, iar sezonul de vânătoare
începuse deja de câteva săptămâni. M-am întâlnit cu Bert acolo, şi am ridicat
tabăra. Am băut câte o ciocolată caldă de la termos, apoi ne-am apucat de
treabă. Ne prinsese noaptea prin zăpadă, aşa că făcuserăm un foc – aveam
întotdeauna chibrituri la noi, câte un sandvici sau ceva de mâncare, şi
ciocolată caldă la termos, ca să ne ţină de cald toată noaptea.

În dimineaţa aceea am urcat pe Jefferson
Notch şi am trecut în Presidenţial Range. N-am găsit nici măcar o urmă de
căprioară. Ziceţi că Houdini a fost un maestru al evadărilor? Ei bine, ciutele
cu codiţă albă sunt şi mai bune la aşa ceva. Se ascund prin desişuri şi nu le
mai vezi. Abia seara târziu, înainte de lăsarea întunericului, poţi vedea
vreuna mişcându-se, iar dacă era lună plină, nu ieşeau decât noaptea târziu.
Înţelegeţi? După ce trăgeai spre ele, cu greu le mai dădeai de urmă, dar în
dimineaţa aceea, nu am găsit nici măcar o urmă.

Se apropia amiaza, dar chiar înainte de a
pleca, Bert mi-a zis: „Am ceva pentru tine, Billy.

„Ce anume?” l-am întrebat eu. Atunci a scos
din buzunar un fluier. „Este pentru coioţi?”

„Nu,” a răspuns el. „Este un fluier care
cheamă căprioarele. Ia ascultă!” A suflat în fluier şi s-a auzit ca atunci când
mugeşte un pui de căprioară aflat în pericol, care îşi strigă mama.

„Bert, nu poţi face aceasta!” i-am zis eu.

„Oh, predicatorule, voi sunteţi prea fricoşi
ca să fiţi vânători,” mi-a replicat el.

„Bert, mie chiar îmi place să vânez, dar nu
împuşc pui mici de căprioară. Nu se cade să foloseşti un asemenea fluier. Nu
sufla din el!”

„Stai să vezi,” a zis el.

Pe la ora unsprezece am ajuns într-un luminiş
mare cam cât sala aceasta, acoperit de zăpadă. Eu uitasem de fluier şi am văzut
că Bert s-a întins să ia ceva. M-am gândit că vrea să soarbă o gură de
ciocolată caldă, dar el a scos fluierul. Când l-am văzut, i-am zis: „Bert, nu
face aceasta!”

El mi-a făcut semn să tac, după care a suflat
în fluier. Sunetul era exact ca al unui pui de ciută care îşi caută mama.

După ce a sunat, în partea opusă a
luminişului a apărut o căprioară mare, o mamă adevărată, cu urechi mari, cu
ochi mari căprui, un exemplar foarte frumos. Bert se ascunsese în spatele unui
tufiş şi mă privea cu ochii lui de şopârlă. Eu mă gândeam: „Vai, sper că nu are
de gând să facă aşa ceva!” Dar el a sunat din nou din fluier.

Este foarte neobişnuit pentru o căprioară să
se arate într-un asemenea moment al zilei, mai ales în sezonul de vânătoare.
dar când Bert a sunat din nou, ea a ieşit drept în luminiş, ceea ce este şi mai
neobişnuit la ele. Dar vedeţi voi, ea era mamă, avea inimă de mamă. Nu ieşise
ca să arate cât este de neînfricată, dar pentru că simţea ca o mamă, ştia că
trebuie să găsească puiul aflat în necaz, iar în clipa aceea nu se mai temea de
nimic. Voia doar să găsească puiul care plângea. Parcă o văd cum stătea cu
urechile ciulite şi asculta atentă.

