1

EVREI Capitolele 6 și 7

Bună dimineaţa, prieteni. Este un mare privilegiu să
fiu din nou aici. Ca să împlinim frumoasa introducere făcută de păstorul
nostru, este nevoie de o viaţă adevărată, nu-i aşa? Aşadar, Îl lăudăm pe Domnul
nostru pentru toate vindecările Lui şi pentru îndurarea pe care ne-a dăruit-o
de-o lungul anilor.

Mai întâi de toate am de făcut câteva anunţuri.

Eu, fratele Wood şi fratele Robertson, vă mulţumim
pentru că v-aţi rugat pentru noi ca să călătorim în siguranţă. În aceste patru
zile şi jumătate am avut un timp minunat, deoarece Domnul ne-a binecuvântat din
belşug.

Vreau să vă anunţ că fratele Graham Snelling continuă
trezirea pe care o ţine la capătul bulevardului Beigham. Aş vrea să mergem
câţiva fraţi să-l vizităm înainte de a-şi încheia serviciul ţinut în oraş. Vom
încerca să adunăm întreaga biserică şi să mergem ca o delegaţie.

De asemenea, vreau să vă anunţ că doamna Calvin, care
a venit mulţi ani la rând la această biserică, a părăsit viaţa aceasta la 74 de
ani şi s-a dus să fie cu Domnul Isus. La funeraliile ei va vorbi reverendul
McKimy, pastorul bisericii metodiste din Port Fulton, care era prieten cu
familia ei, iar eu îl voi asista. Cred că aceasta se va întâmpla luni la 1.30,
la Capela din Charlestown, Indiana. Cred că prietenii familiei Calvin vor fi
acolo să-i îmbărbăteze şi să le strângă mâna, deoarece toţi cei care am pierdut
pe cineva drag ştim ce înseamnă aceasta.

Sunt sigur că familia Calvin va aprecia gestul vostru
dacă veţi merge în după-amiaza aceasta la capelă. Mulţi dintre ei vin încă aici
la Tabernacol. I-am căsătorit, i-am îngropat şi i-am botezat aproape pe toţi.
Domnul Grayson, care a fost vecinul nostru de aici este antreprenorul de acolo.

Cu ajutorul Domnului, în seara aceasta vom încerca să
reluăm de unde am rămas azi dimineaţă. Le urăm bun-venit tuturor străinilor
care ne-au trecut porţile. Ne bucurăm să vă avem printre noi în această zi şi
ne rugăm ca Dumnezeu să reverse binecuvântarea Lui peste această adunare.

Am văzut o soră pe care o cunosc; este vorba de sora
Arganbright. Poate nu este frumos să te întreb, dar ce ştii de fratele
Arganbright de când e plecat? Sunt foarte interesat să aflu despre el, deoarece
este plecat la nişte adunări din Elveţia şi Germania împreună cu fraţii Tommy
Hicks şi Paul Cain. Dacă afli ceva, soră Ruth, te rog să-mi dai de ştire cât se
poate de repede.

După cum ştiţi, Tabernacolul nu are membri, dar avem
părtăşie; nu avem un crez, ci pe Hristos; nu avem o lege, doar dragostea; nu
avem cărţi, doar Biblia. Este singura carte pe care o ştim. Sângele lui Isus
Hristos ne curăţă de toate păcatele şi astfel avem părtăşie unii cu alţii.

În locul acesta vin tot felul de oameni. Chiar
adineauri am avut ocazia să dau mâna cu un frate menonit, care stă aici. Fie că
sunt baptişti, catolici, sau ce sunt, ne bucurăm să avem părtăşie împreună în
jurul binecuvântărilor Cuvântului lui Dumnezeu. Avem printre noi şi de la
martorii lui Iehova şi din alte denominaţiuni.

Eu iubesc mult vestul, vitele şi caii. Am crescut la o
fermă, iar în jurul ei erau garduri. Vitele erau duse la păşune sus pe munte,
dar şi acolo erau astfel de garduri cu care despărţeau masculii de femele.
Momentul cel mai important era când fermierul stătea acolo şi vitele treceau pe
lângă el. Erau vite de la diferite ferme: Diamond, Barx, ale noastre erau
Tripor, etc. Când le mânau afară, ei le însemnau pentru ca fiecare să ştie care
erau vitele lui. Fermierul nu era interesat cum se numeau ele, ci doar de
eticheta de la ureche. Când intrau acolo, nu conta a cui erau vitele, ci
trebuiau să fie din rasa Hereford. Vita trebuia să fie înregistrată ca
„Hereford”, altfel nu putea intra pe păşune.

Eu mă gândesc la ziua când va veni Domnul. El nu se va
uita la denumirea pe care o purtăm, ci dacă suntem creştini născuţi din nou.

Aşa este. Aceasta este turma lui Hristos. Testul de
sânge va dovedi că noi toţi suntem creştini. De aceea apreciem părtăşiile din
toate celelalte biserici.

Acum vom continua să studiem această binecuvântată
carte a Evreilor. Unui frate i-a plăcut atât de mult, încât a luat
înregistrările şi vrea să facă o carte. Cred că vom ajunge curând la capitolul
11, şi probabil ne va prinde iarna tot la el, deoarece vrem să luăm fiecare
caracter de acolo şi să mergem prin toată Scriptura. Vedeţi? Scriptura trebuie
să se dovedească cu Scriptura. Acesta este motivul pentru care oricine crede că
textele Scripturii se contrazic, este greşit. Nici un text nu se contrazice cu
altul! Contradicţia apare pentru că nu înţelegeţi voi, dar ele nu se contrazic.
Sunt de 26 de ani în slujbă, dar nu am întâlnit nici o contrazicere în Scriptură.

Astăzi vom cerceta unul din cele mai binecuvântate
capitole din cartea Evreilor, şi anume capitolul 7. Dacă este cineva care
doreşte să ne urmărească în timp ce vom citi, dar nu are Biblie, vă vom aduce
bucuroşi una.

Singura modalitate prin care credinţa îşi poate găsi
locul de odihnă este Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu. Acest lucru nu se
poate primi printr-o denominaţiune, nici prin apartenenţa la o biserica sau
prin teologia cuiva, ci numai prin Cuvânt, deoarece este scris: „Credinţa
vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
(Romani
10.17). Aceasta trebuie. Şi când credinţa este primită şi acceptată, este
aşezată pe veci. Nu mai există nimic s-o poată mişca, indiferent ce vine sau
pleacă. Nimeni şi nimic nu o mai poate schimba. Gândiţi-vă la aceasta.  Tu eşti ancorat veşnic. „Căci printr-o
singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţi.”
(Evrei
10.14).

Credinţa are un loc mare în viaţa credinciosului
creştin. Astfel, atunci când trebuie să stea la marginea unui mormânt, sau
lângă sicriul în care se află un copilaş iubit sau o altă fiinţă dragă lui,
care a trecut dincolo, poate privi cu ochii de vultur spre Hristos, care a
spus: „Eu sunt învierea şi viaţa.” Un astfel de om uită lucrurile care
sunt în trecut şi priveşte spre ţinta înaltei chemări cereşti.

Sunt atât de bucuros pentru că Dumnezeu a făcut din
aceasta un dar fără plată pentru toţi. Pentru aceasta  este biserica. Dar „biserica” nu înseamnă
organizaţii sau denominaţiuni, ci grupuri de oameni sau de credincioşi care
sunt adunaţi împreună în părtăşie cu Cuvântul.

În minunatele învăţături date de sfântul apostol Pavel
în capitolele anterioare, am văzut divinitatea supremă a Domnului Isus şi cine
este El. Hristos este Dumnezeu. El S-a făcut asemenea nouă ca să putem să-L
atingem şi să avem părtăşie cu El. Hristos, Omul Isus a fost trupul în care a
locuit Dumnezeu: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi…” 1
Timotei 3.16: „…mare este taina evlaviei…căci Dumnezeu a fost arătat în
trup…”
(În traducerea noastră scrie: „Cel ce a fost arătat în trup…”).

Marele IaHVeH a venit jos şi a devenit palpabil în
trupul Fiului Său, împăcând lumea cu Sine. Hristos n-a fost mai mic decât
Dumnezeu şi Dumnezeu n-a fost mai mic decât Hristos. Cei doi au alcătuit
împreună trupul dumnezeiesc făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, ca să
poată suferi. Îngerii nu pot suferi, dar Isus a fost Cortul în care a locuit
Dumnezeu.

În Fapte 7.48 scrie că „Cel Preaînalt nu locuieşte
în lăcaşuri făcute de mâini omeneşti…”
dar în Evrei 10.5 citim: „De
aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci
Mi-ai pregătit un trup…”
  Astfel omul
a putut avea părtăşie cu El.

Dacă va fi cu voia Domnului, imediat după ce terminăm
cu această epistolă ne vom întoarce înapoi şi vom lua Cartea lui Rut ca să
arătăm cum S-a înrudit Dumnezeu cu noi ca să-i aducă pe cei pierduţi la El. Era
nevoie ca Răscumpărătorul să fie o rudenie. Şi singura modalitate prin care se
putea înrudi Dumnezeu cu noi era să devină ca unul dintre noi. Înseamnă că El
n-a putut deveni înger şi astfel să Se înrudească cu noi.

Aseară am discutat cu fiul femeii răposate, iar el
mi-a zis:

„O, Bill, cred că acum ea este un înger.”

„Nu, Earl, ea nu va fi niciodată un înger. Este femeie
şi va fi întotdeauna ceea ce a făcut-o Dumnezeu, dar nu va fi niciodată înger,
aşa cum nici îngerii nu pot deveni oameni. Dumnezeu ne-a făcut diferiţi.”

Hristos a devenit trup ca să ne poată răscumpăra din
moarte; Dumnezeu a venit jos şi a luat chip de Om ca să poată deveni rudă cu
noi şi astfel să poată purta păcatele şi moartea noastră.

Acum voi încerca să pun o mică bază ca să pot fi
înţeles şi de noii veniţi. În timp ce Dumnezeu era pe drumul spre Calvar,
moartea bâzâia în jurul Lui şi şi-a înfipt acul în El până când a murit… El a
murit, iar soarele nu a mai strălucit şi luna şi stelele nu şi-au mai dat
lumina. Vedeţi? El a trebuit să facă aceasta, a trebuit să ia boldul morţii în
trupul Său. Dacă ar fi fost o Fiinţă nemuritoare, dacă ar fi fost în teofanie
sau în Duhul, moartea nu ar fi avut nici o putere asupra Lui. Acesta este
motivul pentru care a trebuit să devină trup: ca să poată lua boldul morţii.

Dacă o albină înţeapă o dată, nu va mai putea înţepa
niciodată pentru că îşi lasă acul în carne.

Astfel, Dumnezeu a devenit Om în Hristos; El a locuit
în acel trup de carne ca să poată primi boldul morţii, aşa că atunci când
moartea L-a înţepat la cruce, acul a rămas în trupul Lui şi astfel ea nu îl mai
poate înţepa pe credincios. Poate face gălăgie, poate bâzâi şi ameninţa, dar nu
mai poate înţepa pentru că nu mai are ac.

Din pricina aceasta a spus marele apostol Pavel când
se îndrepta spre moarte: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este
boldul, moarte?… Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin
Domnul nostru Isus Hristos.”
(1 Corinteni 15.55+57).

Duminica trecută am vorbit despre desăvârşire: „…să
lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele
desăvârşite…”
(Evrei 6.1). Astfel, am văzut că oamenii din multe biserici,
şi chiar şi din Tabernacolul Branham, se bazează prea mult pe studierea
lucrurilor începătoare ale lui Hristos: că El era Fiul lui Avraam; că era Fiul
lui cutare şi cutare pe toată linia genealogică. Dar Biblia spune „„…să lăsăm
adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre desăvârşire.”

Mai întâi, trebuie să cunoaştem învăţătura, apoi ni se
spune să lăsăm deoparte învăţăturile începătoare despre învierea din morţi,
punerea mâinilor, botez şi altele, pentru că acestea nu au viaţă în ele. Cu
toate acestea, biserica de astăzi merge tot la aceste lucruri: „O, noi credem
în divinitatea lui Hristos! Noi credem în botezul în apă; da, şi în punerea
mâinilor.”

Pavel spune: „Şi vom face lucrul acesta, dacă va
voi Dumnezeu.”
(Evrei 6.3). Să lăsăm deci deoparte lucrurile începătoare şi
să mergem spre cele desăvârşite.

Biserica nu putea fi desăvârşită prin organizaţii,
deoarece acestea nu fac decât s-o îndepărteze de Dumnezeu sau pe una de alta.
Noi punem tot timpul bariere şi ne separăm, arătând că nu avem credinţă. Dar
dacă mergem spre desăvârşire, lăsăm deoparte toate aceste învăţături
începătoare, aceste lucruri mărunte şi nefolositoare. Şi cum putem ajunge la
desăvârşire? Numai în Hristos. Nu prin botezul în apă, nici prin punerea
mâinilor sau prin învăţătură, ci „printr-un singur Duh noi toţi suntem
botezaţi într-un singur trup”
şi devenim desăvârşiţi prin suferinţa Lui.

Atunci arătăm altfel, gândim altfel, ne purtăm altfel
şi trăim altfel. Şi aceasta, nu pentru că este o datorie, nici pentru că suntem
membri ai bisericii, ci fiindcă dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în
inimile noastre prin Duhul Sfânt şi ne face cetăţeni ai Împărăţiei lui
Dumnezeu. Acolo nu mai este nici o denominaţiune sau barieră, ci noi toţi suntem
un singur Trup.

Înainte de a intra în lecţia din dimineaţa aceasta, aş
vrea să mai amintesc ceva ce este scris în capitolul 6, unde am aflat că noi am
fost făcuţi desăvârşiţi în Hristos. Este vorba de ceea ce scrie în versetul 13:

Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduinţa,  fiindcă nu putea să se jure pe unul mai
mare  decât El, S-a jurat pe Sine
însuşi.”

Deci Dumnezeu S-a jurat pe Sine însuşi pentru că nu
era altul mai mare. Haideţi să ne întoarcem pentru câteva minute la Galateni 3.16
şi să vedem ce scrie acolo:

Acum făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi
seminţei lui.” Nu zice: „Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai
multe),  ci ca şi cum ar fi vorba numai
de una: „Şi seminţei tale”, adică „Hristos.”

Cu alte cuvinte, Sămânţa lui Avraam este una singură,
şi aceea este Hristos. Dar Avraam a avut mulţi copii. El a avut unul înainte de
naşterea lui Isaac, şi acela s-a născut din pricina necredinţei Sarei, care a
dorit să primească un copil prin roaba ei, Agar, deoarece se gândea că ea este
prea bătrână să mai poată avea un copil.

Dar Dumnezeu Îşi ţine făgăduinţele, indiferent cât de
imposibil pare, fiindcă este obligat faţă de Cuvântul Său.

Sara s-a gândit că roaba ei Agar poate da naştere unui
copil de la Avraam şi să i-l dea ei. Astfel s-a născut Ismael, care a fost un
„spin în carne” de atunci până în ziua de azi. Din el se trag arabii, care
întotdeauna au fost aşa.

De fiecare dată când nu crezi Cuvântul lui Dumnezeu şi
alegi altă cale, acel lucru va fi ca un spin în carnea ta de atunci încolo. Tu
ia numai ceea ce a vorbit Dumnezeu. Dacă El a spus ceva, acel lucru înseamnă
exact ceea ce a spus.

O, binecuvântat să fie Numele Lui! Luaţi numai
Cuvântul!

Indiferent cine vine şi spune: „O, dar aceasta nu
înseamnă nimic!” când Dumnezeu face o promisiune, înseamnă exact ceea ce a
spus.

Acum fiţi atenţi!

„…făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei
lui.”
Sămânţa a fost
una singură, în timp ce făgăduinţele sunt mai multe. Deci sunt mai multe
făgăduinţe şi mai multe persoane care sunt incluse în „sămânţa lui Avraam”.
Vedeţi, este o Sămânţă, dar mai mulţi oameni care fac parte din ea; iar
făgăduinţele au fost făcute pentru fiecare persoană din acea Sămânţă,
individual. Înţelegeţi?

De aceea, conform Scripturii, dacă noi suntem morţi în
Hristos, suntem sămânţa lui Avraam şi deci, moştenitori prin făgăduinţă, nu
prin aderarea la o biserică sau prin faptele moarte ale firii, etc. Fiind
născuţi din Duhul lui Hristos, noi suntem Sămânţa lui Avraam şi moştenitori cu
El în Împărăţie.

Să citim mai departe din Evrei 6.17:

„De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu
mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit
cu un jurământ…”

 Să ne oprim
puţin aici. Dumnezeu, „fiindcă a vrut,” nu fiindcă a trebuit…

Fiţi atenţi!

Cum S-a manifestat Dumnezeu faţă de lume atunci când a
devenit trup şi a locuit printre noi?

Când I-au adus acea femeie prinsă în preacurvie,
El  i-a spus: „…Nici Eu nu te
osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”
(Ioan 8.11).

Când S-a întâlnit cu cei bolnavi, El i-a vindecat
pentru că era Dumnezeu; a înviat morţii şi a iertat păcatele, indiferent câte
erau şi de care; dacă oamenii au dorit să vină şi să ceară, El i-a ascultat.

Priviţi! Dacă odată, în anumite împrejurări, Dumnezeu
a acţionat într-un anumit fel, dacă revin aceleaşi împrejurări El trebuie să
acţioneze la fel ca prima dată, pentru că altfel ar fi nedrept. Înţelegeţi?
Indiferent cât eşti de păcătos, cât de decăzut, El trebuie să se poarte cu tine
aşa cum s-a purtat cu femeia aceea decăzută, pentru că altfel a procedat greşit
atunci.

Purtarea lui Dumnezeu este în Persoana Lui şi felul în
care se poartă mărturiseşte cum este El.

La fel este cu voi: felul în care vă purtaţi în viaţă
spune cine şi ce sunteţi.

Şi aşa cum am spus cu o lecţie sau două în urmă,
metodiştii vor să spună că atunci când strigi, Îl ai pe El. Penticostalii spun:
„Îl ai când vorbeşti în limbi.” Sau: „Îl ai când tremuri!” dar noi am găsit că
toate aceste învăţături sunt greşite, deoarece viaţa voastră dovedeşte ce
sunteţi. Un om se cunoaşte după roadele lui.

Cred că aţi auzit zicala care spune: „Viaţa ta
vorbeşte atât de tare încât nu-ţi aud cuvintele!” Ea arată ce eşti. Viaţa pe
care o duci arată ce duh este în tine.

Tu poţi imita lucrurile bune; poţi imita un creştin,
dar vine timpul când se va pune jetul pe tine şi atunci se va arăta ce eşti cu
adevărat. Un lanţ este atât de tare cât cea mai slabă verigă a lui.

Când Fiul lui Dumnezeu a fost supus la test, El a
arătat Cine era.  Sigur că da. Deci, când
vei fi pus la test se va dovedi ce eşti. Viaţa ta reflectă ceea ce este în
interiorul tău. Asigură-te că păcatele tale nu te vor găsi!

În Ioan 5.24, Isus a spus: „…Cine aude cuvintele
Mele
(nu cine tremură sau vorbeşte în limbi) şi crede în Cel ce M-a
trimis, are Viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la
viaţă.”

Este credinţa ta. Credinţa mărturisită cu buzele poate
fi transmisă la oameni, iar ei o pot auzi; dar viaţa ta este deschisă în faţa
tuturor. Înseamnă că nu contează cât de mult încerci să faci asta sau cealaltă,
nu merge. Aceasta trebuie să fie în tine.