Atunci m-am uitat spre Bert. Noi nu încărcam
arma decât atunci când vedeam ceva spre care să tragem. L-am văzut cum a
încărcat un glonţ. Avea un calibru .30-06. Avea ţintă sigură. L-am văzut cum
s-a ridicat şi m-am gândit: „Vai de mine, glonţul îi va zdrobi inima
credincioasă de mamă. Cum poate face aşa ceva, când căprioara aceasta nu vrea
decât să-şi găsească puiul?” Înţelegeţi?

Atunci el a sunat din nou. Atunci căprioara
l-a simţit pe vânător, dar nu a fugit. În mod normal, aşa ar fi făcut, dar
glasul puiului se auzea atât de jalnic, încât nu-i mai păsa de moarte. Ea era
hotărâtă să găsească puiul aflat în necaz. Aceasta este o purtare de mamă
adevărată; nimic nu poate înlocui aşa ceva, decât Domnul.

Domnul a zis: „Poate o femeie să uite
copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar
dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip.

Iată că te-am săpat pe mâinile Mele şi
zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!”
(Isaia 49.15-16).

Am văzut cum vânătorul s-a întors şi şi-a
pregătit arma. Ştiam că glonţul fusese îndreptat spre inima ei, un glonţ
explozibil, de doisprezece grame. Acesta i-ar fi smuls din piept inima de mamă.
Mă gândeam: „Oare cum poate face aşa ceva?” Nu puteam să mă uit, aşa că m-am
întors cu spatele şi m-am rugat, pentru că eram după nişte tufişuri: „Tată
ceresc, nu-l lăsa să facă lucrul acesta, nu-i da voie!” Asculta, şi mă aşteptam
ca dint-o clipă în alta să aud arma trăgând. Dar nu s-a auzit nimic. Am mai
aşteptat puţin, dar focul de armă tot nu s-a auzit. M-am întors să văd ce se
întâmplă şi am văzut arma lăsată în jos. Vânătorul s-a întors şi el spre mine,
iar când l-am privit, am văzut cum lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. A
aruncat arma la pământ, m-a apucat de pantaloni şi a zis: „Billy, m-am săturat!
Roagă-te pentru mine şi condu-mă la acel Isus despre care vorbeşti.”

Ce se întâmplase? Care era problema? Văzuse
ceva adevărat. Văzuse ceva ce nu putea fi regizat, ceva original, iar aceasta
l-a mişcat. Aceasta dorim să vedem fiecare dintre noi: ceva real, nu ceva regizat,
prefăcut, ci un Dumnezeu real, o iubire adevărată, în acţiune. Nu tânjesc
inimile voastre după lucrul acesta? Haideţi să ne plecăm capetele şi să vorbim
o clipă cu El.

În timp ce stăm cu capetele plecate,
gândiţi-vă cu sinceritate câţi dintre voi, cei prezenţi în seara aceasta aici,
aţi vrea să fiţi creştini în măsura în care căprioara aceea era mamă? Ridicaţi
mâna şi spuneţi: „Vreau să fiu un astfel de creştin. Dumnezeu să vă
binecuvânteze. Spuneţi: „Chiar dacă ceva m-ar trimite direct în ghearele morţii,
iubirea mea pentru Hristos m-ar face să nu mă clintesc, pentru că este o
dragoste nemuritoare. Îl iubesc cu tot ce sunt.” El vă vede mâinile.

Tată ceresc, într-adevăr aici se află Unul
mai mare decât Solomon, Unul mai mare decât oricare dintre proroci. Duhul Sfânt
este aici, Darul lui Dumnezeu pentru oameni. Sute şi sute de ani, El nu S-a
putut desfăşura în biserică, dar a promis că în zilele din urmă va avea o
biserică fără pată şi fără zbârcitură. În seara aceasta, noi Îl vedem
manifestându-se.

El a venit în mijlocul nostru vorbind în
limbi, ne-a umplut de bucurie, şi ne dă daruri din ce în ce mai minunate. El
vindecă bolnavii şi înviază morţii. El este Cuvântul lui Dumnezeu; El este
Cuvântul făcut trup. „Cuvântul lui Dumnezeu este mai tăietor decât orice
sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul,
încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”
(Evrei
4.12). Este Duhul Sfânt.