Acesta este sâmburele întregii lecţii: credinţa ta
personală că Hristosul cel înviat este Mântuitorul tău personal şi că El stă la
dreapta lui Dumnezeu punându-Se în locul tău în dimineaţa aceasta, aşa cum şi
tu te porţi în locul Lui, aici jos, ca mărturie. Un martor mărturiseşte pentru
cineva, stă pentru acel om.

Deci mărturia ta în Hristos reflectă ce eşti. El este
sus, dar tu reflecţi aici jos ceea ce este El pentru tine. Şi eşti mântuit prin
credinţa ta în El şi numai prin ea; aşa că senzaţiile, emoţiile şi simţămintele
nu au nici un loc aici.

Să nu mă înţelegeţi greşit! Să nu vă gândiţi că eu nu
cred în aceste experienţe, pentru că cred, dar credinţa nu se bazează pe
emoţii. Diavolul a luat aceste lucruri şi i-a înnebunit pe oameni, lăsându-i
să-şi bazeze destinaţia veşnică pe o emoţie. Strigarea, vorbirea în limbi,
mersul la biserică în fiecare duminică, purtarea ca un creştin, nu vor cântări
deloc în ziua aceea, pentru că scrie clar: „…dacă un om nu se naşte din
nou…”
Deci viaţa ta este cea care reflectă ce este în interior, nu
emoţiile.

Poate să-ţi curgă sânge din mâini, poţi vorbi în
limbi, poţi vindeca bolnavi, poţi să muţi chiar şi munţii din loc cu credinţa
ta, şi totuşi nu eşti nimic. Aşa spune 1 Corinteni 13. Înţelegeţi? Trebuie să
se întâmple ceva printr-o naştere care vine de la Dumnezeu; trebuie să fiţi
născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu, astfel ca o parte din El să locuiască
în tine. Atunci eşti o făptură nouă şi vei primi Viaţă veşnică.

Noi am vorbit şi despre cuvântul „veşnic”. „De-a
pururi” se referă la un spaţiu de timp, pe când „veşnicia” este eternă, iar voi
primiţi Viaţa veşnică, eternă. În greacă, „Zoe” înseamnă „Viaţa lui Dumnezeu”.
Tu primeşti o parte din Viaţa lui Dumnezeu, iar aceasta te face un fiu
spiritual al lui Dumnezeu şi eşti la fel de veşnic ca El.

Tu nu ai sfârşit, nu ai un capăt, pentru că nu ai avut
început. Orice are un început are şi sfârşit, iar ceea ce este fără început este
şi fără sfârşit.

Noi iubim acest Cuvânt scump. Cât de bine ar trebui să
fie zidit creştinul în credinţa care a fost dată sfinţilor! El nu ar trebui să
fie frământat şi nici să umble din loc în loc, la diferite biserici. Indiferent
la care biserică vrei să mergi, este în odine câtă vreme eşti creştin, dar pune
pe primul loc naşterea care te înrudeşte cu Dumnezeu, aşa cum şi Dumnezeu S-a
înrudit cu tine prin Hristos.

El a devenit ruda ta ca să te poată ridica. Dar
înainte ca să poată face aceasta trebuia să îţi dea Viaţa veşnică. Pentru
aceasta, El a devenit rudă cu noi, ca să poată lua moartea asupra Sa şi să ne
învieze. Înseamnă că tu trebuie să devii rudă cu El ca să poţi ajunge la
înviere.

Acum înţelegeţi cum stau lucrurile? Dumnezeu a devenit
ca tine, pentru ca tu să devii dumnezeu. Înţelegeţi? Dumnezeu a devenit o parte
din tine, trup, pentru ca tu să poţi deveni, prin harul Său, o parte din El şi
să ai Viaţa veşnică. Este un tablou atât de frumos!

„De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia…” Nu a trebuit, ci aşa a vrut. Sunt atât de bucuros
pentru aceasta, voi nu? Nu vă bucuraţi pentru că El vrea aşa? Ce s-ar fi
întâmplat dacă El n-ar fi fost îndelung răbdător? Care sunt roadele Duhului?
Dragostea, bucuria, credinţa, pacea, îndelunga răbdare. Aceasta este o parte
din Dumnezeu în noi, şi ne face să ne purtăm povara unul altuia şi să ne iertăm
unul pe altul, aşa cum ne-a iertat şi Dumnezeu pe noi de dragul lui Hristos.
Duhul lui Dumnezeu în voi vă face aşa.

Când Dumnezeu a devenit Om şi a fost pe pământ, El a
luat păcatele voastre, le-a purtat în locul vostru şi a plătit preţul pentru
ele. Da, Dumnezeu este îndelung răbdător, purtând poverile noastre.

El este un Dumnezeu bun. Dacă vrei un anumit lucru, să
ştii că Dumnezeu este îndeajuns de bun să facă aceasta. Lui îi place să te vadă
bucuros.

El este dragoste, iar marea Sa dragoste Îl constrânge
uneori să păşească jos şi să îngăduie lucrurile pe care le doreşti.

Uitaţi-vă la Toma. El nu credea că Isus a înviat şi a
zis către ceilalţi: „Nu, nu! Eu vreau o dovadă. Trebuie să-mi pun degetul în
coasta Lui şi pe mâinile Lui înainte de a crede. Nu mă interesează ce spuneţi
voi!” Când a spus acele cuvinte, el era în afara rânduielii Bisericii, pentru
că voi trebuie să credeţi.

Dar el a zis: „Eu trebuie să am o dovadă!”

Şi iată că Isus a fost atât de bun încât i s-a arătat
şi  i-a zis: „Vino, Toma!  Dacă asta vrei, vino încoace şi vei primi ce
ai cerut.” Asta este.

Noi spunem: „Doamne, eu trebuie să vorbesc în limbi;
trebuie să strig; trebuie…”

„Du-te şi te voi lăsa să le ai.” El este bun.

Şi Toma şi-a pus mâna în coasta Lui, apoi a zis: „O,
El este Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Ştiţi ce i-a spus Domnul? „Toma,  pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de
cei ce n-au văzut şi au crezut
.” (Ioan 20.29). Vedeţi? Cei care nu au văzut
şi au crezut vor avea o răsplată cu mult mai mare, pentru că este o faptă a
credinţei.

Eu cred semnele care îi urmează pe credincioşi, dar
haideţi să punem pe primul loc ceea ce trebuie să fie pe primul loc, deoarece
voi puteţi avea semne fără să aveţi acest lucru. Şi Pavel spunea: „Chiar
dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o
aramă sunătoare…şi chiar dacă aş avea toată credinţa încât  să mut munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt
nimic.
Chiar dacă aş cunoaşte toată Biblia şi aş cunoaşte toate tainele, nu
sunt nimic fără dragoste.” (1 Corinteni 13.1-2 – parafrazare).

Vedeţi acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt, fără Duhul
Sfânt.

Duhul Sfânt este Dumnezeu, şi Dumnezeu este dragoste,
bucurie, pace, îndelungă răbdare, blândeţe, răbdare. Acesta este Duhul lui
Dumnezeu. Aceasta este ceea ce va ridica Dumnezeu, prin acest Duh, în zilele
din urmă.

„…Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă
tărie moştenitorilor făgăduinţei…”
(Evrei 6.17).

Cine sunt moştenitorii? Fiind morţi în Hristos, noi
suntem sămânţa lui Avraam, şi deci moştenitorii făgăduinţei.

O, nu vă mişcă aceasta? Noi suntem moştenitorii
Împărăţiei lui Dumnezeu, printr-un jurământ. Dumnezeu nu trebuia să jure,
pentru că Cuvântul Său este desăvârşit, dar aşa cum am citit mai înainte, El a
jurat pe Sine însuşi, fiindcă nu era altul mai mare pe care să jure.

Ascultaţi!

„…moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii
Lui, a venit cu un jurământ.”
Nestrămutarea, adică neschimbarea hotărârii.

Dumnezeu nu Se poate schimba, ci trebuie să rămână
întotdeauna la fel. Astfel, dacă a vindecat odată o persoană, El nu Îşi poate
schimba atitudinea. Dacă a iertat un păcătos, o prostituată, El nu Se poate
schimba, ci trebuie să procedeze la fel, pentru că Cuvântul Lui Dumnezeu este
neschimbător.

Dumnezeu a spus într-un loc: „Eu sunt Domnul, care
te vindecă.”
(Exod 15.26), şi trebuie să stea pe aceasta, deoarece El este
infinit şi cunoaşte sfârşitul încă de la început.

Poate eu zic: „Voi face aceasta!” dar Biblia spune că
ar trebui să spunem: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau
cutare lucru!”
(Iacov 4.15).

Eu sunt doar un muritor şi nu ştiu ce va fi. Astfel,
uneori trebuie să-mi retrag cuvântul înapoi, dar Dumnezeu nu poate face
aceasta. El este Dumnezeu, şi ne cere un singur lucru: Să credem! „Dacă
credeţi, toate lucrurile sunt cu putinţă.”

Vedeţi? Aceasta este întrebarea: „Dacă poţi crede”.
Întrebarea nu este pentru Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece El este de
nestrămutat, nu Se poate schimba. Ce minunat!

Fiţi atenţi în timp ce vom citi mai departe:

„…pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba,
şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă…”
(v. 18).

Avem noi aceste două lucruri? Da. Primul este Cuvântul
Lui
care spune că o va face, iar al doilea este jurământul Lui.

O, ce fel de oameni ar trebui să fim noi? Ar trebui să
fim frământaţi, să alergăm încoace şi încolo luând lucrurile lumii şi să ne purtăm
după moda creştinătăţii anului 1957? Nicidecum! Noi vrem să fim acei creştini
de modă veche care Îl cred pe Dumnezeu pe Cuvânt şi lucrurile care nu sunt ca
şi cum ar fi. Dacă Dumnezeu a spus ceva, asta-i tot.