… Tată, lumea nu vede nici o diferenţă între
ei şi ceilalţi din lume, dar Tu poţi trezi la realitate pe unul dintre copiii
Tăi, folosindu-Te de o bătrână mamă căprioară. Îţi mulţumesc pentru aceasta,
Doamne.

În seara aceasta, Te rog să îngădui ca Duhul
Sfânt să umple fiecare inimă cu pace şi dragoste, ca noi să vedem mâna
Dumnezeului nostru, pentru că într-adevăr, aici este Unul mai mare decât
Solomon. Tu ai promis că în zilele din urmă vei face acest lucru, la fel cum a
fost în zilele lui Noe şi în zilele Sodomei. În vremea aceea, Tu ai lucrat cu
iudeii şi cu samaritenii, apoi Te-ai pus şi la dispoziţia neamurilor două mii
de ani.

Acum, la sfârşitul timpului, Tu eşti Acelaşi
Dumnezeu drept, Doamne. Iudeii au văzut semnul şi L-au respins, dar după aceea
au fost şi ei respinşi. Tată, dacă Tu le-ai fi dat lor semnul, iar pe neamuri
le-ai fi lăsat să meargă prin teologie… Dar Tu nu eşti un asemenea Tată, ci
eşti Acelaşi. Tu împarţi totul egal între copiii Tăi, pentru că îi iubeşti pe
toţi, aşa că fiecare generaţie şi fiecare epocă a primit semnul şi darul ei.

Tată, în seara aceasta Îţi suntem
recunoscători pentru că avem semnul Duhului Sfânt, pe Isus cel înviat, care-Şi
pregăteşte biserica. Binecuvântează-ne în seara aceasta cu prezenţa Ta, pentru
că Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Fraţilor, să ne îndreptăm inimile spre El.
Îmi pare rău că v-am ţinut atât de mult; am depăşit timpul cu o jumătate de
oră. I-am spus lui Billy că voi încheia la ora nouă şi jumătate, pentru ca
fraţii să aibă timp pentru serviciul de botez şi pentru ce mai este de făcut.
Trebuie să ne trezim la ora trei dimineaţa, ceea ce mă nelinişteşte. De aceea
îmi scurtez mesajele în felul acesta. Vă rog să mă iertaţi, dar nădăjduiesc că
Duhul Sfânt a vorbit inimilor voastre, ca să vă facă să credeţi din toată
inima. Aşa este.

Dacă s-au împărţit numere de rugăciune, putem
să le strigăm şi să ne rugăm. Sau putem face altfel, la încheierea adunării
putem să le dăm tuturor aceeaşi şansă. Haideţi să ne rugăm şi să-I cerem
Tatălui ceresc vindecarea oricărui om de aici, care are suficientă credinţă
încât să-L atingă. Vreţi să facem lucrul acesta? Aveţi destulă credinţă încât
să facem aceasta? Ridicaţi mâinile. Aşa, foarte bine.

Fraţilor, vedeţi unde vreau să ajung? Iată,
încerc un lucru dificil. Aici sunt oameni pe care nu-i cunosc, dar Dumnezeu îi
cunoaşte. Ei au venit să vadă înţelepciunea lui Solomon şi lucrările lui Isus…
Ţineţi mine, Dumnezeu nu Se schimbă, ci rămâne întotdeauna Acelaşi Dumnezeu. De
aceea credinţa mea se bazează pe Biblie. Dacă Dumnezeu ia o decizie sau spune
ceva, hotărârea aceea rămâne aşa; nu se mai poate schimba. Fiecare din
deciziile Lui este desăvârşită, pentru că El este veşnic.