Avraam, căruia i-a fost dată făgăduinţa, lui şi
seminţei lui, chema lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. De ce?
Pentru că era făgăduinţa lui Dumnezeu şi ştia că Dumnezeu nu poate minţi. El
i-a făcut făgăduinţa lui Avraam, iar acesta a crezut. Pe măsură ce treceau
anii, făgăduinţa părea tot mai departe pentru ochiul firesc, dar era mai
aproape de Avraam.

Când eşti slab spui: „Poate nu există vindecare
divină. Poate m-am înşelat; poate concepţia mea este greşită!” Dacă gândeşti
aşa, aceasta arată un singur lucru: că nu ai fost născut din nou.

Noi am vorbit despre aceasta duminica trecută când am
văzut că: „Este cu neputinţă pentru cei ce au gustat odată darul ceresc şi
au căzut, să fie înnoiţi din nou.”
(Evrei 6.4-6 – parafrazare). Dar acest
lucru este imposibil pentru cel născut din Dumnezeu, fiindcă este scris că: „Oricine
este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el;
şi nu poate păcătui fiindcă este născut din Dumnezeu.”
(1 Ioan 3.9).

Sămânţa lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu: „Credinţa
vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”
(Romani
10.17). Jertfa a fost dată; totul este încheiat.

Fiţi atenţi ce îi spune Pavel Bisericii:

„…este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă”, aşa că ar trebui „să găsim o puternică
îmbărbătare…”

„Ei bine, dacă baptiştii nu mă tratează bine, am să
merg la metodişti!”

„…noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care
ne era pusă înainte.”
(v.18).

Haideţi să citim mai departe:

„..pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde
tare şi neclintită care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului.”
(v. 19).

Să ne oprim puţin aici şi să vorbim despre perdea,
pentru că duminica trecută nu am ajuns la ea.

Perdeaua este trupul. Ea este aceea care ne opreşte
să-L vedem pe Dumnezeu faţă în faţă în această biserică. În dimineaţa aceasta,
perdeaua ne opreşte să-i vedem pe îngerii care stau lângă scaune. Noi suntem
ascunşi după perdea şi perdeaua este carnea, trupul acesta. Noi suntem
fii şi fiice de Dumnezeu şi suntem în prezenţa lui Dumnezeu, iar „Îngerul
Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El…”
(Psalmul 34.7).

Noi suntem tot timpul în prezenţa lui Dumnezeu: „…Eu
sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”
(Matei 28.20).

Perdeaua este trupul, şi ea ne ţine deoparte de
prezenţa Lui, dar prin suflet, prin Duh, prin credinţă, noi ştim că El veghează
tot timpul asupra noastră şi este cu noi. El este chiar acum aici.

Într-o dimineaţă, un proroc bătrân era înconjurat de o
oştire duşmană la Dotan. Slujitorul lui i-a observat şi a început să strige
speriat:

„Părinte, cetatea este înconjurată de o oaste
străină.” Dar Elisei i-a răspuns: „Fiule, cu noi sunt mai mulţi decât sunt ei!”

Slujitorul a clipit des şi s-a uitat în jur, dar n-a
văzut nimic. Atunci Elisei s-a rugat şi a zis: „Dumnezeule, deschide-i ochii şi
dă perdeaua la o parte să poată vedea.” Când a căzut perdeaua de pe ochii lui,
Ghehazi a putut vedea că tot muntele era plin de cai şi cară de foc, care
stăteau în jurul lui Elisei. (2 Împăraţi 6.15-17). Atunci a înţeles.

Vedeţi, perdeaua a căzut; ea era cea care-l oprise să
vadă.

Perdeaua este aceea care ne opreşte să trăim aşa cum
ar trebui. Perdeaua este aceea care ne opreşte să facem lucrurile pe care am
vrea să le facem. Dar şi Dumnezeu S-a învelit într-o perdea, într-un trup; apoi
perdeaua a fost ruptă şi Dumnezeu a devenit din nou Dumnezeu. El a ridicat
perdeaua care-L acoperea: aceasta este învierea Domnului Isus, care ne
dovedeşte că şi perdeaua în care suntem ascunşi noi va fi de asemenea ridicată.
Noi credem şi acceptăm aceasta.

O, şi când această perdea este ruptă în două, eu voi
merge în prezenţa Lui. La venirea Domnului Isus, această perdea va fi ridicată
din nou în sus, într-un mod desăvârşit, iar eu voi umbla şi voi vorbi cu Cel ce
este Mântuitorul şi Dumnezeul meu. Mai mult, după ce această perdea, care acum
are păcatul în ea,  va fi făcută
desăvârşită, noi vom trăi veşnic în ea.

 Trupul acesta
trebuie să moară, aşa cum trebuie să moară şi sufletul ca să fie născut din nou
în desăvârşire. Atunci nu mai este nevoie să faceţi asta sau cealaltă, fiindcă
aceasta este Legea, iar noi credem că mântuirea nu se primeşte prin Lege, ci
suntem salvaţi pin har. Şi acest lucru nu se face prin voinţa ta; tu nu ai nici
un amestec, ci este alegerea lui Dumnezeu. „Nimeni nu poate veni la Mine,
dacă nu-l atrage Tatăl…”
(Ioan 6.44). Aşa este.

Şi tot ce a făcut Isus a fost să-i adune pe cei pe
care Tatăl i-a cunoscut şi i-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii, adică
pe fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Amin. „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea,
nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”
(Romani 9.16).
Dumnezeu face aceasta. Tu nu ai cu ce să te lauzi, pentru că nu ai făcut nimic.
Dumnezeu te-a salvat prin harul Său, ceea ce înseamnă că nu te poţi lăuda cu
nimic. Toată lauda I se cuvine numai şi numai Lui. El ţi-a dat această nădejde
sigură când a jurat şi a zis că nici unul dintre copiii Lui nu se va pierde.

Dar ei au încasat-o pentru că au făcut ce este rău.
Da, tu culegi ceea ce ai semănat; trebuie să înţelegeţi aceasta. Să nu credeţi
că puteţi merge afară, să păcătuiţi şi totuşi să scăpaţi. Dacă ai această
atitudine, dovedeşti că nu ai fost născut niciodată din nou. Înţelegeţi? Dacă
în voi este încă dorinţa să faceţi rău, aceasta dovedeşte că sunteţi greşiţi,
deoarece El i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt ai Săi.

În Vechiul Testament, sub Lege, acele animale care
erau jertfite în fiecare an, nu au putut îndepărta păcatul, dar acum, când ne
punem mâinile peste capul Lui, ne mărturisim păcatele şi suntem născuţi din nou
din Duhul lui Dumnezeu, nu mai avem dorinţa să păcătuim. Păcatul a plecat
pentru totdeauna.

Desigur, vei mai greşi, vei cădea, vei greşi fără
voie, vei merge afară şi vei face lucruri greşite, dar aceasta nu înseamnă că
eşti pierdut, ci înseamnă că îţi vei primi corecţia.

Copiii mei, şi cred că şi ai voştri, fac lucruri care
ştiu că sunt împotriva regulilor noastre. Ei ştiu bine la ce să se aştepte când
fac aceasta: ştiu că vor primi bătaie, uneori chiar una bună, dar chiar dacă îi
pedepsiţi ei rămân totuşi copiii voştri.

Este imposibil ca cineva care a fost născut din Viaţa
veşnică să fie lepădat: „cine aude cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a
trimis, nu vine la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă… Şi Eu îl voi
învia în ziua de apoi.”
(Ioan 5.24; 6.44). Aceasta este făgăduinţa lui
Dumnezeu.

Dacă spui: „Înseamnă că eu pot să fac tot ce vreau.”

Aşa este. Tu poţi să faci ce vrei, dar dacă eşti
creştin, nu mai vrei să faci lucruri greşite din pricina Vieţii care este în
tine. Dacă vrei să faci rău, înseamnă că în inima ta este ceva rău. Cum este
posibil ca din acelaşi izvor să iasă şi apă dulce şi apă amară?

Deci, dacă v-aţi lăsat prinşi de vreo emoţie sau de
vreo senzaţie, uitaţi de aceasta! Întoarceţi-vă la altar şi spuneţi:
„Dumnezeule, îndreaptă viaţa mea păcătoasă şi adu-mă în starea în care dispar
toate acele dorinţe.” Aşa este.

Desigur, diavolul vă va mai prinde într-o cursă sau
alta, dar fără să vreţi. Aşa spune Biblia. Diavolul întinde curse: El i-a
întins curse Domnului nostru Isus; i-a întins curse lui Moise şi l-a prins; i-a
întins curse lui Petru şi l-a prins; el le-a întins curse multora. Petru chiar
s-a lepădat de Domnul, dar după aceea s-a căit şi a plâns cu amar, pentru că în
el era Ceva.

Noe a lăsat să zboare din arcă un porumbel şi o
cioară. Cât timp a fost în arcă, cioara a fost în ordine, dar când a ieşit
afară, natura ei a fost diferită. Ea a putut mânca din toate mortăciunile şi a
fost mulţumită. De ce? Pentru că a fost cioară de la început; a fost o
mâncătoare de mortăciuni; o făţarnică. Vedeţi? Ea a putut să stea în acelaşi
loc cu porumbelul; a putut zbura oriunde zbura şi porumbelul; a putut mânca
mâncarea bună pe care o mânca porumbelul, dar după aceea s-a dus şi a mâncat şi
mortăciunile pe care porumbelul nu le putea mânca. Porumbelul este făcut
altfel; el nu poate digera putreziciuni, deoarece nu are fiere.

Aşa este şi omul născut din Duhul lui Dumnezeu: el
este un porumbel al lui Dumnezeu, deoarece natura lui se schimbă. Da, domnilor.
Dacă vei pune duhul unui porumbel într-o cioară, ea nu se va aşeza niciodată pe
o mortăciune. Chiar dacă ar ajunge din greşeală pe vreuna, ar pleca imediat de
acolo fiindcă nu poate s-o suporte.

Aşa este şi un om născut din Duhul lui Dumnezeu: nu
poate tolera aşa ceva. Dacă s-ar trezi într-un bar, ar ieşi cât poate de repede
de acolo. Dacă vreo femeie ar încerca să-l ademenească, şi-ar întoarce capul
imediat şi ar pleca de acolo. De ce? Pentru că este un porumbel. Aşa este. Tu
nu îl vei putea prosti pentru că ştie pe ce stă: „Oile Mele ascultă glasul
Meu; şi nu merg deloc după un străin.”
(Ioan 10,27+5). El este porumbel de
la început şi este ancorat pe Ceva.

Acum fiţi atenţi:

„…pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde
tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului…”

Perdeaua. Dumnezeu a venit învelit în carne să facă
ce? Să se arate în trup. El trebuia să Se ascundă ca să nu Îl putem vedea. Şi
unde S-a ascuns? După Perdea. Cine a fost Perdeaua? Isus: „…Nu Eu fac aceste
lucrări, ci Tatăl care locuieşte în Mine…”
(Ioan 10.38 – parafrazare) şi: „Tatăl
Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez.”
(Ioan 5.17).

Aici este Cel învelit într-un trup de carne: Emanuel
(Dumnezeu cu noi). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine…” (2
Corinteni 5.19).

El a venit jos, iar prin moartea suferită a plătit
preţul păcatului şi a făcut o ispăşire, o împăcare şi o sfinţire, ca să poată
veni înapoi şi să locuiască în noi. Astfel, prin credinţă, noi suntem o învelitoare
a Lui, de aceea nu mai privim la lucrurile pe care le vedem în această perdea.

Perdeaua are educaţie, face şi vorbeşte diferite
lucruri, bazându-se pe ştiinţă, dar Duhul Dumnezeului celui viu locuieşte aici
înăuntru şi cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. Dacă Dumnezeu a spus
ceva, aceasta este tot.

Aceasta este acoperirea noastră. Noi suntem în perdea,
dar într-o zi, El va ridica sus ceea ce n-a fost născut prin dorinţă sexuală,
dintr-o femeie, ci prin voia lui Dumnezeu. El va vorbi şi ceea ce va spune se
va împlini, iar atunci vom avea un trup ca trupul Lui proslăvit; vom fi
înveliţi astfel încât să putem vorbi unul cu altul şi să dăm mâna unul cu
altul.

Dacă vom pleca de aici înainte de venirea Lui, ne
aşteaptă un cort, o teofanie, în care nu vom mânca, nu vom bea şi nu vom dormi
niciodată.

Cei plecaţi aşteaptă sub altar şi strigă: „Până
când, Doamne? Până când?”
Ei aşteaptă transformarea, ca să dea mâna unii cu
alţii, să stea jos să mănânce şi apoi să vorbească unii cu alţii, pentru că
sunt oameni. Binecuvântat să fie Numele Domnului.

La început, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său.
Ei aveau părtăşie unul cu celălalt fiindcă se cunoşteau unul pe altul. Nouă ne
place cum ne-a făcut Dumnezeu, iar la marea Sa venire, cei ce sunt pregătiţi
vor fi aşa veşnic: nemuritori şi după chipul Său. O, binecuvântat să fie Numele
lui Hristos!

Dacă Îl acceptăm pe Hristos ca Mântuitor şi Vindecător
personal, ne-am câştigat mântuirea şi vindecarea.  Toate aceste remuneraţii sunt dividende
plătite pe Poliţa de asigurare. Amin. Voi ştiţi ce este o poliţă de asigurare
şi puteţi obţine dividende din ea. Sigur că da. Noi putem obţine dividende şi
le avem; doar că de îndată ce scoatem dividendele, remuneraţia este completată
din nou.

Odată, un agent de asigurări mi-a zis:

„Billy, haide să-ţi fac o asigurare.”

„Păi am deja una”, i-am răspuns eu. Când i-am spus
aceasta, Meda m-a privit lung, apoi a zis:

„Tu ai asigurare?”

„Sigur ca am”, i-am răspuns eu. Ea nu ştia nimic de
aşa ceva.

Atunci agentul m-a întrebat: „Ia spune Billy, ce fel
de asigurare ai?”

„Binecuvântată asigurare, Isus este al meu

O, ce bucurie a slavei divine

Un moştenitor al salvării, răscumpărat de Dumnezeu

Născut din Duhul Lui, în sângele Lui spălat,” am
răspuns eu.

„Este foarte bine Billy, dar şi aceasta te va pune tot
în cimitir.”

„Este adevărat, dar mă va scoate afară. Acesta este
cel mai important lucru. Eu nu-mi fac griji cum voi ajunge acolo, ci cum voi
ieşi afară.”

Din moment ce prin jurământul lui Dumnezeu am
Asigurarea că El mă va învia în ziua de apoi şi voi fi după asemănarea Fiului
Său, eu am o mângâiere şi o ancoră a sufletului, pentru că în timp ce sunt încă
după perdeaua aceasta, în mine este Ceva nevăzut care m-a ancorat de Stânca
veacurilor.

Nu mai are nici o importanţă că valurile lovesc,
pentru că moartea nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Pot să vină
puhoaiele, pot să vină necredincioşii sau orice altceva, pentru că credinciosul
născut din nou are o Ancoră de neclintit.

Încă nu se poate vedea dincolo de această perdea, dar
eu ştiu că Ancora mea este Stânca veacurilor, Cel care a jurat pe Sine însuşi
că mă va învia în ziua de apoi.

Nu-i de mirare că poţi privi moartea în faţă şi să-i
spui: „Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă
biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!”
(1 Corinteni 15.55+57).

„…unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător…” (Evrei 6.20).

O, nu vom mai ajunge la lecţie! Noi am avut un Înainte
mergător. Aţi observat cum în timpurile western-ului era trimis înainte un
cercetaş ca să vadă unde erau triburile de indieni sau unde se găsea apă. El se
întorcea cu veşti şi îi spunea conducătorului caravanei: „Îmbărbătaţi-vă,
pentru că chiar după dealul acesta este un izvor mare de apă.” Acesta este  un înainte mergător.

Odată, omul a fost ţintuit de diavol jos, sub o rafală
rapidă de foc, dar Cineva i-a stricat cuibul. Înainte mergătorul S-a dus înaintea
noastră şi iată că Satana stătea acolo cu o „mitralieră” şi ne ţintuia jos: tot
timpul eram în robie şi speriaţi de moarte. El păzea Izvorul şi nu ne lăsa să
ne apropiem. I s-a dat însărcinarea aceasta deoarece noi am păcătuit şi am fost
alungaţi de acolo.

Dar Înainte mergătorul Hristos, a venit şi i-a stricat
cuibul. Aţi auzit cântarea: „Ţine baricada căci sosesc!” Haideţi să luăm
baricada, căci Hristos a luat-o. Aleluia! Poarta este deschisă. Acolo, în Casa
lui Dumnezeu, în cetatea lui David, este un Izvor pentru cei curaţi şi
neîntinaţi, pentru că Înainte mergătorul a intrat înăuntru pentru noi.

Acolo nu vom mai îmbătrâni, nu vom mai avea riduri şi
nu va mai trebui să folosiţi Max Factors ca să arătaţi bine pentru soţii
voştri. Înainte mergătorul S-a dus înainte şi a pregătit un loc unde nu veţi fi
bolnavi niciodată, unde nu vă veţi mai pierde dinţii şi nu vor mai fi nici un
fel de dureri.

Aleluia! Binecuvântat să fie Numele Lui! El a intrat
acolo, iar într-o zi vom intra şi noi, nemuritori, asemenea Lui şi strălucitori
ca soarele şi stelele. Desigur, pentru că Înainte mergătorul S-a dus înaintea
noastră.

„…unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător,
când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”
(v. 20).

Acest mare Înainte mergător a mers înaintea noastră şi
a făcut o cale. Astfel, marele Duh a devenit marele Izvor al curcubeului lui
Dumnezeu, care nu are nici început, nici sfârşit. El a fost întotdeauna
Dumnezeu, iar această rază de Lumină a ieşit afară: era o rază de dragoste.
Culoarea principală a curcubeului este roşu; apoi vine albastru, credincioşia.
Sunt şapte culori desăvârşite, şapte Duhuri ale lui Dumnezeu care au ieşit din
acel mare Izvor, marele Diamant de care a vorbit Isus, care a fost tăiat în aşa
fel încât să reflecte aceste culori.

Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi ca să
Îşi poată reflecta bunătatea şi mila, prin daruri, semne şi minuni.

Curcubeul a devenit o teofanie cu chip de om. Totuşi,
El nu era Om pentru că nu avea trup; era o teofanie.

Moise I-a zis: „Aş vrea să Te văd…” Şi El a trecut pe
lângă locul unde se afla Moise, dar nu a putut să-L vadă decât din spate.

Şi ce s-a întâmplat? Într-o zi, în timp ce Avraam
stătea în cortul său, Dumnezeu l-a vizitat într-un trup de carne.  Da, El s-a întâlnit cu Avraam după rânduiala
lui Melhisedec; Dumnezeu într-un trup de carne. Sigur că da. Era Dumnezeu în
trup.

Tu zici: „Frate Branham, atunci de ce a trebuit să
vină înapoi prin naştere?” Pentru că nu era încă născut; acela era doar un trup
creat în care a locuit El.

Melhisedec era Împăratul Salemului, adică Împăratul
Ierusalimului, Împăratul păcii, şi nu avea nici tată, nici mamă, nici început
al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar Isus a avut şi tată şi mamă; a avut
început al zilelor şi sfârşit al vieţii. El a fost făcut însă după rânduiala
lui Melhisedec, care nu avea nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii.