Ştiţi ce înseamnă veşnic? Înseamnă că nu are
sfârşit, continuă la nesfârşit. Înţelegeţi? 
Aceasta înseamnă veşnic. El nu are nici început, nici sfârşit. Tot ce a
început se va sfârşi, de aceea este nevoie să fim născuţi din Duhul lui
Dumnezeu şi să avem dragostea lui Dumnezeu în noi, să avem Viaţa veşnică. În
limba greacă, „ZOE” înseamnă Viaţa lui Dumnezeu în noi.  Viaţa aceea nu se mai poate sfârşi, aşa cum
nici Dumnezeu nu are sfârşit, pentru că Viaţa este chiar parte din Dumnezeu,
din veşnicie. Aşa este. Acela este Duhul Lui.

Duhul Lui a lucrat pe vremea lui Solomon, în
timpul Domnului Isus, şi a promis că va lucra din nou în zilele din urmă. Este
acelaşi Dumnezeu. Amin. Este făgăduinţa Lui. Credeţi lucrul acesta, nu-i aşa?
Credeţi, fraţilor? Foarte bine.

Aş vrea să vă iau pe toţi cu mine la aceste
întâlniri, fiindcă sunteţi un sprijin foarte bun. Dumnezeu poate face orice
într-o astfel de adunare. Aşa este. Dacă mă voi întoarce în toamna viitoare, să
veniţi din nou, cu toţii, ca să ţinem din nou câteva seri de adunări, să avem
părtăşie. Până atunci, rugaţi-vă pentru mine.

Iată, stau aici şi din toţi oamenii din
audienţă, nu o cunosc decât pe sora Bryant şi pe fratele de aici. El a fost
baptist, vorbea despre Duhul Sfânt şi despre astfel de lucruri, dar nu putea să
se lase de fumat. A participat la o serie de interviuri, apoi Duhul Sfânt a
intrat în acţiune, şi totul s-a terminat acolo. El mi-a zis: „Eu locuiesc în
Carolina de Sud şi nu ştiu unde să merg…”

„Du-te la adunarea fratelui Bigby,” i-am
răspuns eu. ”Acela este un loc bun în care poţi merge, pentru că fratele este
un învăţător bun, şi un om al lui Dumnezeu.”

Nu cunoşteam prea mulţi fraţi, dar pe fratele
Bigby îl ştiam. Eu ştiu că sunt şi alţi fraţi cumsecade, pentru că i-am
întâlnit aici, în sală, peste tot unde privesc, văd numai copiii lui Dumnezeu.

Câţi bolnavi sunt aici? Eu nu vă cunosc, dar
Dumnezeu poate să vă ajute. Eu nu ştiu ce probleme aveţi, nu ştiu nimic despre
voi. Nu mai ştiu dacă aici sau în altă adunare, a venit pe platformă o femeie
şi mi-a zis: „Eu te cunosc. Am mai fost la o adunare de-a ta, acum patru sau
cinci ani.”

Gândiţi-vă, câte zeci de mii de oameni am mai
întâlnit de atunci încoace? Înţelegeţi? Nu am cum să vă ţin minte, doar pentru
că treceţi pe platformă sau staţi în audienţă. Câţi dintre voi sunt bolnavi?
Câţi ştiţi că eu nu vă cunosc şi nu ştiu nimic despre voi? Ridicaţi mâinile,
oriunde sunteţi. Cam toată lumea. Sunt sigur că Dumnezeu ne va ajuta.

Uite ce vreau să faceţi.. Nu vă mai gândiţi
la noi, predicatorii de pe platformă. Noi nu umblăm prin camere întunecate cu
table de ghicitorie, pentru că aceea este lucrarea diavolului.  Aici totul se petrece la Lumină, în prezenţa
lui Isus Hristos şi a Bisericii Lui, a Sfintei Scripturi care stă martoră.
Acesta este Urim şi Tumim al nostru, pieptarul întărit al fiecărui credincios.
Aşa este. Înţelegeţi? Urim şi Tumim este supranaturalul care a ieşit şi S-a
manifestat în El.