Melhisedec a fost Dumnezeu însuşi; El era IaHVeH
Dumnezeu, Acelaşi care i s-a arătat lui Avraam şi i-a zis în timp ce stătea cu
spatele spre cort: „De ce a râs Sara?” Aşa este. El este Cel care a privit spre
Sodoma, iar Avraam L-a recunoscut pentru că dincolo de perdeaua lui, acolo
înăuntru, era o Ancoră care se ţinea de acea făgăduinţă, dar nu pentru că a
avut ceva senzaţii, ci fiindcă Dumnezeu i-a făcut o promisiune. Şi când a
intrat în contact cu acel mare Magnet, a ştiut că El era în acel trup.

El a vorbit cu Avraam şi i-a spus tot ce va face cu
Sodoma. Apoi, după ce l-a binecuvântat pe Avraam, S-a întors înapoi în spaţiu.
Un Om care avea hainele prăfuite… şi nu numai atât, care a mâncat carne de
viţel, turte cu unt şi a băut lapte, după care S-a întors înapoi în teofanie.

Vedeţi? El nu S-a născut ca mine şi ca tine, pentru că
acela era un trup creat, dar a trebuit să Se nască în trup ca să ia acel bold
al morţii asupra Sa……………………………………………

…era un trup făcut din calciu, potasiu, etc., luat din
ţărână, apoi a păşit în el. Era acelaşi lucru ca în cazul lui Melhisedec. El a
păşit în acel trup care putea umbla, o perdea a creaţiei Lui; nu o perdea
ieşită din pântecele unei femei, ci o perdea creată de El însuşi, după care a
păşit în El.

Cine este acest Melhisedec?

„În adevăr, Melhisedec acesta, Împăratul Salemului,
preot al Dumnezeului celui Preaînalt,  –
care a întâmpinat pe Avraam când acesta se întorcea de la măcelul împăraţilor,
care l-a binecuvântat,

care a primit de la Avraam zeciuială din tot, – care,
după însemnarea numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii”, apoi şi
„Împărat al Salemului”, adică „Împărat al păcii”,

fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici
început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, – dar care a fost asemănat cu Fiul
lui Dumnezeu, – rămâne preot în veac.”
(Evrei 7.1-3).

Cine era acesta? El n-a fost născut şi nu va muri
niciodată. Era Dumnezeu; era preumbrirea Domnului Isus. Sigur că da. El trebuia
să vină printr-o femeie, la fel ca noi, dar nu printr-o relaţie sexuală, ca să
ne poată aduce înapoi la El. Aleluia!

„O, har măreţ, ce dulce e!

Ce a salvat un biet nenorocit ca mine,

Odată am fost pierdut, dar am fost găsit

(prin harul Lui).

Am fost orb, dar acum văd.”

Am înţeles ce a trebuit să facă? Dumnezeu a devenit ca
mine, pentru ca eu să pot deveni ca El, prin har. El a luat asupra Sa păcatele
mele, pentru ca prin neprihănirea Lui să pot primi Viaţa veşnică. Eu n-am putut
să mă salvez singur pentru că natura mea era de păcătos; am venit în lume prin
minciună, prin păcat şi nu aveam nici o şansă.

Spune-i unui porc că este greşit să mănânce murdărie
şi vezi dacă te ascultă. Spune-i unei ciori că nu este bine să mănânce
mortăciuni şi vezi ce se va întâmpla. Dacă ar putea vorbi, ţi-ar spune:
„Vezi-ţi de treaba ta!” Sigur că da.

O, dar harul lui Dumnezeu a schimbat această natură şi
mi-a dat oportunitatea să-L doresc, să tânjesc şi să însetez după El. „…bunătatea
Ta preţuieşte mai mult decât viaţa…şi sufletul meu însetează după Tine,
Dumnezeule…”
Aşa cum spunea David: „Cum doreşte un cerb izvoarele de
apă, aşa Te doreşte  sufletul meu pe
Tine, Dumnezeule!”
(Psalmul 63.3 şi 42.2+1).

Dumnezeu a pus în om setea să-L laude, să-L iubească
şi să-L caute, dar omul a pervertit această sete prin chemarea diavolului, aşa
că merge şi pofteşte femei, plăceri şi lucrurile lumii, încercând să potolească
în felul acesta acea iubire sfântă pe care Dumnezeu a pus-o în el.

Dar frate, odată ce eşti schimbat şi fântâna aceea
plină de mormoloci şi alte necurăţii este curăţită şi sterilizată şi se pune în
ea apa lui Dumnezeu, păcatul nu te mai poate atinge. Amin.

„O, Îl iubesc! Cât Îl ador!

Viaţa mea, Soarele meu, totul în toţi.

Marele Creator a devenit Mântuitorul meu

Şi toată plinătatea lui Dumnezeu a locuit în El.

Din slava Lui El a venit,

Veşnica poveste vie

Dumnezeul şi Mânuitorul meu a venit

Isus El S-a numit,

Născut în staul, pentru ai Lui un Străin,

Dumnezeu al tristeţii şi lacrimilor.

O, Îl iubesc! O, cât Îl ador!

Suflarea mea, strălucirea mea, totul în toţi.”

Cum a putut s-o facă? Oamenii au încercat să scrie
despre aceasta. Unul chiar a spus:

„Dacă oceanele ar fi pline cu cerneală,

Şi orice pai de pe pământ ar fi o peniţă,

Cerurile să fie un pergament,

Şi orice om un scriitor priceput

Să scrie despre dragostea lui Dumnezeu

(Cum marele Dumnezeu al cerului S-a făcut trup şi a
luat păcatele mele asupra Sa).

Până ar seca oceanele

Să umple un pergament întins

Cât cerurile.”

Ca să ne facă moştenitori ai acestei mântuiri, El a
jurat pe Sine însuşi că ne va ridica în ziua de apoi şi ne va da Viaţă veşnică.
Şi nimeni nu-i va putea lua din mâna Mea.” Amin.

Sunteţi vinovaţi că aţi respins dragostea Lui? Aţi
evitat prezenţa binecuvântată a Celui care v-a făcut ce sunteţi astăzi? În
dimineaţa aceasta El v-a dat o şansă. Vreţi să trăiţi mai departe? Este o
singură cale de a trăi, şi aceasta este să credeţi în Domnul Isus.

Dacă credeţi din toată inima că El este Fiul lui
Dumnezeu, Îl acceptaţi ca Mântuitorul vostru personal şi credeţi că Dumnezeu
L-a înviat din morţi pentru sfinţirea voastră, vă aparţine, este al vostru.

Vreţi să ridicaţi mâna? Este vreun suflet nepocăit
care vrea să se pocăiască în dimineaţa aceasta şi să spună: „Aminteşte-mă în
rugăciune, frate predicator, pentru că şi eu am greşit! Am mers la biserică,
dar niciodată nu am avut acel Ceva despre care ai vorbit. Nu am fost născut din
acel Duh. Nu Îl am. Roagă-te pentru mine ca Dumnezeu să mi-L dea şi mie în
dimineaţa aceasta.”?

Dumnezeu să te binecuvânteze. Mai este cineva?

Spune: „Dumnezeule, poetul care a scris cuvintele
acelui imn a fost ca mulţi din credincioşii Tăi care au încercat să exprime cât
mai bine acest lucru.”

 O, cât am vrea
să avem limbaj şi vocabular ca să le putem explica oamenilor cum este cu
adevărat, dar aceasta nu poate fi posibil cu limba unui muritor. Să poţi spune
cum Dumnezeul cerului a venit pe pământ să-l salveze pe cel mai sărac,
nenorocit şi pierdut păcătos.

Tată, Te rog să faci ca prin aceste cuvinte sărace
care au fost spuse în dimineaţa aceasta, să fie cineva care să primească pace,
mulţumire, mângâiere şi să găsească un refugiu. Fie ca sufletele lor să se
ancoreze în acea făgăduinţă pe care a făcut-o Dumnezeu când a jurat pe Sine
însuşi că El îi va învia în ziua de apoi.

Dumnezeule, în acest Tabernacol s-au ridicat câteva
mâini, de aceea Te rog să le dai chiar acum acea nădejde neclintită. Ajută-i să
se ancoreze în Stânca veacurilor, pentru că atunci, oricât de tare ar lovi
valurile învolburate micuţa lor barcă, ar avea o ancoră neclintită: făgăduinţa
lui Dumnezeu. Ajută-i să stea neclintiţi, fiindcă Dumnezeu a spus aceasta şi El
nu poate minţi.

Cine ascultă cuvintele Mele (pe care am
încercat să le predic în dimineaţa aceasta) şi crede în Cel ce M-a trimis pe
Mine
(IaHVeH), are viaţă veşnică; şi nu vine la judecată ci a trecut de
la moarte la viaţă.”
(Ioan 5.24).

O, veşnicule Dumnezeu, binecuvântează-ne astăzi, iar
pe cei ce nu sunt sub sânge şi sufletul lor nu a fost convertit, ajută-i s-o
facă chiar acum. Tu lucrezi tainic, iar eu Ţi-i încredinţez, pentru că sunt ai
Tăi, şi Te rog să le dai Viaţă veşnică. Fie ca atunci când vom ajunge pe partea
cealaltă, când unul câte unul vom trece prin vale, să ne întâlnim cu toţii
acolo unde nu se spune niciodată: „Rămâi cu bine!”

„Într-o zi vom ajunge la Râu,

Când timpul se va sfârşi

Cineva va fi acolo să ne aştepte

Să ne arate calea.

Eu nu va trebui să trec singur Iordanul.”

Aş vrea să ridicaţi mâna toţi cei care aveţi această
nădejde. Lăudaţi-L! Mesajul s-a încheiat, sunteţi bucuroşi? Dumnezeu a jurat că
vă va aştepta acolo.

„Isus a murit să plătească păcatele.

Când întunericul… (Boldul nu mai este)

El mă va aştepta.

Eu nu voi trece singur Iordanul

(Lăudaţi-L acum)

Este un gând care mă îmbărbătează

Şi inima mea este bucuroasă

(Care este făgăduinţa?)

Eu nu voi trece singur Iordanul.”

Fiecare dintre noi va ajunge la Iordan, iar acolo ne
aşteaptă o umbră mare şi neagră. Este o uşă mare pe care va trebui să intraţi
într-o zi, poate înainte de a se sfârşi ziua aceasta, sau chiar înainte de
încheierea serviciului. Cu fiecare bătaie a inimii suntem cu un pas mai
aproape.

O, binecuvântatule Domn, inimile noastre sunt pline de
bucurie în dimineaţa aceasta, pentru că ne gândim că atunci când pulsul va
înceta, asistenta va trage cearceaful pe faţă şi mâinile vor fi reci ca
gheaţa,… mama, tata, cei dragi vor striga şi vor plânge, iar El va deschide
acele porţi mari şi ne va aştepta.

David spunea: „Dacă îmi voi face culcuşul în iad, El
este acolo!” Vedeţi? Eu nu voi trece singur.

Când valurile Râului vor uda faţa ta, Dumnezeu va lua
barca vieţii şi o va ghida până pe partea cealaltă, pentru că aşa a făgăduit.

Prorocul David spunea: „Chiar dacă ar fi să umblu
prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine.
Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.”
(Psalmul 23. 4).

Doamne, suntem atât de bucuroşi, pentru că am fost
socotiţi moştenitori ai făgăduinţei. Astăzi avem în noi Viaţa veşnică pentru că
Îl iubim pe Domnul Isus, credem în El şi am acceptat Cuvântul şi învăţăturile
Lui, iar El ne-a dat pecetea Duhului Sfânt ca recunoaştere a credinţei noastre
care este ancorată. Şi chiar dacă de multe ori am umblat printre umbre
întunecate şi ne-am împiedecat pe drum, ancora ne-a ţinut, pentru că acolo
înăuntru este Ceva care ne călăuzeşte şi ne spune: „Mergi mai departe!”

Dumnezeule, binecuvântează-ne, căci avem nevoie de
Tine. Păstrează-ne credincioşi până când vei veni după noi şi Te vom lăuda
veşnic.

Picioarele Lui binecuvântate nu au atins încă
pământul. El stă acolo sus, iar cei sfinţi şi răscumpăraţi din toate epocile
(de la prima, a doua, a treia, a patra, a cincea, a şasea şi a şaptea strajă),
vor sta acolo îmbrăcaţi în neprihănirea Lui, Îl vor încorona ca Împărat al
împăraţilor şi Domn al domnilor şi Îi vor cânta cântările răscumpărării, în
timp ce sărmanele noastre inimi vor tremura când vom privi spre Cel care ne-a
iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine însuşi pentru noi. În vremea când eram
pierduţi şi păcătoşi, Hristos a murit pentru salvarea noastră. Îţi mulţumim
pentru aceasta, Tată,  în Numele lui
Hristos. Amin.

Îl iubiţi? O, cât de real este El!  Nu simţiţi că vă vine să-L cuprindeţi în
braţe? Nu v-ar plăcea să vă plecaţi şi să-I atingeţi picioarele?

În adunarea mea din Phoenix, Arizona,  veneau nişte oameni care spuneau: „Mi-ar
plăcea să vorbesc cu El şi să-I spun: „Doamne, Tu m-ai iubit când cărarea mea
s-a îngustat!” Mi-ar plăcea să vorbesc cu El înainte să trecem dincolo. Aş vrea
să-L văd. Oh, sărmana mea inimă va tremura când Îl voi vedea stând  acolo!

Eu mi-am zis adesea: „Aş fi dorit să aud Glasul acela
care spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi vă voi da
odihnă.”
Aş vrea să-L aud spunând în ziua de apoi: „Ai lucrat bine, rob
bun şi credincios; intră în bucuria Domnului, care a fost pregătită pentru
tine…”

De când? De când ai fost salvat? Nu, frate, de la
întemeierea lumii, când te-a văzut, te-a cunoscut şi te-a rânduit pentru Viaţa
veşnică. Atunci ai fost proslăvit: „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai
dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit
neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”
(Romani
8.30).

Vedeţi? El ne-a cunoscut mai dinainte, ne-a sfinţit şi
ne-a proslăvit deja, aşa că la venirea Lui vom merge să primim răsplata. Nu
sunteţi bucuroşi pentru aceasta? Desigur, aceasta ne face să-L iubim şi mai
mult, pentru că atunci când am fost neajutoraţi, El a venit şi a făcut acest
lucru pentru voi.

„Binecuvântată fie legătura care leagă…” soră Gertie…

Inimile noastre în dragostea creştină.”

În timp ce suntem în această părtăşie, ne vom ruga şi
pentru bolnavi.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei care au ridicat
mâna pentru Hristos, în dimineaţa aceasta. Să vă căutaţi un loc unde să-L
lăudaţi şi să-I slujiţi.

„Binecuvântată fie legătura care leagă

Inimile noastre în dragostea creştină.

Această părtăşie minunată

Este ca şi cea de sus

Înaintea tronului Tatălui.

Noi turnăm rugăciunea noastră fierbinte

Teama, nădejdea, dorinţa,

Mângâierea şi grija.

Iar de vom fi tăiaţi

Vom avea o durere interioară,

Dar totuşi ne vom bucura

Şi nădăjduim că ne vom întâlni iar.”

Nu vă face aceasta să vă simţiţi bine? Haideţi să dăm
mâna unii cu alţii în timp ce vom cânta.

(Fratele Branham şi adunarea cântă).

Tată, primeşte închinarea noastră din dimineaţa
aceasta. Ia Cuvântul Tău şi sădeşte-L în inimile credincioşilor. Ajută-i să nu
se tulbure şi să nu fie astăzi sus şi mâine jos, ci fie ca aceste cuvinte să
găsească loc de odihnă în inimile lor şi să fie liniştiţi pentru că Dumnezeu a
jurat pe Sine însuşi când a făcut legământul Său. Căci două lucruri sunt cu
neputinţă la Dumnezeu:

– primul este că e cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă;

– iar al doilea este că e cu neputinţă ca El să uite
că a promis că moştenitorii acestei mântuiri pot avea această puternică
nădejde, o ancoră a sufletului lor, fiindcă a făcut un jurământ faţă de noi, şi
anume, că ne va învia în ziua de apoi şi ne va da Viaţa veşnică.

El a spus că ne-a cunoscut înainte de întemeierea
lumii şi ne-a hotărât mai dinainte la înfiere prin Isus Hristos. Şi pentru că
ne-a cunoscut mai dinainte, ne-a chemat; iar când ne-a chemat, ne-a sfinţit.
Noi nu ne putem sfinţi singuri, de aceea El ne-a sfinţit prin moartea Fiului
Său. Şi pe cei pe care i-a sfinţit, i-a şi proslăvit; Cuvântul a fost deja
vorbit, iar noi călătorim plini de bucurie spre slavă.

Dă credinţă oamenilor şi îndepărtează din vieţile lor
obiceiurile şi apucăturile vechi, ca să facă aşa cum a spus Pavel: „…să dăm
la o parte orice piedică, şi păcatul ce ne înfăşoară aşa de lesne, şi să
alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.

Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea
credinţei noastre, adică la Isus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte,
a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi deşi a fost ispitit în toate
felurile, nu a păcătuit.”
(Evrei 12.1-2).

Dumnezeu a îngăduit să fie ispitit, dar nu a cedat
ispitei. Şi noi suntem ispitiţi să păcătuim, dar nu cedăm niciodată fiindcă
Viaţa care este în noi e Ancora destinaţiei noastre veşnice şi ţinem cu tărie
la aceasta în inimile noastre.

Sunt mulţi bolnavi şi suferinzi şi ne pregătim să ne
rugăm pentru ei, Tată. Fie ca atunci când vor trece pe sub Cuvântul lui
Dumnezeu, acest Cuvânt scump care a fost propovăduit, martori fiind Biblia,
Îngerii lui Dumnezeu care stau aproape şi marele Duh Sfânt, să primească ceea
ce cer; să plece de aici pe deplin sănătoşi, ca să nu mai aibă nevoie de cârje,
de cărucioare şi de tărgi. Îndură-Te, Doamne, şi fă ca atunci când se vor
întoarce la următorul serviciu, sau vor merge în propriile biserici, să fie
plini de bucurie şi să mărturisească despre ceea ce a făcut Hristos în vieţile
lor. Fă aceasta, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Îmi cer scuze pentru că am promis că în dimineaţa
aceasta ne vom ocupa de capitolul 7 din Evrei, dar nu am reuşit, deoarece
trebuie să alocăm ceva timp pentru rândul de rugăciune.

Dacă va fi cu voia Domnului, ne vom ocupa de capitolul
7 deseară, ca să vedem cine este acest Melhisedec. Câţi ar vrea să ştie?
Scriptura ne spune cine este El. 
Scofield spune că era un mare preot, dar cum putea fi un preot dacă nu
avea nici început, nici sfârşit? El n-a fost o preoţie, ci a fost un Om;
Melhisedec este numele unei persoane.

Ştiinţa creştină spune că Duhul Sfânt este un gând,
dar Biblia spune că Duhul Sfânt este o Persoană, nu un gând. Categoric.

Melhisedec este un Om care nu a avut nici început al
zilelor, nici sfârşit al vieţii. El nu avea nici, tată, nici mamă, nici urmaşi,
iar dacă va fi cu voia Domnului, deseară vom lua Cuvântul şi vom afla cine este
El.

Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele
mele, şi o lumină pe cărarea mea.”
(Psalmul 119.105).

Poate spui: „Frate Branham, eu nu înţeleg tot.”