Credeţi din toată inima voastră, şi nu vă
îndoiţi. Vreau să credeţi cu adevărat. Rugaţi-vă şi spuneţi: „Tată ceresc, Îţi
mulţumesc pentru că L-ai trimis pe Fiul Tău, Isus Hristos. El a murit în locul
meu; El a fost străpuns pentru fărădelegile noastre şi în rănile Lui suntem
vindecaţi, prin lucrurile pe care le-a făcut El. În seara aceasta, El stă la
dreapta măririi şi mijloceşte pentru noi.

Fratele Branham ne-a spus serile trecute că
Cuvântul lui Dumnezeu este mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri, şi că El
cercetează inima şi rărunchii. Când ai venit pe pământ, Tu ai fost Cuvântul
făcut trup, care a locuit printre noi. Ştim că Tu erai chiar Cuvântul şi credem
că acest cuvânt a venit din nou sub forma Duhului Sfânt, pentru a legitima şi a
aşeza Cuvântul scris.

Cândva, o femeie s-a atins de haina Ta şi
Fiul Tău, Isus Hristos, S-a întors spre ea, a recunoscut-o şi i-a spus că
problema ei era o scurgere de sânge. La fel s-a întâmplat şi cu orbul care L-a oprit,
şi cu mulţi alţii despre care vorbesc Scripturile. Noi ştim că Tu ai spus: „Cine
crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu.”

Domnul a spus aceasta, este adevărat,
fraţilor? Trebuie să credem aceasta acum. Rugaţi-vă cu toţii şi credeţi din
toată inima.

Fiecare dintre voi să alunge orice
necredinţă! Alungaţi-o de la voi, mustraţi-o în Numele Domnului Isus. Luaţi
Cuvântul lui Dumnezeu în voi şi spuneţi: „Sunt credincios şi cred din toată
inima mea.”

Eu nu pot spune sigur ce va face El; nu pot
să-L oblig să facă un anumit lucru, pentru că El este Dumnezeu. Înţelegeţi? Eu
doar Îl cred. Deci, dacă El nu va vrea să facă un lucru, vom striga numerele de
rugăciune, şi, împreună cu ceilalţi predicatori, ne vom ruga pentru fiecare în
parte. Dar cred că cel mai important lucru pentru un creştin este…

Priviţi la sutaşul roman. Iudeul i-a spus
Domnului Isus: „Vino, pune-Ţi mâinile peste fiica mea, şi se va însănătoşi.”
Dar romanul a spus: „Eu am o credinţă mai mare. Spune doar un cuvânt, şi va fi
de-ajuns.”

Isus S-a întors spre el şi i-a zis: „În tot
Israelul n-am întâlnit o asemenea credinţă.” Vedeţi?  Aşa suntem noi, neamurile. Noi trebuie să
ştim că fiecare Cuvânt al Lui este adevărat. Acesta este singurul motiv pentru
care stau în seara aceasta aici, pentru că El ne-a făgăduit aceasta prin
Cuvântul Său. De ani de zile aştept să se întâmple ceva măreţ în zilele din
urmă. Ştiţi, ni s-a făgăduit că inimile copiilor vor fi întoarse la credinţa
părinţilor de la Cincizecime. Aşa este. Noi aşteptăm lucrul acesta. El l-a
făgăduit, iar noi Îl credem.

Acum haideţi să ne rugăm împreună. Să credem
că Dumnezeu ne va ajuta. Nădăjduiesc că o va face.

Iată, este chiar deasupra unei femei de
acolo. Ea se uită la mine, o văd chiar aici. Femeia plânge şi ţine mâna aşa, la
faţă. Are un bandaj pe faţă. Poate a fost lovită cu un  lemn sau ceva. Crezi că Dumnezeu poate să-mi
spună ce s-a întâmplat cu tine? Îl vei accepta? Tu ai cancer. Crezi că Dumnezeu
poate să te vindece? Primeşti vindecarea? Atunci este în ordine, vei fi bine.
Amin.

Domnişoara cu pulover închis la culoare, care
tocmai a lăsat mâna jos şi ţine degetul pe buze. Ai ridicat mâna acum câteva
minute, în semn că doreşti să ne rugăm pentru tine. Crezi că Dumnezeu poate
să-mi descopere care este problema ta? Crezi? Dacă crezi din toată inima,
atunci nu vei mai avea probleme cu inima. Te vei face bine. Crezi că problema
pe care o ai la inimă, va trece? Foarte bine. Tot ce trebuie să faci este să
crezi. Asta-i tot.

Nu-i cunosc pe oamenii aceia, îmi sunt
străini, dar mă credeţi? Iată, nu ţin în mâini decât Biblia. Din câte ştiu, nu
i-am văzut niciodată pe oamenii aceştia. Dar cum mă simt! Slăvit să fie Domnul!
Fraţilor, Duhul Sfânt… priviţi, vă rog. Lângă femeia aceea este o Lumină. Este
o Lumină care curge lin, strălucind deasupra ei. Nu o vedeţi? Lângă doamna de
aici. Ea se roagă pentru fiul ei, care are probleme mintale. Este adevărat,
doamnă? Ridică mâna dacă este adevărat. Ai credinţă. Vedeţi?

Doamna de lângă tine a fost mişcată de ceea
ce a auzit şi Lumina s-a mutat peste ea. Ai număr de rugăciune? Nu ai? Este în
ordine. Nici nu ai nevoie. Doamna de alături, Lumina este chiar deasupra ta.
Uită-te la mine, soră. Crezi că sunt slujitorul Lui? Da? Fiica ta tocmai a
suferit o operaţie, iar tu te rogi pentru ea. Dacă este adevărat, ridică mâna.
Foarte bine. Nu te îndoi, ea va fi bine. Crezi aceasta?

De ce plângi, doamnă? Te simţi sfâşiată nu-i
aşa? Crezi că sunt prorocul Lui? Nu mai plânge şi uită-te la mine. Nu face
lucrul acesta. Te-ai hotărât să faci un lucru, dar nu-l vei face. Nu merită.
Aşa este. Păzeşte-te să nu faci aşa ceva. Totul va fi bine, doar să treci peste
lucrul acela şi să nu-l faci.  Să nu iei
niciodată viaţa cuiva, pentru că aceasta nu este o soluţie. Nu te duce să faci
lucrul acela! Crezi că sunt slujitorul lui Dumnezeu? Tu nu eşti de aici. Acum
vei merge spre Charlotte. Aşa este. Doamnă Mongolo, du-te înapoi, nu face
aceasta şi Domnul va fi lângă tine. Totul va fi bine, crezi aceasta? Doar să
crezi. Nu te îndoi deloc, doar crede din toată inima.

În spate de tot, lângă bărbatul cu cămaşa
albă, este o femeie cu probleme de piele. Doamnă, crezi că Dumnezeu te va
vindeca? Accepţi şi crezi lucrul acesta? Aşa este. Iat-o! Ridică-te în picioare
şi dă-I slavă lui Dumnezeu, şi acel lucru te va părăsi. Ai număr de rugăciune?
Nici nu-ţi trebuie. Când ai o asemenea credinţă, nu este nevoie de număr de
rugăciune. Problema ta va dispărea, pentru că umbra care stătea lângă tine a
plecat. Vedeţi?

În partea aceasta stă o doamnă. Doamne,
ajut-o să nu piardă vindecarea. Ea a avut probleme în urma unui accident de
maşină. Acum are probleme de inconştienţă sau semi-conştienţă. Femeia nu este
de aici, ci din Georgia. Doar crede, doamnă Griffin, şi te vei face bine. Eu îi
sunt străin, nu o cunosc. Ridică-te, doamnă şi primeşte-L pe Domnul Isus ca
Vindecătorul tău. Credeţi, prieteni?