Nici eu nu înţeleg tot. Odată am predicat în Kentucky
despre vindecarea divină. Acolo era o fată desculţă,  de vreo 15 ani, care avea un bebeluş ce
suferise o paralizie, iar eu am întrebat-o:

„Ce are copilul tău, soră?” Ea n-a ştiut să spună că e
paralizie. Sărmana de ea poate n-a avut niciodată o pereche de pantofi, dar
avea părul lung lăsat pe spate. Şi am întrebat-o:

„Crezi?”

Ea m-a privit şi a zis:

„Da, domnule, sigur că cred.”

Am luat micuţul în braţe, iar în timp ce mă rugam
pentru el a încetat să mai tremure. A fost vindecat pe loc.

În ziua următoare m-am dus la vânătoare de veveriţe pe
munte. Am ajuns într-un loc unde erau nişte bărbaţi care vorbeau despre mine şi
despre adunarea din seara trecută, în timp ce mestecau frunze de tutun şi apoi
le scuipau. Unul dintre ei a zis:

„Am văzut copilaşul acela. Am fost în dimineaţa
aceasta pe acolo şi am văzut că nu mai tremură. Este ceva real.” Şi a scuipat
iar.

Aveau puştile rezemate de copac. M-am gândit că ar fi
bine să îmi fac cunoscută prezenţa, aşa că m-am apropiat de ei şi am zis:

„Bună dimineaţa, fraţilor.”

Unul dintre ei, cel care vorbise era un tip mare şi
mesteca tutun plimbându-l dintr-o parte în alta prin gură. Avea o pălărie
veche, trasă pe ochi. Când i-am salutat, s-a întors spre mine, iar când m-a
văzut, şi-a luat pălăria de pe cap şi a scuturat-o (fratele Branham arată cum),
a înghiţit tutunul pe care-l avea în gură şi a zis:

„Bună dimineaţa, parson.”

Da, domnilor. Respect. Nu ştiu ce fel de viaţă a dus
acel om, dar aşa s-a purtat.

În seara următoare, un bărbat care merge într-o altă
biserică a început să se contrazică cu mine pentru că nu credea în vindecarea
divină. Era de la biserica metodistă „White Hill” din Kentucky. El avea în mână
o lanternă şi a zis:

„Vreau să-ţi spun ceva, predicatorule. Eu nu pot
accepta lucrul acesta, nu pot să-l înţeleg.”

„Nu poţi să-l vezi?” l-am întrebat eu.

„Nu. Şi eu sunt bolnav, dar nu pot vedea lucrul
acesta.”

„Unde locuieşti?”

„La Big Renox.”

„Şi cum ajungi acasă?”

„Păi merg pe jos.”

„Poţi să-ţi vezi casa?”

„Păi nu!”

„În seara aceasta este foarte întuneric pentru că e
înnourat.”

„Aşa este.”

„Şi cum vei ajunge acasă?”

„Cu ajutorul acestei lanterne.”

„Dar lanterna nu îţi luminează drumul până acasă. Cum
mergi?”

„Păi merg cu lanterna.”

„Asta este. Tu ai lumina lanternei şi de fiecare dată
când păşeşti, lanterna va continua să lumineze în faţa ta. Dacă vei continua să
mergi, lumina va fi tot înaintea ta.”

Aşa faceţi şi voi în dimineaţa aceasta. Îl vreţi pe
Hristos, Marele Preot, Mijlocitorul pentru bolile, neputinţele sau sufletele
voastre. S-ar putea să nu înţelegeţi, dar ni s-a poruncit să umblăm în Lumină,
iar Lumina este El. Faceţi doar un pas în Lumină şi atunci ea va străluci
pentru voi şi vă va lumina calea.

În ordine. Acum ne vom ruga pentru bolnavi. Noi nu
pretindem că putem vindeca bolnavii, căci dacă am face aceasta, am minţi.
Scriptura spune că fiecare persoană bolnavă este deja vindecată: „…prin
rănile Lui aţi fost vindecaţi.”
(1 Petru 2.24). Este adevărat?

Tot aşa, orice păcătos din locul acesta, dacă este
vreunul, a fost salvat când a murit Isus. Tot ce mai trebuie să faceţi voi este
să acceptaţi oportunitatea pusă înaintea voastră, ca să puteţi ajunge în
prezenţa Lui. Ar trebui să-L acceptaţi chiar acum. Dacă sunteţi sub sânge este
în ordine, dar dacă Îl respingeţi, aţi fost deja judecaţi, pentru că fiecare om
este judecat prin felul cum a tratat legământul Domnului Isus Hristos. Voi vă
judecaţi aici.

„El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit
pentru fărădelegile noastre…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
(Isaia 53.5).

Este clar că eu nu aş avea ce să mai vindec, de aceea
tot ce mai trebuie să faceţi voi este să vă rugaţi să nu vă cadă credinţa şi să
veniţi la altar ca să Îl recunoaşteţi pe Hristos ca Vindecătorul vostru, aşa
cum aţi făcut-o şi pentru mântuirea voastră.

Dumnezeu face minuni şi arată semne mari, aşa că
orbii, surzii, muţii, sunt vindecaţi. Şi chiar dacă nu ar fi aşa, noi acceptăm
aceasta oricum. De multe ori, acele lucruri au loc în urma vedeniilor.

Câţi dintre voi au fost aici cu o lună în urmă, când a
venit în adunare acel bărbat orb şi paralizat, care stătea într-un scaun cu
rotile din cauză că nervul echilibrului era bolnav? Înainte să vin de acasă,
l-am văzut într-o vedenie care spunea:

„Va fi un bărbat cu păr de culoare închisă, care
începe să încărunţească. Soţia lui este o femeie drăguţă, de vreo 60 de ani. Ea
va veni la mine şi mă va ruga plângând să mă întorc să mă rog pentru soţul ei.”
El stătea chiar acolo.

Eu m-am dus să mă rog la altar cu oamenii, după care
m-am întors înapoi. Atunci femeia s-a ridicat şi a venit direct la mine, exact
cum îmi spusese Domnul. Oamenii erau atenţi să vadă ce se va întâmpla, şi a
fost întocmai, cuvânt cu cuvânt.

Apoi am aflat că fusese trimis aici de doctorul  Ackerman din Birdseye, Indiana. El este
catolic, iar fiul lui este preot la mănăstirea din Saint Meinrad. Dr. Ackerman
este un bun tovarăş de vânătoare.

Eu l-am întrebat pe bărbat:

„Te-a trimis dr. Ackerman?”

„Da, el m-a trimis.”

Apoi am zis: „Aşa vorbeşte Domnul, domnule:
„Ridică-te!” Omul era de mulţi ani în starea aceea, din cauza nervului
echilibrului, dar după ce ne-am rugat pentru el, s-a ridicat şi a plecat pe
deplin sănătos.

Mai întâi a zis: „Nu te pot vedea”, dar după aceea a
strigat: „Ba da, te văd!” El era ortodox, iar soţia lui era prezbiteriană.

Unii oameni cred că ortodoxii şi prezbiterienii nu
strigă, dar ar fi trebuit să-i audă pe cei doi. Strigau de bucurie şi se
îmbrăţişau. Apoi bărbatul s-a întors, a luat scaunul cu rotile şi a plecat pe
scări în jos ca orice om sănătos.

Fratele Cox a fost pe la el şi a spus că are în ochi
senzaţii de arsură. Sigur că da. Este nervul. Nervul optic creştea şi venea din
nou la viaţă; îşi ocupa din nou funcţia pentru că blestemul fusese luat.

Dacă laşi natura să-şi urmeze cursul, toate vor
funcţiona. Dacă îţi legi o bandă în jurul braţului şi opreşti circulaţia, mâna
ta va muri în final. De ce? Pentru că ceva a oprit cursul naturii. În ce-l
priveşte pe doctor, el poate lucra doar prin două lucruri: prin ceea ce vede şi
prin ceea ce poate simţi.

Dacă nu poate vedea nimic, înseamnă că este ceva
spiritual, iar atunci se poate face un singur lucru: ne rugăm şi Hristos
îndepărtează blestemul, îl alungă pe diavolul şi lucrurile încep să intre din
nou la normal. Este prezenţa Lui cu noi.

Ceea ce ne face să nu fim desăvârşiţi în dimineaţa
aceasta şi să nu facem lucrările pe care le-a făcut El, este că suntem încă
după perdea. Dar în noi este Ceva care spune: O, da!”

Astfel, când accepţi vindecarea… nu mai contează ce
spune perdeaua, ci contează doar ceea ce spune Cuvântul. Asta este. Şi Cuvântul
este deasupra tuturor lucrurilor; Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă la Sara. Pântecele ei a fost mort timp de 90
de ani. Avraam avea şi el 100 de ani, dar cu toate acestea, Dumnezeu S-a întors
şi le-a dat un copil. De ce? Pentru că au crezut şi au chemat lucrurile care nu
erau ca şi cum ar fi fost.

Intraţi pe această cale, prieteni!

Vă aşteptăm din nou deseară. Dacă ne veţi vizita, vom
fi bucuroşi să vă avem printre noi. Dar dacă aveţi o biserică a voastră,
mergeţi acolo. Acolo este postul vostru de lucru. Dacă aparţineţi la vreo
biserică, mergeţi acolo. Acesta este doar un cort unde ne adunăm şi avem
părtăşie unii cu alţii.

Domnul să vă binecuvânteze.

Soră Gertie, te rog să cânţi: „Marele Medic se
apropie.”

Este cineva care doreşte să ne rugăm pentru el?
Ridicaţi mâna cei care doriţi să veniţi în rândul de rugăciune, şi credeţi în
Hristos.

Haideţi pe partea aceasta, căci ne vom ruga în timp ce
se va cânta cântarea. Aş vrea să vină şi bătrânii aici. Nu contează din ce
denominaţiune sunteţi, dacă credeţi în vindecarea divină, vă rog să veniţi să
staţi aici cu mine şi să vă rugaţi pentru bolnavi.

Frate Neville, te rog să vii şi să aduci şi
untdelemnul.

– Amin –