Acolo în spate este o doamnă şi se roagă
pentru un prieten alcoolic şi pentru un altul care are o tumoare pe creier. Tu
ai fost cândva la una din adunările mele, şi ai fost vindecată de cancer. Aşa
este. Locuieşti în Charleston. Domnişoară Rearling, du-te acasă, fiindcă Isus
Hristos îţi va asculta cererile. Amin.

Credeţi din toată inima? Credeţi că Duhul
Sfânt a traversat întreaga clădire? Sunteţi voi nişte credincioşi adevăraţi?
Câţi dintre voi cred că aici este Unul mai mare decât Solomon? Câţi din voi
cred că El a spus: „Îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi bolnavii se vor
însănătoşi?” Credeţi aceasta? Aţi spus că sunteţi credincioşi. Puneţi-vă
mâinile unii peste alţii.

Tată ceresc, Îţi predau Ţie această audienţă.
Am vorbit despre darurile măreţe ale fiecărei epoci, iar acum suntem aici, cu
inima legată de Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt este aici cu noi, manifestându-Se,
arătând că biserica primeşte ultimul semn înainte ca Dumnezeu să vină şi să-Şi
ia Biserica în slavă.

Fie ca Duhul Sfânt să privească spre inimile
acestor credincioşi care şi-au pus mâinile peste ceilalţi, rugându-se pentru
ei. Tu ai zis: „Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi
Domnul îl va însănătoşi.”
(Iacov 5.15). Şi a mai zis: „Iată semnele care
îi vor însoţi pe cei ce vor crede: îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi
bolnavii se vor însănătoşi.”
(Marcu 16.17-18). Noi am învăţat că acolo unde
sunt adunaţi doi sau trei în Numele Tău, eşti şi Tu în mijlocul lor. Înseamnă
că în seara aceasta, Tu eşti aici la fel de real ca atunci când ai păşit
alături de Cleopa şi celălalt ucenic, Doamne, şi ai frânt pâinea. Ei Te-au
recunoscut după acel semn pe care L-ai făcut înainte de a fi răstignit şi
astfel au ştiut că ai înviat din morţi, aşa că s-au grăbit să se întoarcă să le
spună şi celorlalţi vestea că „Domnul a înviat cu adevărat.”

Doamne, Te rugăm să fii cu noi. Fă ca puterea
Duhului Sfânt să elibereze fiecare om care se află în seara aceasta aici, legat
de diferite boli. Iată, eu îmi pun mâinile peste aceşti păstori care sunt
slujitorii Tăi, şi cred pentru aceşti oameni. Toţi suntem într-un gând şi o
simţire, Doamne, iar Duhul Sfânt este aici ca să-i vindece pe bolnavi şi
suferinzi. O, Doamne, zdrobeşte puterea Satanei, şi revarsă Duhul Sfânt peste
grupul acesta de oameni. Alungă duhul necurat al necredinţei, fiindcă Te rugăm
în Numele lui Isus Hristos.

Eu Îl cred. Cred că fiecare dintre voi este
vindecat dacă Îl primeşte. Noi, predicatorii de pe platformă, vom da mâinile şi
ne vom ruga cu voi în rugăciune. Credem din toată inima că Hristos Se manifestă
aici, în mijlocul nostru. Ce este aceasta? Este Urim şi Tumim, care lucrează
prin Cuvânt, Duhul Sfânt făcând semnele ultimelor zile, înainte ca pământul să
ardă.

Oh, ascundeţi-vă în Hristos, şi fiţi
vindecaţi cu toţii, conform făgăduinţei Lui. Toţi cei care credeţi, ridicaţi-vă
în picioare, ca să ridicăm mâinile spre El. Aşa este.

Prin credinţă privesc spre Tine,

Mielule de pe Calvar, Mântuitorule divin;

Ascultă rugăciunea mea,

Şterge vina mea,

Ca de astăzi înainte

Să fiu al Tău pe deplin!

În Numele Domnului Isus.

– Amin –